A Great Zen Teacher on Navigating Loss and Grief

Just-Like-That Mind: A Great Zen Teacher on Navigating Loss and Grief

“Name and form are made by thinking. Water does not say, ‘I am water.’ Steam does not say, ‘I am steam.’”

Just-Like-That Mind: A Great Zen Teacher on Navigating Loss and Grief

“To lament that we shall not be alive a hundred years hence, is the same folly as to be sorry we were not alive a hundred years ago,” Montaigne observed as he contemplated death and the art of living in the sixteenth century. And yet despite all that we celebrate as progress, we’ve remained just as unable to make sense of this inevitable cycle of life and death without grave existential terror. The more we learn about the universe, the more we see that chaos, flux, and impermanence are its ruling orders, and yet we continue to yearn for permanence and immortality in our own lives. The mismatch between the knowledge and the longing is perhaps the most anguishing of all human experiences. We live with it daily, this background awareness of our finitude and the mortality of those we love, but it is brought into sharp relief in moments of loss, when grief sinks its insatiate teeth into the flesh of being.

How to reconcile an acceptance of mortality with the unswallowable pain of grief is what the great Zen teacher Seung Sahn Soen-sa (August 1, 1927–November 30, 2004) explores in one of the many small doses of potent wisdom found in Only Don’t Know: Selected Teaching Letters of Zen Master Seung Sahn (public library) — the trove of enlightenment that gave us Soen-sa on the four types of anger and its paradoxical constructive side.

In August of 1977, shortly after explaining death and the life-force to a child, Soen-sa received a letter from a man named Sheldon, whose father had just died the day before. As Sheldon grapples with the universal and universally gutting experience of loss and grief, central to which is the paralyzing perplexity of how a self so beloved and so known can simply disappear into the unknown, he turns to the great teacher for insight and consolation. Soen-sa writes back:

Zen is the great work of life and death. What is life? What is death? When you attain this, then everything is clear, everything is complete, and everything is freedom.

Several years after Bruce Lee used water in his famous metaphor for resilience, Soen-sa turns to the liquid of life to illustrate Zen’s orientation to death:

Let’s say we have a glass of water. Now its temperature is about 60 degrees. If you reduce the temperature to 20 degrees, it becomes ice. If you raise the temperature above 212 degrees, it will become steam. As the temperature changes, H20 in the form of water appears and disappears, but H20 does not appears and does not disappear. Ice, water, and steam are only its form. Name and form change, but H20 does not change. If you understand the temperature, then you understand the form. Your true self is like this.

Soen-sa examines the paradox of the “true self” — an experience we have that feels so solid and concrete, yet remains utterly elusive as soon as we try to pinpoint its source. Our ideas about the self, he argues, are based mostly on attachments to the form of the body, generated in the mind. He writes:

Steam, ice, and water are all H20; but if you are attached to water, and the water becomes ice, then you say the water disappeared. So it is dead! Raise the temperature; the water is born again! Raise the temperature again; the water disappears and becomes steam, and the water is dead again!

[…]

But name and form are made by thinking. Water does not say, “I am water.” Steam does not say, “I am steam.” If you cut off all thinking, are you and the water the same or different? Same and different are made by your thinking. How can you answer? There is no form, no emptiness — no words.

Painting by Oliver Jeffers from his series Measuring Land and Sea
Painting by Oliver Jeffers from his series Measuring Land and Sea

Exactly half a century after the great Zen teacher D.T. Suzuki cautioned that “the ego-shell in which we live is the hardest thing to outgrow” in his foundational text on Zen Buddhism, Soen-sa considers the main obstacle to our ability to contact this formlessness of being:

If you cut off all thinking, you will see everything just as it is. Without thinking, water is water; ice is ice; steam is steam. No ideas hinder you. Then your correct relationship to H20 in any form appears by itself. We call this “just-like-this”… Just-like-this mind is clear mind. Clear mind has no I-my-me. Without I-my-me you can perceive your correct relationship to H20 and use it freely without desire for yourself. You will not suffer when water disappears and becomes ice or steam.

Your father’s original face has no death and no life… You must recognize that all things are in your own mind. Just this is finding your true self. Great love, great compassion, and the great bodhisattva [enlightenment] way come from this attainment.

When grief does come…

From Maria Popova’s very precious Brainpickings

Grief, when it comes, is nothing like we expect it to be,” Joan Didion wrote in her classic memoir of loss. But however uncertain its guise may be, its arrival is one of the central certainties of existence — no human life is unplundered by loss, in one form or another, at one time or another. And when grief does come, when its tidal force anneals us to the rawest axis of our being, it seems like nothing at all can unmoor us from its all-consuming gravity. Consolation of the bereaved is therefore an immensely difficult art and one of the most generous human gestures, perhaps even the most acutely life-saving.

Gathered here are several such masterworks of consolation, beautiful and heartbreaking and aglow with the resilience that is the hallmark of life, from some of humanity’s greatest minds and largest spirits.

ALBERT EINSTEIN

kristatippett_einsteinsgod.jpg?zoom=2&w=680In addition to his groundbreaking discoveries in physics, which changed our understanding of time and fostered a common language of scienceAlbert Einstein (March 14, 1879–April 18, 1955) was also a man of enormous wisdom, empathy, and emotional intelligence, which he channeled in his voluminous correspondence with family, friends, colleagues, and strangers — he wrote breathtaking love letters, counseled his young son on the secret to learning anything, assured a little girl who wanted to be a scientist but feared her gender would hold her back, shared the secret to his genius with an inquisitive colleague, and corresponded with Freud on violence, peace, and human nature.

But one of his most poignant and humane letters was addressed to Queen Elisabeth of Belgium, with whom he had cultivated a warm friendship. After the sudden death of her husband, King Albert, followed closely by the death of her daughter-in-law, Einstein offered thoughtful and tender solace to his bereaved friend. Penned in 1934 and cited in Krista Tippett’s wonderful book Einstein’s God: Conversations About Science and the Human Spirit (public library), the letter is at once a gift of warm consolation for the Queen’s grief and a timeless meditation on time, eternity, and the privilege of old age.

einstein11.jpg?resize=640%2C625

Albert Einstein by Yousuf Karsh

Shortly before his fifty-fifth birthday, Einstein writes:

2e292385-dc1c-4cfe-b95e-845f6f98c2ec.pngMrs. Barjansky wrote to me how gravely living in itself causes you suffering and how numbed you are by the indescribably painful blows that have befallen you.

And yet we should not grieve for those who have gone from us in the primes of their lives after happy and fruitful years of activity, and who have been privileged to accomplish in full measure their task in life.

Something there is that can refresh and revivify older people: joy in the activities of the younger generation — a joy, to be sure, that is clouded by dark forebodings in these unsettled times. And yet, as always, the springtime sun brings forth new life, and we may rejoice because of this new life and contribute to its unfolding; and Mozart remains as beautiful and tender as he always was and always will be. There is, after all, something eternal that lies beyond the hand of fate and of all human delusions. And such eternals lie closer to an older person than to a younger one oscillating between fear and hope. For us, there remains the privilege of experiencing beauty and truth in their purest forms.

to follow…

„Cum au arătat zilele acelui 1918 pentru regina României Mari?”

 

1 Decembrie 1918, prin ochii Reginei Maria

Rândurile care urmează sunt o incursiune în timp, în marea istorie, așa cum o consemnează regina Maria în cartea de memorii Povestea vieții mele, în care sunt incluse și pagini de jurnal. Cum au arătat zilele acelui 1918 pentru regina României Mari?

Bicaz, sâmbătă 27 oct./9 noiembrie 1918

Primesc nenumărate telegrame entuziaste. A început să se răspândească iarăși, cu o nouă însuflețire, strigătul de „împărăteasă a tuturor românilor”, și e ceva mai îndreptățit decât acum doi ani.

Wilson a declarat că va sprijini drepturile românilor de a se aduna laolaltă într-un singur popor. E ciudat că i se dă lui Wilson o putere atât de mare.

Bicaz, duminică 28 oct./10 noiemb. 1918

Azi, când mi-am făcut colindul printre săraci, am fost peste tot întâmpinată cu uralele soldaților mobilizați. Plecau iar liniștit de pe la vetrele lor, fără a se tângui. Ființe răbdătoare care mă umpleau de admirație. Le-am dat țigări. Aveam mașina încărcată cu vârf cu lucruri pentru femei și copii. M-am întors acasă cu mâinile goale și după-masă m-am întors la Piatra să iau trenul spre Iași.

Iași, luni 29 octombrie/11 noiembrie 1918

S-a decretat armistițiu pe toate fronturile, însă la noi n-a încetat mobilizarea. E greu să cuprindă mintea omului atâtea întâmplări deodată. Eu rămân liniștită în mijlocul înfrigurării și aproape nu îndrăznesc să mă las cuprinsă de vreun sentiment de triumf. Pentru mine, un triumf nu poate fi decât ceva solemn; am suferit atâta și chiar azi ne găsim în fața unor probleme atât de încâlcite! Sunt o suverană foarte conștientă de adevăr și îmi dau seama pe deplin că se va menține cu greu casta noastră în această pornire nebună spre democrație. (…) Afară de aceasta, triumful nostru e clădit pe prăbușirea atâtor lucruri, încât trebuie să las pe alții să înalțe cântece de bucurie. Mulțumesc cu smerenie lui Dumnezeu că timpul nostru de umilire și de împilare a avut un sfârșit atât de minunat, dar va trece vreme până să mă cred o „Mare Regină”, după cum mă numesc ei cu nespus avânt. I-am primit pe generalii noștri și ne-am felicitat unii pe alții. Toți îmi mulțumesc pentru neclintita încordare a împotrivirii mele. Primii mulțumirile lor, bucurându-mă la gândul că fusesem un bun oștean.

Se vorbește de o intrare triumfală a trupelor noastre, împreună cu ale aliaților, în București. Nando a propus chiar să fiu și eu călare în uniformă alături de el. N-aș fi cerut niciodată așa ceva, dar e bineînțeles cea mai mare cinste ce mi se putea face, căci de a fost vreodată vreo regină legată de armată, eu am fost acea regină. Aceasta o spun fără nici o sfială.

Iași, 1/14 noiembrie 1918

Toată ziua audiențe. Nu mi se dă răgaz să răsuflu o clipă. E firesc de altfel ca cei care în zilele de restriște veneau să-mi ceară ajutor sau compătimire să vină azi să se bucure cu mine și să mă felicite. (…)

După prânz a fost o mare adunare a Femeilor Române la Teatrul Național. Eram de față eu cu fiicele mele. Am o mare încredere în femeia româncă și mă voi pune cu mândrie în fruntea acestei mișcări, care va da – sunt sigură – roade folositoare.

Au fost multe discursuri și multe urale și a trebuit să îngădui să fiu mult preamărită. Primii toată tămâia ce se ardea în fața mea, cu toată smerenia ce-mi era îngăduită în asemenea împrejurare, și mă simțeam mândră de româncele noastre.

A urmat apoi o vreme de înfrigurare prea lungă de povestit, zi cu zi. Întâmplările se desfășurau cu atâta repeziciune, încât aveam prea puțină vreme ca să stau locului și să cuprind cu mintea toată bucuria noastră. În vreme de mâhnire e bine să ai multe treburi, căci îți ajută să înduri ce e de neîndurat, azi însă mi-ar fi prins bine puțin răgaz, ca să pot coborî în adâncul inimii mele. Dar se părea că toate nevoile zilnice ale unui popor mă striveau cu cerințele lor, așa încât nu eram stăpână pe nici o fărâmă din mine, nici pe gândurile mele, nici măcar pe durerile și bucuriile mele.

Fusesem atâta vreme centrul în care se adunau toate, încât și acum, când se deschisese o eră nouă, eram nevoită să fiu gata la chemarea fiecăruia, în ceasul izbânzii, cum fusesem și în ceasul disperării. Nu îndrăznea nici o oboseală să mă doboare. Eram în mijlocul roții și nu puteam înceta de a mă învârti, deși poate eram amețită sau aveam nevoie de odihnă.

Deși capitala cerea cu glas tare întoarcerea noastră, ea a fost întârziată, căci germanii, înainte de plecare, ca ultim salut, distruseseră cu dinamită toate podurile; în chipul acesta ne-au tăiat drumul. Zăpezile prea timpurii întețeau greutatea transportului și a refacerii podurilor, așa încât a trebuit să așteptăm cu răbdare până ce această piedică, ivită la timp nepotrivit, să fie învinsă.

Deși eram nerăbdătoare să mă întorc la vechiul meu cămin, simțeam totuși și un fel de părere de rău că părăseam Iașii, pe care-i îndrăgisem din pricina zilelor de nenorocire, de îngrijorare și de încordare, trăite între zidurile lui. Orașul pribegiei noastre însemna acum pentru mine ceva deosebit și nu putea fi părăsit fără o strângere de inimă.

Mai era în mine și-o altă senzație, un fel de sfială, chiar o frică de a mă întoarce la vechiul cămin, știind că lumea se schimbase acum și că nu e niciodată ușor să reîncepi ceva din nou. Acești doi ani fuseseră cât o viață întreagă.

Felul de a gândi al fiecăruia nu rămăsese același. Deși simțeam toate acestea în subconștientul meu, nu-mi dădeam seama cât de îndreptățită era temerea mea. (…)

Cel mai de seamă eveniment petrecut în această săptămână de așteptare a fost sosirea unei delegații din Transilvania și Bucovina, care venise să declare că țara lor e una cu vechiul regat, țara-mamă, sub ale cărei aripi nădăjduiseră întotdeauna să se unească cu toții. Îi primirăm în mod solemn, și salutară pe regele Ferdinand și pe regina Maria ca pe dezrobitorii lor. Au venit la noi ca niște copii care-și caută părinții și ne-am privit unii pe alții cu adâncă zguduire, aducându-ne aminte cât era de strivit sub călcâiele dușmanilor, până acum câtva vreme, visul nostru de unire.

Memorialul adus regelui din partea bucovinenilor suna cum urmează: „Congresul bucovinenilor, înfățișând azi puterea supremă a țării, a votat în unanimitate unirea veșnică și necondiționată a Bucovinei, în granițele ei istorice, cu Vechiul Regat Român. Mulțumim atotputernicei pronii cerești pentru că ne-a fost dat să vedem răzbunată, după o lungă și dureroasă așteptare, nedreptatea suferită de țara noastră acum 144 de ani. Mândri de a preaslăvi pe Majestatea Voastră ca pe dezrobitorul nostru și purtătorul tuturor durerilor noastre, rugăm să fie ocrotiți sub sceptrul Majestății Voastre, înnodând iar firul rupt de un veac și jumătate. Fie ca Majestatea Voastră să reînvie fala domniei lui Ștefan Cel Mare.

Prezidentul Congresului Bucovinei

Iancu Flondor”

Transilvania, Bucovina, până și Basarabia! România Mare!

Parcă îmi venea amețeală când îmi dădeam seama de mărinimia spartei. Nu e vorbă, pornise poporul nostru în război cu cântecul pe buze, fiindcă se ducea să lupte pentru visul lui de veacuri, însă între timp se iviseră clipe atât de negre, încât azi aproape mă temeam să privesc lumina zilei.

Mai era un lucru: izbânda noastră însemna prăbușire și nenorocire pentru atâția alții, încât cu firea mea nu puteam decât să mă înfior la acest gând. Trebuise să se dărâme atâtea state ca să se înfăptuiască unirea noastră și aveam destulă conștiință ca să mă înspăimânt la hotărârile soartei. S-ar fi putut tot atât de bine să fim noi cei învinși, căci nu plecaseră și toate celelalte neamuri în luptă cu încredințarea că era sfântă cauza lor? Și chiar dacă s-ar fi înșelat guvernele, regii și prezidenții, oșteanul pornise cu bună-credință, gata să-și jertfească viața pentru ceea ce învățase să creadă că e datoria lui pentru patrie. Vai! Și câte jertfe, ce măcel, câtă moarte. (…)

Kaiserul, când era îmbătat de izbândă, strigase cu glas tare că regele Ferdinand va fi ultimul Hohenzollern care va ședea pe tronul României.

Regele Ferdinand nu spusese nimic, însă liniștit și smerit își urmase calea spinoasă. Azi, Wilhelm și fiul său au rămas fără țară, iar regele Ferdinand, modest și leal, e slăvit ca dezrobitor și e primul rege al tuturor românilor. Cum să nu-mi plec fruntea în fața minunii celor întâmplate?

Prietenii smulși de la noi în ceasul când a trebuit să fim părăsiți în voia soartei începură să sosească imediat ce s-au deschis granițele. Fiece revedere era ca o reînviere.

Și apoi, deodată, s-a hotărât ziua de 1 Decembrie pentru intrarea noastră în București. Credinciosul meu prieten Radu Rosetti venise cu o solie din partea generalului Berthelot, care stăruia să venim cât se poate de curând, căci ne așteptau trupele aliate, tot atât de nerăbdătoare ca și poporul nostru, doritori cu toții să ne pregătească o primire nemaipomenită. Cu sau fără poduri, nu trebuia să mai amânăm sosirea.

…….

Acum s-a sfârșit visul cel rău și lung, iar visul României Mari s-a întruchipat aievea și suntem în drum spre casă!

Nando se întoarce ca dezrobitorul care a înfăptuit unirea poporului său. Jertfa de sine pe care a făcut-o a fost răsplătită. Numele lui e binecuvântat de toți, mari și mici. Minunate cu adevărat sunt căile Domnului, mari și înfricoșătoare!

La fiecare gară, mulțime nerăbdătoare, sute de soldați, urale furtunoase, muzici, cântări și fluturatul multor steaguri, o înveselire obștească. Brăila îndeosebi, primul oraș eliberat la care am ajuns, era înnebunită de bucurie. La gară am fost aproape striviți de mulțimea scoasă din fire de fericire. Inima mi-e plină până la revărsare și mâine voi putea să îngenunchez la mormântul lui Mircea…

Cotroceni, duminică 18 noiembrie/1 dec. 1918

Ne-am întors! Cu adevărat ne-am întors acasă după un surghiun de doi ani. Să îndrăznesc oare să rostesc marele cuvânt? Ne-am întors triumfători!

Nu spun aceasta cu vreun gând de trufie, ci cu smerenie, ca una ce-ar vrea să cadă în genunchi și să aducă prinos de mulțumire. Cum să încerc măcar să descriu ziua de zguduire sufletească ce-am petrecut-o?

Adjectivele sună parcă a gol când vrei să pui toate pe hârtie. A fost o zi de entuziasm, de delir. În pofida greutăților de transport și a distrugerii lăsate de dușmani pe unde trecuseră, toate s-au desfășurat fără cea mai mică încurcătură; până și vremea ne-a fost propice, însă ploile torențiale prăpădiseră cu totul drumurile stricate dinainte. Trenul nostru ajunse totuși aproape la ceasul prescris. Mărturisesc că mă simțeam nemaipomenit de zguduită și îmi tremurau degetele pe când încheiam nasturii tunicii militărești, care, cu cingătoarea de piele după cum scrie la regulament, îmi fusese pregătită pentru această împrejurare. Pe cap purtam o căciulă de astrahan cenușiu, cu o curelușă sub bărbie, care-mi dădea înfățișarea unui flăcău voinic și bucălat. Acest costum era completat de o lungă manta militărească cenușie cu guler de blană. Dau toate aceste amănunte pentru că odată poate că îmi va face plăcere să-mi amintesc cum eram îmbrăcată.

Am fost întâmpinați la gara Mogoșoaia de generalul Berthelot și de câțiva ofițeri francezi și englezi, și, bineînțeles, de generalii noștri în frunte cu Prezan. (…)

Caii ne-au așteptat la gară. Eu trebuia să încalec pe marele și voinicul Jumbo, o adevărată namilă plin de putere, care nu se lasă tulburat de nici un fel de zgomot. E o făptură înțeleaptă, vrednică, de încredere, tocmai ce-mi trebuia în această zi de manifestații furtunoase.

Carol intrase călare în oraș, în fruntea regimentului său, iar fiicele noastre plecaseră înainte într-o trăsură trasă de patru cai. Noi am pornit cei din urmă. Regele cu mine, Nicky deoparte și generalul Berthelot de cealaltă. După noi veneau generalii și toți adjutanții noștri și astfel trecurăm solemn de-a lungul prea cunoscutei Șosele Kisselef, pe care erau înșirate numeroase trupe; întâi cele franceze și britanice, apoi ale noastre în frunte cu Regimentul meu 4 Roșiori.

Era întâia oară când salutam pe pământul nostru trupe aliate; bucuria de a le vedea în jurul nostru astăzi era aproape mai mult decât puteam suporta. Ne vedeam în sfârșit prietenii! Fuseserăm despărțiți, fără nădejde, de ei în depărtatul nostru colțișor de lume. În tot timpul războiului nu fuseserăm niciodată în legătură cu armate aliate, afară de cele rusești; iar acestea, la sfârșit, se prefăcuseră într-un prilej de groază în loc de a ne fi sprijin.

La mijlocul drumului ne-a întâmpinat un sobor de preoți în odăjdii strălucitoare; veniseră să binecuvânteze întoarcerea noastră, steagurile noastre și ale aliaților. S-au înălțat cântări solemne și ni s-a dat să sărutăm crucea.A doua oprire s-a făcut la Piața Victoriei. Aici ne-au întâmpinat, după datină, primarul, cu pâine și cu sare, guvernul nostru, numeroși foști miniștri din toate partidele, corpul diplomatic, precum și o mulțime de doamne entuziaste care mă acoperiră cu o ploaie de flori, lucru nu tocmai ușor de înfruntat când ești călare. După aceasta, urmă intrarea în oraș de-a lungul vestitei Căi Victoria, scumpă inimilor românești. Regele, eu, Nicky și Berthelot, pe același rând, eram în fruntea trupelor noastre, urmate de aproape de trupele aliate. A fost cu adevărat o triumfătoare reintrare în capitala noastră. Orașul înnebunise de tot. Aveai impresia că până și casele, și pietrele drumului strigau urale împreună cu mulțimea.

Peste tot steaguri fâlfâiau la ferestre, pe acoperișuri, la felinare, și stegulețe în mâna fiecărui copil.

Era o simfonie amețitoare de roșu, galben și albastru. Eu, de pe voinica spinare a lui Jumbo, puteam privi deasupra capetelor mulțimii drept în ferestrele caselor și puteam prinde însuflețirea de pe fiecare chip, să răspund fiecărui zâmbet, să bag de seamă înfrigurarea fiecărui copil și să simt o apropiată împărtășire a bucuriei poporului meu. Toate fețele erau întoarse spre noi, și acele mii și mii de mâini întinse parcă își luau iar în stăpânire suveranii, de care fuseseră despărțite timp de doi ani amari.

Bucureștii cunoscuseră toate grozăviile ocupației sub apăsarea unor asupritori nemiloși, care împilaseră poporul cu o grea tiranie. Nu mai era omul stăpân pe sufletul său, românul nostru galben la față, cu capul plecat, trebuise să se supună soartei lui. Nici un glas nu îndrăznea să se ridice deasupra șoaptei, nimeni nu mai avea dreptul să umble slobod după treburile sale, afară de cei care intraseră la învoială cu dușmanul; cei credincioși trăiseră clipe grele.

Iar acum, după acești doi ani cumpliți, ne întoarserăm biruitori în ciuda nenorocirii și a umilinței, iar visul de veacuri al României era acum împlinit. Nu e de mirare că-și ieșise din fire poporul de atâta bucurie, nu e de mirare că până și pietrele de sub picioarele noastre păreau că ne aclamă și că se îmbată de gloria întoarcerii.

Uitându-mă de sus la toate acele fețe întoarse spre mine, mi se părea că citesc în ochii fiecăruia suferințele prin care trecuse.

Alaiul nostru își urmă drumul până în piața unde se înalță statuia lui Mihai Viteazul, cu sabia ridicată în vârful brațului stâng. Aici, de când venisem în țară la 1893, mireasă nevinovată și plină de dor de țara ei, fusesem de față la defilarea de fiece an la 10 Mai, însă niciodată la o paradă ca aceasta în care luau parte armata franceză și cea engleză. Poporul însoțea cu urale de entuziasm nebun trecerea dezrobitorilor noștri, care veniseră de peste Dunăre, drum lung ca să fie alături de noi în această zi de pomină.

După defilare urmă un Te Deum oficiat la mitropolie. Pe când soseau oaspeții, am avut 10 minute de răgaz, în care să-mi schimb uniforma în haine de sărbătoare. Slujba a fost scurtă, solemnă și impunătoare; biserica întunecoasă era luminată de 1 000 de făclii, iar pe când îngenuncheam ca să înălțăm mulțumiri către Domnul, cântarea unui cor de multe glasuri plutea în valuri deasupra capetelor noastre. La ieșirea noastră din biserică, înainta spre noi generalul Grigorescu și, în numele armatei, îl rugă pe rege să primească bastonul de mareșal. Această idee le-o dădusem eu generalilor, care se învoiseră cu entuziasm, însă pentru Nando fusese ceva neașteptat. A fost adânc mișcat.

După aceasta plecarăm spre casă, la căminul nostru, la Cotroceni, unde zăcuse Mircea doi ani în singurătate, așteptând întoarcerea noastră. Mircea mititelul, pe care trebuise să-l părăsesc!

Fragmentele de mai sus îi aparțin reginei Maria a României și au fost extrase din „Povestea vieții mele”, volumul 3, editura Rao, 2013.

 

https://www.ziarulmetropolis.ro/1-decembrie-1918-prin-ochii-reginei-maria/

30 noiembrie, Sfântul Andrei, apostol

Résultat de recherche d'images pour "sfantul andrei""

 

Astăzi întreaga Biserică îl sărbătoreşte pe Sfântul Apostol Andrei. Între cei doisprezece apostoli aleşi de Domnul nostru Isus Cristos să fie „pescari de oameni”, un loc deosebit îl ocupă Sfântul Andrei, fratele lui Simon Petru; el a fost chemat mai înainte de ceilalţi şi, pentru acest motiv, grecii îi acordă supranumele de „protocletul”; de asemenea, el este acela care a mijlocit întâlnirea dintre fratele său şi Mesia, precum şi întâlnirea unui grup de străini cu Isus (Ioan XII, 20), motiv pentru care unii sfinţi părinţi îl mai numesc şi „mijlocitorul”.

Împreună cu fratele său, Simon, şi cu tatăl lor, Iona, se ocupau cu pescuitul şi locuiau pe malul Lacului Genezaret, în oraşul Cafarnaum, unde se stabiliseră venind din Betsaida. Când s-a răspândit vestea că pe malul de jos al Iordanului a apărut un profet ce predica şi boteza, cerând tuturor o schimbare a vieţii, Andrei i-a lăsat pe ai săi şi a coborât pe lângă firul apei, dornic să afle dacă nu cumva au început a se împlini spusele proorocilor de demult. Aici l-a întâlnit pe Ioan, fiul lui Zebedeu, un alt pescar, mai tânăr decât el, necăsătorit, şi amândoi şi-au propus să rămână mai multă vreme aproape de profetul tânăr şi înflăcărat. Spre uimirea lor, Ioan Botezătorul, într-una din zile, le-a atras atenţia asupra unui străin ce se apropia de ei, spunându-le: „Iată Mielul lui Dumnezeu, iată-l pe Acela care ia asupra sa păcatele lumii” (Ioan I, 35). Mânaţi de un îndemn tainic, cei doi prieteni au pornit pe urmele străinului şi l-au rugat să le arate locuinţa lui, ca să ştie unde-l pot afla când vor dori să-l mai vadă, dar Isus i-a reţinut la el toată după-amiaza, stând de vorbă până seara târziu; le-a răsplătit astfel dorinţa fierbinte de a înţelege semnele timpului. Andrei şi Ioan s-au ataşat cu toată inima de Isus; au înţeles că El este cel vestit de Cărţile Sfinte şi au început să împărtăşească bucuria lor celor cu care se întâlneau. Primul pe care l-a întâlnit Andrei a fost fratele său, Simon, şi are meritul de a-l fi convins că într-adevăr Mesia se află între oameni; Simon are meritul de a fi crezut cel dintâi mărturiei date de un om despre Mesia; poate că această credinţă l-a îndemnat pe Isus să-i schimbe numele din Simon în Piatră, pregătindu-l pentru misiunea ce avea să i-o încredinţeze mai târziu.

Andrei şi Petru s-au întors la activitatea lor de pescari, la familiile şi viaţa lor obişnuită. Isus însuşi, după întemniţarea şi decapitarea lui Ioan Botezătorul, a părăsit Nazaretul şi a venit în oraşul Cafarnaum, probabil împreună cu Sfânta Fecioară Maria, având ocazia să se întâlnească şi să discute de mai multe ori cu prietenii săi de pe malul Iordanului, pe care, în cele din urmă, i-a chemat să i se alăture: „Veniţi după mine şi vă voi face pescari de oameni” (Matei IV, 20). Andrei şi Simon au pornit cu dragoste şi încredere pe drumul care îi va duce prin multe ţări străine, să împartă oamenilor „Vestea cea Bună”.

Despre Sfântul Andrei se mai vorbeşte de două ori în Noul Testament şi, atunci când se dau numele apostolilor lui Isus, el este amintit întotdeauna după fratele său, Simon, devenit Petru.

După înălţarea la cer a Domnului, numele său nu mai este amintit în Noul Testament, dar tradiţia şi multe scrieri apocrife ne dau unele indicaţii. După cum afirmă istoricul Eusebiu (256-340), Sfântul Andrei şi-a desfăşurat activitatea apostolică în ţinuturile din jurul Mării Negre şi a sfârşit viaţa în Grecia, la Patras, unde a fost răstignit pe o cruce în formă de X. Rămăşiţele sale pământeşti s-au păstrat cu veneraţie la Patras, apoi au fost transportate la Constantinopole, de unde au fost aduse la Amalfi, în Italia; în anul 1462, corpul Sfântului Andrei a fost adus la Roma. Papa Paul al VI-lea, în spiritul ecumenic promovat de Conciliul al II-lea din Vatican, a dispus ca preţioasa relicvă să fie predată Bisericii din Răsărit, având în vedere că Sfântul Andrei este patronul oraşului Constantinopol şi al Patriarhatului Ecumenic. Sărbătoarea Sfântului Andrei se ţine la 30 noiembrie încă de pe vremea Sfântului Grigorie Nazianzenul (335-390).

Pornind de la cuvintele greceşti aner – andros = om şi andreios = curajos, s-au format multe nume de persoane, exprimând calitatea de om energic, curajos, bărbat vrednic. Există şi o formă feminină, Andreea; amândouă prenumele au multe variante şi diminutive. Credinţele populare au făcut din Sfântul Andrei „mai-marele peste lupi”, deoarece 30 noiembrie este considerat „cap de iarnă”, începutul „lunii lupilor”, luna decembrie, care mai este numită „luna lui Andrei”, popular „îndrea”. Această asociere dintre Sfântul Andrei şi primejdiile timpului de iarnă poate aminti misiunea încredinţată Apostolilor de a-i „scoate pe diavoli”, de a întări sufletele oamenilor împotriva uneltirilor nimicitoare ale Duhului Rău. Sfântul Andrei ne spune împreună cu fratele său, Petru: „Fiţi cumpătaţi şi privegheaţi, căci potrivnicul vostru, diavolul, umblă răcnind ca un leu şi caută pe cine să înghită; căruia să-i staţi împotrivă, rămânând tari în credinţă” (Petru 5, 8-9).

Sursa:calendarcatolic.ro

http://www.e-communio.ro/stire7136-sfantul-apostol-andrei

Noul Testament EDCR / SBIR. Acum și în ediție cartonată — Vaisamar

Anul ăsta s-au întâmplat două evenimente care îmi dau motive să fiu recunoscător: NT EDCR a fost lansat în aprilie (și a avut parte de o receptare bună), iar acum, în pragul iernii, putem anunța sosirea de la tipografie a ediției cartonate, care este mult mai prietenoasă. Fontul este ușor de citit, pagina are un […]

via Noul Testament EDCR / SBIR. Acum și în ediție cartonată — Vaisamar

Responding to sorrow

By Jennifer Lopez

Everyone is hiding a secret sorrow somewhere’.

This maxim from Professor N.T. Wright’s latest course, The Servant King, opened my eyes to consider the human tendency to put on a happy face and bury our hurts deep within. Underneath our placid and pleasant expressions there is often unexpressed grief, painful betrayals, bitter resentments, or disappointments and discouragement that others know nothing about.

The psalmist cried out to God:

Why are you cast down, O my soul,
and why are you disquieted within me?
Hope in God; for I shall again praise him, my help

Psalm 42:5 NRSV

The Septuagint, the Greek translation of the Old Testament, retains the original Hebrew, paneh, which means face (countenance), or the presence or proximity of someone understood with the implication of being before them or in front of them.

Wherefore art thou very sad, O my soul? 

and wherefore dost thou trouble me? 

Hope in God; for I will give thanks to him;

he is the salvation of my countenance.

When we need encouragement for our secret sorrows, or comfort as we encounter difficult issues or relationships, we need more than just strategies for ‘saving face’ or pithy counsel to turn our frown upside down. The church holds out the Word and proclaims God’s enfacing Spirit-filled presence who shines upon our dark places of shrouded sadness. And, it is precisely God’s forward-facing Servant King that infuses people with courage to meet the hidden despairs of the heart—he is the hope, healing, and deliverance of our face. 

Jesus ‘Set His Face’

A few years ago, when I was facing a particularly tough and anxiety-inducing issue, my Pastor (and my boss), David Seemuth, reminded me of a passage from Luke 9:51 that makes this abstract idea slightly more concrete:

And it came to pass, when the time was come that he should be received up, he steadfastly set his face to go to Jerusalem.  

In determining to set out towards Jerusalem, Jesus resolutely faced the ‘other’, the enemy, in order that estranged humans might be reconciled with their Creator God. With arms opened wide he redefined the possibilities for divine-human connection, but also of painful rejection, which is always part and parcel of vulnerability in relationship. This self-giving and other-focused love literally enfaced the world with God’s redeeming and healing love. 

Earlier in Luke 9:28-36, Jesus’ face was transfigured and the disciples witnessed something totally beyond words. It is easy to see why Peter wanted to remain. Yet, Jesus rejected the idea of tabernacling on high, above the chaos and confusion. Instead, he and his disciples returned from the mountaintop and re-entered the messy realm of humankind. Indeed, Jesus resolutely continued his mission to face the ultimate human trial—death—knowing that victory over the power of sin would emerge by his humility and obedience and through his suffering. 

Power the Other Way

Prof. Wright reinforces that God’s Servant King, Jesus, Messiah, headed straight for Jerusalem with a different kind of power in mind. Indeed, he did not triumphantly enter his kingdom and claim the throne by way of oppression, domination, threats, or bullying. Instead, Jesus insisted that he and his followers were going to do ‘power the other way’. It is precisely this type of genuine human power that would transfigure the possibilities of what it means to be truly human in the world.

When we are ashamed, we often feel like hiding because we cannot bear to face others. Human psychology informs us that shame often manifests itself in the eyes and face. Those who are shame-filled avert the gaze of other people, with their eyes cast down to match their inner spirit. When God took humanity upon himself in the person of Jesus Christ, he squarely faced our brokenness by standing for us and with us.

Jesus reflects the genuine human being that has no need for hiding. He looked the devastation of the human condition ‘in the eyes’ by headed straight for it, in order to fully embrace you, and to embrace me. His is a saving face that engages human destructiveness and brings healing that transforms human patterns of relationships.

Responding to Sorrow Like Jesus

Have you ever been reluctant to face something painful or difficult? Or, have you ever wanted to face someone that seemingly did not want to have anything to do with you? Jesus similarly faced challenging and sorrowful situations. He was rejected and despised; even his own did not receive him. Yet, he did not respond by retaliating and destroying, but rather, with saving grace and deliverance of our countenance—this is power done the other way.

May we be encouraged to expose our hidden sorrows to God and others. May we receive what Jesus faced for us and with us, and extend his self-giving and other-focused love to people who all have secret sorrows somewhere.

Iuda – de ieri și de astăzi

Interviu Monica PILLAT: Iuda – de ieri și de astăzi

Relativ recent, Doamna Monica Pillat a publicat, împreună cu Vasile Bănescu, o foarte interesantă – și delicată – carte (în dialog) despre ”Imaginația speranței”. Ulterior lecturii (plină de încântare) a acestui volum am avut câteva schimburi de mesaje cu distinsa doamna. Într-unul dintre ele era vorba despre Iuda și despre imaginea sa, astăzi. Acesta a fost momentul de cotitură pentru interviul de mai jos.

 Dialog realizat de Cristian PĂTRĂȘCONIU

 

Dacă trădarea e o temă atât de prezentă – și e evident că este așa, că e o temă și o practică prezente! -, de ce personajul Iuda are o imagine atât de ștearsă?

Nu aş spune cã trãdarea este o temã de actualitate, într-o epocã în care comoditatea egoistã, toleranţa nocivã şi interesul material imediat estompeazã tot mai mult valorile şi virtuţile de altãdatã precum: loialitatea, onoarea şi moralitatea. Tocmai de aceea, Iuda nu mai e perceput ca pol negativ al spiritului, ba mai mult se încearcã reabilitarea lui, din perspectiva ideii cã toţi suntem vulnerabili şi, deci, potenţiali vinovaţi, când ne confruntãm cu ispita trãdãrii.

Este Iuda, putem spune aceasta, un personaj reevaluat în mod nedrept de istorie? De istoria spiritului?

Ceea ce se încearcã, de la o vreme, este relativizarea textelor evanghelice care, comparate cu scrierile gnostice descoperite de curând la Marea Moartã, par a-şi pierde relevanţa. Ca sã vã dau un exemplu de cum decurge un asemenea proces, voi apela la celebra formulã a lui Descartes: Gândesc, deci exist, pe care Derrida o deconstruieşte astfel: „ Cine spune gândesc, deci exist”? În acest mod, aserţiunea de dinainte îşi diminueazã impactul, devenind doar o pãrere a cuiva care oricând poate fi pusã la îndoialã de altcineva. În Evanghelia dupã Iuda, datând din anul 300, acest personaj apare ca unul dintre cei mai iubiţi ucenici ai lui Isus, cãruia Învãţãtorul îi încredinţeazã taine din Cunoaşterea Secretã. Nu e relatatã trãdarea sa. În The Lost Gospel of Judas Iscariot, Bart Ehrman (profesor american, exeget al Noului Testament) lanseazã ipoteza cã Iuda s-a jertfit pe sine, pentru a împlini planul divin al Rãstignirii. Acesta nu trãdeazã ci mediazã între Isus şi autoritãţi. Îi face o favoare Mântuitorului, trimiţându-L la moarte şi eliberându-L de haina muritoare. Potrivit variantei gnostice, Iuda nu s-ar fi sinucis, ci ar fi fost omorât.

Care apreciați că este cel mai tare predicat de reținut despre Iuda, cea mai tare afirmație, cel mai puternic atribut?

La aceastã întrebare, îmi vine în ajutor Nicolae Steinhardt care, în eseul “Tragedia lui Iuda”, din cartea Dãruind vei dobândi, aratã cã douã pãcate îi aduc trãdãtorului pierzania: trufia şi disperarea. Trufia îl face sã îşi închipuie cã este egalul Domnului şi cã Îi poate decide soarta, iar deznãdejdea care îl împinge apoi la sinucidere vine din necredinţa sa în puterea iertãrii divine.

E ușor să fii Iuda?

Nu cred.

De ce?

Iuda este un personaj tragic: ca ales al Învãţãtorului, are o şansã spiritualã şi un profit lãuntric evolutiv pe care le rateazã, lãsându-se atras de tentaţia recompensei materiale imediate. Când îşi dã seama de gravitatea actului sãu, „arginţii” pe care şi-a clãdit trãdarea îşi pierd valoarea, ba mai mult, el, vânzãtorul lui Isus, nu mai poate trãi cu sine însuşi.

Cum a devenit Iuda ceea ce a devenit?

Mã tem cã Iuda, cel de azi, din vremurile noastre, nu ar mai avea atât de acut conştiinţa vinovãţiei sale. Poate chiar nu ar mai avea-o deloc. Şi-ar lua arginţii şi şi-ar deschide cu ei o afacere profitabilã, fãrã sã se mai uite în urmã. Poate greşesc…

Cum e, à propos, Iuda cel de astãzi? Iuda cel recent?

Eu mi-l închipui arogant, plin de sine, cinic şi ambiţios. Nu şi-ar pierde vremea fãcându-şi procese de conştiinţã, el care a ajuns atât de sus pe treptele prosperitãţii materiale, cãlcând peste cadavre.

De ce e aşa? De ce a ajuns aşa?

Iuda, ca personaj şi tip uman, a devenit astfel pentru cã lumea din jurul lui s-a înrãit, uitând treptat sau ignorând cu bunã ştiinţã codul creştin al valorilor morale, care astãzi poate fi privit de mulţi ca fiind desuet…

Dacă trădarea e o temă atât de prezentă – și e evident că este așa, că e o temă și o practică prezente! -, de ce personajul Iuda are o imagine atât de ștearsă?

Nu aş spune cã trãdarea este o temã de actualitate, într-o epocã în care comoditatea egoistã, toleranţa nocivã şi interesul material imediat estompeazã tot mai mult valorile şi virtuţile de altãdatã precum: loialitatea, onoarea şi moralitatea. Tocmai de aceea, Iuda nu mai e perceput ca pol negativ al spiritului, ba mai mult se încearcã reabilitarea lui, din perspectiva ideii cã toţi suntem vulnerabili şi, deci, potenţiali vinovaţi, când ne confruntãm cu ispita trãdãrii.

Este Iuda, putem spune aceasta, un personaj reevaluat în mod nedrept de istorie? De istoria spiritului?

Ceea ce se încearcã, de la o vreme, este relativizarea textelor evanghelice care, comparate cu scrierile gnostice descoperite de curând la Marea Moartã, par a-şi pierde relevanţa. Ca sã vã dau un exemplu de cum decurge un asemenea proces, voi apela la celebra formulã a lui Descartes: Gândesc, deci exist, pe care Derrida o deconstruieşte astfel: „ Cine spune gândesc, deci exist”? În acest mod, aserţiunea de dinainte îşi diminueazã impactul, devenind doar o pãrere a cuiva care oricând poate fi pusã la îndoialã de altcineva. În Evanghelia dupã Iuda, datând din anul 300, acest personaj apare ca unul dintre cei mai iubiţi ucenici ai lui Isus, cãruia Învãţãtorul îi încredinţeazã taine din Cunoaşterea Secretã. Nu e relatatã trãdarea sa. În The Lost Gospel of Judas Iscariot, Bart Ehrman (profesor american, exeget al Noului Testament) lanseazã ipoteza cã Iuda s-a jertfit pe sine, pentru a împlini planul divin al Rãstignirii. Acesta nu trãdeazã ci mediazã între Isus şi autoritãţi. Îi face o favoare Mântuitorului, trimiţându-L la moarte şi eliberându-L de haina muritoare. Potrivit variantei gnostice, Iuda nu s-ar fi sinucis, ci ar fi fost omorât.

Care apreciați că este cel mai tare predicat de reținut despre Iuda, cea mai tare afirmație, cel mai puternic atribut?

La aceastã întrebare, îmi vine în ajutor Nicolae Steinhardt care, în eseul “Tragedia lui Iuda”, din cartea Dãruind vei dobândi, aratã cã douã pãcate îi aduc trãdãtorului pierzania: trufia şi disperarea. Trufia îl face sã îşi închipuie cã este egalul Domnului şi cã Îi poate decide soarta, iar deznãdejdea care îl împinge apoi la sinucidere vine din necredinţa sa în puterea iertãrii divine.

E ușor să fii Iuda?

Nu cred.

De ce?

Iuda este un personaj tragic: ca ales al Învãţãtorului, are o şansã spiritualã şi un profit lãuntric evolutiv pe care le rateazã, lãsându-se atras de tentaţia recompensei materiale imediate. Când îşi dã seama de gravitatea actului sãu, „arginţii” pe care şi-a clãdit trãdarea îşi pierd valoarea, ba mai mult, el, vânzãtorul lui Isus, nu mai poate trãi cu sine însuşi.

Cum a devenit Iuda ceea ce a devenit?

Mã tem cã Iuda, cel de azi, din vremurile noastre, nu ar mai avea atât de acut conştiinţa vinovãţiei sale. Poate chiar nu ar mai avea-o deloc. Şi-ar lua arginţii şi şi-ar deschide cu ei o afacere profitabilã, fãrã sã se mai uite în urmã. Poate greşesc…

Cum e, à propos, Iuda cel de astãzi? Iuda cel recent?

Eu mi-l închipui arogant, plin de sine, cinic şi ambiţios. Nu şi-ar pierde vremea fãcându-şi procese de conştiinţã, el care a ajuns atât de sus pe treptele prosperitãţii materiale, cãlcând peste cadavre.

De ce e aşa? De ce a ajuns aşa?

Iuda, ca personaj şi tip uman, a devenit astfel pentru cã lumea din jurul lui s-a înrãit, uitând treptat sau ignorând cu bunã ştiinţã codul creştin al valorilor morale, care astãzi poate fi privit de mulţi ca fiind desuet…

Dacă trădarea e o temă atât de prezentă – și e evident că este așa, că e o temă și o practică prezente! -, de ce personajul Iuda are o imagine atât de ștearsă?

Nu aş spune cã trãdarea este o temã de actualitate, într-o epocã în care comoditatea egoistã, toleranţa nocivã şi interesul material imediat estompeazã tot mai mult valorile şi virtuţile de altãdatã precum: loialitatea, onoarea şi moralitatea. Tocmai de aceea, Iuda nu mai e perceput ca pol negativ al spiritului, ba mai mult se încearcã reabilitarea lui, din perspectiva ideii cã toţi suntem vulnerabili şi, deci, potenţiali vinovaţi, când ne confruntãm cu ispita trãdãrii.

Este Iuda, putem spune aceasta, un personaj reevaluat în mod nedrept de istorie? De istoria spiritului?

Ceea ce se încearcã, de la o vreme, este relativizarea textelor evanghelice care, comparate cu scrierile gnostice descoperite de curând la Marea Moartã, par a-şi pierde relevanţa. Ca sã vã dau un exemplu de cum decurge un asemenea proces, voi apela la celebra formulã a lui Descartes: Gândesc, deci exist, pe care Derrida o deconstruieşte astfel: „ Cine spune gândesc, deci exist”? În acest mod, aserţiunea de dinainte îşi diminueazã impactul, devenind doar o pãrere a cuiva care oricând poate fi pusã la îndoialã de altcineva. În Evanghelia dupã Iuda, datând din anul 300, acest personaj apare ca unul dintre cei mai iubiţi ucenici ai lui Isus, cãruia Învãţãtorul îi încredinţeazã taine din Cunoaşterea Secretã. Nu e relatatã trãdarea sa. În The Lost Gospel of Judas Iscariot, Bart Ehrman (profesor american, exeget al Noului Testament) lanseazã ipoteza cã Iuda s-a jertfit pe sine, pentru a împlini planul divin al Rãstignirii. Acesta nu trãdeazã ci mediazã între Isus şi autoritãţi. Îi face o favoare Mântuitorului, trimiţându-L la moarte şi eliberându-L de haina muritoare. Potrivit variantei gnostice, Iuda nu s-ar fi sinucis, ci ar fi fost omorât.

Care apreciați că este cel mai tare predicat de reținut despre Iuda, cea mai tare afirmație, cel mai puternic atribut?

La aceastã întrebare, îmi vine în ajutor Nicolae Steinhardt care, în eseul “Tragedia lui Iuda”, din cartea Dãruind vei dobândi, aratã cã douã pãcate îi aduc trãdãtorului pierzania: trufia şi disperarea. Trufia îl face sã îşi închipuie cã este egalul Domnului şi cã Îi poate decide soarta, iar deznãdejdea care îl împinge apoi la sinucidere vine din necredinţa sa în puterea iertãrii divine.

E ușor să fii Iuda?

Nu cred.

De ce?

Iuda este un personaj tragic: ca ales al Învãţãtorului, are o şansã spiritualã şi un profit lãuntric evolutiv pe care le rateazã, lãsându-se atras de tentaţia recompensei materiale imediate. Când îşi dã seama de gravitatea actului sãu, „arginţii” pe care şi-a clãdit trãdarea îşi pierd valoarea, ba mai mult, el, vânzãtorul lui Isus, nu mai poate trãi cu sine însuşi.

Cum a devenit Iuda ceea ce a devenit?

Mã tem cã Iuda, cel de azi, din vremurile noastre, nu ar mai avea atât de acut conştiinţa vinovãţiei sale. Poate chiar nu ar mai avea-o deloc. Şi-ar lua arginţii şi şi-ar deschide cu ei o afacere profitabilã, fãrã sã se mai uite în urmã. Poate greşesc…

Cum e, à propos, Iuda cel de astãzi? Iuda cel recent?

Eu mi-l închipui arogant, plin de sine, cinic şi ambiţios. Nu şi-ar pierde vremea fãcându-şi procese de conştiinţã, el care a ajuns atât de sus pe treptele prosperitãţii materiale, cãlcând peste cadavre.

De ce e aşa? De ce a ajuns aşa?

Iuda, ca personaj şi tip uman, a devenit astfel pentru cã lumea din jurul lui s-a înrãit, uitând treptat sau ignorând cu bunã ştiinţã codul creştin al valorilor morale, care astãzi poate fi privit de mulţi ca fiind desuet…

Dacă trădarea e o temă atât de prezentă – și e evident că este așa, că e o temă și o practică prezente! -, de ce personajul Iuda are o imagine atât de ștearsă?

Nu aş spune cã trãdarea este o temã de actualitate, într-o epocã în care comoditatea egoistã, toleranţa nocivã şi interesul material imediat estompeazã tot mai mult valorile şi virtuţile de altãdatã precum: loialitatea, onoarea şi moralitatea. Tocmai de aceea, Iuda nu mai e perceput ca pol negativ al spiritului, ba mai mult se încearcã reabilitarea lui, din perspectiva ideii cã toţi suntem vulnerabili şi, deci, potenţiali vinovaţi, când ne confruntãm cu ispita trãdãrii.

Este Iuda, putem spune aceasta, un personaj reevaluat în mod nedrept de istorie? De istoria spiritului?

Ceea ce se încearcã, de la o vreme, este relativizarea textelor evanghelice care, comparate cu scrierile gnostice descoperite de curând la Marea Moartã, par a-şi pierde relevanţa. Ca sã vã dau un exemplu de cum decurge un asemenea proces, voi apela la celebra formulã a lui Descartes: Gândesc, deci exist, pe care Derrida o deconstruieşte astfel: „ Cine spune gândesc, deci exist”? În acest mod, aserţiunea de dinainte îşi diminueazã impactul, devenind doar o pãrere a cuiva care oricând poate fi pusã la îndoialã de altcineva. În Evanghelia dupã Iuda, datând din anul 300, acest personaj apare ca unul dintre cei mai iubiţi ucenici ai lui Isus, cãruia Învãţãtorul îi încredinţeazã taine din Cunoaşterea Secretã. Nu e relatatã trãdarea sa. În The Lost Gospel of Judas Iscariot, Bart Ehrman (profesor american, exeget al Noului Testament) lanseazã ipoteza cã Iuda s-a jertfit pe sine, pentru a împlini planul divin al Rãstignirii. Acesta nu trãdeazã ci mediazã între Isus şi autoritãţi. Îi face o favoare Mântuitorului, trimiţându-L la moarte şi eliberându-L de haina muritoare. Potrivit variantei gnostice, Iuda nu s-ar fi sinucis, ci ar fi fost omorât.

Care apreciați că este cel mai tare predicat de reținut despre Iuda, cea mai tare afirmație, cel mai puternic atribut?

La aceastã întrebare, îmi vine în ajutor Nicolae Steinhardt care, în eseul “Tragedia lui Iuda”, din cartea Dãruind vei dobândi, aratã cã douã pãcate îi aduc trãdãtorului pierzania: trufia şi disperarea. Trufia îl face sã îşi închipuie cã este egalul Domnului şi cã Îi poate decide soarta, iar deznãdejdea care îl împinge apoi la sinucidere vine din necredinţa sa în puterea iertãrii divine.

E ușor să fii Iuda?

Nu cred.

De ce?

Iuda este un personaj tragic: ca ales al Învãţãtorului, are o şansã spiritualã şi un profit lãuntric evolutiv pe care le rateazã, lãsându-se atras de tentaţia recompensei materiale imediate. Când îşi dã seama de gravitatea actului sãu, „arginţii” pe care şi-a clãdit trãdarea îşi pierd valoarea, ba mai mult, el, vânzãtorul lui Isus, nu mai poate trãi cu sine însuşi.

Cum a devenit Iuda ceea ce a devenit?

Mã tem cã Iuda, cel de azi, din vremurile noastre, nu ar mai avea atât de acut conştiinţa vinovãţiei sale. Poate chiar nu ar mai avea-o deloc. Şi-ar lua arginţii şi şi-ar deschide cu ei o afacere profitabilã, fãrã sã se mai uite în urmã. Poate greşesc…

Cum e, à propos, Iuda cel de astãzi? Iuda cel recent?

Eu mi-l închipui arogant, plin de sine, cinic şi ambiţios. Nu şi-ar pierde vremea fãcându-şi procese de conştiinţã, el care a ajuns atât de sus pe treptele prosperitãţii materiale, cãlcând peste cadavre.

De ce e aşa? De ce a ajuns aşa?

Iuda, ca personaj şi tip uman, a devenit astfel pentru cã lumea din jurul lui s-a înrãit, uitând treptat sau ignorând cu bunã ştiinţã codul creştin al valorilor morale, care astãzi poate fi privit de mulţi ca fiind desuet…

Dacă trădarea e o temă atât de prezentă – și e evident că este așa, că e o temă și o practică prezente! -, de ce personajul Iuda are o imagine atât de ștearsă?

Nu aş spune cã trãdarea este o temã de actualitate, într-o epocã în care comoditatea egoistã, toleranţa nocivã şi interesul material imediat estompeazã tot mai mult valorile şi virtuţile de altãdatã precum: loialitatea, onoarea şi moralitatea. Tocmai de aceea, Iuda nu mai e perceput ca pol negativ al spiritului, ba mai mult se încearcã reabilitarea lui, din perspectiva ideii cã toţi suntem vulnerabili şi, deci, potenţiali vinovaţi, când ne confruntãm cu ispita trãdãrii.

Este Iuda, putem spune aceasta, un personaj reevaluat în mod nedrept de istorie? De istoria spiritului?

Ceea ce se încearcã, de la o vreme, este relativizarea textelor evanghelice care, comparate cu scrierile gnostice descoperite de curând la Marea Moartã, par a-şi pierde relevanţa. Ca sã vã dau un exemplu de cum decurge un asemenea proces, voi apela la celebra formulã a lui Descartes: Gândesc, deci exist, pe care Derrida o deconstruieşte astfel: „ Cine spune gândesc, deci exist”? În acest mod, aserţiunea de dinainte îşi diminueazã impactul, devenind doar o pãrere a cuiva care oricând poate fi pusã la îndoialã de altcineva. În Evanghelia dupã Iuda, datând din anul 300, acest personaj apare ca unul dintre cei mai iubiţi ucenici ai lui Isus, cãruia Învãţãtorul îi încredinţeazã taine din Cunoaşterea Secretã. Nu e relatatã trãdarea sa. În The Lost Gospel of Judas Iscariot, Bart Ehrman (profesor american, exeget al Noului Testament) lanseazã ipoteza cã Iuda s-a jertfit pe sine, pentru a împlini planul divin al Rãstignirii. Acesta nu trãdeazã ci mediazã între Isus şi autoritãţi. Îi face o favoare Mântuitorului, trimiţându-L la moarte şi eliberându-L de haina muritoare. Potrivit variantei gnostice, Iuda nu s-ar fi sinucis, ci ar fi fost omorât.

Care apreciați că este cel mai tare predicat de reținut despre Iuda, cea mai tare afirmație, cel mai puternic atribut?

La aceastã întrebare, îmi vine în ajutor Nicolae Steinhardt care, în eseul “Tragedia lui Iuda”, din cartea Dãruind vei dobândi, aratã cã douã pãcate îi aduc trãdãtorului pierzania: trufia şi disperarea. Trufia îl face sã îşi închipuie cã este egalul Domnului şi cã Îi poate decide soarta, iar deznãdejdea care îl împinge apoi la sinucidere vine din necredinţa sa în puterea iertãrii divine.

E ușor să fii Iuda?

Nu cred.

De ce?

Iuda este un personaj tragic: ca ales al Învãţãtorului, are o şansã spiritualã şi un profit lãuntric evolutiv pe care le rateazã, lãsându-se atras de tentaţia recompensei materiale imediate. Când îşi dã seama de gravitatea actului sãu, „arginţii” pe care şi-a clãdit trãdarea îşi pierd valoarea, ba mai mult, el, vânzãtorul lui Isus, nu mai poate trãi cu sine însuşi.

Cum a devenit Iuda ceea ce a devenit?

Mã tem cã Iuda, cel de azi, din vremurile noastre, nu ar mai avea atât de acut conştiinţa vinovãţiei sale. Poate chiar nu ar mai avea-o deloc. Şi-ar lua arginţii şi şi-ar deschide cu ei o afacere profitabilã, fãrã sã se mai uite în urmã. Poate greşesc…

Cum e, à propos, Iuda cel de astãzi? Iuda cel recent?

Eu mi-l închipui arogant, plin de sine, cinic şi ambiţios. Nu şi-ar pierde vremea fãcându-şi procese de conştiinţã, el care a ajuns atât de sus pe treptele prosperitãţii materiale, cãlcând peste cadavre.

De ce e aşa? De ce a ajuns aşa?

Iuda, ca personaj şi tip uman, a devenit astfel pentru cã lumea din jurul lui s-a înrãit, uitând treptat sau ignorând cu bunã ştiinţã codul creştin al valorilor morale, care astãzi poate fi privit de mulţi ca fiind desuet…

Dacă trădarea e o temă atât de prezentă – și e evident că este așa, că e o temă și o practică prezente! -, de ce personajul Iuda are o imagine atât de ștearsă?

Nu aş spune cã trãdarea este o temã de actualitate, într-o epocã în care comoditatea egoistã, toleranţa nocivã şi interesul material imediat estompeazã tot mai mult valorile şi virtuţile de altãdatã precum: loialitatea, onoarea şi moralitatea. Tocmai de aceea, Iuda nu mai e perceput ca pol negativ al spiritului, ba mai mult se încearcã reabilitarea lui, din perspectiva ideii cã toţi suntem vulnerabili şi, deci, potenţiali vinovaţi, când ne confruntãm cu ispita trãdãrii.

Este Iuda, putem spune aceasta, un personaj reevaluat în mod nedrept de istorie? De istoria spiritului?

Ceea ce se încearcã, de la o vreme, este relativizarea textelor evanghelice care, comparate cu scrierile gnostice descoperite de curând la Marea Moartã, par a-şi pierde relevanţa. Ca sã vã dau un exemplu de cum decurge un asemenea proces, voi apela la celebra formulã a lui Descartes: Gândesc, deci exist, pe care Derrida o deconstruieşte astfel: „ Cine spune gândesc, deci exist”? În acest mod, aserţiunea de dinainte îşi diminueazã impactul, devenind doar o pãrere a cuiva care oricând poate fi pusã la îndoialã de altcineva. În Evanghelia dupã Iuda, datând din anul 300, acest personaj apare ca unul dintre cei mai iubiţi ucenici ai lui Isus, cãruia Învãţãtorul îi încredinţeazã taine din Cunoaşterea Secretã. Nu e relatatã trãdarea sa. În The Lost Gospel of Judas Iscariot, Bart Ehrman (profesor american, exeget al Noului Testament) lanseazã ipoteza cã Iuda s-a jertfit pe sine, pentru a împlini planul divin al Rãstignirii. Acesta nu trãdeazã ci mediazã între Isus şi autoritãţi. Îi face o favoare Mântuitorului, trimiţându-L la moarte şi eliberându-L de haina muritoare. Potrivit variantei gnostice, Iuda nu s-ar fi sinucis, ci ar fi fost omorât.

Care apreciați că este cel mai tare predicat de reținut despre Iuda, cea mai tare afirmație, cel mai puternic atribut?

La aceastã întrebare, îmi vine în ajutor Nicolae Steinhardt care, în eseul “Tragedia lui Iuda”, din cartea Dãruind vei dobândi, aratã cã douã pãcate îi aduc trãdãtorului pierzania: trufia şi disperarea. Trufia îl face sã îşi închipuie cã este egalul Domnului şi cã Îi poate decide soarta, iar deznãdejdea care îl împinge apoi la sinucidere vine din necredinţa sa în puterea iertãrii divine.

E ușor să fii Iuda?

Nu cred.

De ce?

Iuda este un personaj tragic: ca ales al Învãţãtorului, are o şansã spiritualã şi un profit lãuntric evolutiv pe care le rateazã, lãsându-se atras de tentaţia recompensei materiale imediate. Când îşi dã seama de gravitatea actului sãu, „arginţii” pe care şi-a clãdit trãdarea îşi pierd valoarea, ba mai mult, el, vânzãtorul lui Isus, nu mai poate trãi cu sine însuşi.

Cum a devenit Iuda ceea ce a devenit?

Mã tem cã Iuda, cel de azi, din vremurile noastre, nu ar mai avea atât de acut conştiinţa vinovãţiei sale. Poate chiar nu ar mai avea-o deloc. Şi-ar lua arginţii şi şi-ar deschide cu ei o afacere profitabilã, fãrã sã se mai uite în urmã. Poate greşesc…

Cum e, à propos, Iuda cel de astãzi? Iuda cel recent?

Eu mi-l închipui arogant, plin de sine, cinic şi ambiţios. Nu şi-ar pierde vremea fãcându-şi procese de conştiinţã, el care a ajuns atât de sus pe treptele prosperitãţii materiale, cãlcând peste cadavre.

De ce e aşa? De ce a ajuns aşa?

Iuda, ca personaj şi tip uman, a devenit astfel pentru cã lumea din jurul lui s-a înrãit, uitând treptat sau ignorând cu bunã ştiinţã codul creştin al valorilor morale, care astãzi poate fi privit de mulţi ca fiind desuet…

Dacă trădarea e o temă atât de prezentă – și e evident că este așa, că e o temă și o practică prezente! -, de ce personajul Iuda are o imagine atât de ștearsă?

Nu aş spune cã trãdarea este o temã de actualitate, într-o epocã în care comoditatea egoistã, toleranţa nocivã şi interesul material imediat estompeazã tot mai mult valorile şi virtuţile de altãdatã precum: loialitatea, onoarea şi moralitatea. Tocmai de aceea, Iuda nu mai e perceput ca pol negativ al spiritului, ba mai mult se încearcã reabilitarea lui, din perspectiva ideii cã toţi suntem vulnerabili şi, deci, potenţiali vinovaţi, când ne confruntãm cu ispita trãdãrii.

Este Iuda, putem spune aceasta, un personaj reevaluat în mod nedrept de istorie? De istoria spiritului?

Ceea ce se încearcã, de la o vreme, este relativizarea textelor evanghelice care, comparate cu scrierile gnostice descoperite de curând la Marea Moartã, par a-şi pierde relevanţa. Ca sã vã dau un exemplu de cum decurge un asemenea proces, voi apela la celebra formulã a lui Descartes: Gândesc, deci exist, pe care Derrida o deconstruieşte astfel: „ Cine spune gândesc, deci exist”? În acest mod, aserţiunea de dinainte îşi diminueazã impactul, devenind doar o pãrere a cuiva care oricând poate fi pusã la îndoialã de altcineva. În Evanghelia dupã Iuda, datând din anul 300, acest personaj apare ca unul dintre cei mai iubiţi ucenici ai lui Isus, cãruia Învãţãtorul îi încredinţeazã taine din Cunoaşterea Secretã. Nu e relatatã trãdarea sa. În The Lost Gospel of Judas Iscariot, Bart Ehrman (profesor american, exeget al Noului Testament) lanseazã ipoteza cã Iuda s-a jertfit pe sine, pentru a împlini planul divin al Rãstignirii. Acesta nu trãdeazã ci mediazã între Isus şi autoritãţi. Îi face o favoare Mântuitorului, trimiţându-L la moarte şi eliberându-L de haina muritoare. Potrivit variantei gnostice, Iuda nu s-ar fi sinucis, ci ar fi fost omorât.

Care apreciați că este cel mai tare predicat de reținut despre Iuda, cea mai tare afirmație, cel mai puternic atribut?

La aceastã întrebare, îmi vine în ajutor Nicolae Steinhardt care, în eseul “Tragedia lui Iuda”, din cartea Dãruind vei dobândi, aratã cã douã pãcate îi aduc trãdãtorului pierzania: trufia şi disperarea. Trufia îl face sã îşi închipuie cã este egalul Domnului şi cã Îi poate decide soarta, iar deznãdejdea care îl împinge apoi la sinucidere vine din necredinţa sa în puterea iertãrii divine.

E ușor să fii Iuda?

Nu cred.

De ce?

Iuda este un personaj tragic: ca ales al Învãţãtorului, are o şansã spiritualã şi un profit lãuntric evolutiv pe care le rateazã, lãsându-se atras de tentaţia recompensei materiale imediate. Când îşi dã seama de gravitatea actului sãu, „arginţii” pe care şi-a clãdit trãdarea îşi pierd valoarea, ba mai mult, el, vânzãtorul lui Isus, nu mai poate trãi cu sine însuşi.

Cum a devenit Iuda ceea ce a devenit?

Mã tem cã Iuda, cel de azi, din vremurile noastre, nu ar mai avea atât de acut conştiinţa vinovãţiei sale. Poate chiar nu ar mai avea-o deloc. Şi-ar lua arginţii şi şi-ar deschide cu ei o afacere profitabilã, fãrã sã se mai uite în urmã. Poate greşesc…

Cum e, à propos, Iuda cel de astãzi? Iuda cel recent?

Eu mi-l închipui arogant, plin de sine, cinic şi ambiţios. Nu şi-ar pierde vremea fãcându-şi procese de conştiinţã, el care a ajuns atât de sus pe treptele prosperitãţii materiale, cãlcând peste cadavre.

De ce e aşa? De ce a ajuns aşa?

Iuda, ca personaj şi tip uman, a devenit astfel pentru cã lumea din jurul lui s-a înrãit, uitând treptat sau ignorând cu bunã ştiinţã codul creştin al valorilor morale, care astãzi poate fi privit de mulţi ca fiind desuet…

Dacă trădarea e o temă atât de prezentă – și e evident că este așa, că e o temă și o practică prezente! -, de ce personajul Iuda are o imagine atât de ștearsă?

Nu aş spune cã trãdarea este o temã de actualitate, într-o epocã în care comoditatea egoistã, toleranţa nocivã şi interesul material imediat estompeazã tot mai mult valorile şi virtuţile de altãdatã precum: loialitatea, onoarea şi moralitatea. Tocmai de aceea, Iuda nu mai e perceput ca pol negativ al spiritului, ba mai mult se încearcã reabilitarea lui, din perspectiva ideii cã toţi suntem vulnerabili şi, deci, potenţiali vinovaţi, când ne confruntãm cu ispita trãdãrii.

Este Iuda, putem spune aceasta, un personaj reevaluat în mod nedrept de istorie? De istoria spiritului?

Ceea ce se încearcã, de la o vreme, este relativizarea textelor evanghelice care, comparate cu scrierile gnostice descoperite de curând la Marea Moartã, par a-şi pierde relevanţa. Ca sã vã dau un exemplu de cum decurge un asemenea proces, voi apela la celebra formulã a lui Descartes: Gândesc, deci exist, pe care Derrida o deconstruieşte astfel: „ Cine spune gândesc, deci exist”? În acest mod, aserţiunea de dinainte îşi diminueazã impactul, devenind doar o pãrere a cuiva care oricând poate fi pusã la îndoialã de altcineva. În Evanghelia dupã Iuda, datând din anul 300, acest personaj apare ca unul dintre cei mai iubiţi ucenici ai lui Isus, cãruia Învãţãtorul îi încredinţeazã taine din Cunoaşterea Secretã. Nu e relatatã trãdarea sa. În The Lost Gospel of Judas Iscariot, Bart Ehrman (profesor american, exeget al Noului Testament) lanseazã ipoteza cã Iuda s-a jertfit pe sine, pentru a împlini planul divin al Rãstignirii. Acesta nu trãdeazã ci mediazã între Isus şi autoritãţi. Îi face o favoare Mântuitorului, trimiţându-L la moarte şi eliberându-L de haina muritoare. Potrivit variantei gnostice, Iuda nu s-ar fi sinucis, ci ar fi fost omorât.

Care apreciați că este cel mai tare predicat de reținut despre Iuda, cea mai tare afirmație, cel mai puternic atribut?

La aceastã întrebare, îmi vine în ajutor Nicolae Steinhardt care, în eseul “Tragedia lui Iuda”, din cartea Dãruind vei dobândi, aratã cã douã pãcate îi aduc trãdãtorului pierzania: trufia şi disperarea. Trufia îl face sã îşi închipuie cã este egalul Domnului şi cã Îi poate decide soarta, iar deznãdejdea care îl împinge apoi la sinucidere vine din necredinţa sa în puterea iertãrii divine.

E ușor să fii Iuda?

Nu cred.

De ce?

Iuda este un personaj tragic: ca ales al Învãţãtorului, are o şansã spiritualã şi un profit lãuntric evolutiv pe care le rateazã, lãsându-se atras de tentaţia recompensei materiale imediate. Când îşi dã seama de gravitatea actului sãu, „arginţii” pe care şi-a clãdit trãdarea îşi pierd valoarea, ba mai mult, el, vânzãtorul lui Isus, nu mai poate trãi cu sine însuşi.

Cum a devenit Iuda ceea ce a devenit?

Mã tem cã Iuda, cel de azi, din vremurile noastre, nu ar mai avea atât de acut conştiinţa vinovãţiei sale. Poate chiar nu ar mai avea-o deloc. Şi-ar lua arginţii şi şi-ar deschide cu ei o afacere profitabilã, fãrã sã se mai uite în urmã. Poate greşesc…

Cum e, à propos, Iuda cel de astãzi? Iuda cel recent?

Eu mi-l închipui arogant, plin de sine, cinic şi ambiţios. Nu şi-ar pierde vremea fãcându-şi procese de conştiinţã, el care a ajuns atât de sus pe treptele prosperitãţii materiale, cãlcând peste cadavre.

De ce e aşa? De ce a ajuns aşa?

Iuda, ca personaj şi tip uman, a devenit astfel pentru cã lumea din jurul lui s-a înrãit, uitând treptat sau ignorând cu bunã ştiinţã codul creştin al valorilor morale, care astãzi poate fi privit de mulţi ca fiind desuet…

Dacă trădarea e o temă atât de prezentă – și e evident că este așa, că e o temă și o practică prezente! -, de ce personajul Iuda are o imagine atât de ștearsă?

Nu aş spune cã trãdarea este o temã de actualitate, într-o epocã în care comoditatea egoistã, toleranţa nocivã şi interesul material imediat estompeazã tot mai mult valorile şi virtuţile de altãdatã precum: loialitatea, onoarea şi moralitatea. Tocmai de aceea, Iuda nu mai e perceput ca pol negativ al spiritului, ba mai mult se încearcã reabilitarea lui, din perspectiva ideii cã toţi suntem vulnerabili şi, deci, potenţiali vinovaţi, când ne confruntãm cu ispita trãdãrii.

Este Iuda, putem spune aceasta, un personaj reevaluat în mod nedrept de istorie? De istoria spiritului?

Ceea ce se încearcã, de la o vreme, este relativizarea textelor evanghelice care, comparate cu scrierile gnostice descoperite de curând la Marea Moartã, par a-şi pierde relevanţa. Ca sã vã dau un exemplu de cum decurge un asemenea proces, voi apela la celebra formulã a lui Descartes: Gândesc, deci exist, pe care Derrida o deconstruieşte astfel: „ Cine spune gândesc, deci exist”? În acest mod, aserţiunea de dinainte îşi diminueazã impactul, devenind doar o pãrere a cuiva care oricând poate fi pusã la îndoialã de altcineva. În Evanghelia dupã Iuda, datând din anul 300, acest personaj apare ca unul dintre cei mai iubiţi ucenici ai lui Isus, cãruia Învãţãtorul îi încredinţeazã taine din Cunoaşterea Secretã. Nu e relatatã trãdarea sa. În The Lost Gospel of Judas Iscariot, Bart Ehrman (profesor american, exeget al Noului Testament) lanseazã ipoteza cã Iuda s-a jertfit pe sine, pentru a împlini planul divin al Rãstignirii. Acesta nu trãdeazã ci mediazã între Isus şi autoritãţi. Îi face o favoare Mântuitorului, trimiţându-L la moarte şi eliberându-L de haina muritoare. Potrivit variantei gnostice, Iuda nu s-ar fi sinucis, ci ar fi fost omorât.

Care apreciați că este cel mai tare predicat de reținut despre Iuda, cea mai tare afirmație, cel mai puternic atribut?

La aceastã întrebare, îmi vine în ajutor Nicolae Steinhardt care, în eseul “Tragedia lui Iuda”, din cartea Dãruind vei dobândi, aratã cã douã pãcate îi aduc trãdãtorului pierzania: trufia şi disperarea. Trufia îl face sã îşi închipuie cã este egalul Domnului şi cã Îi poate decide soarta, iar deznãdejdea care îl împinge apoi la sinucidere vine din necredinţa sa în puterea iertãrii divine.

E ușor să fii Iuda?

Nu cred.

De ce?

Iuda este un personaj tragic: ca ales al Învãţãtorului, are o şansã spiritualã şi un profit lãuntric evolutiv pe care le rateazã, lãsându-se atras de tentaţia recompensei materiale imediate. Când îşi dã seama de gravitatea actului sãu, „arginţii” pe care şi-a clãdit trãdarea îşi pierd valoarea, ba mai mult, el, vânzãtorul lui Isus, nu mai poate trãi cu sine însuşi.

Cum a devenit Iuda ceea ce a devenit?

Mã tem cã Iuda, cel de azi, din vremurile noastre, nu ar mai avea atât de acut conştiinţa vinovãţiei sale. Poate chiar nu ar mai avea-o deloc. Şi-ar lua arginţii şi şi-ar deschide cu ei o afacere profitabilã, fãrã sã se mai uite în urmã. Poate greşesc…

Cum e, à propos, Iuda cel de astãzi? Iuda cel recent?

Eu mi-l închipui arogant, plin de sine, cinic şi ambiţios. Nu şi-ar pierde vremea fãcându-şi procese de conştiinţã, el care a ajuns atât de sus pe treptele prosperitãţii materiale, cãlcând peste cadavre.

De ce e aşa? De ce a ajuns aşa?

Iuda, ca personaj şi tip uman, a devenit astfel pentru cã lumea din jurul lui s-a înrãit, uitând treptat sau ignorând cu bunã ştiinţã codul creştin al valorilor morale, care astãzi poate fi privit de mulţi ca fiind desuet…