In martie 2000, Papa Ioan-Paul al II-lea s-a rugat la Zidul Templului din Ierusalim. S-a rugat în calitate de creştin conştient de seva tradiţiei ebraice, prezentă în creştinism. S-a rugat, cerînd iertare pentru suferinţele pricinuite în istorie poporului evreu. S-a rugat pentru fraternitate între cele două religii. E o atitudine care, de la Conciliul Vatican II, începe să pătrundă în conştiinţe, să determine creativitate teologică şi spirituală. În 2009, Papa Benedict al XVI-lea, iar în 2014, Papa Francisc şi-au murmurat ruga în acelaşi loc.
S-a putut vorbi despre o „revoluţie copernicană“ a relaţiilor între cele două credinţe. Înainte, de-a lungul multor secole de creştinism modelator de lume şi de civilizaţie, iudaismul a primit un rol contradictoriu, greu de îndurat. I se recunoştea mai ales o demnitate perimată. Era preţuit pentru ceea ce fusese înainte de revelaţia christică; era dispreţuit/condamnat pentru că se menţinuse după apariţia ei, neacceptînd o. Potrivit interpretărilor curente, el fusese înlocuit, fusese „demis“ spiritual de „Noul Israel“, de „Adevăratul Israel“ care era creştinătatea. Mai ales sub acest unghi a fost privit iudaismul în mediile creştine. În cel mai bun caz, era tratat drept o credinţă înaltă, apropiată, dar incompletă; pe de altă parte, era privit ca o imagine a îndărătniciei, a orbirii spirituale. Dar, fie şi în lipsa acestei acuze, convertirea lui la creştinism – se socotea – va marca intrarea în eschaton. Chiar un critic atît de activ al antiiudaismului precum Vladimir Soloviov (autor, în 1890, al unui „Protest împotriva mişcării antisemite din presă“, semnat de prestigioşi oameni de cultură ruşi, în frunte cu Lev Tolstoi, vezi V. Soloviov, N. Berdiaev, G. Fedotov, Creştinsim şi antisemitism, Humanitas, 1992), chiar el aşa imagina lucrurile în Scurtă povestire despre Antihrist (1900): o Biserică universală care, la sfîrşitul istoriei, îi va reuni pe creştini şi pe evrei.
În cuplul Vechiul Testament – Noul Testament, „vechiul“ avea înţelesul de „trecut“, numai de pregătire, de anunţ pentru cel „nou“, fără drept de a se menţine în specificitatea sa, în rotunjimea lui spirituală. Un evoluţionism avant la lettre interpreta „vechiul“ drept anexat „noului“, absorbit de nou, aşadar lipsit de o legitimitate sieşi suficientă. Discursul creştin dominant valorifica, din iudaism, ceea ce el fusese într-o etapă „depăşită“ a istoriei sfinte şi a istoriei concrete.
Or, deschiderea către cunoaşterea celorlalte religii – din ce în ce mai largă şi mai metodică în ultima parte a secolului XX – a început să schimbe în primul rînd relaţia creştinismului cu iudaismul. Asta în conştiinţe treze, sensibile faţă de suflarea universală a Duhului. O seamă de gînditori creştini au pornit să studieze şi să dialogheze nu numai cu „vechiul“ iudaism, ci şi cu cel actual, cu lunga, bogata tradiţie ebraică desfăşurată de la anul 70 înainte. Nu doar un „premergător“ vedeau în iudaism, ci un interlocutor prezent, cu propria logică spirituală, cu propria lui vocaţie, încărcat de creativitatea veacurilor precreştine şi de cea, foarte vie şi diversă, a veacurilor următoare.
Dominicanul Claude Geffré (1926-2017), iniţiatorul unei teologii interreligioase. număra, printre temele ei dominante, această întîlnire spirituală şi intelectuală cu iudaismul în întregul său, în prezentul, în actualitatea lui. S-au putut imagina şi soluţii pentru o întîlnire concretă. De pildă, autorii volumului Notre foi dans ce siècle (Credinţa noastră în acest secol, Paris, 2002), M. Albert, J. Boissonnat, M. Camdessus, vorbesc despre o „utopie“, dar o „utopie cu realizare verificabilă“, anume crearea unor centre unde cei care se pregătesc să devină preoţi, rabini sau imami şi-ar putea expune reciproc, fără sincretisme, experienţa religioasă, ceea ce ar constitui un stagiu de deschidere ecumenică (cf. Jean Delumeau, În aşteptarea zorilor. Un creştinism pentru mîine, Polirom, 2006).
În 2018, Monica Broşteanu a tradus, pentru Editura Galaxia Gutenberg, una dintre cărţile preotului catolic Michel Remaud, fost director al Institutului Creştin de Studii Iudaice „Albert Decourtray“ de la Ierusalim. Deşi apărut în 1983, volumul Creştini în faţa lui Israel, slujitor al lui Dumnezeu nu şi-a pierdut deloc utilitatea, capacitatea de a disloca prejudecăţi. El începe cu o izbutită metaforă prin care sînt deosebite de textul Noului Testament anumite teorii religioase care, în timp, au devenit pentru conştiinţa comună „literă de evanghelie“, cîteodată nevalidă. Saul prăbuşit de pe cal pe drumul Damascului: iată un episod binecunoscut, larg reprezentat, spune Michel Remaud. Însă Textul nu pomeneşte nimic despre vehicul. Se spune că „o lumină din cer, ca de fulger, l-a învăluit deodată şi, căzînd la pămînt, a auzit un glas…“ (Faptele Apostolilor 9, 3-8; 22, 6-11; 26, 13-16). Interpretări ulterioare au imaginat că cel care va deveni Pavel călărea, nu mergea pe jos. Pe alt nivel, dar întrucîtva analog, excluderea lui Israel din demnitatea sa, dedusă din Noul Testament, a stăruit pînă de curînd ca un adevăr teologic indiscutabil, definitiv, eliminator. Oare Textul nou-testamentar îl susţine?
Autorul citează, printre altele, Romani 11, 28-29: „Cît priveşte Evanghelia, ei sînt vrăjmaşi din pricina voastră, dar cu privire la alegere ei sînt iubiţi, din cauza părinţilor. Căci darurile şi chemarea lui Dumnezeu nu se pot lua înapoi“. Poporul evreu şi tradiţia sa nu-i recunosc lui Iisus mesianitatea, calitatea de Fiu al lui Dumnezeu. Dar, spune Michel Remaud, „creştinul trebuie să evite să se pună în contradicţie cu sine însuşi, uitînd sau făcîndu-se că uită că credinţa e un dar gratuit care îi vine fără nici un merit din partea sa şi, prin urmare, lipsa de credinţă nu e neapărat însoţită de o vinovăţie“. „Lipsă de credinţă“ sau „altă cale de credinţă“ – croită, refăcută, întreţinută, scandată de Dumnezeu de-a lungul întregului Vechi Testament şi niciodată desfiinţată de Autorul ei? Iată o alternativă pe care gîndirea creştină şi-o pune din ce în ce mai insistent astăzi, mutînd greutatea pe cel de al doilea termen.
Reflecția actuală privind întîlnirea religiilor porneşte de la ideea că revelarea divinului nu se lasă mărginită, confiscată, blocată identitar. În loc de excluziuni şi ierarhii calitative între religii, ea are sensibilitate pentru complementarităţi, pentru sporul de lumină pe care îl poate aduce hermeneutica colegială, adică interogaţia fidelă propriei tradiţii, care respectă/cercetează totodată mesajul divin adresat celuilalt religios. De pildă, în privinţa dezvăluirii ultime a lui Dumnezeu, creştinismul pune în evidenţă dimensiunea lui „deja aici“, iudaismul pe cea a lui „nu încă“. Dar juxtapunerea celor două dimensiuni, în fertila lor tensiune, e trăită – cu accente diferite – în ambele tradiţii.
Creştinismul se hrăneşte din noutatea christică izbucnită în lume. Dar se sprijină pe soclul vechimii ebraice, o vechime care rămîne activ, stăruitor, cu orice risc, în aşteptarea noutăţii deplin dezvăluite la sfîrşitul timpului. Credinţa creştină nu se află şi ea în tensiune către „Ierusalimul de sus“? Ambele credinţe îşi au propriul vector către acel zenit.
Anca Manolescu este cercetător în domeniul antropologiei religioase.
https://dilemaveche.ro/sectiune/din-polul-plus/articol/vechi-si-nou-in-religie
Dans son numéro du 25 juin1942 et les suivants, le Daily Telegraph de Londres publie une série d’articles incendiaires. Le premier révèle : « Plus de 700 000 Juifs polonais ont été exterminés par les Allemands dans le plus grand massacre de tous les temps ».
Un jeune résistant catholique polonais, Jan Karski, apporte à son tour un témoignage très documenté aux Alliés sans craindre de mettre en cause la complicité des paysans polonais, trop heureux de se débarrasser de leurs concurrents et rivaux juifs. À la suite de plusieurs missions de renseignements, il est même reçu par le ministre des Affaires étrangères britannique Anthony Eden puis par le président américain Franklin Roosevelt en personne le 28 juillet 1943.
Blog de albina 