On Shaul/Paul’s Conversion

By Richard Rohr, Monday, February 25, 2019

All of Paul’s major themes are contained in seed form in his conversion experience, of which there are three descriptions in Acts (chapters 9, 22, and 26). Scholars assume that Acts was written by Luke around 80-90 CE, about twenty years after Paul wrote most of his letters. Paul’s own account is in the first chapter of Galatians: “The Gospel which I preach . . . came through the revelation of Jesus Christ” (1:11-12). Paul never doubts this revelation. The Christ that he met was not the Christ in the flesh (Jesus); it was the risen Christ, the Christ who is available to us now as Spirit, as “an energy field” that we eventually called the Mystical Body of Christ, or what I call in my new book “The Universal Christ.” [1]

Paul describes his life pre-conversion as an orthodox Jew, a Pharisee with status in the Sanhedrin (the governmental board of Judea during the Roman occupation). He was delegated by the Temple police to go out and squelch this new sect of Judaism called “The Way” (not yet named Christianity). “I actually tried to destroy it. And I advanced beyond my contemporaries in my own nation. I was more exceedingly zealous for the traditions of my fathers than anybody else” (see Galatians 1:13-14).

“Saul [Hebrew for Paul] was breathing threats to slaughter the Lord’s disciples. He had gone to the high priest to ask for letters addressed to the synagogues that would authorize him to arrest and take to Jerusalem any followers of the Way” (Acts 9:1-2). At this point, Paul was a black and white thinker, dividing the world into good guys and bad guys.

“Suddenly, while traveling to Damascus, just before he reached the city, there came a light from heaven all around him. He fell to the ground, and he heard a voice saying, ‘Saul, Saul, why are you persecuting me?’ He asked, ‘Who are you, Lord?’ The voice answered, ‘I am Jesus and you are persecuting me’” (Acts 9:3-5).

This choice of words is pivotal; Paul must have wondered: “Why does he say ‘me’ when I’m persecuting these people?” Paul gradually comes to his understanding of the Body of Christ (1 Corinthians 12:12) as an organic, ontological union between Christ and those who are loved by Christ—which Paul eventually realizes is everyone and everything. This is why Paul becomes “the apostle to the nations” (or “Gentiles”).

This enlightening experience taught Paul nondual consciousness, the same mystical mind that had allowed Jesus to say things like “Whatever you do to the least of my brothers and sisters, you do to me” (Matthew 25:40).

Until grace achieves that victory in our minds and hearts, we cannot comprehend most of Jesus’ and Paul’s teachings. Before conversion, we tend to think of God as “out there.” After transformation, we don’t look out at reality as if it is hidden in the distance. We look out from reality! Our life is participating in God’s Life. We are living in Christ. As Paul tells the Colossians, “your life is hidden with Christ in God” (3:3). Paul is obsessed by this idea. It undergirds everything he writes. Paul is the great announcer of what is happening everywhere all the time much more than he is the architect of a new religion.

Gateway to Presence:
If you want to go deeper with today’s meditation, take note of what word or phrase stands out to you. Come back to that word or phrase throughout the day, being present to its impact and invitation.

[1] See Richard Rohr, The Universal Christ: How a Forgotten Reality Can Change Everything We See, Hope For, and Believe (Convergent: 2019), coming March 5, 2019.

Adapted from Richard Rohr, Great Themes of Paul: Life as Participation, discs 1 and 2(Franciscan Media: 2002, 2012), CDJesus as Liberator/Paul as Liberator (Center for Action and Contemplation: 2009).

The Journey of Conversion Sunday, February 24, 2019

By Richard Rohr

Surely the biblical writer who most helps us discover the Christ Mystery is the Apostle Paul. Letters by Paul or influenced by him form one third of the New Testament. Paul is a foundational teacher for what became Christianity. [1] Yet he hardly ever quotes Jesus. Paul never met Jesus. He did, however, encounter the risen Christ.

This is not as strange as it may seem at first. After all, the Jesus that you and I participate in, are graced and redeemed by, is the risen Christ who is no longer confined by space and time. God raised up Jesus and revealed him as the “Anointed One” or the Messiah (Acts 2:36). I believe it was not until the Resurrection that Jesus’ human mind fully realized he was the Christ. It seems to have been an evolving awareness, as “he grew in wisdom, age, and grace” (Luke 2:52) and lived in faith just as we do.

The entire biblical revelation involves gradually developing a very different consciousness, a recreated self, and eventually a full “identity transplant” or identity realization, as we see in both Jesus and Paul. The sacred text invites us, little by little, into a very different sense of who we are: We are not our own. Your life is not about you; you are about Life! We gradually find ourselves part of the Great Vine, eventually realizing that we have never truly been separate from that Source (John 15:1-5). Once we are consciously connected to the True Vine, our life will bear much fruit for the world.

Paul seems to understand this well because it happened rather dramatically to him. He writes, “I live no longer, not I, but Christ lives in me” (Galatians 2:20). Like Paul, the spiritual journey leads us to know that Someone Else is living in us and through us. We are part of a much Bigger Mystery. We are recipients, conduits, and gradually become fully willing participants in the Christ Mystery (which is not to be equated with simply joining the Christian religion).

No biblical writer had yet named what theologians now call “Trinity,” but Paul has a deep intuitive conviction about the Trinitarian flow—Love—passing through him. He comes to know that he is hardly “initiating” anything, but instead it is all happening to him. This is the same transition we all must make. Like the divine conception in Mary, we will eventually realize it is being done to and within us much more than us doing anything. All God needs is our “yes,” it seems, which tends to emerge progressively as we grow in inner freedom.

This understanding gives us an utterly different sense of self; this person is truly a “sounding through” (per-sonare) much more than an autonomous being. This identity transplant is true conversion. It is not about joining a new group or church; it is coming to know a new and essential self that is interconnected with everyone and everything else. Just as in Paul’s conversion, it takes quite a while for the scales to fall from our eyes (see Acts 9:18), with plenty of help from friends like Ananias (Acts 9:17) and others, lots of failures (1 Corinthians 11:17-22), and long quiet retreats in “Arabia” (see Galatians 1:17). His is the classic pattern of real but gradual transformation.

[1] Christians have often misunderstood Paul, seeing him as a moralist rather than a mystic. Some of Paul’s writings on gender and slavery are unfortunate reflections of his culture and time. I believe we must read Paul through a contemplative, nondual lens. Hear my short talk St. Paul: The Misunderstood Mystic (Center for Action and Contemplation: 2014), for a brief introduction.

Adapted from Richard Rohr, Things Hidden: Scripture as Spirituality (Franciscan Media: 2007), 49-50; and

Mic îndrumar despre iertarea copiilor risipitori — JURNAℓ SCOȚIAN

1. Nu poți opri plecarea de acasă a fiului risipitor. Asta nu înseamnă nici că l-ai crescut prost, nici că nu te iubește, ci că vrea să aibă propriile sale experiențe de viață, așa cum și tu le aveai pe-ale tale la 16, 18 sau 20 de ani. 2. Dă-i toate sfaturile de care are […]

via Mic îndrumar despre iertarea copiilor risipitori — JURNAℓ SCOȚIAN

RIP Andrei Dimitriu, 1970-2019

Psalmul 90
1. Cel ce locuieşte în ajutorul Celui Preaînalt, întru acoperământul Dumnezeului cerului se va sălăşlui.
2. Va zice Domnului: „Sprijinitorul meu eşti şi scăparea mea; Dumnezeul meu, voi nădăjdui spre Dânsul”.
3.  Că El te va izbăvi din cursa vânătorilor şi de cuvântul tulburător.
4. Cu spatele te va umbri pe tine şi sub aripile Lui vei nădăjdui; ca o armă te va înconjura adevărul Lui.
5.  Nu te vei teme de frica de noapte, de săgeata ce zboară ziua,
6.  De lucrul ce umblă în întuneric, de molima ce bântuie întru amiază.
7. Cădea-vor dinspre latura ta o mie şi zece mii de-a dreapta ta, dar de tine nu se vor apropia.
8.  Însă cu ochii tăi vei privi şi răsplătirea păcătoşilor vei vedea.
9.  Pentru că pe Domnul, nădejdea mea, pe Cel Preaînalt L-ai pus scăpare ţie.
10. Nu vor veni către tine rele şi bătaie nu se va apropia de locaşul tău.
11. Că îngerilor Săi va porunci pentru tine ca să te păzească în toate căile tale.
12. Pe mâini te vor înălţa ca nu cumva să împiedici de piatră piciorul tău.
13. Peste aspidă şi vasilisc vei păşi şi vei călca peste leu şi peste balaur.
14. „Că spre Mine a nădăjduit şi-l voi izbăvi pe el, zice Domnul; îl voi acoperi pe el că a cunoscut numele Meu.
15.  Striga-va către Mine şi-l voi auzi pe el; cu dânsul sunt în necaz şi-l voi scoate pe     el şi-l voi slăvi.
16. Cu lungime de zile îl voi umple pe el, şi-i voi arăta lui mântuirea Mea”.

Iov

Christiane Singer, în cartea « Du bon usage des crises »

De fapt, ce se petrece când trecem printr-o (gravă) criză (existenţială)? Se petrece în linii mari aceasta. Un glas răsună, şi ne zice : « Ţi-ai clădit o viaţă, bravo, ei, bine, acum distruge-o; ţi-ai clădit o personalitate, formidabil, bravo, acum, fă-o praf; te-ai bătut, ai fost curajos, ai arătat un curaj extraordinar, dar acum, a sosit ceasul să te predai. » Sau, asa cum i s-a spus lui Avraam : « Ai adus pe lume un fiu, bravo, acum, dă-l înapoi! ». Toate clipele acestea  care nu pot fi puse în cuvinte, care nu pot fi acceptate, care sunt, în economia lucrurilor trăite, pe planul realităţilor imediate, scandalul absolut!

 Povestea care simbolizează pentru mine toate acestea este cea a lui Iov. Îmi place povestea, şi revin mereu la ea. Iov a fost cu adevărat slujitorul lui Dumnezeu, omul încununat cu toate reuşitele. O viaţă împlinită, de om stăpân peste sumedenie de  turme şi cirezi, înconjurat de fii, fiice, femei şi slujitori! O bogăţie binecuvântată de Dumnezeu. Acelaşi om, Iov, va ajunge la disperare. Asezat pe o grămadă de gunoi, scărpinându-şi bubele, Iov nu se lasă : « Am să strig către Tine, Doamne, până ce-mi vei arăta pricina inacceptabilului, stau aici şi aştept de la Tine un răspuns convingător. »

(….) Atâta vreme cât Iov Îi cere lui Dumnezeu să-i explice, să-i arate cauza, raţiunea nenorocirilor care l-au lovit… Dumnezeu nu vine, şi nu explică. Vin în schimb tot soiul de terapeuţi, prietenii, care-i dau explicaţii : « Ascultă, precis ai făcut o greşeală, gândeşte-te, aminteşte-ţi! » Iov nu le dă ascultare. În momentul în care unul din amici, Elihu îi zice : « Dumnezeu n-o să-ţi răspundă, fii sigur de asta », Dumnezeu, în pofida tuturor aşteptărilor, îi răspunde lui Iov. Dar răspunde alături de întrebare.

Nu pomeneşte despre pierderile lui Iov, despre suferinţa lui, ci despre cer şi pământ, despre păsări şi copaci, despre mări şi oceane şi tărmuri, pe scurt… despre altceva.

Şi se petrece ceva neaşteptat. Departe de a fi scandalizat de acest răspuns care nu ţine de logică, Iov vede lucrurile dintr-odată dintr-un alt loc, dintr-un loc unde toate se leagă.

Un « loc » al universului mărit, şi atunci Iov zice : « Doamne, nu Te cunoşteam decât din auzite, dar acum ochii mei Te-au văzut ». Şi Iov devine un alt om. Din acea clipă, totul i se restituie, pentru că nu mai are nevoie de nimic.

 „Pe când trăiam şi eu ceva asemănător cu povestea lui Iov, am făcut cunoştinţă cu lucrările lui Dürckheim. După ce o existenţă foarte ocrotită, în care avusesem mare grijă să evit orice naufragiu,  să mă strecor printre catastrofe, traume, o bruscă derivă,  şi m-am aflat în singurătate, părăsită, într-un sat de la capătul lumii… În acest context, am aflat despre realizările lui Dürckheim şi am întâlnit-o pe Hildegard Graubner, eleva sa, o femeie admirabilă.

Aşteptam de la ea să-mi dea puterea de a-mi face bagajele, dar mi-a fost dat să aud cu totul altceva : «  Stai unde eşti, aşează-te în mijlocul dezastrului tău, rămâi în acest punct. » Şi a fost punctul de plecare a unei întregi reconstruiri, pornind de la  trăirea în propriul corp, prezentă, atentă la univers, la lucruri… intrând în inima dezastrului, şi locuind acolo! Fără să fug, ci îndrăznind să rămân acolo… În locul unde viaţa m-a interpelat, unde au căzut toate măştile, unde am dat cu ochii de tot ce nu aş fi crezut că există în sufletul meu : demonii, toate întunecimile mele… Cuvintele se fac ţăndări, şi demonii năvălesc în viaţă – gelozie, dorinţa de a ucide, autodistrugerea. Iar eu stau în loc, şi privesc toate acestea.”

„Calea aceasta, o a treia, este poate ce va salva epoca noastră chinuită. Mă explic : în Occident cunoastem, pentru momentele în care ne simtim strangulaţi, două căi : cea a defulării, în care strigi, şi scoţi afară ceea ce te împiedică să trăieşti, şi cea a refulării. Există numeroase forme de terapie pe  modelul defulării – aflată şi în multe filme care fac să tâsnească ceva din disperarea ascunsă şi din violenţa înăbuşită proprii vremurilor noastre, prelungindu-le şi înmulţindu-le la infinit ; probabil că asemenea terapii aduc ceva foarte preţios atunci când paharul s-a umplut. (….)  Un al doilea răspuns este refularea: înghiţi năpârci, până ce ajungă să fii tu însuţi un cuib de şerpi pe două picioare.

 Dar mai există şi un al treilea model, care ne vine din Extremul Orient şi pe care l-a preluat Dürckheim : să stai în mijlocul ruinelor, şi să devii un simplu martor, să trezeşti în tine singurul tău aliat : miezul divin aflat în fiecare. Am întâlnit, cu câteva zile în urmă, o femeie,  cu ocazia unei conferinţe la Viena. Mi-a povestit ceva care arată perfect ce vreau să spun. Mi-a povestit despre pierderea unicului ei copil, şi despre jalea pe care a trăit-o intens, luni şi luni de zile; până când, într-o zi, aruncând o privire într-o oglindă,  şi-a zis, la vederea obrazului ei ars de lacrimi : « Iată chipul unei femei răvăşite, care şi-a pierdut copilul, singurul ei copil. »

În acea clipă, în fisura ivită, în secunda de ne-identificare, în care o fiinţă îşi depăşeşte cu un milimetru propriul dezastru, şi-l priveşte oarecum din afară, a năpădit-o harul. A avut o revelaţie : « Dar nu suntem despărţiţi », şi, împreună cu această certitudine, a cuprins-o un val de bucurie pe care chipul ei încă-l mai exprima. Femeia care se afla în faţa mea radia acea plinătate şi acea prezenţă pe care nu le pot aduce decât traversarea dezastrului. Se pare că există, în centrul unei furtuni, un punct în care nu se mişcă nimic. Acolo trebuie să stai! 

(….) Este de aflat acest punct de nemiscare aflat în inima maelstromului. Şi dacă, pentru fie şi o singură clipă, am găsit punctul acesta, viaţa mea cunoaşte o răsturnare, pentru că intru în perspectiva lui Iov. Perspectiva mărită, în care apare, îndărătul vieţii celei mici, viaţa cea mare, prăbuşirea paravanelor, prăbuşirea reprezentărilor obişnuite. Fie şi o clipă, să vezi lucrurile din această perspectivă mărită.”

„Tiranilor le e frica de arta”: Iris Murdoch

Dame Iris Murdoch by Ida Kar (National Portrait Gallery)

From Brainpickings, thinking of Mircea Cartarescu

Two decades after the Soviet communist government forced Boris Pasternak to relinquish his Nobel Prize in Literature, Murdoch writes:

Tyrants always fear art because tyrants want to mystify while art tends to clarify. The good artist is a vehicle of truth, he formulates ideas which would otherwise remain vague and focuses attention upon facts which can then no longer be ignored. The tyrant persecutes the artist by silencing him or by attempting to degrade or buy him. This has always been so.

In consonance with Baldwin’s assertion that “a society must assume that it is stable, but the artist must know, and he must let us know, that there is nothing stable under heaven,” Murdoch adds:

At regular intervals in history the artist has tended to be a revolutionary or at least an instrument of change in so far as he has tended to be a sensitive and independent thinker with a job that is a little outside established society.

In a sentiment that calls to mind the maelstrom of vicious opprobrium hurled at E.E. Cummings for his visionary defiance of tradition, which revolutionized literature, Murdoch considers how art often catalyzes ideological and cultural revolutions by first revolutionizing the art-form itself:

A motive for change in art has always been the artist’s own sense of truth. Artists constantly react against their tradition, finding it pompous and starchy and out of touch… Traditional art is seen as far too grand, and is then seen as a half-truth.