Iuda – de ieri și de astăzi

Interviu Monica PILLAT: Iuda – de ieri și de astăzi

Relativ recent, Doamna Monica Pillat a publicat, împreună cu Vasile Bănescu, o foarte interesantă – și delicată – carte (în dialog) despre ”Imaginația speranței”. Ulterior lecturii (plină de încântare) a acestui volum am avut câteva schimburi de mesaje cu distinsa doamna. Într-unul dintre ele era vorba despre Iuda și despre imaginea sa, astăzi. Acesta a fost momentul de cotitură pentru interviul de mai jos.

 Dialog realizat de Cristian PĂTRĂȘCONIU

 

Dacă trădarea e o temă atât de prezentă – și e evident că este așa, că e o temă și o practică prezente! -, de ce personajul Iuda are o imagine atât de ștearsă?

Nu aş spune cã trãdarea este o temã de actualitate, într-o epocã în care comoditatea egoistã, toleranţa nocivã şi interesul material imediat estompeazã tot mai mult valorile şi virtuţile de altãdatã precum: loialitatea, onoarea şi moralitatea. Tocmai de aceea, Iuda nu mai e perceput ca pol negativ al spiritului, ba mai mult se încearcã reabilitarea lui, din perspectiva ideii cã toţi suntem vulnerabili şi, deci, potenţiali vinovaţi, când ne confruntãm cu ispita trãdãrii.

Este Iuda, putem spune aceasta, un personaj reevaluat în mod nedrept de istorie? De istoria spiritului?

Ceea ce se încearcã, de la o vreme, este relativizarea textelor evanghelice care, comparate cu scrierile gnostice descoperite de curând la Marea Moartã, par a-şi pierde relevanţa. Ca sã vã dau un exemplu de cum decurge un asemenea proces, voi apela la celebra formulã a lui Descartes: Gândesc, deci exist, pe care Derrida o deconstruieşte astfel: „ Cine spune gândesc, deci exist”? În acest mod, aserţiunea de dinainte îşi diminueazã impactul, devenind doar o pãrere a cuiva care oricând poate fi pusã la îndoialã de altcineva. În Evanghelia dupã Iuda, datând din anul 300, acest personaj apare ca unul dintre cei mai iubiţi ucenici ai lui Isus, cãruia Învãţãtorul îi încredinţeazã taine din Cunoaşterea Secretã. Nu e relatatã trãdarea sa. În The Lost Gospel of Judas Iscariot, Bart Ehrman (profesor american, exeget al Noului Testament) lanseazã ipoteza cã Iuda s-a jertfit pe sine, pentru a împlini planul divin al Rãstignirii. Acesta nu trãdeazã ci mediazã între Isus şi autoritãţi. Îi face o favoare Mântuitorului, trimiţându-L la moarte şi eliberându-L de haina muritoare. Potrivit variantei gnostice, Iuda nu s-ar fi sinucis, ci ar fi fost omorât.

Care apreciați că este cel mai tare predicat de reținut despre Iuda, cea mai tare afirmație, cel mai puternic atribut?

La aceastã întrebare, îmi vine în ajutor Nicolae Steinhardt care, în eseul “Tragedia lui Iuda”, din cartea Dãruind vei dobândi, aratã cã douã pãcate îi aduc trãdãtorului pierzania: trufia şi disperarea. Trufia îl face sã îşi închipuie cã este egalul Domnului şi cã Îi poate decide soarta, iar deznãdejdea care îl împinge apoi la sinucidere vine din necredinţa sa în puterea iertãrii divine.

E ușor să fii Iuda?

Nu cred.

De ce?

Iuda este un personaj tragic: ca ales al Învãţãtorului, are o şansã spiritualã şi un profit lãuntric evolutiv pe care le rateazã, lãsându-se atras de tentaţia recompensei materiale imediate. Când îşi dã seama de gravitatea actului sãu, „arginţii” pe care şi-a clãdit trãdarea îşi pierd valoarea, ba mai mult, el, vânzãtorul lui Isus, nu mai poate trãi cu sine însuşi.

Cum a devenit Iuda ceea ce a devenit?

Mã tem cã Iuda, cel de azi, din vremurile noastre, nu ar mai avea atât de acut conştiinţa vinovãţiei sale. Poate chiar nu ar mai avea-o deloc. Şi-ar lua arginţii şi şi-ar deschide cu ei o afacere profitabilã, fãrã sã se mai uite în urmã. Poate greşesc…

Cum e, à propos, Iuda cel de astãzi? Iuda cel recent?

Eu mi-l închipui arogant, plin de sine, cinic şi ambiţios. Nu şi-ar pierde vremea fãcându-şi procese de conştiinţã, el care a ajuns atât de sus pe treptele prosperitãţii materiale, cãlcând peste cadavre.

De ce e aşa? De ce a ajuns aşa?

Iuda, ca personaj şi tip uman, a devenit astfel pentru cã lumea din jurul lui s-a înrãit, uitând treptat sau ignorând cu bunã ştiinţã codul creştin al valorilor morale, care astãzi poate fi privit de mulţi ca fiind desuet…

Dacă trădarea e o temă atât de prezentă – și e evident că este așa, că e o temă și o practică prezente! -, de ce personajul Iuda are o imagine atât de ștearsă?

Nu aş spune cã trãdarea este o temã de actualitate, într-o epocã în care comoditatea egoistã, toleranţa nocivã şi interesul material imediat estompeazã tot mai mult valorile şi virtuţile de altãdatã precum: loialitatea, onoarea şi moralitatea. Tocmai de aceea, Iuda nu mai e perceput ca pol negativ al spiritului, ba mai mult se încearcã reabilitarea lui, din perspectiva ideii cã toţi suntem vulnerabili şi, deci, potenţiali vinovaţi, când ne confruntãm cu ispita trãdãrii.

Este Iuda, putem spune aceasta, un personaj reevaluat în mod nedrept de istorie? De istoria spiritului?

Ceea ce se încearcã, de la o vreme, este relativizarea textelor evanghelice care, comparate cu scrierile gnostice descoperite de curând la Marea Moartã, par a-şi pierde relevanţa. Ca sã vã dau un exemplu de cum decurge un asemenea proces, voi apela la celebra formulã a lui Descartes: Gândesc, deci exist, pe care Derrida o deconstruieşte astfel: „ Cine spune gândesc, deci exist”? În acest mod, aserţiunea de dinainte îşi diminueazã impactul, devenind doar o pãrere a cuiva care oricând poate fi pusã la îndoialã de altcineva. În Evanghelia dupã Iuda, datând din anul 300, acest personaj apare ca unul dintre cei mai iubiţi ucenici ai lui Isus, cãruia Învãţãtorul îi încredinţeazã taine din Cunoaşterea Secretã. Nu e relatatã trãdarea sa. În The Lost Gospel of Judas Iscariot, Bart Ehrman (profesor american, exeget al Noului Testament) lanseazã ipoteza cã Iuda s-a jertfit pe sine, pentru a împlini planul divin al Rãstignirii. Acesta nu trãdeazã ci mediazã între Isus şi autoritãţi. Îi face o favoare Mântuitorului, trimiţându-L la moarte şi eliberându-L de haina muritoare. Potrivit variantei gnostice, Iuda nu s-ar fi sinucis, ci ar fi fost omorât.

Care apreciați că este cel mai tare predicat de reținut despre Iuda, cea mai tare afirmație, cel mai puternic atribut?

La aceastã întrebare, îmi vine în ajutor Nicolae Steinhardt care, în eseul “Tragedia lui Iuda”, din cartea Dãruind vei dobândi, aratã cã douã pãcate îi aduc trãdãtorului pierzania: trufia şi disperarea. Trufia îl face sã îşi închipuie cã este egalul Domnului şi cã Îi poate decide soarta, iar deznãdejdea care îl împinge apoi la sinucidere vine din necredinţa sa în puterea iertãrii divine.

E ușor să fii Iuda?

Nu cred.

De ce?

Iuda este un personaj tragic: ca ales al Învãţãtorului, are o şansã spiritualã şi un profit lãuntric evolutiv pe care le rateazã, lãsându-se atras de tentaţia recompensei materiale imediate. Când îşi dã seama de gravitatea actului sãu, „arginţii” pe care şi-a clãdit trãdarea îşi pierd valoarea, ba mai mult, el, vânzãtorul lui Isus, nu mai poate trãi cu sine însuşi.

Cum a devenit Iuda ceea ce a devenit?

Mã tem cã Iuda, cel de azi, din vremurile noastre, nu ar mai avea atât de acut conştiinţa vinovãţiei sale. Poate chiar nu ar mai avea-o deloc. Şi-ar lua arginţii şi şi-ar deschide cu ei o afacere profitabilã, fãrã sã se mai uite în urmã. Poate greşesc…

Cum e, à propos, Iuda cel de astãzi? Iuda cel recent?

Eu mi-l închipui arogant, plin de sine, cinic şi ambiţios. Nu şi-ar pierde vremea fãcându-şi procese de conştiinţã, el care a ajuns atât de sus pe treptele prosperitãţii materiale, cãlcând peste cadavre.

De ce e aşa? De ce a ajuns aşa?

Iuda, ca personaj şi tip uman, a devenit astfel pentru cã lumea din jurul lui s-a înrãit, uitând treptat sau ignorând cu bunã ştiinţã codul creştin al valorilor morale, care astãzi poate fi privit de mulţi ca fiind desuet…

Dacă trădarea e o temă atât de prezentă – și e evident că este așa, că e o temă și o practică prezente! -, de ce personajul Iuda are o imagine atât de ștearsă?

Nu aş spune cã trãdarea este o temã de actualitate, într-o epocã în care comoditatea egoistã, toleranţa nocivã şi interesul material imediat estompeazã tot mai mult valorile şi virtuţile de altãdatã precum: loialitatea, onoarea şi moralitatea. Tocmai de aceea, Iuda nu mai e perceput ca pol negativ al spiritului, ba mai mult se încearcã reabilitarea lui, din perspectiva ideii cã toţi suntem vulnerabili şi, deci, potenţiali vinovaţi, când ne confruntãm cu ispita trãdãrii.

Este Iuda, putem spune aceasta, un personaj reevaluat în mod nedrept de istorie? De istoria spiritului?

Ceea ce se încearcã, de la o vreme, este relativizarea textelor evanghelice care, comparate cu scrierile gnostice descoperite de curând la Marea Moartã, par a-şi pierde relevanţa. Ca sã vã dau un exemplu de cum decurge un asemenea proces, voi apela la celebra formulã a lui Descartes: Gândesc, deci exist, pe care Derrida o deconstruieşte astfel: „ Cine spune gândesc, deci exist”? În acest mod, aserţiunea de dinainte îşi diminueazã impactul, devenind doar o pãrere a cuiva care oricând poate fi pusã la îndoialã de altcineva. În Evanghelia dupã Iuda, datând din anul 300, acest personaj apare ca unul dintre cei mai iubiţi ucenici ai lui Isus, cãruia Învãţãtorul îi încredinţeazã taine din Cunoaşterea Secretã. Nu e relatatã trãdarea sa. În The Lost Gospel of Judas Iscariot, Bart Ehrman (profesor american, exeget al Noului Testament) lanseazã ipoteza cã Iuda s-a jertfit pe sine, pentru a împlini planul divin al Rãstignirii. Acesta nu trãdeazã ci mediazã între Isus şi autoritãţi. Îi face o favoare Mântuitorului, trimiţându-L la moarte şi eliberându-L de haina muritoare. Potrivit variantei gnostice, Iuda nu s-ar fi sinucis, ci ar fi fost omorât.

Care apreciați că este cel mai tare predicat de reținut despre Iuda, cea mai tare afirmație, cel mai puternic atribut?

La aceastã întrebare, îmi vine în ajutor Nicolae Steinhardt care, în eseul “Tragedia lui Iuda”, din cartea Dãruind vei dobândi, aratã cã douã pãcate îi aduc trãdãtorului pierzania: trufia şi disperarea. Trufia îl face sã îşi închipuie cã este egalul Domnului şi cã Îi poate decide soarta, iar deznãdejdea care îl împinge apoi la sinucidere vine din necredinţa sa în puterea iertãrii divine.

E ușor să fii Iuda?

Nu cred.

De ce?

Iuda este un personaj tragic: ca ales al Învãţãtorului, are o şansã spiritualã şi un profit lãuntric evolutiv pe care le rateazã, lãsându-se atras de tentaţia recompensei materiale imediate. Când îşi dã seama de gravitatea actului sãu, „arginţii” pe care şi-a clãdit trãdarea îşi pierd valoarea, ba mai mult, el, vânzãtorul lui Isus, nu mai poate trãi cu sine însuşi.

Cum a devenit Iuda ceea ce a devenit?

Mã tem cã Iuda, cel de azi, din vremurile noastre, nu ar mai avea atât de acut conştiinţa vinovãţiei sale. Poate chiar nu ar mai avea-o deloc. Şi-ar lua arginţii şi şi-ar deschide cu ei o afacere profitabilã, fãrã sã se mai uite în urmã. Poate greşesc…

Cum e, à propos, Iuda cel de astãzi? Iuda cel recent?

Eu mi-l închipui arogant, plin de sine, cinic şi ambiţios. Nu şi-ar pierde vremea fãcându-şi procese de conştiinţã, el care a ajuns atât de sus pe treptele prosperitãţii materiale, cãlcând peste cadavre.

De ce e aşa? De ce a ajuns aşa?

Iuda, ca personaj şi tip uman, a devenit astfel pentru cã lumea din jurul lui s-a înrãit, uitând treptat sau ignorând cu bunã ştiinţã codul creştin al valorilor morale, care astãzi poate fi privit de mulţi ca fiind desuet…

Dacă trădarea e o temă atât de prezentă – și e evident că este așa, că e o temă și o practică prezente! -, de ce personajul Iuda are o imagine atât de ștearsă?

Nu aş spune cã trãdarea este o temã de actualitate, într-o epocã în care comoditatea egoistã, toleranţa nocivã şi interesul material imediat estompeazã tot mai mult valorile şi virtuţile de altãdatã precum: loialitatea, onoarea şi moralitatea. Tocmai de aceea, Iuda nu mai e perceput ca pol negativ al spiritului, ba mai mult se încearcã reabilitarea lui, din perspectiva ideii cã toţi suntem vulnerabili şi, deci, potenţiali vinovaţi, când ne confruntãm cu ispita trãdãrii.

Este Iuda, putem spune aceasta, un personaj reevaluat în mod nedrept de istorie? De istoria spiritului?

Ceea ce se încearcã, de la o vreme, este relativizarea textelor evanghelice care, comparate cu scrierile gnostice descoperite de curând la Marea Moartã, par a-şi pierde relevanţa. Ca sã vã dau un exemplu de cum decurge un asemenea proces, voi apela la celebra formulã a lui Descartes: Gândesc, deci exist, pe care Derrida o deconstruieşte astfel: „ Cine spune gândesc, deci exist”? În acest mod, aserţiunea de dinainte îşi diminueazã impactul, devenind doar o pãrere a cuiva care oricând poate fi pusã la îndoialã de altcineva. În Evanghelia dupã Iuda, datând din anul 300, acest personaj apare ca unul dintre cei mai iubiţi ucenici ai lui Isus, cãruia Învãţãtorul îi încredinţeazã taine din Cunoaşterea Secretã. Nu e relatatã trãdarea sa. În The Lost Gospel of Judas Iscariot, Bart Ehrman (profesor american, exeget al Noului Testament) lanseazã ipoteza cã Iuda s-a jertfit pe sine, pentru a împlini planul divin al Rãstignirii. Acesta nu trãdeazã ci mediazã între Isus şi autoritãţi. Îi face o favoare Mântuitorului, trimiţându-L la moarte şi eliberându-L de haina muritoare. Potrivit variantei gnostice, Iuda nu s-ar fi sinucis, ci ar fi fost omorât.

Care apreciați că este cel mai tare predicat de reținut despre Iuda, cea mai tare afirmație, cel mai puternic atribut?

La aceastã întrebare, îmi vine în ajutor Nicolae Steinhardt care, în eseul “Tragedia lui Iuda”, din cartea Dãruind vei dobândi, aratã cã douã pãcate îi aduc trãdãtorului pierzania: trufia şi disperarea. Trufia îl face sã îşi închipuie cã este egalul Domnului şi cã Îi poate decide soarta, iar deznãdejdea care îl împinge apoi la sinucidere vine din necredinţa sa în puterea iertãrii divine.

E ușor să fii Iuda?

Nu cred.

De ce?

Iuda este un personaj tragic: ca ales al Învãţãtorului, are o şansã spiritualã şi un profit lãuntric evolutiv pe care le rateazã, lãsându-se atras de tentaţia recompensei materiale imediate. Când îşi dã seama de gravitatea actului sãu, „arginţii” pe care şi-a clãdit trãdarea îşi pierd valoarea, ba mai mult, el, vânzãtorul lui Isus, nu mai poate trãi cu sine însuşi.

Cum a devenit Iuda ceea ce a devenit?

Mã tem cã Iuda, cel de azi, din vremurile noastre, nu ar mai avea atât de acut conştiinţa vinovãţiei sale. Poate chiar nu ar mai avea-o deloc. Şi-ar lua arginţii şi şi-ar deschide cu ei o afacere profitabilã, fãrã sã se mai uite în urmã. Poate greşesc…

Cum e, à propos, Iuda cel de astãzi? Iuda cel recent?

Eu mi-l închipui arogant, plin de sine, cinic şi ambiţios. Nu şi-ar pierde vremea fãcându-şi procese de conştiinţã, el care a ajuns atât de sus pe treptele prosperitãţii materiale, cãlcând peste cadavre.

De ce e aşa? De ce a ajuns aşa?

Iuda, ca personaj şi tip uman, a devenit astfel pentru cã lumea din jurul lui s-a înrãit, uitând treptat sau ignorând cu bunã ştiinţã codul creştin al valorilor morale, care astãzi poate fi privit de mulţi ca fiind desuet…

Dacă trădarea e o temă atât de prezentă – și e evident că este așa, că e o temă și o practică prezente! -, de ce personajul Iuda are o imagine atât de ștearsă?

Nu aş spune cã trãdarea este o temã de actualitate, într-o epocã în care comoditatea egoistã, toleranţa nocivã şi interesul material imediat estompeazã tot mai mult valorile şi virtuţile de altãdatã precum: loialitatea, onoarea şi moralitatea. Tocmai de aceea, Iuda nu mai e perceput ca pol negativ al spiritului, ba mai mult se încearcã reabilitarea lui, din perspectiva ideii cã toţi suntem vulnerabili şi, deci, potenţiali vinovaţi, când ne confruntãm cu ispita trãdãrii.

Este Iuda, putem spune aceasta, un personaj reevaluat în mod nedrept de istorie? De istoria spiritului?

Ceea ce se încearcã, de la o vreme, este relativizarea textelor evanghelice care, comparate cu scrierile gnostice descoperite de curând la Marea Moartã, par a-şi pierde relevanţa. Ca sã vã dau un exemplu de cum decurge un asemenea proces, voi apela la celebra formulã a lui Descartes: Gândesc, deci exist, pe care Derrida o deconstruieşte astfel: „ Cine spune gândesc, deci exist”? În acest mod, aserţiunea de dinainte îşi diminueazã impactul, devenind doar o pãrere a cuiva care oricând poate fi pusã la îndoialã de altcineva. În Evanghelia dupã Iuda, datând din anul 300, acest personaj apare ca unul dintre cei mai iubiţi ucenici ai lui Isus, cãruia Învãţãtorul îi încredinţeazã taine din Cunoaşterea Secretã. Nu e relatatã trãdarea sa. În The Lost Gospel of Judas Iscariot, Bart Ehrman (profesor american, exeget al Noului Testament) lanseazã ipoteza cã Iuda s-a jertfit pe sine, pentru a împlini planul divin al Rãstignirii. Acesta nu trãdeazã ci mediazã între Isus şi autoritãţi. Îi face o favoare Mântuitorului, trimiţându-L la moarte şi eliberându-L de haina muritoare. Potrivit variantei gnostice, Iuda nu s-ar fi sinucis, ci ar fi fost omorât.

Care apreciați că este cel mai tare predicat de reținut despre Iuda, cea mai tare afirmație, cel mai puternic atribut?

La aceastã întrebare, îmi vine în ajutor Nicolae Steinhardt care, în eseul “Tragedia lui Iuda”, din cartea Dãruind vei dobândi, aratã cã douã pãcate îi aduc trãdãtorului pierzania: trufia şi disperarea. Trufia îl face sã îşi închipuie cã este egalul Domnului şi cã Îi poate decide soarta, iar deznãdejdea care îl împinge apoi la sinucidere vine din necredinţa sa în puterea iertãrii divine.

E ușor să fii Iuda?

Nu cred.

De ce?

Iuda este un personaj tragic: ca ales al Învãţãtorului, are o şansã spiritualã şi un profit lãuntric evolutiv pe care le rateazã, lãsându-se atras de tentaţia recompensei materiale imediate. Când îşi dã seama de gravitatea actului sãu, „arginţii” pe care şi-a clãdit trãdarea îşi pierd valoarea, ba mai mult, el, vânzãtorul lui Isus, nu mai poate trãi cu sine însuşi.

Cum a devenit Iuda ceea ce a devenit?

Mã tem cã Iuda, cel de azi, din vremurile noastre, nu ar mai avea atât de acut conştiinţa vinovãţiei sale. Poate chiar nu ar mai avea-o deloc. Şi-ar lua arginţii şi şi-ar deschide cu ei o afacere profitabilã, fãrã sã se mai uite în urmã. Poate greşesc…

Cum e, à propos, Iuda cel de astãzi? Iuda cel recent?

Eu mi-l închipui arogant, plin de sine, cinic şi ambiţios. Nu şi-ar pierde vremea fãcându-şi procese de conştiinţã, el care a ajuns atât de sus pe treptele prosperitãţii materiale, cãlcând peste cadavre.

De ce e aşa? De ce a ajuns aşa?

Iuda, ca personaj şi tip uman, a devenit astfel pentru cã lumea din jurul lui s-a înrãit, uitând treptat sau ignorând cu bunã ştiinţã codul creştin al valorilor morale, care astãzi poate fi privit de mulţi ca fiind desuet…

Dacă trădarea e o temă atât de prezentă – și e evident că este așa, că e o temă și o practică prezente! -, de ce personajul Iuda are o imagine atât de ștearsă?

Nu aş spune cã trãdarea este o temã de actualitate, într-o epocã în care comoditatea egoistã, toleranţa nocivã şi interesul material imediat estompeazã tot mai mult valorile şi virtuţile de altãdatã precum: loialitatea, onoarea şi moralitatea. Tocmai de aceea, Iuda nu mai e perceput ca pol negativ al spiritului, ba mai mult se încearcã reabilitarea lui, din perspectiva ideii cã toţi suntem vulnerabili şi, deci, potenţiali vinovaţi, când ne confruntãm cu ispita trãdãrii.

Este Iuda, putem spune aceasta, un personaj reevaluat în mod nedrept de istorie? De istoria spiritului?

Ceea ce se încearcã, de la o vreme, este relativizarea textelor evanghelice care, comparate cu scrierile gnostice descoperite de curând la Marea Moartã, par a-şi pierde relevanţa. Ca sã vã dau un exemplu de cum decurge un asemenea proces, voi apela la celebra formulã a lui Descartes: Gândesc, deci exist, pe care Derrida o deconstruieşte astfel: „ Cine spune gândesc, deci exist”? În acest mod, aserţiunea de dinainte îşi diminueazã impactul, devenind doar o pãrere a cuiva care oricând poate fi pusã la îndoialã de altcineva. În Evanghelia dupã Iuda, datând din anul 300, acest personaj apare ca unul dintre cei mai iubiţi ucenici ai lui Isus, cãruia Învãţãtorul îi încredinţeazã taine din Cunoaşterea Secretã. Nu e relatatã trãdarea sa. În The Lost Gospel of Judas Iscariot, Bart Ehrman (profesor american, exeget al Noului Testament) lanseazã ipoteza cã Iuda s-a jertfit pe sine, pentru a împlini planul divin al Rãstignirii. Acesta nu trãdeazã ci mediazã între Isus şi autoritãţi. Îi face o favoare Mântuitorului, trimiţându-L la moarte şi eliberându-L de haina muritoare. Potrivit variantei gnostice, Iuda nu s-ar fi sinucis, ci ar fi fost omorât.

Care apreciați că este cel mai tare predicat de reținut despre Iuda, cea mai tare afirmație, cel mai puternic atribut?

La aceastã întrebare, îmi vine în ajutor Nicolae Steinhardt care, în eseul “Tragedia lui Iuda”, din cartea Dãruind vei dobândi, aratã cã douã pãcate îi aduc trãdãtorului pierzania: trufia şi disperarea. Trufia îl face sã îşi închipuie cã este egalul Domnului şi cã Îi poate decide soarta, iar deznãdejdea care îl împinge apoi la sinucidere vine din necredinţa sa în puterea iertãrii divine.

E ușor să fii Iuda?

Nu cred.

De ce?

Iuda este un personaj tragic: ca ales al Învãţãtorului, are o şansã spiritualã şi un profit lãuntric evolutiv pe care le rateazã, lãsându-se atras de tentaţia recompensei materiale imediate. Când îşi dã seama de gravitatea actului sãu, „arginţii” pe care şi-a clãdit trãdarea îşi pierd valoarea, ba mai mult, el, vânzãtorul lui Isus, nu mai poate trãi cu sine însuşi.

Cum a devenit Iuda ceea ce a devenit?

Mã tem cã Iuda, cel de azi, din vremurile noastre, nu ar mai avea atât de acut conştiinţa vinovãţiei sale. Poate chiar nu ar mai avea-o deloc. Şi-ar lua arginţii şi şi-ar deschide cu ei o afacere profitabilã, fãrã sã se mai uite în urmã. Poate greşesc…

Cum e, à propos, Iuda cel de astãzi? Iuda cel recent?

Eu mi-l închipui arogant, plin de sine, cinic şi ambiţios. Nu şi-ar pierde vremea fãcându-şi procese de conştiinţã, el care a ajuns atât de sus pe treptele prosperitãţii materiale, cãlcând peste cadavre.

De ce e aşa? De ce a ajuns aşa?

Iuda, ca personaj şi tip uman, a devenit astfel pentru cã lumea din jurul lui s-a înrãit, uitând treptat sau ignorând cu bunã ştiinţã codul creştin al valorilor morale, care astãzi poate fi privit de mulţi ca fiind desuet…

Dacă trădarea e o temă atât de prezentă – și e evident că este așa, că e o temă și o practică prezente! -, de ce personajul Iuda are o imagine atât de ștearsă?

Nu aş spune cã trãdarea este o temã de actualitate, într-o epocã în care comoditatea egoistã, toleranţa nocivã şi interesul material imediat estompeazã tot mai mult valorile şi virtuţile de altãdatã precum: loialitatea, onoarea şi moralitatea. Tocmai de aceea, Iuda nu mai e perceput ca pol negativ al spiritului, ba mai mult se încearcã reabilitarea lui, din perspectiva ideii cã toţi suntem vulnerabili şi, deci, potenţiali vinovaţi, când ne confruntãm cu ispita trãdãrii.

Este Iuda, putem spune aceasta, un personaj reevaluat în mod nedrept de istorie? De istoria spiritului?

Ceea ce se încearcã, de la o vreme, este relativizarea textelor evanghelice care, comparate cu scrierile gnostice descoperite de curând la Marea Moartã, par a-şi pierde relevanţa. Ca sã vã dau un exemplu de cum decurge un asemenea proces, voi apela la celebra formulã a lui Descartes: Gândesc, deci exist, pe care Derrida o deconstruieşte astfel: „ Cine spune gândesc, deci exist”? În acest mod, aserţiunea de dinainte îşi diminueazã impactul, devenind doar o pãrere a cuiva care oricând poate fi pusã la îndoialã de altcineva. În Evanghelia dupã Iuda, datând din anul 300, acest personaj apare ca unul dintre cei mai iubiţi ucenici ai lui Isus, cãruia Învãţãtorul îi încredinţeazã taine din Cunoaşterea Secretã. Nu e relatatã trãdarea sa. În The Lost Gospel of Judas Iscariot, Bart Ehrman (profesor american, exeget al Noului Testament) lanseazã ipoteza cã Iuda s-a jertfit pe sine, pentru a împlini planul divin al Rãstignirii. Acesta nu trãdeazã ci mediazã între Isus şi autoritãţi. Îi face o favoare Mântuitorului, trimiţându-L la moarte şi eliberându-L de haina muritoare. Potrivit variantei gnostice, Iuda nu s-ar fi sinucis, ci ar fi fost omorât.

Care apreciați că este cel mai tare predicat de reținut despre Iuda, cea mai tare afirmație, cel mai puternic atribut?

La aceastã întrebare, îmi vine în ajutor Nicolae Steinhardt care, în eseul “Tragedia lui Iuda”, din cartea Dãruind vei dobândi, aratã cã douã pãcate îi aduc trãdãtorului pierzania: trufia şi disperarea. Trufia îl face sã îşi închipuie cã este egalul Domnului şi cã Îi poate decide soarta, iar deznãdejdea care îl împinge apoi la sinucidere vine din necredinţa sa în puterea iertãrii divine.

E ușor să fii Iuda?

Nu cred.

De ce?

Iuda este un personaj tragic: ca ales al Învãţãtorului, are o şansã spiritualã şi un profit lãuntric evolutiv pe care le rateazã, lãsându-se atras de tentaţia recompensei materiale imediate. Când îşi dã seama de gravitatea actului sãu, „arginţii” pe care şi-a clãdit trãdarea îşi pierd valoarea, ba mai mult, el, vânzãtorul lui Isus, nu mai poate trãi cu sine însuşi.

Cum a devenit Iuda ceea ce a devenit?

Mã tem cã Iuda, cel de azi, din vremurile noastre, nu ar mai avea atât de acut conştiinţa vinovãţiei sale. Poate chiar nu ar mai avea-o deloc. Şi-ar lua arginţii şi şi-ar deschide cu ei o afacere profitabilã, fãrã sã se mai uite în urmã. Poate greşesc…

Cum e, à propos, Iuda cel de astãzi? Iuda cel recent?

Eu mi-l închipui arogant, plin de sine, cinic şi ambiţios. Nu şi-ar pierde vremea fãcându-şi procese de conştiinţã, el care a ajuns atât de sus pe treptele prosperitãţii materiale, cãlcând peste cadavre.

De ce e aşa? De ce a ajuns aşa?

Iuda, ca personaj şi tip uman, a devenit astfel pentru cã lumea din jurul lui s-a înrãit, uitând treptat sau ignorând cu bunã ştiinţã codul creştin al valorilor morale, care astãzi poate fi privit de mulţi ca fiind desuet…

Dacă trădarea e o temă atât de prezentă – și e evident că este așa, că e o temă și o practică prezente! -, de ce personajul Iuda are o imagine atât de ștearsă?

Nu aş spune cã trãdarea este o temã de actualitate, într-o epocã în care comoditatea egoistã, toleranţa nocivã şi interesul material imediat estompeazã tot mai mult valorile şi virtuţile de altãdatã precum: loialitatea, onoarea şi moralitatea. Tocmai de aceea, Iuda nu mai e perceput ca pol negativ al spiritului, ba mai mult se încearcã reabilitarea lui, din perspectiva ideii cã toţi suntem vulnerabili şi, deci, potenţiali vinovaţi, când ne confruntãm cu ispita trãdãrii.

Este Iuda, putem spune aceasta, un personaj reevaluat în mod nedrept de istorie? De istoria spiritului?

Ceea ce se încearcã, de la o vreme, este relativizarea textelor evanghelice care, comparate cu scrierile gnostice descoperite de curând la Marea Moartã, par a-şi pierde relevanţa. Ca sã vã dau un exemplu de cum decurge un asemenea proces, voi apela la celebra formulã a lui Descartes: Gândesc, deci exist, pe care Derrida o deconstruieşte astfel: „ Cine spune gândesc, deci exist”? În acest mod, aserţiunea de dinainte îşi diminueazã impactul, devenind doar o pãrere a cuiva care oricând poate fi pusã la îndoialã de altcineva. În Evanghelia dupã Iuda, datând din anul 300, acest personaj apare ca unul dintre cei mai iubiţi ucenici ai lui Isus, cãruia Învãţãtorul îi încredinţeazã taine din Cunoaşterea Secretã. Nu e relatatã trãdarea sa. În The Lost Gospel of Judas Iscariot, Bart Ehrman (profesor american, exeget al Noului Testament) lanseazã ipoteza cã Iuda s-a jertfit pe sine, pentru a împlini planul divin al Rãstignirii. Acesta nu trãdeazã ci mediazã între Isus şi autoritãţi. Îi face o favoare Mântuitorului, trimiţându-L la moarte şi eliberându-L de haina muritoare. Potrivit variantei gnostice, Iuda nu s-ar fi sinucis, ci ar fi fost omorât.

Care apreciați că este cel mai tare predicat de reținut despre Iuda, cea mai tare afirmație, cel mai puternic atribut?

La aceastã întrebare, îmi vine în ajutor Nicolae Steinhardt care, în eseul “Tragedia lui Iuda”, din cartea Dãruind vei dobândi, aratã cã douã pãcate îi aduc trãdãtorului pierzania: trufia şi disperarea. Trufia îl face sã îşi închipuie cã este egalul Domnului şi cã Îi poate decide soarta, iar deznãdejdea care îl împinge apoi la sinucidere vine din necredinţa sa în puterea iertãrii divine.

E ușor să fii Iuda?

Nu cred.

De ce?

Iuda este un personaj tragic: ca ales al Învãţãtorului, are o şansã spiritualã şi un profit lãuntric evolutiv pe care le rateazã, lãsându-se atras de tentaţia recompensei materiale imediate. Când îşi dã seama de gravitatea actului sãu, „arginţii” pe care şi-a clãdit trãdarea îşi pierd valoarea, ba mai mult, el, vânzãtorul lui Isus, nu mai poate trãi cu sine însuşi.

Cum a devenit Iuda ceea ce a devenit?

Mã tem cã Iuda, cel de azi, din vremurile noastre, nu ar mai avea atât de acut conştiinţa vinovãţiei sale. Poate chiar nu ar mai avea-o deloc. Şi-ar lua arginţii şi şi-ar deschide cu ei o afacere profitabilã, fãrã sã se mai uite în urmã. Poate greşesc…

Cum e, à propos, Iuda cel de astãzi? Iuda cel recent?

Eu mi-l închipui arogant, plin de sine, cinic şi ambiţios. Nu şi-ar pierde vremea fãcându-şi procese de conştiinţã, el care a ajuns atât de sus pe treptele prosperitãţii materiale, cãlcând peste cadavre.

De ce e aşa? De ce a ajuns aşa?

Iuda, ca personaj şi tip uman, a devenit astfel pentru cã lumea din jurul lui s-a înrãit, uitând treptat sau ignorând cu bunã ştiinţã codul creştin al valorilor morale, care astãzi poate fi privit de mulţi ca fiind desuet…

Dacă trădarea e o temă atât de prezentă – și e evident că este așa, că e o temă și o practică prezente! -, de ce personajul Iuda are o imagine atât de ștearsă?

Nu aş spune cã trãdarea este o temã de actualitate, într-o epocã în care comoditatea egoistã, toleranţa nocivã şi interesul material imediat estompeazã tot mai mult valorile şi virtuţile de altãdatã precum: loialitatea, onoarea şi moralitatea. Tocmai de aceea, Iuda nu mai e perceput ca pol negativ al spiritului, ba mai mult se încearcã reabilitarea lui, din perspectiva ideii cã toţi suntem vulnerabili şi, deci, potenţiali vinovaţi, când ne confruntãm cu ispita trãdãrii.

Este Iuda, putem spune aceasta, un personaj reevaluat în mod nedrept de istorie? De istoria spiritului?

Ceea ce se încearcã, de la o vreme, este relativizarea textelor evanghelice care, comparate cu scrierile gnostice descoperite de curând la Marea Moartã, par a-şi pierde relevanţa. Ca sã vã dau un exemplu de cum decurge un asemenea proces, voi apela la celebra formulã a lui Descartes: Gândesc, deci exist, pe care Derrida o deconstruieşte astfel: „ Cine spune gândesc, deci exist”? În acest mod, aserţiunea de dinainte îşi diminueazã impactul, devenind doar o pãrere a cuiva care oricând poate fi pusã la îndoialã de altcineva. În Evanghelia dupã Iuda, datând din anul 300, acest personaj apare ca unul dintre cei mai iubiţi ucenici ai lui Isus, cãruia Învãţãtorul îi încredinţeazã taine din Cunoaşterea Secretã. Nu e relatatã trãdarea sa. În The Lost Gospel of Judas Iscariot, Bart Ehrman (profesor american, exeget al Noului Testament) lanseazã ipoteza cã Iuda s-a jertfit pe sine, pentru a împlini planul divin al Rãstignirii. Acesta nu trãdeazã ci mediazã între Isus şi autoritãţi. Îi face o favoare Mântuitorului, trimiţându-L la moarte şi eliberându-L de haina muritoare. Potrivit variantei gnostice, Iuda nu s-ar fi sinucis, ci ar fi fost omorât.

Care apreciați că este cel mai tare predicat de reținut despre Iuda, cea mai tare afirmație, cel mai puternic atribut?

La aceastã întrebare, îmi vine în ajutor Nicolae Steinhardt care, în eseul “Tragedia lui Iuda”, din cartea Dãruind vei dobândi, aratã cã douã pãcate îi aduc trãdãtorului pierzania: trufia şi disperarea. Trufia îl face sã îşi închipuie cã este egalul Domnului şi cã Îi poate decide soarta, iar deznãdejdea care îl împinge apoi la sinucidere vine din necredinţa sa în puterea iertãrii divine.

E ușor să fii Iuda?

Nu cred.

De ce?

Iuda este un personaj tragic: ca ales al Învãţãtorului, are o şansã spiritualã şi un profit lãuntric evolutiv pe care le rateazã, lãsându-se atras de tentaţia recompensei materiale imediate. Când îşi dã seama de gravitatea actului sãu, „arginţii” pe care şi-a clãdit trãdarea îşi pierd valoarea, ba mai mult, el, vânzãtorul lui Isus, nu mai poate trãi cu sine însuşi.

Cum a devenit Iuda ceea ce a devenit?

Mã tem cã Iuda, cel de azi, din vremurile noastre, nu ar mai avea atât de acut conştiinţa vinovãţiei sale. Poate chiar nu ar mai avea-o deloc. Şi-ar lua arginţii şi şi-ar deschide cu ei o afacere profitabilã, fãrã sã se mai uite în urmã. Poate greşesc…

Cum e, à propos, Iuda cel de astãzi? Iuda cel recent?

Eu mi-l închipui arogant, plin de sine, cinic şi ambiţios. Nu şi-ar pierde vremea fãcându-şi procese de conştiinţã, el care a ajuns atât de sus pe treptele prosperitãţii materiale, cãlcând peste cadavre.

De ce e aşa? De ce a ajuns aşa?

Iuda, ca personaj şi tip uman, a devenit astfel pentru cã lumea din jurul lui s-a înrãit, uitând treptat sau ignorând cu bunã ştiinţã codul creştin al valorilor morale, care astãzi poate fi privit de mulţi ca fiind desuet…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.