„Întâlnesc în cabinet oameni care…”

Relaţia cu mine însămi

„Din ce în ce mai des, auzim psihologii propovăduind sănătatea relaţiei cu sine. Pare o sintagmă ciudată. Nu e oare mult mai important să ne înţelegem cu cei în mijlocul cărora de bine, de rău vieţuim? Mai ales că nu e uşor să ne exprimăm astfel încât să ne facem înţeleşi, sa găsim momentul şi interlocutorul potrivit pentru solicitările noastre, să ne adaptăm la grupuri mari de persoane, ba chiar să prezentăm ceva, fără să simţim atenţia şi curiozitatea celorlalţi gâdilându-ne anxietatea socială.

Raţionamentul din spatele popularizarii relaţiei cu propria persoană este: dacă nu ştim să ne susţinem, să ne acceptăm, să fim prieteni cu noi înşine, nu sunt prea multe şanse să reușim nici cu ceilalţi. Frustrările, auto-sabotajul, neîncrederea în propriile posibilităţi de a învinge dificultăţile, auto-critica dură şi constantă… sunt ingredientele perfecte pentru o raportare toxică la sine şi, deci, implicit la lumea inconjurătoare. Cum vine asta?

Dacă eu cred despre mine că nu am valoare, o să caut aprecierea în exterior. O să încerc să epatez, o să fiu foarte atent/ ă la opinia celorlalţi ca să ştiu ce să aprob și la ce să mă opun. O să caut persoane cu influenţă pe care să le complimentez pentru a primi la schimb girul dezirabilităţii, importanţei. Sau, invers, dacă eu cred despre mine că nu e cine ştie ce de capul meu, atunci nici nu o încerc să cunosc oamenii care mi se par deosebiţi, pentru că voi presupune dinainte că nu poate exista compatibilitate.

Când îmi ataşez în gând evaluări globale negative: „sunt proast/ ă; nu merit nimic; nu sunt în stare de nimic” îmi blochez motivaţia pentru creştere, încercarea de a mă conecta cu oamenii care pot contribui la competenţa mea relaţională sau profesională, mă menţin într-o stare interioară apăsătoare, de inadecvare, inutilitate şi creez premisele pentru îmbolnăvirea psihicului.

Uneori, uităm că nu mai suntem copii şi ne adresăm nouă înşine pe acelaşi ton şi cu aceleaşi cuvinte ca cele pe care le-am primit în mesajele de la formatorii noştri. Profesori hipercritici, părinţi care nu ştiu să încurajeze, familie extinsă în care există o cultură de blam, de neputinţă, de invidie. Ca o ştafetă otrăvitoare, generaţiile următoare preiau injoncţiunile şi le repetă în dialogul cu sine, punându-şi singuri piedică pe drumul complicat care este viaţa.

Există familii atât de disfuncţionale încât pervertesc, dereglează tot sistemul psihic al copiilor şi adulţilor de mai târziu. Nu mai e clar dacă ai voie să simţi, dacă ai voie să exprimi ce simţi, cât e rezonabil să te gândeşti la o anumită problemă, e ok sau nu să ai o părere. Dialogul interior e confuz, reflectările despre sine sunt contrastante (o dată crezi că eşti mai degrabă nepăsător, apoi prea implicat). E un talmeş-balmeş care te ameţeşte pe tine şi pe ceilalţi şi care are nevoie de o descâlcire a fiecărui fir în parte şi o restructurare a sistemelor de gândire, de simţire, de comportament viabile.

Afectarea se extinde şi asupra corporalităţii. Uneori, corpul e rigid, dacă, de exemplu, persoana traumatizată nu a fost lăsată să fie creativă, ludică, flexibilă, ci a fost forţată în modul supravieţuitor, cu dinţii strânşi, luptând pentru o nouă zi. Sau poate vocea oscilează între modul grav sau, dimpotrivă, cristalin şi subţire ca al unui copil, ca amprentă a unor momente critice care s-au grefat corporal. Deci, un semn că relaţia cu identitatea proprie este bruiată vine şi de la corp, care reproduce, reflectă regresul, fixarea, blocajul psihicului.

Întâlnesc în cabinet oameni care nu cară cu sine doar mesaje din copilărie, ci şi din relaţii de cuplu, în care partenerul/ a sistematic distruge stima de sine. Nu sunt doar critici nedrepte şi dureroase, ci şi încercări de a izola partenerul/ a de surse de sprijin, cum sunt prietenii sau familia. Tot spunându-ţi-se că eşti neîndemânatic/ ă, nepriceput/ ă, neatractiv/ ă şi neavând alt fel de oglindă prin preajmă, începi să crezi. Şi, când crezi, repeţi singur/ ă mantra până când te secătuieşti de energie vitală, de motivaţia de a merge mai departe sau de a ieşi din situaţia de abuz.

Văd, de asemenea, în cabinet oameni care îşi creionează o imagine falsă despre sine şi despre relaţii în general. De exemplu, cred că sunt prea vulnerabili pentru a putea face faţă interacţiunilor sociale. Bineînţeles că, evitându-le, cresc şansele ca această vulnerabilitate să apară. Adaptarea la ceilalţi se exersează când interacţionăm cu oamenii şi diversitatea formelor de comportament pe care le pot exhiba. Numai aşa putem descoperi care sunt tipologiile de personalitate care ne atrag şi care sunt cele care e bine să fie evitate, din raţiuni de igienă relaţională.

Sunt alţii care refuză să se centreze pe sine. Fericirea poate veni doar din exterior şi, în consecinţă, îşi construiesc o fantezie, în care personajele implicate au relaţii care seamănă cu cele dintr-un basm. Tindem către un ideal, poate apărându-ne în felul ăsta de pericolul iubirii, intimităţii emoţionale (dacă aştept perfecţiunea, atunci nimeni nu o să fie destul de bun, deci nu sunt la risc să mă ataşez).

Sau poate ne imaginăm idealul pentru că modelul relaţional dintre părinţi a fost atât de distorsionat, încât nu avem repere de normalitate, de firesc. Nu ştim cum să intrăm în relaţii, pe cine să alegem, după ce criterii, cum să menţinem o relaţie, cum să negociem limitele, conflictele etc. Simetric, conştiinţa nu integrează părţile diferite din noi, care par uneori instanţe separate. Acum sunt raţional/ ă, lucid/ ă, imediat devin intransigent/ ă, fără să constat că am activat părţi diferite, între care nu există prea multă comunicare, pentru că nu sunt înţelese corect. Cu alte cuvinte, nu ştim de ce reacţionăm într-un fel sau altul, cum să ne reglăm emoţional, cum să gândim funcţional.

Un alt exemplu de centrare pe exterior ar fi credinţa că putem fi fericiţi doar dacă suntem parte a unui cuplu. Nu putem fi fericiţi, dacă, ştiu eu, învăţăm să ne bucurăm de ce e frumos în viaţa noastră. Nu, doar o altă persoană are fericirea şi, când intră în relaţie cu noi, ne-o dăruiește. Până atunci, totul e anost, searbăd, fără rost.

Iată cum ne setăm singuri pentru dezamăgire. Un partener de cuplu nu poate satisface toate nevoile şi dorinţele noastre. Suntem şi noi responsabili de ceea ce se vehiculează în relaţia romantică. Dacă o iniţiem venind din spate cu tristeţea pe care nu o putem convinge să plece de ani de zile, cu anxietatea care se sperie de orice mică schimbare, cu obiceiul de face totul pentru a nu fi părăsiţi, sufocând manifestările de independenţă ale partenerului, avem toate şansele să eşuăm, să întâlnim nemulţumire şi respingere.

Dacă nu ştim să dăm, să cerem, să refuzăm, să primim, deci alfabetul relaţional, o să facem greşeli care vor leza relaţia de parteneriat şi, implicit, pe noi înşine. Cu cât adunăm în tolbă mai multe încercări dureroase, chiar traumatizante, cu atât vom avea mai puţină energie şi curaj să dăm şanse noi unei relaţii.

relaţie bună cu sine înseamnă cunoaşterea:

  • propriilor limite, care pot fi acceptate sau setate ca obiective de optimizare personală,
  • calităţilor care ne îndrumă către domenii în care putem avea impact pozitiv,
  • tiparelor de gândire,
  • scenariilor favorite de viaţă de care suntem atraşi foarte puternic.

O relaţie bună cu sine înseamnă acceptare necondiţionată a propriei valori (aşa cum susţinea Albert Ellis) şi analizarea comportamentelor care merită să fie păstrate sau schimbate. O relaţie bună cu sine e un predictor de satisfacţie şi succes.”

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.