We are not as separate as we thought…

A Hidden Wholeness
By Richard Rohr, for Wednesday, March 27, 2019

As we grow spiritually, we discover that we are not as separate as we thought we were. Separation from God, self, and others was a deep and tragic illusion. As we grow into deeper connection and union, the things that once brought meaning and happiness to our small self no longer satisfy us. We tried to create artificial fullness through many kinds of addictive behavior, but still feel empty and nothing, if we are honest. We need much more nutritious food to feed our Bigger Self; mere entertainments, time-fillers, diversions, and distractions will no longer work.

At the more mature stages of life, we are even able to allow the painful and the formerly excluded parts to belong to a slowly growing and unified field. This shows itself as a foundational compassion, especially toward all things different from us and those many people who don’t fit society’s standards. If you have forgiven yourself for being imperfect, you can now do it for everybody else too. If you have not forgiven yourself, I am afraid you will likely pass on your sadness, absurdity, judgment, and futility to others. What comes around goes around.

Many who are judgmental and unforgiving seem to have missed out on the joy and clarity of the first childhood simplicity, perhaps avoided the suffering of the mid-life complexity, and thus lost the great freedom and magnanimity of the second naïveté as well. We need to hold together all of the stages of life, and for some strange, wonderful reason, it all becomes quite “simple” as we approach our later years. The great irony is that we must go through a lot of complexity and disorder (another word for necessary suffering) to return to the second simplicity. We must go through the pain of disorder to grow up and switch our loyalties from self to God. Most people just try to maintain their initial “order” at all costs, even if it is killing them.

As we grow in wisdom, we realize that everything belongs and everything can be received. We see that life and death are not opposites. They do not cancel one another out; neither do goodness and badness. There is now room for everything to belong. A radical, almost nonsensical “okayness” characterizes the mature believer, which is why they are often called “holy fools.” We don’t have to deny, dismiss, defy, or ignore reality anymore. What is, is gradually okay. What is, is the greatest of teachers. At the bottom of all reality is always a deep goodness, or what Thomas Merton called “a hidden wholeness.” [1]

[1] Thomas Merton, “Hagia Sophia,” Ramparts Magazine (March 1963), 66. Also see In the Dark Before Dawn: New Selected Poems of Thomas Merton, ed. Lynn R. Szabo (New Directions: 2005), 65.

Adapted from Richard Rohr, Falling Upward: A Spirituality for the Two Halves of Life (Jossey-Bass: 2011), 113-115;

Everything Belongs: The Gift of Contemplative Prayer (The Crossroad Publishing Company: 2003), 55-56, 61; and

How Do We Get Everything to Belong? disc 3 (Center for Action and Contemplation: 2004), CDMP3 download.

Despre comunism, într-un excelent interviu

Comunismul este o afacere complicata, pentru ca, pe de o parte, a avut multi complici in Occident, iar pe de alta parte, a infestat societatile atat de profund, incat, astazi, in Romania inca mai e valida intrebarea daca nu cumva Securitatea a castigat partida. Nicaieri in lume, cu exceptia Rusiei, unde KGB-ul este la putere, […]

via Partidul sau Serviciile? Cine a castigat, in Romania, lupta pentru mostenirea comunistilor (Partea I) — Kairos

Bravo, Magda Gradinaru!

Per una mia nipotina

Ai suoi 13 anni


Go placidly amid the noise and haste,

and remember what peace there may be in silence.

Va’ serenamente in mezzo al rumore e alla fretta,

e ricorda quale pace ci può essere nel silenzio

As far as possible, without surrender,

be on good terms with all persons.

Speak your truth quietly and clearly;

and listen to others,

even to the dull and the ignorant,

they too have their story.

Avoid loud and aggressive persons,

they are vexatious to the spirit.

Finché è possibile, senza cedimenti,

conserva i buoni rapporti con tutti.

Di’ la tua verità con calma e chiarezza,

e ascolta gli altri,

anche il noioso e l’ignorante,

anch’essi hanno una loro storia da raccontare.

Evita le persone rumorose e aggressive,

esse sono un tormento per lo spirito

If you compare yourself with others,

you may become vain or bitter;

for always there will be greater and lesser persons than yourself.

Se ti paragoni agli altri,

puoi diventare vanitoso o aspro,

perché sempre ci saranno persone superiori ed inferiori a te.

Enjoy your achievements as well as your plans.

Keep interested in your own career, however humble,

it is a real possession in the changing fortunes of time.

Exercise caution in your business affairs;

for the world is full of trickery.

But let this not blind you to what virtue there is,

many persons strive for high ideals,

and everywhere life is full of heroism.

Rallegrati dei tuoi successi come dei tuoi progetti.

Mantieniti interessato alla tua professione, per quanto umile,

è un vero patrimonio nelle fortune mutevoli del tempo.

Sii prudente nei tuoi affari,

poiché il mondo è pieno di inganno.

Ma questo non ti renda cieco su quanto c’è di virtuoso,

molte persone lottano per alti ideali,

e dovunque la vita è piena di eroismo.

Be yourself.

Especially, do not feign affection.

Neither be cynical about love,

for in the face of all aridity and disenchantment

it is as perennial as the grass.

Sii te stesso.

Specialmente non fingere negli affetti.

E non essere cinico riguardo all’amore,

perché a dispetto di ogni aridità e disillusione

esso è perenne come l’erba.

Take kindly the counsel of the years,

gracefully surrendering the things of youth.

Nurture strength of spirit to shield you in sudden misfortune.

But do not distress yourself with dark imaginings.

Many fears are born of fatigue and loneliness.

Accetta serenamente l’insegnamento degli anni,

abbandonando con grazia le cose della giovinezza.

Coltiva la forza d’animo per difenderti dall’improvvisa sfortuna.

Ma non angosciarti con fantasie oscure.

Molte paure nascono dalla stanchezza e dalla solitudine.

Beyond a wholesome discipline,

be gentle with yourself.

You are a child of the universe,

no less than the trees and the stars;

you have a right to be here.

And whether or not it is clear to you,

no doubt the universe is unfolding as it should.

Al di là di una sana disciplina,

sii delicato con te stesso.

Tu sei un figlio dell’universo,

non meno degli alberi e delle stelle;

tu hai diritto ad essere qui.

E che ti sia chiaro o no,

senza dubbio l’universo va schiudendosi come dovrebbe.

Therefore be at peace with God,

whatever you conceive Him to be,

and whatever your labors and aspirations,

in the noisy confusion of life keep peace with your soul.

Perciò sta’ in pace con Dio,

comunque tu Lo concepisca,

e qualunque siano i tuoi affanni e le tue aspirazioni,

nella rumorosa confusione della vita conserva la pace con la tua anima.

With all its sham, drudgery, and broken dreams,

it is still a beautiful world.

Be cheerful.

Strive to be happy.

Nonostante tutta la sua falsità, il lavoro ingrato ed i sogni infranti,

questo è ancora un mondo meraviglioso.

Sii allegro.

Fa’ di tutto per essere felice.


Câtiva martiri

Scurtă biografie a Episcopului Alexandru Rusu

Fiu al lui Vasile, preot greco-catolic, și al Rozaliei Sabo, s-a născut la 22.11.1884 la Șăulia de Câmpie (azi în jud. Mureș), într-o familie cu 12 copii; a primit botezul și mirul două zile mai târziu, la 24 noiembrie. A urmat școala elementară și secundară la Bistrița, apoi la Târgu Mureș și în final la Blaj, unde și-a luat examenul de maturitate în 1903; a fost apoi trimis ca seminarist al Arhieparhiei de Alba-Iulia și Făgăraș la Seminarul Central din Budapesta, unde a luat doctoratul în teologie în 1910.

Hirotonit preot în același an la Blaj, a fost numit profesor de teologie și director al ziarului Unirea; în 1923, a fost numit canonic al Capitlului mitropolitan. Între 1925 și 1930, a fost rectorul Academiei Teologice din Blaj.

La 30.01.1931 a fost consacrat episcop al noii Eparhii greco-catolice de Maramureș. În 1946 a fost ales de Sinodul electoral din Blaj ca prim candidat pentru funcția de mitropolit. Papa Pius al XII-lea și-a dat acordul pentru numire, dar regimul comunist s-a opus, în intenția evidentă de a dezorganiza Biserica Română Unită.

A fost arestat în dimineața zilei de 29.10.1948, odată cu ceilalți episcopi greco-catolici, în cadrul prigoanei comuniste care a suprimat Biserica Română Unită. Între 1950 și 1954 a fost încarcerat la închisoarea din Sighet, împreună cu ceilalți episcopi greco-catolici.

După așa-zisa eliberare din închisoare la 4.01.1955, ce a avut loc cu ocazia unei scurte perioade de „destalinizare” (1955-1956), a fost plasat în Domiciliu Obligatoriu (D.O.) împreună cu ceilalți doi episcopi supraviețuitori ai Sighetului (PS Ioan Bălan și PS Iuliu Hossu), la mănăstirea Curtea de Argeș, apoi la mănăstirea Ciorogârla, iar la 13.08.1956 a fost transferat singur în D.O. la mănăstirea Cocoș.

A fost rearestat la 30.12.1956. După un proces stalinist la Tribunalul Militar al Regiunii a III-a Militare Cluj, a fost condamnat la închisoare pe viață, sub acuzația de înaltă trădare.

Cei trei episcopi supraviețuitori ai Sighetului susținuseră împreună reorganizarea în clandestinitate a Bisericii Greco-Catolice și îi încurajaseră pe credincioșii greco-catolici să se manifeste pentru a convinge autoritățile de existența lor. În acest context, decizia de condamnare pe viață episcopului Rusu a fost luată pentru a teroriza populația greco-catolică și pe ceilalți doi episcopi rămași în D.O. (PS Ioan Bălan și PS Iuliu Hossu). Timp de șase ani și jumătate PS Rusu a trecut prin închisori cu regim foarte dur (Gherla, Pitești, Dej). În urma condițiilor de acolo (lipsă de apă, de aer, miros, alimentație precară, statul în picioare, pedepse, frig, lipsă totală de igienă), a murit de septicemie la 9.05.1963, în „spitalul” închisorii de la Gherla.

A fost înmormântat în cimitirul închisorii, iar mormântul său nu a putut fi identificat până astăzi.

Scurtă biografie a Episcopului Iuliu Hossu

Fiu al lui Ioan, preot greco-catolic, și al Victoriei Măriuțiu, Iuliu Hossu s-a născut la 31.01.1885 la Milașu Mare (azi Milaș, jud. Bistrița-Năsăud). A primit botezul și mirul la 19 martie din același an. Între 1892 și 1896, a frecventat școala elementară confesională din satul natal. A urmat studiile secundare până în 1900 la Gimnaziile din Reghin și din Târgu Mureș. Apoi a urmat cursul superior la Liceul din Blaj, unde și-a luat examenul de maturitate în 1904. Trimis la Roma, la Colegiul Urbanian, a obținut doctoratul în filozofie (1906) și în teologie (1910) la Ateneul De Propaganda Fide. Încardinat la Lugoj, a fost sfințit preot în 1910 la Roma.

A avut diferite funcții la Curia de la Lugoj, iar în timpul Primului Război Mondial a fost capelan militar. În 1917 a fost numit episcop de Gherla. Figură proeminentă în timpul evenimentelor Unirii Transilvaniei cu Regatul României în 1918, a fost renumit și pentru activitatea sa pastorală. În 1930, Eparhia sa devenind „de Cluj-Gherla”, episcopul Hossu și-a stabilit reședința la Cluj.

După instaurarea regimului comunist, împreună cu toți ceilalți episcopi greco-catolici, a respins fără teamă toate manevrele autorităților comuniste care vizau dezorganizarea și, în final, scoaterea în afara legii a Bisericii Greco-Catolice Române. I-a pregătit pe credincioși pentru zilele grele care urmau.

A fost arestat în noaptea de 28/29 octombrie 1948, împreună cu ceilalți episcopi români uniți, în cadrul prigoanei staliniste dezlănțuite împotriva Bisericii Greco-Catolice. Între 1950 și 1954, a fost întemnițat la închisoarea din Sighet, în urma refuzului său repetat de a-și părăsi Biserica.

După așa-zisa eliberare din închisoare, la 4.01.1955, a fost dus în Domiciliu Obligatoriu în două mănăstiri ortodoxe, împreună cu ceilalți doi episcopi supraviețuitori ai închisorii din Sighet. Între 1955-1956, perioada „destalinizării ezitante”, i-a încurajat pe credincioșii greco-catolici să-și declare public apartenența confesională și a susținut reorganizarea structurilor Bisericii Greco-Catolice în clandestinitate.

Începând din august 1956, a fost izolat în Domiciliu Obligatoriu la mănăstirea ortodoxă Căldărușani vreme de aproape 14 ani. Acolo a fost supus până la sfârșitul zilelor sale unor continue presiuni și umiliri care ar fi trebuit să-l determine să renege comuniunea cu Urmașul lui Petru și credința catolică.

În 1969 a fost făcut cardinal in pectore de Papa Paul al VI-lea. În timpul vizitei trimisului papal, Giovanni Cheli, episcopul Hossu i-a cerut respectuos Papei să accepte ca el să-și continue lucrarea pentru Biserică în țară și să nu fie numit cardinal câtă vreme Biserica sa era persecutată.

La 7 mai 1970 și-a pierdut de mai multe ori cunoștința. Din pricina condițiilor severe de izolare, familia sa nu a fost înștiințată, iar spitalizarea s-a făcut cu o săptămână de întârziere, nelăsându-i-se nicio șansă de restabilire. A murit la spitalul Colentina din București la 28 mai 1970.

A fost înmormântat a doua zi după deces la Cimitirul Bellu Catolic din București. La 7.03.2019 s-a desfășurat procedura de deshumare a osemintelor sale. O parte din oseminte au rămas în același mormânt, cealaltă parte fiind transferată în Eparhia sa de Cluj-Gherla.

Ca si celelalte biografii de episcopi greco-catolici care vor fi beatificati in cursul vizitei papei Francisc în România, materialul este semnat de Emanuel Cosmovici și Pr. Cristian Langa si aparut pe site-ul Communio.



Alma Redemptoris Mater


Alma Redemptoris Mater

Sainte Mère du Rédempteur
Porte du ciel, toujours ouverte,
étoile de la mer
viens au secours du peuple qui tombe
et qui cherche à se relever.
Tu as enfanté,
ô merveille !
Celui qui t’a créée,
et tu demeures toujours Vierge.
Accueille le salut
de l’ange Gabriel
et prends pitié de nous, pécheurs.

Alma redemptoris Mater

Alma Redemptóris Mater,
quae pérvia caéli pórta mánes,
et stélla máris,
succúrre cadénti
súrgere qui cúrat pópulo:
Tu quae genuísti, natúra miránte,
túum sánctum Genitórem:
Virgo prius ac postérius,
Gabriélis ab óre
súmens íllud Ave,
peccatórum miserére.

Vor fi beatificati în cursul vizitei papei Francisc în România


Scurtă biografie a Episcopului Valeriu Traian Frențiu

Fiul lui Ioachim, preot greco-catolic, și al Rozaliei Demeter, s-a născut la Reșita, județul Caraș-Severin, la 25.04.1875. A primit botezul și mirul la 23 mai în același an. A frecventat școala elementară în localitatea natală, apoi a mers la Blaj, la Gimnaziul superior, unde a luat examenul de maturitate în 1894. A fost trimis,  din partea Eparhiei de Lugoj, la Seminarul central din Budapesta. Hirotonit preot la Lugoj în 20.09.1898, a fost apoi trimis la Viena, la Augustineum, unde a obținut doctoratul în teologie în 1902.

Întors în Eparhie, a îndeplinit diferite funcții în Curie, după care a fost numit protopop de Cugir în 1904. În 1912 a devenit Vicar foraneu de Hațeg.  La 14.01.1913 a fost consacrat episcop de Lugoj. În 1920, Papa Benedict al XV-lea l-a numit asistent al Tronului pontifical. În 1922, a fost transferat la Oradea, ca episcop eparhial. Datorită posibilităților financiare deosebite ale acestei Eparhii, a putut deschide școli confesionale la Oradea și la Beiuș. A construit la Oradea Seminarul mare și Institutul teologic. S-a implicat în construirea de noi biserici, precum și în apostolat, aducându-i în Eparhie pe Părinții Asumpționiști, pe Oblatele Asumpționiste, pe Franciscanii conventuali și alte congregații. În 1940, l-a primit ca auxiliar pe episcopul Ioan Suciu. În același an, din pricina ocupării nordului Transilvaniei de către Ungaria horthystă în urma Diktatului de la Viena (1940), a decis să rămână la Beiuș, oraș aflat dincolo de noua graniță. Aproape întreg teritoriul Eparhiei de Oradea ajunsese să facă parte din Ungaria și a fost încredințat episcopului de Cluj-Gherla, PS Iuliu Hossu, ca administrator apostolic, episcopul Ioan Suciu rămânând la Oradea ca episcop auxiliar.

În 1941, scaunul mitropolitan de Alba Iulia și Făgăraș rămăsese vacant. Episcopul Valeriu Traian Frențiu a fost numit administrator apostolic al Arhieparhiei de Alba Iulia și Făgăraș, rămânând în același timp episcop de Oradea. A condus Arhieparhia cu multă demnitate și înțelepciune în tot cursul războiului, până la începutul anului 1947, apoi s-a întors în Eparhia de Oradea, al cărei teritoriu fusese reintegrat în România după război. În 1948 a fost numit arhiepiscop ad personam de Papa Pius al XII-lea.

Ca decan de vârstă al episcopilor greco-catolici, a prezidat toate conferințele episcopale din perioada vacanței scaunului mitropolitan de Alba Iulia și Făgăraș (1941-1948), a reprezentat Biserica Română Unită în fața autorităților și a condus astfel rezistența acestei Biserici în fața asaltului întreprins împotriva ei de guvernul comunist.

A fost arestat în noaptea de 28/29 octombrie 1948, odată cu ceilalți episcopi greco-catolici. Alături de aceștia, a fost dus mai întâi în lagărul organizat de Securitate în vila patriarhului ortodox din comuna Dragoslavele, apoi în lagărul organizat la mănăstirea ortodoxă de la Căldărușani. În 1950 a fost transferat în închisoarea cu regim de exterminare de la Sighet. Deși s-a îmbolnăvit grav din pricina condițiilor de viață de acolo, n-a primit niciun fel de îngrijire medicală și a murit la 11.07.1952, în celula 44, înconjurat de frații săi întru episcopat.

A fost înmormântat în Cimitirul orașului de pe strada Rodnei din Sighet, mormântul său fiind necunoscut.

Scurtă biografie a Episcopului Ioan Suciu

Fiu al lui Vasile Suciu, preot greco-catolic, și al Mariei Coltor, s-a născut la Blaj, județul Alba, la 3.12.1907. A primit botezul și mirul la 24 decembrie din același an. După școala elementară și cea secundară la Blaj, și-a luat examenul de maturitate în 1925 la Liceul Sfântul Vasile cel Mare. A fost apoi trimis la Roma, la Colegiul Pontifical Grec. A luat doctoratul în filozofie în 1927 la Ateneul De Propaganda Fide și doctoratul în teologie, în 1932, la AteneulAngelicum.

Întors în țară, a fost numit profesor de religie la Liceul Comercial de băieți din Blaj, apoi la Liceul Sfântul Vasile cel Mare. În 1939, i s-au încredințat cursuri la Academia Teologică. Smerit, energic, plin de zel, excelent predicator, foarte respectat, a captat energiile tinerilor, publicând pentru ei lucrări de mare valoare catehetică și pastorală.

La 25.05.1940 a fost numit episcop auxiliar de Oradea, consacrarea având loc la 20.07.1940, la scurt timp înainte de Diktatul de la Viena. Rămas în teritoriul ocupat de trupele horthyste, a desfășurat între 1940 și 1946 un apostolat impresionant, în ciuda dificultăților pricinuite de război și de regimul de ocupație.

La începutul lui 1947 s-a întors la Blaj ca administrator apostolic al Arhieparhiei de Alba-Iulia și Făgăraș, unde a întărit zelul clerului și al poporului prin numeroase inițiative pastorale și spirituale. A întărit în credință pe credincioși, care începeau să simtă presiunile venite din partea autorităților comuniste pentru a părăsi Biserica Română Unită (Greco-Catolică) în vederea „unificării” cu Biserica Ortodoxă. De teama marii sale popularități, a fost arestat de două ori, în septembrie 1948, în timpul unor vizite pastorale, desfășurate chiar în timp ce se derula asaltul împotriva Bisericii Române Unite.

A fost arestat pentru a treia oară, la 27.10.1948, odată cu ceilalți episcopi greco-catolici. La 10.05.1949, Securitatea l-a ridicat din lagărul organizat la mănăstirea Căldărușani și l-a dus la București, la Ministerul de Interne. Știind clar că nu-și va renega credința catolică, Securitatea l-a maltratat în anchete dure în încercarea de a-l implica într-un proces politic. La 26.10.1950 a fost transferat la închisoarea cu regim de exterminare de la Sighet. Deși suferea de colită cronică, nu a primit regim alimentar adecvat, și nici îngrijiri medicale, murind de foame în celula 44, la 27.06.1953, înconjurat de frații săi în episcopat. A fost înmormântat în „Cimitirul Săracilor” de la Sighet, iar mormântul său a rămas necunoscut.



„How to stay sane as an artist”

by W.S. Merwin

I will tell you what he told me
in the years just after the war
as we then called
the second world war

don’t lose your arrogance yet he said
you can do that when you’re older
lose it too soon and you may
merely replace it with vanity

just one time he suggested
changing the usual order
of the same words in a line of verse
why point out a thing twice

he suggested I pray to the Muse
get down on my knees and pray
right there in the corner and he
said he meant it literally

it was in the days before the beard
and the drink but he was deep
in tides of his own through which he sailed
chin sideways and head tilted like a tacking sloop

he was far older than the dates allowed for
much older than I was he was in his thirties
he snapped down his nose with an accent
I think he had affected in England

as for publishing he advised me
to paper my wall with rejection slips
his lips and the bones of his long fingers trembled
with the vehemence of his views about poetry

he said the great presence
that permitted everything and transmuted it
in poetry was passion
passion was genius and he praised movement and invention

I had hardly begun to read
I asked how can you ever be sure
that what you write is really
any good at all and he said you can’t

you can’t you can never be sure
you die without knowing
whether anything you wrote was any good
if you have to be sure don’t write

Nearly three decades after he mentored Merwin, Berryman would encapsulate his advice to young writers:

I would recommend the cultivation of extreme indifference to both praise and blame because praise will lead you to vanity, and blame will lead you to self-pity, and both are bad for writers.




Résultat de recherche d'images pour "Merwin WS"

W.S. Merwin (September 30, 1927–March 15, 2019)


John BerrymanJohn Berryman (1914_1972) had co-founded Princeton’s creative writing program and was teaching there when Merwin enrolled as a freshman in 1944. The thirty-year-old professor immediately recognized an uncommon genius in the seventeen-year-old aspiring poet.

A scholar and professor as well as a poet, John Berryman is best-known for The Dream Songs (1969), an intensely personal sequence of 385 poems which brought him the Pulitzer Prize and National Book Award. In these he invented a style and form able to accommodate a vast range of material while expressing his turbulent emotions.

Un martir: episcopul greco-catolic Vasile Aftenie


 Scurtă biografie a Episcopului Vasile Aftenie

Fiul lui Petru și al Agafiei Lita, s-a născut la 14.07.1899 la Lodroman, județul Alba. A primit botezul și mirul la 16 iulie din același an. După școala elementară, urmată în satul natal, a frecventat cursurile Gimnaziului superior de la Blaj. Și-a luat examenul de maturitate în 1918, pe când se afla în permisie de pe frontul Primului Război Mondial. În 1919 a intrat la Seminarul din Blaj, apoi a fost trimis la Roma ca student la Colegiul Pontifical Grec. Întors în țară – după obținerea doctoratului în teologie în 1925 la Ateneul De Propaganda Fide – a îndeplinit diverse funcții la Curia arhieparhială din Blaj. Acolo a fost hirotonit preot la 1.01.1926.

A fost numit profesor de teologie la Academia Teologică din Blaj și prefect de studii la Seminar. În 1934 a primit funcția de protopop de București. În 1938 a fost numit canonic în Capitlul de la Blaj, iar în 1939 a devenit rector al Academiei Teologice blăjene. În 1940 a fost numit episcop auxiliar al Arhieparhiei de Alba Iulia și Făgăraș și i s-a încredințat funcția de vicar general pentru București și Vechiul Regat.

După instaurarea regimului comunist în România, autoritățile au trecut la aplicarea planului de „lichidare” a Bisericii Române Unite prin „unificarea” ei cu Biserica Ortodoxă Română, preluat după modelul stalinist. Împreună cu toți ceilalți episcopi greco-catolici, episcopul Aftenie și-a apărat Biserica, a refuzat toate așa-numitele „invitații” de a trece la ortodoxie și i-a pregătit pe credincioși pentru zilele grele care urmau.

A fost arestat în noaptea de 28/29 octombrie 1948, împreună cu întregul Episcopat greco-catolic. Aflându-se în lagărul de la Căldărușani, la 25.05.1949 a fost despărțit de ceilalți episcopi și a fost încarcerat la București, în subsolul Ministerului de Interne. Securitatea a încercat să-i monteze un proces politic, pentru a ascunde adevărata motivație a arestării, cea religioasă. În urma violențelor fizice și psihice suferite în timpul celor 10 luni de anchetă, la 25.03.1950 a suferit un accident cerebral (o hemipareză). Trimis la „spitalul” închisorii Văcărești, a murit după alte 45 de zile, la 10.05.1950.

A fost înmormântat în Cimitirul Bellu Catolic, sub supravegherea Securității. Osemintele sale au fost deshumate la 12.05.2010, fiind momentan depuse în Biserica „Bunavestire” (Acvila) din București. 


Résultat de recherche d'images pour "vasile aftenie"


„Fiat mihi…”


Annonciation, Sandro Botticelli

Je suis la servante du Seigneur. Qu’il me soit fait selon ta parole !     Luc 1,38

En ces temps-là, les femmes travaillaient beaucoup.

Les maîtresses de maison, et encore plus les servantes.

Mais voici que Marie, en se proclamant « servante », comprend qu’il lui faudra, avant tout, se laisser faire :

« Qu’il me soit fait selon ta parole»

A l’appel de Dieu, l’adhésion totale d’un cœur limpide.

En disant son « fiat », Marie se reconnaît incapable de « faire » quoi que ce soit.

Mais que la volonté de Dieu soit faite en elle, ça, oui !

Quand Marie laisse Dieu prendre toute sa place dans sa vie, dans son âme, dans son corps, l’Esprit est déjà à l’œuvre.

Le même Esprit qui planait sur les eaux, « au commencement »…

… la prend « sous son ombre » pour faire naître d’elle le Fils du Très-Haut !

Cet Esprit, qui a arraché le Fils de Dieu à la mort, nous fera aussi vivre.

Il est le Père des cœurs simples et limpides qui, les premiers, « verront Dieu ».