Iov

Christiane Singer, în cartea « Du bon usage des crises »

De fapt, ce se petrece când trecem printr-o (gravă) criză (existenţială)? Se petrece în linii mari aceasta. Un glas răsună, şi ne zice : « Ţi-ai clădit o viaţă, bravo, ei, bine, acum distruge-o; ţi-ai clădit o personalitate, formidabil, bravo, acum, fă-o praf; te-ai bătut, ai fost curajos, ai arătat un curaj extraordinar, dar acum, a sosit ceasul să te predai. » Sau, asa cum i s-a spus lui Avraam : « Ai adus pe lume un fiu, bravo, acum, dă-l înapoi! ». Toate clipele acestea  care nu pot fi puse în cuvinte, care nu pot fi acceptate, care sunt, în economia lucrurilor trăite, pe planul realităţilor imediate, scandalul absolut!

 Povestea care simbolizează pentru mine toate acestea este cea a lui Iov. Îmi place povestea, şi revin mereu la ea. Iov a fost cu adevărat slujitorul lui Dumnezeu, omul încununat cu toate reuşitele. O viaţă împlinită, de om stăpân peste sumedenie de  turme şi cirezi, înconjurat de fii, fiice, femei şi slujitori! O bogăţie binecuvântată de Dumnezeu. Acelaşi om, Iov, va ajunge la disperare. Asezat pe o grămadă de gunoi, scărpinându-şi bubele, Iov nu se lasă : « Am să strig către Tine, Doamne, până ce-mi vei arăta pricina inacceptabilului, stau aici şi aştept de la Tine un răspuns convingător. »

(….) Atâta vreme cât Iov Îi cere lui Dumnezeu să-i explice, să-i arate cauza, raţiunea nenorocirilor care l-au lovit… Dumnezeu nu vine, şi nu explică. Vin în schimb tot soiul de terapeuţi, prietenii, care-i dau explicaţii : « Ascultă, precis ai făcut o greşeală, gândeşte-te, aminteşte-ţi! » Iov nu le dă ascultare. În momentul în care unul din amici, Elihu îi zice : « Dumnezeu n-o să-ţi răspundă, fii sigur de asta », Dumnezeu, în pofida tuturor aşteptărilor, îi răspunde lui Iov. Dar răspunde alături de întrebare.

Nu pomeneşte despre pierderile lui Iov, despre suferinţa lui, ci despre cer şi pământ, despre păsări şi copaci, despre mări şi oceane şi tărmuri, pe scurt… despre altceva.

Şi se petrece ceva neaşteptat. Departe de a fi scandalizat de acest răspuns care nu ţine de logică, Iov vede lucrurile dintr-odată dintr-un alt loc, dintr-un loc unde toate se leagă.

Un « loc » al universului mărit, şi atunci Iov zice : « Doamne, nu Te cunoşteam decât din auzite, dar acum ochii mei Te-au văzut ». Şi Iov devine un alt om. Din acea clipă, totul i se restituie, pentru că nu mai are nevoie de nimic.

 „Pe când trăiam şi eu ceva asemănător cu povestea lui Iov, am făcut cunoştinţă cu lucrările lui Dürckheim. După ce o existenţă foarte ocrotită, în care avusesem mare grijă să evit orice naufragiu,  să mă strecor printre catastrofe, traume, o bruscă derivă,  şi m-am aflat în singurătate, părăsită, într-un sat de la capătul lumii… În acest context, am aflat despre realizările lui Dürckheim şi am întâlnit-o pe Hildegard Graubner, eleva sa, o femeie admirabilă.

Aşteptam de la ea să-mi dea puterea de a-mi face bagajele, dar mi-a fost dat să aud cu totul altceva : «  Stai unde eşti, aşează-te în mijlocul dezastrului tău, rămâi în acest punct. » Şi a fost punctul de plecare a unei întregi reconstruiri, pornind de la  trăirea în propriul corp, prezentă, atentă la univers, la lucruri… intrând în inima dezastrului, şi locuind acolo! Fără să fug, ci îndrăznind să rămân acolo… În locul unde viaţa m-a interpelat, unde au căzut toate măştile, unde am dat cu ochii de tot ce nu aş fi crezut că există în sufletul meu : demonii, toate întunecimile mele… Cuvintele se fac ţăndări, şi demonii năvălesc în viaţă – gelozie, dorinţa de a ucide, autodistrugerea. Iar eu stau în loc, şi privesc toate acestea.”

„Calea aceasta, o a treia, este poate ce va salva epoca noastră chinuită. Mă explic : în Occident cunoastem, pentru momentele în care ne simtim strangulaţi, două căi : cea a defulării, în care strigi, şi scoţi afară ceea ce te împiedică să trăieşti, şi cea a refulării. Există numeroase forme de terapie pe  modelul defulării – aflată şi în multe filme care fac să tâsnească ceva din disperarea ascunsă şi din violenţa înăbuşită proprii vremurilor noastre, prelungindu-le şi înmulţindu-le la infinit ; probabil că asemenea terapii aduc ceva foarte preţios atunci când paharul s-a umplut. (….)  Un al doilea răspuns este refularea: înghiţi năpârci, până ce ajungă să fii tu însuţi un cuib de şerpi pe două picioare.

 Dar mai există şi un al treilea model, care ne vine din Extremul Orient şi pe care l-a preluat Dürckheim : să stai în mijlocul ruinelor, şi să devii un simplu martor, să trezeşti în tine singurul tău aliat : miezul divin aflat în fiecare. Am întâlnit, cu câteva zile în urmă, o femeie,  cu ocazia unei conferinţe la Viena. Mi-a povestit ceva care arată perfect ce vreau să spun. Mi-a povestit despre pierderea unicului ei copil, şi despre jalea pe care a trăit-o intens, luni şi luni de zile; până când, într-o zi, aruncând o privire într-o oglindă,  şi-a zis, la vederea obrazului ei ars de lacrimi : « Iată chipul unei femei răvăşite, care şi-a pierdut copilul, singurul ei copil. »

În acea clipă, în fisura ivită, în secunda de ne-identificare, în care o fiinţă îşi depăşeşte cu un milimetru propriul dezastru, şi-l priveşte oarecum din afară, a năpădit-o harul. A avut o revelaţie : « Dar nu suntem despărţiţi », şi, împreună cu această certitudine, a cuprins-o un val de bucurie pe care chipul ei încă-l mai exprima. Femeia care se afla în faţa mea radia acea plinătate şi acea prezenţă pe care nu le pot aduce decât traversarea dezastrului. Se pare că există, în centrul unei furtuni, un punct în care nu se mişcă nimic. Acolo trebuie să stai! 

(….) Este de aflat acest punct de nemiscare aflat în inima maelstromului. Şi dacă, pentru fie şi o singură clipă, am găsit punctul acesta, viaţa mea cunoaşte o răsturnare, pentru că intru în perspectiva lui Iov. Perspectiva mărită, în care apare, îndărătul vieţii celei mici, viaţa cea mare, prăbuşirea paravanelor, prăbuşirea reprezentărilor obişnuite. Fie şi o clipă, să vezi lucrurile din această perspectivă mărită.”