On Shaul/Paul’s Conversion

By Richard Rohr, Monday, February 25, 2019

All of Paul’s major themes are contained in seed form in his conversion experience, of which there are three descriptions in Acts (chapters 9, 22, and 26). Scholars assume that Acts was written by Luke around 80-90 CE, about twenty years after Paul wrote most of his letters. Paul’s own account is in the first chapter of Galatians: “The Gospel which I preach . . . came through the revelation of Jesus Christ” (1:11-12). Paul never doubts this revelation. The Christ that he met was not the Christ in the flesh (Jesus); it was the risen Christ, the Christ who is available to us now as Spirit, as “an energy field” that we eventually called the Mystical Body of Christ, or what I call in my new book “The Universal Christ.” [1]

Paul describes his life pre-conversion as an orthodox Jew, a Pharisee with status in the Sanhedrin (the governmental board of Judea during the Roman occupation). He was delegated by the Temple police to go out and squelch this new sect of Judaism called “The Way” (not yet named Christianity). “I actually tried to destroy it. And I advanced beyond my contemporaries in my own nation. I was more exceedingly zealous for the traditions of my fathers than anybody else” (see Galatians 1:13-14).

“Saul [Hebrew for Paul] was breathing threats to slaughter the Lord’s disciples. He had gone to the high priest to ask for letters addressed to the synagogues that would authorize him to arrest and take to Jerusalem any followers of the Way” (Acts 9:1-2). At this point, Paul was a black and white thinker, dividing the world into good guys and bad guys.

“Suddenly, while traveling to Damascus, just before he reached the city, there came a light from heaven all around him. He fell to the ground, and he heard a voice saying, ‘Saul, Saul, why are you persecuting me?’ He asked, ‘Who are you, Lord?’ The voice answered, ‘I am Jesus and you are persecuting me’” (Acts 9:3-5).

This choice of words is pivotal; Paul must have wondered: “Why does he say ‘me’ when I’m persecuting these people?” Paul gradually comes to his understanding of the Body of Christ (1 Corinthians 12:12) as an organic, ontological union between Christ and those who are loved by Christ—which Paul eventually realizes is everyone and everything. This is why Paul becomes “the apostle to the nations” (or “Gentiles”).

This enlightening experience taught Paul nondual consciousness, the same mystical mind that had allowed Jesus to say things like “Whatever you do to the least of my brothers and sisters, you do to me” (Matthew 25:40).

Until grace achieves that victory in our minds and hearts, we cannot comprehend most of Jesus’ and Paul’s teachings. Before conversion, we tend to think of God as “out there.” After transformation, we don’t look out at reality as if it is hidden in the distance. We look out from reality! Our life is participating in God’s Life. We are living in Christ. As Paul tells the Colossians, “your life is hidden with Christ in God” (3:3). Paul is obsessed by this idea. It undergirds everything he writes. Paul is the great announcer of what is happening everywhere all the time much more than he is the architect of a new religion.

Gateway to Presence:
If you want to go deeper with today’s meditation, take note of what word or phrase stands out to you. Come back to that word or phrase throughout the day, being present to its impact and invitation.

[1] See Richard Rohr, The Universal Christ: How a Forgotten Reality Can Change Everything We See, Hope For, and Believe (Convergent: 2019), coming March 5, 2019.

Adapted from Richard Rohr, Great Themes of Paul: Life as Participation, discs 1 and 2(Franciscan Media: 2002, 2012), CD; Jesus as Liberator/Paul as Liberator (Center for Action and Contemplation: 2009).

The Journey of Conversion Sunday, February 24, 2019

By Richard Rohr

Surely the biblical writer who most helps us discover the Christ Mystery is the Apostle Paul. Letters by Paul or influenced by him form one third of the New Testament. Paul is a foundational teacher for what became Christianity. [1] Yet he hardly ever quotes Jesus. Paul never met Jesus. He did, however, encounter the risen Christ.

This is not as strange as it may seem at first. After all, the Jesus that you and I participate in, are graced and redeemed by, is the risen Christ who is no longer confined by space and time. God raised up Jesus and revealed him as the “Anointed One” or the Messiah (Acts 2:36). I believe it was not until the Resurrection that Jesus’ human mind fully realized he was the Christ. It seems to have been an evolving awareness, as “he grew in wisdom, age, and grace” (Luke 2:52) and lived in faith just as we do.

The entire biblical revelation involves gradually developing a very different consciousness, a recreated self, and eventually a full “identity transplant” or identity realization, as we see in both Jesus and Paul. The sacred text invites us, little by little, into a very different sense of who we are: We are not our own. Your life is not about you; you are about Life! We gradually find ourselves part of the Great Vine, eventually realizing that we have never truly been separate from that Source (John 15:1-5). Once we are consciously connected to the True Vine, our life will bear much fruit for the world.

Paul seems to understand this well because it happened rather dramatically to him. He writes, “I live no longer, not I, but Christ lives in me” (Galatians 2:20). Like Paul, the spiritual journey leads us to know that Someone Else is living in us and through us. We are part of a much Bigger Mystery. We are recipients, conduits, and gradually become fully willing participants in the Christ Mystery (which is not to be equated with simply joining the Christian religion).

No biblical writer had yet named what theologians now call “Trinity,” but Paul has a deep intuitive conviction about the Trinitarian flow—Love—passing through him. He comes to know that he is hardly “initiating” anything, but instead it is all happening to him. This is the same transition we all must make. Like the divine conception in Mary, we will eventually realize it is being done to and within us much more than us doing anything. All God needs is our “yes,” it seems, which tends to emerge progressively as we grow in inner freedom.

This understanding gives us an utterly different sense of self; this person is truly a “sounding through” (per-sonare) much more than an autonomous being. This identity transplant is true conversion. It is not about joining a new group or church; it is coming to know a new and essential self that is interconnected with everyone and everything else. Just as in Paul’s conversion, it takes quite a while for the scales to fall from our eyes (see Acts 9:18), with plenty of help from friends like Ananias (Acts 9:17) and others, lots of failures (1 Corinthians 11:17-22), and long quiet retreats in “Arabia” (see Galatians 1:17). His is the classic pattern of real but gradual transformation.

[1] Christians have often misunderstood Paul, seeing him as a moralist rather than a mystic. Some of Paul’s writings on gender and slavery are unfortunate reflections of his culture and time. I believe we must read Paul through a contemplative, nondual lens. Hear my short talk St. Paul: The Misunderstood Mystic (Center for Action and Contemplation: 2014), for a brief introduction.

Adapted from Richard Rohr, Things Hidden: Scripture as Spirituality (Franciscan Media: 2007), 49-50; and

Mic îndrumar despre iertarea copiilor risipitori — JURNAℓ SCOȚIAN

1. Nu poți opri plecarea de acasă a fiului risipitor. Asta nu înseamnă nici că l-ai crescut prost, nici că nu te iubește, ci că vrea să aibă propriile sale experiențe de viață, așa cum și tu le aveai pe-ale tale la 16, 18 sau 20 de ani. 2. Dă-i toate sfaturile de care are […]

via Mic îndrumar despre iertarea copiilor risipitori — JURNAℓ SCOȚIAN

RIP Andrei Dimitriu, 1970-2019

Psalmul 90

1.	Cel ce locuieşte în ajutorul Celui Preaînalt, întru acoperământul Dumnezeului cerului se va sălăşlui.
2.	Va zice Domnului: „Sprijinitorul meu eşti şi scăparea mea; Dumnezeul meu, voi nădăjdui spre Dânsul”.
3.	Că El te va izbăvi din cursa vânătorilor şi de cuvântul tulburător.
4.	Cu spatele te va umbri pe tine şi sub aripile Lui vei nădăjdui; ca o armă te va înconjura adevărul Lui.
5.	Nu te vei teme de frica de noapte, de săgeata ce zboară ziua,
6.	De lucrul ce umblă în întuneric, de molima ce bântuie întru amiază.
7.	Cădea-vor dinspre latura ta o mie şi zece mii de-a dreapta ta, dar de tine nu se vor apropia.
8.	Însă cu ochii tăi vei privi şi răsplătirea păcătoşilor vei vedea.
9.	Pentru că pe Domnul, nădejdea mea, pe Cel Preaînalt L-ai pus scăpare ţie.
10.	Nu vor veni către tine rele şi bătaie nu se va apropia de locaşul tău.
11.	Că îngerilor Săi va porunci pentru tine ca să te păzească în toate căile tale.
12.	Pe mâini te vor înălţa ca nu cumva să împiedici de piatră piciorul tău.
13.	Peste aspidă şi vasilisc vei păşi şi vei călca peste leu şi peste balaur.
14.	„Că spre Mine a nădăjduit şi-l voi izbăvi pe el, zice Domnul; îl voi acoperi pe el că a cunoscut numele Meu.
15.	Striga-va către Mine şi-l voi auzi pe el; cu dânsul sunt în necaz şi-l voi scoate pe     el şi-l voi slăvi.
16.	Cu lungime de zile îl voi umple pe el, şi-i voi arăta lui mântuirea Mea”.

Iov

Christiane Singer, în cartea « Du bon usage des crises »

De fapt, ce se petrece când trecem printr-o (gravă) criză (existenţială)? Se petrece în linii mari aceasta. Un glas răsună, şi ne zice : « Ţi-ai clădit o viaţă, bravo, ei, bine, acum distruge-o; ţi-ai clădit o personalitate, formidabil, bravo, acum, fă-o praf; te-ai bătut, ai fost curajos, ai arătat un curaj extraordinar, dar acum, a sosit ceasul să te predai. » Sau, asa cum i s-a spus lui Avraam : « Ai adus pe lume un fiu, bravo, acum, dă-l înapoi! ». Toate clipele acestea  care nu pot fi puse în cuvinte, care nu pot fi acceptate, care sunt, în economia lucrurilor trăite, pe planul realităţilor imediate, scandalul absolut!

 Povestea care simbolizează pentru mine toate acestea este cea a lui Iov. Îmi place povestea, şi revin mereu la ea. Iov a fost cu adevărat slujitorul lui Dumnezeu, omul încununat cu toate reuşitele. O viaţă împlinită, de om stăpân peste sumedenie de  turme şi cirezi, înconjurat de fii, fiice, femei şi slujitori! O bogăţie binecuvântată de Dumnezeu. Acelaşi om, Iov, va ajunge la disperare. Asezat pe o grămadă de gunoi, scărpinându-şi bubele, Iov nu se lasă : « Am să strig către Tine, Doamne, până ce-mi vei arăta pricina inacceptabilului, stau aici şi aştept de la Tine un răspuns convingător. »

(….) Atâta vreme cât Iov Îi cere lui Dumnezeu să-i explice, să-i arate cauza, raţiunea nenorocirilor care l-au lovit… Dumnezeu nu vine, şi nu explică. Vin în schimb tot soiul de terapeuţi, prietenii, care-i dau explicaţii : « Ascultă, precis ai făcut o greşeală, gândeşte-te, aminteşte-ţi! » Iov nu le dă ascultare. În momentul în care unul din amici, Elihu îi zice : « Dumnezeu n-o să-ţi răspundă, fii sigur de asta », Dumnezeu, în pofida tuturor aşteptărilor, îi răspunde lui Iov. Dar răspunde alături de întrebare.

Nu pomeneşte despre pierderile lui Iov, despre suferinţa lui, ci despre cer şi pământ, despre păsări şi copaci, despre mări şi oceane şi tărmuri, pe scurt… despre altceva.

Şi se petrece ceva neaşteptat. Departe de a fi scandalizat de acest răspuns care nu ţine de logică, Iov vede lucrurile dintr-odată dintr-un alt loc, dintr-un loc unde toate se leagă.

Un « loc » al universului mărit, şi atunci Iov zice : « Doamne, nu Te cunoşteam decât din auzite, dar acum ochii mei Te-au văzut ». Şi Iov devine un alt om. Din acea clipă, totul i se restituie, pentru că nu mai are nevoie de nimic.

 „Pe când trăiam şi eu ceva asemănător cu povestea lui Iov, am făcut cunoştinţă cu lucrările lui Dürckheim. După ce o existenţă foarte ocrotită, în care avusesem mare grijă să evit orice naufragiu,  să mă strecor printre catastrofe, traume, o bruscă derivă,  şi m-am aflat în singurătate, părăsită, într-un sat de la capătul lumii… În acest context, am aflat despre realizările lui Dürckheim şi am întâlnit-o pe Hildegard Graubner, eleva sa, o femeie admirabilă.

Aşteptam de la ea să-mi dea puterea de a-mi face bagajele, dar mi-a fost dat să aud cu totul altceva : «  Stai unde eşti, aşează-te în mijlocul dezastrului tău, rămâi în acest punct. » Şi a fost punctul de plecare a unei întregi reconstruiri, pornind de la  trăirea în propriul corp, prezentă, atentă la univers, la lucruri… intrând în inima dezastrului, şi locuind acolo! Fără să fug, ci îndrăznind să rămân acolo… În locul unde viaţa m-a interpelat, unde au căzut toate măştile, unde am dat cu ochii de tot ce nu aş fi crezut că există în sufletul meu : demonii, toate întunecimile mele… Cuvintele se fac ţăndări, şi demonii năvălesc în viaţă – gelozie, dorinţa de a ucide, autodistrugerea. Iar eu stau în loc, şi privesc toate acestea.”

„Calea aceasta, o a treia, este poate ce va salva epoca noastră chinuită. Mă explic : în Occident cunoastem, pentru momentele în care ne simtim strangulaţi, două căi : cea a defulării, în care strigi, şi scoţi afară ceea ce te împiedică să trăieşti, şi cea a refulării. Există numeroase forme de terapie pe  modelul defulării – aflată şi în multe filme care fac să tâsnească ceva din disperarea ascunsă şi din violenţa înăbuşită proprii vremurilor noastre, prelungindu-le şi înmulţindu-le la infinit ; probabil că asemenea terapii aduc ceva foarte preţios atunci când paharul s-a umplut. (….)  Un al doilea răspuns este refularea: înghiţi năpârci, până ce ajungă să fii tu însuţi un cuib de şerpi pe două picioare.

 Dar mai există şi un al treilea model, care ne vine din Extremul Orient şi pe care l-a preluat Dürckheim : să stai în mijlocul ruinelor, şi să devii un simplu martor, să trezeşti în tine singurul tău aliat : miezul divin aflat în fiecare. Am întâlnit, cu câteva zile în urmă, o femeie,  cu ocazia unei conferinţe la Viena. Mi-a povestit ceva care arată perfect ce vreau să spun. Mi-a povestit despre pierderea unicului ei copil, şi despre jalea pe care a trăit-o intens, luni şi luni de zile; până când, într-o zi, aruncând o privire într-o oglindă,  şi-a zis, la vederea obrazului ei ars de lacrimi : « Iată chipul unei femei răvăşite, care şi-a pierdut copilul, singurul ei copil. »

În acea clipă, în fisura ivită, în secunda de ne-identificare, în care o fiinţă îşi depăşeşte cu un milimetru propriul dezastru, şi-l priveşte oarecum din afară, a năpădit-o harul. A avut o revelaţie : « Dar nu suntem despărţiţi », şi, împreună cu această certitudine, a cuprins-o un val de bucurie pe care chipul ei încă-l mai exprima. Femeia care se afla în faţa mea radia acea plinătate şi acea prezenţă pe care nu le pot aduce decât traversarea dezastrului. Se pare că există, în centrul unei furtuni, un punct în care nu se mişcă nimic. Acolo trebuie să stai! 

(….) Este de aflat acest punct de nemiscare aflat în inima maelstromului. Şi dacă, pentru fie şi o singură clipă, am găsit punctul acesta, viaţa mea cunoaşte o răsturnare, pentru că intru în perspectiva lui Iov. Perspectiva mărită, în care apare, îndărătul vieţii celei mici, viaţa cea mare, prăbuşirea paravanelor, prăbuşirea reprezentărilor obişnuite. Fie şi o clipă, să vezi lucrurile din această perspectivă mărită.”

Just a song, a sad one

In memory of Andrei Dimitriu, 8 ianuarie 1970-20 februarie 2016

Doru’s nephew, my children slighly older cousin.

„Tiranilor le e frica de arta”: Iris Murdoch

Dame Iris Murdoch by Ida Kar (National Portrait Gallery)

From Brainpickings, thinking of Mircea Cartarescu

Two decades after the Soviet communist government forced Boris Pasternak to relinquish his Nobel Prize in Literature, Murdoch writes:

Tyrants always fear art because tyrants want to mystify while art tends to clarify. The good artist is a vehicle of truth, he formulates ideas which would otherwise remain vague and focuses attention upon facts which can then no longer be ignored. The tyrant persecutes the artist by silencing him or by attempting to degrade or buy him. This has always been so.

In consonance with Baldwin’s assertion that “a society must assume that it is stable, but the artist must know, and he must let us know, that there is nothing stable under heaven,” Murdoch adds:

At regular intervals in history the artist has tended to be a revolutionary or at least an instrument of change in so far as he has tended to be a sensitive and independent thinker with a job that is a little outside established society.

In a sentiment that calls to mind the maelstrom of vicious opprobrium hurled at E.E. Cummings for his visionary defiance of tradition, which revolutionized literature, Murdoch considers how art often catalyzes ideological and cultural revolutions by first revolutionizing the art-form itself:

A motive for change in art has always been the artist’s own sense of truth. Artists constantly react against their tradition, finding it pompous and starchy and out of touch… Traditional art is seen as far too grand, and is then seen as a half-truth.

Saracia ca beatitudine

Ce sa insemne oare « fericiti cei saraci » ? (Luca… in evanghelia de azi, Luca 6, 17.20-26)

Cu varianta “saraci în duh”, înca si mai enigmatica (pasajul apropiat ca sens din Matei 5, 3…11).

Avem aici un cuvânt greu de primit, iar unele predici (considerate, ce-i drept, perimate) fac ideea si mai putin atragatoare, parând a sugera ceva gen: “bogatii cu bogatii, saracii cu saracii, totul e ce faci cu bogatia sau cu saracia ta”.

De ce sa fie saracii fericiti? În numele unei afirmatii, fie ea si a lui Hristos ? Dar mai stie oare multa lume de va fi “împaratia/regatul/domnia/ lui Dumnezeu”…?

Înainte de toate, e de bun simt sa refuzi sa iei prima “fericire” ad litteram. Nu e vorba de o pledoarie pentru mizerie, boli, jafuri, sau pur si simplu ghinionul de a te fi nascut într-un mediu defavorizat. Altfel, de ce ni se mai cere  în Biblie– în nenumarate pasaje din Vechiul Testament dar si din Evanghelii – sa le sarim în ajutor celor lipsiti, umiliti, obiditi… saraci?

E la mintea oricui ca Mântuitorul nu ne cere sa traim în mizerie, stiind prea bine, ca Dumnezeu si ca om, ca foamea si disperarea pot împinge oamenii la cele mai rele fapte.

Si atunci, despre ce saracie e vorba?

Ce alte cuvinte din Scriptura ne pot ajuta?

Ma multumesc sa sugerez unul singur, dar de o covârsitoare importanta.

Un cuvânt în care sf Pavel/Paul sintetizeaza semnificatia Întruparii lui Dumnezeu. Si anume, saracirea radicala a Fiului, ca “golire de sine”, “dezbracare” în sensul renuntarii la prerogativele divine, pentru “a se smeri” luând chipul nostru “de rob”:

Sa aveti in voi gandul acesta care era si in Hristos Isus:

El, macar ca avea chipul lui Dumnezeu, totusi n-a crezut ca un lucru de apucat sa fie deopotriva cu Dumnezeu, ci S-a dezbracat pe Sine insusi si a luat un chip de rob, facandu-Se asemenea oamenilor.

La infatisare a fost gasit ca un om, S-a smerit si S-a facut ascultator pana la moarte, si inca moarte de cruce.  (Filipeni 2, 5-8, traducere Cornilescu)

*

Dumnezeu, spunea foarte frumos Maurice Zundel, nu poseda si nu retine nimic pentru sine, este pura daruire, pura atentie, iubire care nu “însfaca” nimic. Deci, “sarac” !

“Tatal nu este decât o privire dragastoasa catre Fiul, Fiul nu este decât o privire catre Tatal, iar Duhul Sfânt nu este decât legatura întru iubire între Tatal si Fiul”.

[L’homme est appelé à s’inscrire dans le sillage de l’altérité trinitaire, où “Le Père n’est qu’un regard vers le Fils, le Fils n’est qu’un regard vers le Père et l’Esprit Saint n’est qu’une relation d’amour vers le Père et le Fils”.]

Cel mai folositor, pentru cei care doresc sa-I placa lui Dumnezeu, si sa îi faca voia, spun oamenii rugaciunii din toate timpurile, este sa  te înfatisezi înaintea Lui cu mâinile goale, cu un suflet « dezgolit », eliberat de egoism, lacomie, mândrie. Altfel, spunea foarte sugestiv J. Tauler (1300-1361) ar fi ca si cum am vrea sa umplem un butoi cu vin fara sa varsam înainte apa cu care era umplut.

În aceeasi faimoasa predica numarul 25, maestrul renan spune mai departe ca “golirea” noastra de tot ce ne îndeparteaza de Dumnezeu se face în primul rând de catre Duhul, care ne “saraceste” ego-ul ca sa poata revarsa mai bine în inima noastra bogatiile harului.

Despre saracia aceasta având ca tel unirea noastra cu divinitatea este vorba, asadar. Saracia nu ca mizerie materiala, guri fara dinti si burti de copii umflate de nemîncare. Ci saracia ca spirit, ca valoare spirituala, constând în primul rând în a recunoaste dependenta totala de Dumnezeu, si în al doilea rând a accepta viata ca dar dumnezeiesc, inclusiv când se petrece în saracie, boala, durere.

Adaug un alt pasaj din Tauler (din predica 71 la Mt 5, 1-12).

“Fericiti cei saraci în Duh… Este vorba aici de în primul rând de virtutea saraciei spirituale fiindca ea este începutul si temelia oricarei desavârsiti. Puteti întoarce  chestiunea sub toate fetele, va fi întotdeauna nevoie ca omul sa fie, în strafundul inimii, despuiat, liber, sarac si desprins de orice avere, daca Dumnezeu chiar trebuie sa-si desfasoare în el pe deplin lucrarea”.

Gravura de Gustave Doré

 

Papa Francisc despre saracie

A propos de cuvintele „Fericiti cei saraci”. Sursa: https://www.vaticannews.va/ro/papa/news/2018-11/papa-francisc-ziua-mondiala-a-saracilor-2018.html traducere Pr Martinas.

«În fața demnității umane călcată în picioare, se rămâne deseori cu brațele încrucişate  sau se ridică din umeri, în semn de neputinţă în faţa forțelor întunecate ale răului. Însă creştinul nu poate rămâne cu braţele încrucişate, indiferent, sau să ridice din umeri, într-o atitudine fatalistă, nu. Credinciosul întinde mână, cum face Isus cu el. În Dumnezeu, strigătul celui sărac află ascultare, dar în noi? Avem ochi să vedem, urechi să auzim, mâini întinse pentru a ajuta?»,  a spus pontiful în omilia Sfintei Liturghii celebrată duminică, 18 noiembrie, în cea de-a doua ediţie a Zilei mondiale a săracilor, stabilită de papa Francisc cu prilejul Jubileului extraordinar al milostivirii. Celebrarea anuală a acestei zile a fost fixată pentru penultima duminică a anului liturgic, potrivit calendarului roman sau latin.

Papa Francisc: «Domnul își întinde mâna: este un gest gratuit, care nu este datorat. Nu este un „așa se face”. Nu suntem chemați să facem bine numai acelora care ne iubesc. Este normal să întoarcem binele primit. Dar Isus ne cere să mergem mai departe (cf Mt 5,46): să dăm acelora care nu au posibilitatea să ne restituie binele, adică să iubim în mod gratuit (cf Lc 6,32-36). Să privim la zilele noastre: printre numeroasele acţiuni, facem şi ceva gratuit liber, ceva pentru cei care nu pot să ne restituie binele primit? Aceea va fi mâna noastră întinsă, adevărata noastră bogăție în ceruri.»

Papa Francisc: «Să cerem harul de a auzi strigătul celor care trăiesc în ape tumultuoase. Strigătul celor săraci: strigătul înăbuşit al copiilor care nu pot veni pe lume, al pruncilor care suferă de foame, al copiilor obișnuiți cu vuietul bombelor şi nu cu strigătele fericite ale jocurilor. Este strigatul vârstnicilor daţi la o parte şi lăsaţi singuri. Este strigătul celor care sunt nevoiţi să înfrunte furtunile vieții fără o prezență prietenoasă. Este strigătul celor care trebuie să fugă, lăsându-şi casa și pământul fără certitudinea unui loc de destinaţie. Este strigătul unor întregi populații, private şi de resursele naturale uriașe de care dispun. Este strigătul multora  care, asemenea lui Lazăr cer sărac, cer ajutor câtorva bogaţi nemiloşi care chefuiesc cu ceea ce, potrivit spiritului dreptăţii, ar reveni tuturor. Injustiţia este rădăcina perversă a sărăciei. Cu fiecare zi, plânsul săracilor devine mai puternic dar şi mai puțin ascultat. În fiecare zi este tot mai puternic acel strigăt, dar este tot mai puţin ascultat, dominat de zgomotul câtorva bogați, care devin tot mai puțini și tot mai bogați.» 

În Ziua mondială a săracilor, circa 3000 de persoane nevoiaşe au fost invitate de Sfântul Părinte în Aula Paul al VI-lea pentru masa de prânz, oferită de structura hotelieră italiană Rome-Cavalieri Hilton, în colaborare cu organizaţia umanitară neguvernamentală Tabor. După exemplul papei Francisc, în toate diecezele Italiei, în Ziua mondială a săracilor, numeroase persoane cu dificultăţi au fost invitate să ia masa de prânz în parohii, cu dorinţa de a alimenta conştiinţa şi atenţia faţă de cei săraci şi necesitatea de a-i aşeza în centrul comunităţilor ecleziale.   

Încheiem cu rugăciunea sugerată de papa Francisc în tweet-ul trasmis în cea de-a doua Zi mondială a săracilor, celebrată duminică 18 noiembrie a.c. «Să cerem harul de a ne deschide ochii şi inima faţă de cei săraci, de a le auzi strigătele şi de a le recunoaşte nevoile».

«Să cerem harul de a ne deschide ochii şi inima faţă de cei săraci, de a le auzi strigătele şi de a le recunoaşte nevoile». 

Like never before… truly