Complexul de victima

Dintr-un material publicat in Contributors, semnat Mihai Maci

http://www.contributors.ro/cultura/sfinti-si-condamnati-partea-a-doua/

(…)

România a fost şi a rămas o ţară săracă; chiar dacă astăzi o ducem cu mult mai bine decât la finele anilor ’80, decalajul faţă de lumea bogată e la fel de vizibil (sau poate mai vizibil – dată fiind puterea de a compara) ca atunci. Multe din lucrurile pe care în anii de după 1990 le-am idealizat şi-au manifestat caracterul ambiguu: democraţia ni s-a descoperit şi sub înfăţişarea demagogiei ori a corupţiei, iar drumul către Occident a însemnat şi dezindustrializarea, şi consumul de masă al unor produse a căror calitate e în funcţie de puterea noastră de cumpărare. Învăţământul s-a polarizat între elevii/studenţii foarte buni (care aleg calea străinătăţii) şi masa slab pregătită, ce rămâne în ţară. Şi, la modul general, lumea a îmbătrânit şi şi-a uitat idealurile tinereţii. Lucrurile acestea par a ţine – în ziua de astăzi – de un fenomen global al cărui efect îl constituie recentrările identitare (care se dezvolă în diverse ideologii iliberale). Pentru noi, acestea par a se focaliza pe un complex de victime ale istoriei. Am fost, în 1940, victimele marilor puteri, care nu şi-au respectat garanţiile teritoriale pe care ni le-au dat. Apoi am fost victimele vecinilor, care ne-au decupat, în beneficiu propriu, bucăţi întregi din teritoriu. Am fost victimele germanilor, care ne-au târât până la Stalingrad şi nu ne-au dat armamentul promis. Apoi am fost victimele “acordului de procentaj” şi al partajării sferelor de influenţă. După care, evident, am căzut în orbita lui Stalin şi a Armatei Roşii. Am fost victimele alogenilor care ne-au sovietizat şi colectivizat, după care am ajuns la mâna “marii finanţe” care i-a impus lui Ceauşescu dobânzi catastrofale la creditele externe. În 1989 am fost victimele înţelegerii de la Malta, iar apoi am devenit teren de pradă pentru toţi străinii în căutarea unei afaceri profitabile. În fine, am ajuns victimele FMI-ului (ce ne tot impune “tăieri”), ale corporaţiilor multinaţionale (care ne otrăvesc cu E-urile lor) şi ale Europei (care ne dictează legislaţia de la Bruxelles). Am fost, pe rând sau în simultan, victimele evreilor, ale ruşilor, ungurilor, bulgarilor, ucrainienilor, ţiganilor, sârbilor, americanilor, nemţilor, englezilor, europenilor la modul general, ba chiar şi a olandezilor (care se opun intrării noastre în Spaţiul Schengen). În raport cu toate aceste agresiuni, noi “am rezistat”, graţie credinţei şi “eroilor” noştri: legionarii, Antonescu, Dej, Ceauşescu, diverşi politicieni de după ’90 (unii cu dosare penale). Ce spun toate acestea? Un singur lucru: că suntem, încă, departe de a ne cunoaşte şi de-a ne asuma istoria. Dezbaterile ocazionate de apariţia cărţilor lui Lucian Boia (în particular “Istorie şi mit în conştiinţa românească”[8]), a lui Zigu Ornea [9], a raportului final al Comisiei Wiesel, a celui al Cmisiei Tismăneanu sau a primelor manuale alternative de istorie o dovedeşte cu prisosinţă. Victimizarea merge în paralel cu refuzul asumării propriei istorii. Căci ea, victimizarea, are un mare avantaj: ne lasă pasivi – ca naţie care doar a îndurat istoria făcută de alţii – şi nu ne solicită să ne asumăm responsabilitatea celor făcute de noi. În virtutea acestei logici, pasivitatea şi neputinţa sunt lecturate ca forme ale “martiriului”. Iar diverse fapte, mai curând antisociale, pe care s-ar cuveni să le judecăm aspru – precum descurcăreala, hoţia măruntă, încălcarea cuvântului, sustragerea de la îndeplinirea obligaţiilor – sunt înţelese ca forme de “rezistenţă”. Toate acestea tind să fie cauţionate de “sfinţi” locali care, asemeni nouă, au pătimit şi au rezistat. Nu e clar dacă în aceşti sfinţi celebrăm exemplaritatea faptelor lor, sau un “noi” colectiv care îşi caută un suport. Cert e că la fiecare răsturnare a istoriei ne (re)afirmăm condiţia de victime şi sperăm că, în sfârşit, “a venit vremea dreptăţii”: cea în care vom avea şi noi posibilităţile celor bogaţi şi vom fi trataţi asemenea lor.

Concluzii. Din perspectivă antropologică, ori din cea a studiului mentalităţilor colective, această (auto)victimizare a unui popor care a fost învins în toate confruntările secolului XX, dar care – în ciuda acestor înfrângeri – a avut şi şanse (de care însă n-a ştiut profita, sau a profitat prea puţin); această victimizare este inteligibilă. Pe lângă faptul că o înţelegem, s-ar cuveni să acceptăm că ea constituie, din ce în ce mai mult, un obstacol deopotrivă în calea dezvoltării României şi a unei cercetări serioase a trecutului (în primul rând recent al) ţării. O ştim încă din secolul XIX: menirea istoricului ca om de ştiinţă nu e aceea de a fi apologetul sau heraldul neamului său (precum în viziunea romantică), ci aceea de a tinde asimptotic spre adevărul faptelor, de a le articula într-o naraţiune consistentă şi de-a ne oferi această oglindă pentru a înţelege mai bine ce avem de făcut şi ce putem face. Mitizarea unor secvenţe ale trecutului – în numele hagiografiei, al eroizării, al rezistenţei sau a caracterului victimar – deturnează cercetarea istorică de la menirea ei şi adînceşte ceaţa în care se cufundă cei ce nu-şi cunosc trecutul“Pactul” din zilele Revoluţiei ne-a transformat pe toţi în victime şi eroi şi ne-a întunecat discernământul care ne-ar fi permis să judecăm, atunci, responsabilii masacrului. Sanctificarea populară a martirilor comunişti a avut darul de a-i aduna împreună, fără nici o logică, pe cei care-au suferit în comunism şi pe nostalgicii comunismului, împiedicând, timp îndelungat, judecata asupra acelui timp. Pe măsură ce aceste atitudini se aglutinează şi se cristalizează, ele compun o naraţiune stranie – un soi de gnoză deghizată în teorie a conspiraţiei – care se pretinde a fi o “istorie alternativă”. Exact la fel cum biografia unor personaje este epurată de toate inconvenientele, şi secţiuni ale istoriei naţionale (sau chiar istoria României în ansamblul său) sunt linearizate pentru a corespunde unui ideal victimar şi martiric. Iar acesta afirmă, transformând privativul în superlativ, caracterul “aparte”, “deosebit” şi “unic” al poporului nostru (ca o dovadă a “misiunii lui sacre”). Faptul că asemenea lucruri sunt crezute are, evident, mai puţin de a face cu cunoaşterea şi mai mult cu nevoia unei compensaţii subiective: la fel cum gesturile mărunte ale luptei pentru supravieţuire sunt eroizate, şi destinul unui popor care a cunoscut timp îndelungat mizeriile şi opresiunea e schimbat într-unul marcat de un destin trans-istoric (şi care leagă înre ele începutul şi finele timpului, ocolind istoria efectivă). Ceea ce pierde din vedere această “mare viziune” e tocmai esenţialul: viaţa cotidiană a oamenilor obişnuiţi. Departe de a fi de un cenuşiu generic, aceasta e textura în care se articulează naraţiunile acelui timp, iar fondul ei, departe de a fi omogen, are un relief discret care deschide spre o istorie la scară umană.

Condamnarea comunismului ca regim criminal şi ilegitim a fost un act necesar, care a marcat o despărţire a apelor în viaţa noastră publică. Acest gest a deschis posibilitatea unei istorii sociale a comunismului românesc, adică a uneia care să evidenţieze dimensiunea activă – cu bunele şi cu relele ei – a oamenilor acelui timp. Pornind de la aceasta, va putea fi pusă – în fiecare caz în parte – şi problema responsabilităţii lor. Cred că această recalibrare a istoriei la scară umană (care va trebui să cuprindă şi biografiile comprehensive ale celor pe care astăzi îi idealizăm sau îi menim damnării) e singura în măsură a răspunde eficient gnozelor care schematizează – până la caricatural – acel timp. Şansa cea mare a unei asemenea perspective este aceea de ne arăta că problemele istoriei se rezolvă în istorie.

Mihai Maci

Lector, Universitatea din Oradea

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.