Limite

Ca de obicei, respect si admir opiniile domnului Valeriu Nicolae. Un mare domn, da.

Valeriu Nicolae

Nino și Dorel au fost azi la „domnu’ dentist“, unul dintre numeroșii oameni care fac ce pot ei ca să ajute copiii care nu pot fi ajutați de familiile lor. Pentru vreo cinci ani, mama celor doi a fost printre oamenii din ghetou care mă înjurau constant, chiar dacă pe la spate, pentru că aveau totuși interesul să am grijă de copiii lor.

Mama Nicoletei nu avea aceleași inhibiții și ma înjura pe fața. La început, nimeni nu a crezut că o să stau în ghetou mai mult de câteva zile. Apoi au crezut că am un interes financiar să îmi petrec zilele de weekend pe Aleea Drogurilor din Ferentari.

Am auzit o mulțime de mizerii despre mine venite de la oamenii pe care îi ajutam. Am continuat să fac ceea ce am crezut că trebuie să fac și să ajut cât de mult am putut. De ceva timp, lucrurile…

Vezi articolul original 615 cuvinte mai mult

„The Color of compromise”

Emma Green in the Atlantic, January 29, 2019
About „The Color of Compromise” by JEMAR TISBY 

 

„Many conservative Christian denominations have spent the past several years reckoning with their legacy of white supremacy. The darkest parts of American history are full of Christian characters, including scores of pastors and theologians. A number of still-existing denominations, among them the Southern Baptist Convention and the Presbyterian Church in America, were first formed to defend slavery. Some well-respected Christian scholars dedicated their lives to rationalizing racial hierarchies with the Bible. And terrorist groups such as the Ku Klux Klan claimed an explicitly Protestant identity, with some pastors openly supporting their cause.”

„Repenting for the sins of forefathers is much easier than recognizing the racism embedded in religious institutions and cultures today, however. In The Color of Compromise, the writer Jemar Tisby challenges the notion that white supremacy is merely a legacy, and not a present reality, in the Church. “Christian complicity with racism in the 21st century looks different than complicity with racism in the past,” he argues. “It looks like Christians responding to black lives matter with the phrase all lives matter. It looks like Christians consistently supporting a president whose racism has been on display for decades.” Perhaps, he writes, “Christian complicity in racism has not changed much after all.” „

https://www.theatlantic.com/entertainment/archive/2019/01/jemar-tisbys-new-book-challenges-white-evangelicals/

 

Un point de vue de bon sens…

… et plus.

Par François de Sales

Suivre la volonté de Dieu

La détermination de suivre la volonté de Dieu en toutes choses sans exception est contenue dans l’Oraison dominicale, en ces paroles que nous disons tous les jours : « Que votre volonté soit faite sur la terre comme au Ciel. » Au Ciel, il n’y a nulle résistance à la divine volonté, tout lui est soumis et lui obéit ; ainsi promettons-nous à Notre Seigneur de faire, n’y apportant jamais nulle résistance, mais demeurant toujours très soumis en toutes circonstances à cette divine volonté. Or la volonté de Dieu se peut entendre en deux façons : il y a la volonté de Dieu signifiée, et la volonté de son bon plaisir.
La volonté signifiée comporte quatre parties : ses Commandements, ses conseils, les commandements de l’Église et les inspirations. Pour les commandements de Dieu et de son Église, il faut que chacun plie la nuque et se soumette à l’obéissance, parce qu’en cela la volonté de Dieu est absolue, voulant que nous obéissions si nous voulons être sauvés.
Les conseils, Il veut que nous les observions par désir, et non pas d’une manière absolue  ; car certains sont tellement opposés les uns aux autres qu’il serait tout-à-fait impossible d’embrasser la pratique de l’un sans s’ôter le moyen de pratiquer l’autre. Par exemple, c’est un conseil de quitter tout ce que l’on a, pour suivre, dénué de toutes choses, Notre Seigneur ; et c’est un conseil de prêter et de donner l’aumône : mais dites-moi, celui qui a quitté tout d’un coup ce qu’il avait, que peut-il prêter ou comment fera-t-il l’aumône, puisqu’il n’a rien ? Il faut donc suivre les conseils que Dieu veut que nous suivions, et ne pas croire qu’Il les ait tous donnés afin que nous les embrassions tous.
Il y a de plus la volonté du bon plaisir de Dieu, laquelle nous devons regarder en tous les événements, je veux dire en tout ce qui nous arrive : en la maladie, en la mort, en l’affliction, en la consolation, dans les choses adverses et prospères, bref en toutes les choses qui ne sont pas prévues. Et à cette volonté de Dieu, nous devons toujours être prêts à nous soumettre en toutes occurrences, dans les choses agréables comme dans les choses désagréables, en l’affliction comme en la consolation, en la mort comme en la vie, et en tout ce qui n’est pas manifestement contre la volonté de Dieu signifiée, car celle-là prime toujours.

Un articol din Dilema veche despre…

… Creștinii separați

La începutul secolului al XX-lea, creștini de diferite confesiuni au realizat caracterul dramatic și nefiresc al separației. Erau puțini și aveau de înfruntat imensa rezistență a propriilor tradiții construite polemic. Aveau nevoie de curaj spiritual și nu mai puțin de discernerea în istorie – folosită de atîtea ori ca armă – a fidelității față de Evanghelie de preaomeneștile limite și tentații. Treptat, diferitele inițiative au ajuns să conveargă și, mai ales în a doua parte a secolului, păreau să dea un orizont de speranță. „Divizarea creştinilor, scria părintele Boris Bobrinskoy, constituie o contramărturie a rugăciunii lui Hristos şi a Evangheliei şi totodată un scandal pentru lume. Cine ar putea spune astăzi, aşa cum se spunea în primele veacuri ale Bisericii: Priviţi-i pe creştini cum se iubesc?“

Separația a produs, inevitabil, efecte durabile, împletind rațiunile teologice și ecleziale, care se cereau dezbătute, cu inextricabile motivații istorico-politice. Întrebat ce îi desparte pe ortodocși de catolici, Patriarhul Athenagoras obișnuia să sublinieze: nu mai puțin de nouă secole de separație! Nu pentru a spune că timpul e principalul vinovat, ci pentru a sugera că a trăi secole de-a rîndul în stare de separație conduce la pierderea pînă și a interesului pentru celălalt. Totuși, în ultimele decenii, nu au lipsit momente cu adevărat înalte: întîlnirile Patriarhului Athenagoras cu Papa Paul VI, celebra îmbrăţişare fraternă de la Ierusalim, ridicarea solemnă a anatemei din „mijlocul şi memoria Bisericii“, gestul Papei Paul VI care, primind delegaţia ortodoxă, se închină şi sărută picioarele unui mitropolit ortodox – răspunzînd astfel, covîrşitor, momentului din 1439, cînd patriarhului de Constantinopol, venit la Florenţa, i se ceruse, spre stupoarea sa, să sărute piciorul papei Eugeniu IV; şi, deloc în ultimul rînd, cererea de iertare pe care Papa Ioan Paul II a adresat-o în numele Bisericii Catolice, la 12 martie 2000, „fraţilor despărţiţi“.

Părintele Andrei Scrima propunea interpretarea întregii istorii a despărţirii şi a regăsirii creștinilor în termenii unei dialectici a alterităţii. Aceasta ar însemna un efort de descoperire a celuilalt în chiar cel care practică descoperirea, o trecere de la identificarea celuilalt ca radical străin şi periculos (în ultimă instanţă eretic) la prezenţa lăuntrică a celuilalt ca alteritate proprie celui ce se descoperă pe sine. Conștiința separației porneşte, în esenţă, de la o constatare dureroasă: cămaşa unică a lui Hristos este ruptă, iar creştinii par a se mulţumi fiecare cu peticul său. Cu alte cuvinte, într-o situaţie imposibil de acceptat, domină încă închiderea în sine, latenta „anatemă“ reciprocă, ridicarea zidurilor şi incapacitatea de a suferi. Or, pentru o revitalizare a exigenţei de unitate a Bisericii, care cunoaşte impasuri omeneşti, ca de fiecare dată cînd un miracol întîrzie să se producă în istorie, ar trebui să începem tocmai cu reactualizarea capacităţii de a suferi pentru că trăim la distanţă, pentru că sîntem despărţiţi de fratele nostru. Nu există alt prim pas decît acela, reluat continuu, de a fraterniza pentru că celălalt ne lipseşte, pentru că l-am uitat, ba chiar l-am urît, alcătuind febril în locul său un idol care să primească toate resentimentele noastre.

Figurată simbolic de evenimentul din 1054, schisma constă în fratricidul nu numai din motive de putere şi prestigiu, ci şi din lipsa de interes pentru destinul celuilalt. O lectură spirituală a faptelor care intră în devenirea divergentă a celor două Biserici, ortodoxă și catolică, ar putea constitui baza unui ecumenism al contemplativilor, după formula lui Olivier Clément, protejat de tentaţia ideologizării, înţelept, dar şi curajos, ferm şi convingător în acelaşi timp în intenţia sa de a readuce în plan vizibil o unitate trăită separat şi, parcă, insuficient dorită.

(O parte din reflecțiile de mai sus sînt preluate din textul care a însoțit volumul: André Scrima, Duhul Sfînt și unitatea Bisericii. „Jurnal“ de Conciliu, Anastasia, 2004.) 

Bogdan Tătaru-Cazaban este cercetător în istoria religiilor. A publicat recent Corpul îngerilor. Fragmente dintr-o istorie a ierarhiilor cerești (Humanitas, 2017).

Agurida de la prânz servită de Mircea Cărtărescu — Trufe și Aguride

Bilanțul anului 2018 2018 a fost unul dintre cei mai mizerabili ani pe care i-am trăit vreodată, anul în care minciuna și ticăloșia au copleșit spațiul românesc, în care întoarcerea la mentalități comuniste și la măicuța Rusia au devenit evidente, în care dictatura celor mai declasate și mai inculte specimene umane ne-a încolăcit și ne […]

via Agurida de la prânz servită de Mircea Cărtărescu — Trufe și Aguride

„Astăzi s-a împlinit Scriptura aceasta”

 

Duminica a 3-a de peste an – 27 ianuarie 2019

Astăzi s-a împlinit Scriptura aceasta – Comentariu la Evanghelie de pr. Alberto Maggi, OSM

Liturgia acestei duminici ne prezintă începutul evangheliei lui Luca și apoi trece la prezentarea primei predici a lui Isus în satul său natal, Nazaret, care a fost un mare faliment. Dar […]

via Astăzi s-a împlinit Scriptura aceasta — Curajul credinței