… despre doliu, supravietuire, prezenta “altfel” a celor dusi
NB: Generalitatile, corecte ori ba, nu pot fi decât banale; invers decât màrturiile vii!
“Dacà moartea nu poate fi ocolità, vesnicia e de asemenea inexorabilà. Spiritul ne pregàteste pentru moarte, pregàtindu-ne pentru vesnicie. Omului care nu-i opune rezistentà, care nu se cramponeazà disperat de tot ce trebuie sà pàràseascà, Dumnezeu îi înfàtiseazà într-un fel ori altul realitàtile care-l asteaptà.
Cei care fac pelerinajul càtre catedrala din Chartres o vàd apàrând dintr-o datà la orizont. Sperau sà o vadà, se asteptau sà o vadà: deodatà, iat-o, e aici.
Tot astfel Duhul Sfânt ne pregàteste ochii ce vor vedea ceva ce n-au mai vàzut, iar urechile, le pregàteste sà audà ceva nemaiauzit. Darul Duhului (fr « don d’Intelligence) ne poate face sà presimtim ceea ce le pregàteste Dumnezeu celor care-L iubesc… Maestrul interior, spune sfântul Augustin, „ne introduce în tainele acestea. »[ii]
“Evenimentul mortii tale m-a nimicit.
Totul, cu exceptia inimii, a fost pulverizat.
Ràmâne doar inima, asa cum mi-ai fàcut-o… inima, pe care o plàmàdesti mai departe, cu mâinile tale de dispàrutà, pe care mi-o linistesti mai departe, cu glasul tàu de dispàrutà, inima în care aduci mai departe luminà, cu râsul tàu de dispàrutà.”
Ghislaine, sotia scriitorului Christian Bobin si mama fetitei lor de patru ani jumàtate si a altor doi copii dintr-o primà càsnicie, a murit subit în august 1995, la 44 de ani, victimà unei rupturi de anevrism. Nu fusese bolnavà, era o tânàrà mamà plinà de viatà, o sotie iubitoare si iubità.[i]
Câteva luni mai târziu, sotul ei publica “Cea mai mult decât vie” (La plus que vive) si, ulterior, „A renaste” (Ressusciter). Darul lui Christian Bobin, prozator de o sensibilitate si de o delicatete incomparabile, reuseste pariul de a sugera prezenta nouà, coplesitoare, a unei fiinte dispàrute. O prezentà fremàtând de viatà în sufletul celor ràmasi. Destui o simt, putini o pot reda în cuvinte. Iar experienta lor ràmâne greu, dacà nu imposibil, de transmis si poate tot atâta de primit…
*
Când moartea cuiva drag, mai ales o moarte subità, se abate asupra noastrà si ne pune la încercare tot, puterile, reperele, propria identitate, propria viatà devenità brusc supra-vietuire…
… Primim, cum e firesc si se cuvine, ajutoare de tot felul.
Ritualurile funerare, adunarea prietenilor apropiati sau îndepàrtati, sprijinul institutiilor religioase, credinta. Credinta în imortalitatea sufletului, cu ràdàcini în religiile orientale si în filosofia greacà, trecând, mai degrabà decât prin texte, prin felurite aproximatii. Credinta iudeo-crestinà în vesnicie, asa cum o aflàm în Biblie si în predici.
Nu voim, fraţilor, să fiţi în necunoştinţă despre cei ce au adormit, ca să nu vă întristaţi ca ceilalţi, cari n-au nădejde. Căci dacă credem că Isus a murit şi a înviat, credem şi că Dumnezeu va aduce înapoi împreună cu Isus pe cei ce au adormit în El. Iată, în adevăr, ce vă spunem, prin Cuvîntul Domnului: noi cei vii, cari vom rămînea pînă la venirea Domnului, nu vom lua -o înaintea celor adormiţi. Căci însuşi Domnul, cu un strigăt, cu glasul unui arhanghel şi cu trîmbiţa lui Dumnezeu, Se va pogorî din cer, şi întîi vor învia cei morţi în Hristos. Apoi, noi cei vii, cari vom fi rămas, vom fi răpiţi toţi împreună cu ei, în nori, ca să întîmpinăm pe Domnul în văzduh; şi astfel vom fi totdeauna cu Domnul. Mîngîiaţi-vă dar unii pe alţii cu aceste cuvinte. (Epistola I a sf Pavel/Paul càtre Tesaloniceni, 4, 13-18.
… Credinta, a noastrà, a altora, aduce un ajutor nepretuit, chiar atunci când o percepem ca exigentà, cerând prea mult de la cei loviti. Dar de fapt ceea ce ni se cere, în numele Dumnezeului Iubirii, este sà nu-i întoarcem spatele sub pretexte ce vin din prejudecàti, din revoltà si neputintà. Ni se cere mai ales, si asta poate fi greu de acceptat, sà avem grijà de noi, sà ne iubim, sà nu ne simtim vinovati pentru cà am ràmas încà pe acest pàmânt.
Sà te iubesti, ca sà poti iubi mai departe. Pentru a ràmâne în legàturà, prin iubire, cu cei care au fàcut marea trecere.
Credinta face ca prezenta absentei celui drag sà nu însemne cà el a dispàrut cu totul.
În credintà, ajungi sà accepti cà întâlnirea se petrece acum pe un alt plan.
E adevàrat, nu ne mai putem astepta ca cel depus în mormânt sau prefàcut în cenusà sà ne vadà, sà ne audà, sà ne ràspundà.
Gândul la prefacerile prin care trece trupul depus în mormânt sunt insuportabile.
Te duci la cimitir, cureti buruieni, pui flori… te-ai dus poate ca la o întâlnire, dar stiind bine cà el, ea “nu este acolo”.
Te duci sà-ti faci datoria din dragoste…
Exact cum au fàcut generatii peste generatii pentru mortii lor, din dragoste si omenie.
Cum fàcuserà femeile zise “mironosite”, purtàtoarele de miresme, la cavoul din peretele stâncos al unei gràdini, în locul numit Golgota.
Te duci, ca ele, întrebându-te, “cine ne va rostogoli piatra de la intrare”?
Te duci, cu o vagà sperantà în suflet, cà vei auzi, ca ele:
“De ce-L càuati pe cel viu printre cei morti? Nu este aici, a înviat!”
Credinta ne aduce si sprijinul pe care, traditional, îl aduc traditiile religioase si riturile pe care le comportà, cu cerintele lor fatà de cei îndoliati care pot fi considerate “spre folosul” entitàtii numite “suflet”, de care, cândva, supravietuitorii se temeau superstitios sà nu le fie bântuite casele si câmpurile.
Despre partea cu sufletul, mai încolo.
“La mormânt nu vreau lacrimi”, repeta uneori, glumind cu posibilitàtile sumbre ale meseriei sale, sotul meu aviator; erau cuvinte dintr-o romantà làlàite la petreceri atunci când bàutura ajungea la un anumit nivel. Bàutura de care el nu se atingea. Petreceri alàturi de colegi care aveau sà-i împàrtàseascà destinul.
Lacrimile, imposibile la început… Când, dupà zile, poate sàptàmâni de la nenorocire, au început sà-mi curgà de fatà cu altii, reactiile unora mi le-au uscat fàrà ca sà mi le steargà, adicà, fàrà sà ma mângâie si fàrà sà-mi arate vreo urmà de empatie. Ca si cum nu ar fi vàzut nimic. Ca si cum ar fi fost bine si decent sà trecem la alt subiect. (Viii cu viii…)
Ce-i poate mângâia pe cei ràmasi, cine, cum…? Existà mângâiere pentru o mamà care si-a pierdut copilul…? Poate cineva înlocui, pentru un copil, un pàrinte plecat atunci când era atâta nevoie de el, de ea…?
Se însealà cei care cred cà trauma disparitiei este un soi de “proces cu mai multe etape”, soc, negare, acceptare, etc – un proces care ar trebui sà ia capàt dupà un numàr de sàptàmâni, luni, ani. Nu, fiecare-si tràieste drama în felul lui, cu toate asemànàrile recenzate de specialistii în “doliu si desfàsurarea acestuia”. Si nimic nu te obligà sà consideri cà durerea “ti-a trecut”, cà locul ràmas gol în viata ta e mai putin gol. Nimic nu te obligà sà urmezi un model, fie el si admirabil.
Prezenta cuiva apropiat, atent, dotat cu tact, care sà stie când e bine sà asculte în tàcere, când sà spunà si ce sà spunà si ce ajutor concret sà aducà… Nespus de pretioasà, si nu usor de gàsit.
Sprijinul acesta nu e neapàrat ceva dictat de conventiile sociale, care ocolesc cu stràsnicie pânà si gândul mortii. Supravietuitorii, pe lângà faptul cà se confruntà cu probleme practice de neocolit… vàd adesea cum se face gol în jurul lor, fiindcà unii prieteni cândva apropiati fug superstitios de apropierea nenorocirii, si de perspectiva propriei morti, iar cunostinte vagi si rude îndepàrtate se strecoarà fàrà jenà în intimitatea lor, cu gândul la propriile interese sau pur si simplu ca sà se bage în treabà.
Cât am fi de credinciosi, si cu atât mai mult dacà ne condieràm atei, ne vine în fond greu sà credem în vesnicie, în viata eternà “acolo unde nu este durere, nici întristare nici suspin”. În presupusa intimitate sacrà de dincolo de timp si de spatiu, “acolo” unde ne asteaptà Lumina cea nestinsà, Pacea eternà, în sàlasele Dumnezeului Vietii. De Care nimic nu mà poate despàrti, nici viata, nici moartea, nici biciul, nici sabia, nici màcar propriul scepticism.
Se întâmplà sà càutàm si sà nu gàsim ràspunsuri la întrebàri chinuitoare “soarta sufletului’ celui plecat; dacà le cerem imaginatiei, chiar mintii noastre în care încap atâtea dobitocii, nu ajungem prea departe. Suntem în impas uneori si când ne agàtàm, dincolo de ritualurile prescrise, de unele texte, fie ele rugàciuni psaltice, fie ele texte scripturare (pentru a citi, fàrà a le rupe din context si a ne împiedica de un limbaj uneori greu de descifrat, Epistolele pauline, de pildà, avem nevoie de ràbdare, timp, si mai cu seamà de contributia Bisericii (Bisericilor) la întelegerea lor; care contributie poate fi mai mare sau mai micà, mai adaptatà sau mai putin, în functie de orientarea càtre prezent, càtre trecut, càtre viitor…
Nu ne este dat tuturor sà ne multumim cu vorbe, fie ele sublime. Cuvintele, vii si adevàrate, ale Scripturii, pot avea sau nu o noimà, dar pe lângà cei loviti, mai ales în faza de soc si de refuz de la începutul doliului, ele trec de cele mai multe ori fàrà a aduce mângâiere.
Trupul lipsit de viatà ajunge sub pàmânt sau e ars, trupul acela întepenit sau fàcut fàrâme nu mai este cine era… asta stim… dar despre suflet, în afarà de al nostru, care se chinuie spasmodic, stim cu adevàrat ceva…? Ce e, de fapt, sufletul?
Întrebàrile, fie cà obsedeazà, fie cà sunt temporar refulate, cautà cu înfrigurare ràspunsuri. Chiar a dispàrut în neant, acela, aceea a càrui absentà ne bântuie? Sau este, cum spun se spune conventional, “în luminà”?
Va urma…
[i] „L’événement de ta mort a tout pulvérisé en moi.
Tout sauf le cœur.
Le coeur que tu m’as fait et que tu continues de me faire, de pétrir avec tes mains de disparue, d’apaiser avec ta voix de disparue, d’éclairer avec ton rire de disparue.”
[…] C’est le 12 août 1995, au Creusot, que la mort te saisit par les cheveux… Tu n’as pas eu le loisir d’être malade, la mort est descendue sur toi sans prévenir comme l’aigle noir de la chanson de Barbara…ses ailes t’ont recouverte en une seconde, Ghislaine, ses ailes étaient si grandes que l’ombre en est venue sur ceux qui t’aiment et pour longtemps.”
[ii] A-M Carré, La foi qui est lumière.
Blog de albina 