Vechi şi nou în religie. Un articol de Anca MANOLESCU

In martie 2000, Papa Ioan-Paul al II-lea s-a rugat la Zidul Templului din Ierusalim. S-a rugat în calitate de creştin conştient de seva tradiţiei ebraice, prezentă în creştinism. S-a rugat, cerînd iertare pentru suferinţele pricinuite în istorie poporului evreu. S-a rugat pentru fraternitate între cele două religii. E o atitudine care, de la Conciliul Vatican II, începe să pătrundă în conştiinţe, să determine creativitate teologică şi spirituală. În 2009, Papa Benedict al XVI-lea, iar în 2014, Papa Francisc şi-au murmurat ruga în acelaşi loc.

S-a putut vorbi despre o „revoluţie copernicană“ a relaţiilor între cele două credinţe. Înainte, de-a lungul multor secole de creştinism modelator de lume şi de civilizaţie, iudaismul a primit un rol contradictoriu, greu de îndurat. I se recunoştea mai ales o demnitate perimată. Era preţuit pentru ceea ce fusese înainte de revelaţia christică; era dispreţuit/condamnat pentru că se menţinuse după apariţia ei, neacceptînd o. Potrivit interpretărilor curente, el fusese înlocuit, fusese „demis“ spiritual de „Noul Israel“, de „Adevăratul Israel“ care era creştinătatea. Mai ales sub acest unghi a fost privit iudaismul în mediile creştine. În cel mai bun caz, era tratat drept o credinţă înaltă, apropiată, dar incompletă; pe de altă parte, era privit ca o imagine a îndărătniciei, a orbirii spirituale. Dar, fie şi în lipsa acestei acuze, convertirea lui la creştinism – se socotea – va marca intrarea în eschaton. Chiar un critic atît de activ al antiiudaismului precum Vladimir Soloviov (autor, în 1890, al unui „Protest împotriva mişcării antisemite din presă“, semnat de prestigioşi oameni de cultură ruşi, în frunte cu Lev Tolstoi, vezi V. Soloviov, N. Berdiaev, G. Fedotov, Creştinsim şi antisemitism, Humanitas, 1992), chiar el aşa imagina lucrurile în Scurtă povestire despre Antihrist (1900): o Biserică universală care, la sfîrşitul istoriei, îi va reuni pe creştini şi pe evrei.

În cuplul Vechiul Testament – Noul Testament, „vechiul“ avea înţelesul de „trecut“, numai de pregătire, de anunţ pentru cel „nou“, fără drept de a se menţine în specificitatea sa, în rotunjimea lui spirituală. Un evoluţionism avant la lettre interpreta „vechiul“ drept anexat „noului“, absorbit de nou, aşadar lipsit de o legitimitate sieşi suficientă. Discursul creştin dominant valorifica, din iudaism, ceea ce el fusese într-o etapă „depăşită“ a istoriei sfinte şi a istoriei concrete.

Or, deschiderea către cunoaşterea celorlalte religii – din ce în ce mai largă şi mai metodică în ultima parte a secolului XX – a început să schimbe în primul rînd relaţia creştinismului cu iudaismul. Asta în conştiinţe treze, sensibile faţă de suflarea universală a Duhului. O seamă de gînditori creştini au pornit să studieze şi să dialogheze nu numai cu „vechiul“ iudaism, ci şi cu cel actual, cu lunga, bogata tradiţie ebraică desfăşurată de la anul 70 înainte. Nu doar un „premergător“ vedeau în iudaism, ci un interlocutor prezent, cu propria logică spirituală, cu propria lui vocaţie, încărcat de creativitatea veacurilor precreştine şi de cea, foarte vie şi diversă, a veacurilor următoare.

Dominicanul Claude Geffré (1926-2017), iniţiatorul unei teologii interreligioase. număra, printre temele ei dominante, această întîlnire spirituală şi intelectuală cu iudaismul în întregul său, în prezentul, în actualitatea lui. S-au putut imagina şi soluţii pentru o întîlnire concretă. De pildă, autorii volumului Notre foi dans ce siècle (Credinţa noastră în acest secol, Paris, 2002), M. Albert, J. Boissonnat, M. Camdessus, vorbesc despre o „utopie“, dar o „utopie cu realizare verificabilă“, anume crearea unor centre unde cei care se pregătesc să devină preoţi, rabini sau imami şi-ar putea expune reciproc, fără sincretisme, experienţa religioasă, ceea ce ar constitui un stagiu de deschidere ecumenică (cf. Jean Delumeau, În aşteptarea zorilor. Un creştinism pentru mîine, Polirom, 2006).

În 2018, Monica Broşteanu a tradus, pentru Editura Galaxia Gutenberg, una dintre cărţile preotului catolic Michel Remaud, fost director al Institutului Creştin de Studii Iudaice „Albert Decourtray“ de la Ierusalim. Deşi apărut în 1983, volumul Creştini în faţa lui Israel, slujitor al lui Dumnezeu nu şi-a pierdut deloc utilitatea, capacitatea de a disloca prejudecăţi. El începe cu o izbutită metaforă prin care sînt deosebite de textul Noului Testament anumite teorii religioase care, în timp, au devenit pentru conştiinţa comună „literă de evanghelie“, cîteodată nevalidă. Saul prăbuşit de pe cal pe drumul Damascului: iată un episod binecunoscut, larg reprezentat, spune Michel Remaud. Însă Textul nu pomeneşte nimic despre vehicul. Se spune că „o lumină din cer, ca de fulger, l-a învăluit deodată şi, căzînd la pămînt, a auzit un glas…“ (Faptele Apostolilor 9, 3-8; 22, 6-11; 26, 13-16). Interpretări ulterioare au imaginat că cel care va deveni Pavel călărea, nu mergea pe jos. Pe alt nivel, dar întrucîtva analog, excluderea lui Israel din demnitatea sa, dedusă din Noul Testament, a stăruit pînă de curînd ca un adevăr teologic indiscutabil, definitiv, eliminator. Oare Textul nou-testamentar îl susţine?

Autorul citează, printre altele, Romani 11, 28-29: „Cît priveşte Evanghelia, ei sînt vrăjmaşi din pricina voastră, dar cu privire la alegere ei sînt iubiţi, din cauza părinţilor. Căci darurile şi chemarea lui Dumnezeu nu se pot lua înapoi“. Poporul evreu şi tradiţia sa nu-i recunosc lui Iisus mesianitatea, calitatea de Fiu al lui Dumnezeu. Dar, spune Michel Remaud, „creştinul trebuie să evite să se pună în contradicţie cu sine însuşi, uitînd sau făcîndu-se că uită că credinţa e un dar gratuit care îi vine fără nici un merit din partea sa şi, prin urmare, lipsa de credinţă nu e neapărat însoţită de o vinovăţie“. „Lipsă de credinţă“ sau „altă cale de credinţă“ – croită, refăcută, întreţinută, scandată de Dumnezeu de-a lungul întregului Vechi Testament şi niciodată desfiinţată de Autorul ei? Iată o alternativă pe care gîndirea creştină şi-o pune din ce în ce mai insistent astăzi, mutînd greutatea pe cel de al doilea termen.

Reflecția actuală privind întîlnirea religiilor porneşte de la ideea că revelarea divinului nu se lasă mărginită, confiscată, blocată identitar. În loc de excluziuni şi ierarhii calitative între religii, ea are sensibilitate pentru complementarităţi, pentru sporul de lumină pe care îl poate aduce hermeneutica colegială, adică interogaţia fidelă propriei tradiţii, care respectă/cercetează totodată mesajul divin adresat celuilalt religios. De pildă, în privinţa dezvăluirii ultime a lui Dumnezeu, creştinismul pune în evidenţă dimensiunea lui „deja aici“, iudaismul pe cea a lui „nu încă“. Dar juxtapunerea celor două dimensiuni, în fertila lor tensiune, e trăită – cu accente diferite – în ambele tradiţii.

Creştinismul se hrăneşte din noutatea christică izbucnită în lume. Dar se sprijină pe soclul vechimii ebraice, o vechime care rămîne activ, stăruitor, cu orice risc, în aşteptarea noutăţii deplin dezvăluite la sfîrşitul timpului. Credinţa creştină nu se află şi ea în tensiune către „Ierusalimul de sus“? Ambele credinţe îşi au propriul vector către acel zenit. 

Anca Manolescu este cercetător în domeniul antropologiei religioase.

https://dilemaveche.ro/sectiune/din-polul-plus/articol/vechi-si-nou-in-religie

Giovanni/Jean/Ioan Bosco

 

Fêté le 31 janvier par l’Église catholique, saint Jean Bosco est le fondateur de l’ordre des Salésiens. Grand saltimbanque, le prêtre éducateur italien avait également une profonde dévotion pour l’Eucharistie et la Vierge Marie.

Né en 1815 en Italie, saint Jean Bosco a consacré toute sa vie à la jeunesse. Après avoir vécu une enfance pauvre et dure, il fonda après son ordination la Société de Saint-François-de-Sales et l’Institut des Filles de Marie Auxiliatrice, pour enseigner aux adolescents un métier et la vie chrétienne. Afin que son enseignement soit bien reçu par ses élèves, Don Bosco réalisait de nombreux tours de prestidigitation et d’acrobaties.

Le « miracle des hosties »

Si la joie était au cœur de sa mission, cela se faisait toujours dans un esprit de grande dévotion au Christ. Un jour, alors qu’il devait donner la communion à près de 650 jeunes, Don Bosco manqua cruellement d’hosties. Il leva les yeux au ciel, et commença à distribuer la communion. Les hosties se multiplièrent miraculeusement dans ses mains.

Cet épisode fit grandir la confiance de Don Bosco en la Providence. En 1863, il entreprit la construction d’une église consacrée à Marie Auxiliatrice. « La Vierge s’occupera du financement » disait-il… C’est ainsi qu’en 1868 naîtra le sanctuaire de Marie-Auxiliatrice, église-mère et Centre spirituel de la congrégation des Salésiens.

Aleteia

 

Saint Jean Bosco, un éducateur hors pair

Résultat de recherche d'images pour "jean bosco"

Le 31 janvier, nous fêtons saint Jean Bosco, appelé aussi Don Bosco. Éducateur hors pair, ce prêtre italien fondateur de l’ordre des Salésiens a mis en œuvre une pédagogie qui n’a rien perdu de son actualité.

Jean Bosco naît près de Turin en 1815. Orphelin de père à l’âge de deux ans, il est élevé avec tendresse et énergie par sa mère. Afin de pouvoir poursuivre ses études, il exerce de nombreux petits métiers. Devenu prêtre, il met en place des patronages pour les jeunes apprentis venus des campagnes, qui traînent, désœuvrés, dans les rues de Turin. Par la suite, il ouvre pensions et collèges (il y recevra le futur saint Dominique Savio). La Société salésienne est créée en 1854 pour poursuivre ces entreprises. À la mort de Don Bosco en 1888, son œuvre s’étend au-delà de l’Italie. Aujourd’hui encore, la pédagogie qu’il a mise en place reste d’actualité et peut servir de nombreux parents. Cinq choses à retenir de cette éducation.

1. FAIRE DES ENFANTS « D’HONNÊTES CITOYENS ET DE BONS CHRÉTIENS »

La pédagogie de Don Bosco intègre toutes les dimensions de la personnalité : intellectuelle, technique, sportive, expressive, affective, spirituelle. Don Bosco voulait « faire d’honnêtes citoyens et de bons chrétiens ».

2. BOOSTER LA CONFIANCE EN SOI ET DANS LES AUTRES

Une pédagogie de la réussite : avec confiance, souligner les réussites et, en cas d’échec, stimuler les capacités à le dépasser. Redonner confiance en soi et dans les autres : « Sans affection, pas de confiance, sans confiance, pas d’éducation », affirmait sait Jean Bosco.

3. FAIRE DÉCOUVRIR AUX ENFANTS QU’ILS SONT AIMÉS

Une pédagogie de l’amour : accueillir le jeune comme il est et désirer sa croissance, en lui manifestant une authentique affection.

 4. NE PAS OUBLIER LE JEU ET LA JOIE

 

Le jeu développe, entre autres, le réalisme, l’observance de règles et la socialisation. « Qu’on donne ample liberté de sauter, courir et crier à cœur joie. La gymnastique, la musique, le théâtre, les sorties, favorisent la bonne santé, soit physique, soit morale », disait Don Bosco.

5. AVANT TOUT ET PAR-DESSUS TOUT UNE PÉDAGOGIE DE LA GRÂCE

Il faut conduire les enfants à vivre de la grâce, jusqu’à la sainteté. La réussite éducative est d’abord le fruit de l’amour gratuit de Dieu.

Marie-Christine Lafon

https://fr.aleteia.org/cp1/2020/01/30/les-cinq-cles-dune-education-reussie-selon-saint-jean-bosco/

 

Anna Ahmatova, „Pentru mulți – A molti – Многим” — catalinafrancoblog

Anna Ahmatova, „Pentru mulți – A molti – Многим” Eu vă sunt glasul, jarul suflării voastre, Sunt oglindirea chipului vostru. Zadarnice zbateri din aripi zadarnice, – Oricum, oricum, cu voi fi-voi până la capăt. Iată de ce mă iubiți așa lacom Pe mine-n păcatul și-n neputerea mea, Iată de ce orbește-mi încredințarăți Pe cel mai […]

via Anna Ahmatova, „Pentru mulți – A molti – Многим” — catalinafrancoblog

75 years after Auschwitz’s liberation…

 

On Monday, fewer than 200 Holocaust survivors and a cohort of European leaders and dignitaries went to Auschwitz to commemorate the 75th anniversary of the liberation of the infamous Nazi death camp in Poland. The central theme of the commemorations, including a gathering last week in Jerusalem, is all too familiar: “Never again,” cried the gathered eminences, warning against the complicity, apathy and demagoguery that paved the way to the mass slaughter of about 11 million people — including the genocide of more than 6 million Jews.

The Nazis killed more than 1.1 million people in the gas chambers and execution grounds of Auschwitz alone. When the Red Army arrived at the abandoned camp 75 years ago, they found around 7,000 survivors left to die by a retreating Nazi army. The haunted look in their eyes, recalled a Soviet soldier years later, “betrayed their ordeal.”

For some survivors who returned to Auschwitz to speak before its “gates of hell,” the betrayal was that of an international community that looked away as the Third Reich embarked upon its monstrous, systematic campaigns of ethnic cleansing. “Where was everybody?” said Batsheva Dagan, 95, in her speech. “Where was the world, who could see everything and yet did nothing to save all those thousands?”

In the shadow of a lingering spat between Polish and Israeli officials over the historical memory of World War II, Israeli President Reuven Rivlin lamented how Nazi Germany was “greatly assisted in its murderous acts” by collaborators “throughout Europe.” Rivlin also warned of old specters once more looming over the West: “Our duty is to fight anti-Semitism, racism and fascist nostalgia — those sick evils,” he said.

 

By Ishaan Tharoor, The Washington Post
with Ruby Mellen