Din „Intrarea actorilor” de Doru Davidovici

„Nu ştiam sigur unde locuieşte Gigi; vedeam neclar imaginea mohorâtă a unui bloc cenuşiu, silueta colegului meu dispărând în spatele unei uşi masive de metal; asta se întâmpla în jurul pieţii Rosetti, eram aproape vecini, dar nu-mi aminteam strada, numai revederea fugară a unui bloc cenuşiu cu uşă de metal. Am luat-o de-a lungul bulevardului, atunci fusese iarnă, sau toamnă târziu, am cotit pe o stradă laterală, n-am mers mult, treizeci-patruzeci de metri, nu asta era strada, amintirea începea să prindă contur, al treilea sau al patrulea bloc de la bulevard, m-am întors, altă stradă, desigur, un bloc puţin ciudat, clădit ca un amfiteatru abrupt, dominând cu masa lui cenuşie… Nici aici… În orice caz, până după-amiază găsesc ce caut, strada – ştiam – era pe partea stângă a bulevardului, cum mergeam spre Foişorul de Foc, şi blocul pe partea dreaptă a străzii. N-a fost nevoie însă să caut prea mult, am zărit-o pe Lena vizavi, prin vitrina unei tutungerii, stătea întoarsă într-o parte, lateral faţă de tejghea, coroanele teilor jucau în ape pe sticla vitrinei şi n-am putut înţelege ce făcea acolo. Am traversat, m-am oprit în dreptul tutungeriei, fata vorbea cu cineva la telefon, sau încerca să vorbească dar nu obţinea legătura, pentru că îşi lăsa nerăbdătoare greutatea trupului pe picioarele arămii, ciocănind cu degetul în cutia de metal argintiu a telefonului agăţat pe perete.

      Mi-am lipit nasul de vitrină, Lena nu m-a văzut, a ridicat mâna, a apăsat cu o mişcare repezită cârligul de care se agaţă receptorul, a pescuit moneda rostogolită din măruntaiele aparatului, a băgat-o din nou în fantă şi a format un număr. De unde stăteam îi vedeam spatele, gâtul, jumătate din obraz, umărul dezgolit de bluza fără mâneci, de fapt un maieu mai puţin decoltat, şi am putut observa uşor că fata forma numărul meu. M-am desprins de geam, am intrat în prăvălie, Lena nu s-a întors, îi vedeam pieziş profilul concentrat, fruntea încruntată, nasul încreţit, buzele strânse a nemulţumire şi am ridicat din umeri; la mine acasă, la ora asta, n-avea cine să-i răspundă. Am ciocănit uşor o monedă de un leu în tejgheaua de marmură neagră, trezind din moţăiala tutungiul înalt, cărunt, cu fason de militar pensionat. Avea pe el un halat albastru, decolorat dar curat, încheiat sever cu un şir de nasturi deşi, negri, până sub bărbie; mâneca dreaptă şi-o mişca nefiresc de ţeapăn, parcă oficia solemn cu braţul îmbrăcat într-o mănuşă neagră, lucioasă.

      — Scânteia”, vă rog.

      O priveam pe Lena şi am văzut cum i-au tresărit umerii. A atârnat cu grijă receptorul în cârligul lui, parcă era din sticlă subţire, a pescuit fisa, a băgat-o în buzunarul tighelit al fustei scurte, pe şolduri, a încheiat buzunarul şi numai după aceea s-a întors spre mine. S-a răsucit încet, i-a trebuit cam jumătate de ceas pentru treaba asta, şi în tot acest timp vertebrele îi scârţâiau îngrozitor.

      — Bună, am salutat-o surprins, şi am adăugat ceva, cred că: „ce mică e lumea”. Telefonezi?

      — Ţi-am telefonat ţie, a răspuns fata încet.

      Nu ştiu de ce m-a năpădit un val de căldură când am auzit asta. Am ieşit pe trotuar fără să-mi iau ziarul şi restul, Lena a deschis gura, voia să spună ceva, apoi a dat din mână a renunţare şi a pornit încet, de-a lungul zidului alb, prăfuit, împodobit cu flori de stuc. Am mers lângă ea, braţele ni se atingeau în mers, al meu fierbinte, temător, al ei rece şi ferm. Era foarte plăcut.”

Un gând despre “Din „Intrarea actorilor” de Doru Davidovici

  1. Fii atent…

    Fii atent
    Fii atent cum te dai,
    Niciodată de tot.
    Păstrează ceva, de o parte pus bine
    Doar pentru tine.
    O carte, un crez, un cuvânt
    Ca un borcan cu dulceaţă, ascuns de bunica-n cămară.
    Locul unde revii fără să doară
    Numai al tău, tăinuit,
    În care poţi dormi liniştit, cu tine împăcat
    Somn adânc, legănat
    Şi unde poţi fi pe rând sau deodată
    Pirat
    Aviator
    Pompier
    Şi axa de roată dinţată.
    Fii atent cui te dai,
    Deschide ochii larg, priveşte în jur
    S-a cam perimat noţiunea de „pur”
    În secolul nostru motorizat…
    Suntem alţii
    De noi înşine puţin depăşiţi,
    De noi înşine puţin înspăimântaţi şi siliţi
    Să facem totdeauna ce-am vrea.
    Oamenii nu sunt teribili de buni, nu sunt nici răi,
    Oamenii-s oameni
    Crede doar în ochii deschişi mai larg ca ai tăi.
    Oricum ar fi…
    E păcat pentru noi
    Să risipim
    Orzul pe gâşte
    Şi pâinea albă pe oi
    (Ultima fărâmă, ştii bine
    Niciodată n-o păstrezi pentru tine
    Totdeauna e altul care are nevoie mai mare
    Face parte din a fi tare).

    Fii atent cum te dai, fii atent cui te dai
    Oamenii nu-s buni, nu sunt nici răi,
    Oamenii-s oameni
    Crede doar în ochii mai larg deschişi ca ai tăi.

    Doru Davidovici – Dezminţire la Mit / 1991

    Scrisul nu poate fi altfel decât lumină. Tot aşa şi cărţile domnului Davidovici.
    Gânduri bune, cu mulţumiri, doamnă Davidovici !
    AR

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.