Despre moartea si învierea Domnului

Câteva pagini din cartea lui Eloi Leclerc « Chemin de contemplation », trad.rom. Cale de îndumnezeire, editura Sapientia Iasi, 2012

                 Cap. 4. Întunericul nu a cuprins-o

Isus nu-şi va îndura moartea ca pe o fatalitate. „Îmi dau viaţa ca s-o iau din nou. Nimeni n-o ia de la mine, ci eu o dau de la mine însumi” (In 10, 18). Iar pentru a o arăta cât se putea de limpede, în cursul ultimei sale cine cu discipolii, „luând pâinea, a mulţumit, a frânt-o şi le-a dat-o, spunând: «Acesta este trupul meu dăruit pentru voi… Acest potir este noua alianţă în sângele meu, vărsat pentru voi»” (Lc 22,19-20). Întâmpinând astfel moartea, într-o deplină acceptare, Isus lăsa să se vadă profunzimea şi puterea vieţii aflate în el, tinzând irezistibil către comunicare, într-atât încât nimic nu-l mai putea opri: nici suferinţele, nici umilinţele, nici măcar moartea.

Moartea prin răstignire a lui Isus e, aşadar, punctul culminant al misiunii sale; e actul prin care s-a împli­nit ceea ce venise el să vestească: împărtăşirea plinătă­ţii de viaţă aflate în Fiul unic al lui Dumnezeu, izvo­rând dintr-o dragoste a cărei violenţă e atât de mare, încât a provocat ieşirea lui Dumnezeu din el însuşi. Prin trupul dăruit, prin sângele vărsat de Isus, se revarsă îmbelşugat asupra întregii omeniri chiar viaţa lui Dumnezeu, iar apa şi sângele ce au curs din coasta deschisă a Celui răstignit (In 19,34) oglindesc această incredibilă, copleşitoare revărsare. În jertfa Fiului se dăruieşte pe deplin Dumnezeu.

Învierea lui Isus în dimineaţa Paştelui vine să con­firme că ceea ce s-a dăruit sub semnul trupului jertfit şi al sângelui vărsat este cu adevărat viaţa eternă a dumnezeirii: ceva mai tare ca moartea, mai vechi şi mai proaspăt, totodată, decât însăşi creaţia. Căci viaţa veşnică şi Iubirea ziditoare sunt totuna. Învierea lui Cristos aduce lumină asupra tainei actului creator. Ea revelează ceea ce s-a dorit dintotdeauna: un om care să fie Dumnezeu. E împlinirea unei străvechi făgăduinţe: „promisiunea făcută părinţilor, pe care Dumnezeu a împlinit-o pentru copiii lor, pentru noi, înviindu-l pe Isus, aşa cum este scris în psalmul al doilea: «Fiul meu eşti tu, eu astăzi te-am născut»” (Fap 13,32-33). Pri­mul născut dintre morţi îl dezvăluie pe Primul născut din creaţia întreagă. (…)

Nu s-ar putea descrie mai bine revărsarea luminii Învierii în lume decât în episodul arătării lui Isus pe malul Lacului Tiberiadei, în Ioan 21,4-17. Înainte să se crape de ziuă, Isus a apărut pe ţărm. Tăcerea zorilor îi învăluie silueta singuratică. Spre răsărit, de cealaltă parte a întinderii liniştite a lacului, primele raze de soare colorează munţii pleşuvi ai Iordaniei. Începe o zi nouă. Creaţia întreagă se arată feciorelnică şi proaspătă, ca în zilele Genezei.

Isus contemplă splendoarea. O barcă de pescari se pregăteşte să tragă la mal. În lumina cea nouă, se vede tot mai bine. Sunt „ei”. S-au străduit toată noaptea să prindă ceva, dar degeaba. Acum se întorc pe uscat, rupţi de oboseală. Privind către mal, zăresc o siluetă. Un bărbat singur, ce pare să vegheze pe malul apei, aşteptându-i. Cine-ar putea fi… ?

Isus îi priveşte. Îi cunoaşte prea bine, pe fiecare cu numele lui, ştie ce ascund în adâncul inimilor. Sunt Simon Petru, omul dintr-o bucată, lăudăros, dar cu sufletul în palme; Ioan cel gânditor, ce rămâne totuşi „fiu al tunetului”; Toma, scepticul ce aşteaptă să vadă ca să creadă; Iacob, Andrei şi toţi ceilalţi. Oameni simpli, simpatici. Cu toţi i-au ascultat cuvintele, miş­caţi până în adâncul inimii, şi l-au urmat, plini de spe­ranţă; l-au urmat, numai că…

La ce s-or fi gândind ei acum? În afară de Ioan, l-au părăsit în cele din urmă toţi. Simon Petru s-a lepădat public de el, declarând sub jurământ că nu-l cunoaşte pe „omul acesta”; el, care numai cu câteva ceasuri îna­inte spunea sus şi tare că e gata să moară împreună cu Isus… Numai că i s-a făcut frică. Tuturor le-a fost frică. O spaimă de neînvins i-a luat pe sus. Aşa că s-au ascuns. Iar pe urmă s-au întors la bărcile şi la năvoadele lor, ruşinaţi, cu inima golită de sublima speranţă ce-i însu­fleţise. Au revenit la noaptea lor de trudă şi n-au pes­cuit nimic.

Iar acum Domnul îi caută din nou. Se îndreaptă El spre ei. Nu ca să-i judece şi nici ca să-i condamne, ci ca să-i smulgă întunericului şi fricii. A venit ca să-şi reverse lumina asupra lor, pentru a-i primi în Ziua lui. Îi aşteaptă, ca să le transmită puterea de a iubi, cea care, în el, a învins frica şi moartea: puterea ce este şi marele motor al creaţiei. Vrea să-i ia cu el în învierea sa, să le redea viaţa. Apoi, să confirme că i-a ales, pentru a-i trimite mai departe.

De pe mal îi strigă: „Copii, aveţi ceva peşte?” „Nu”, răspund ei. Au pescuit noaptea întreagă, dar n-au prins nimic. Isus le zice: „Aruncaţi năvodul în partea dreaptă a bărcii şi veţi găsi”, Ei aruncă năvodul şi, de astă dată, abia dacă-l pot trage înapoi, într-atât e de plin de peşte. Ioan, „discipolul pe care Isus îl iubea”, i-a spus lui Petru: „E Domnul!” La aceste cuvinte, Petru se aruncă în apă…

Totul a fost spus. Scena este de o simplitate biblică: răsăritul de soare pe lac, întoarcerea din larg a pesca­rilor, truda lor în zadar, pescuitul nesperat de îmbelşu­gat… Arătarea neaşteptată a Domnului în liniştea fecio­relnică a zorilor. Nici o declaraţie răsunătoare. Doar câteva vorbe banale: „Copii, aveţi ceva de mâncare?” Nici un reproş. Într-un loc jos, de lângă apă, o adresare umilă, cerând hrana de care trupul are nevoie. Discre­ţia cu care se arată Cel înviat: nimic triumfător în felul de a se purta. Ce spune şi ce face e de ordinul vieţii cele mai obişnuite. Nu s-a petrecut nici o răsturnare extra­ordinară. Cu toate acestea, prezenţa Domnului, liniş­tită, uriaşă, face ca totul să apară diferit. Viaţa în pli­nătate, simbolizată de năvodul ce s-a umplut în chip miraculos, ţâşneşte iar tumultuos. Iubirea dumneze­iască a cuprins totul, a însufleţit totul, se poate trăi iarăşi cu avânt.

„E Domnul!” Strigătul, ieşit din pieptul lui Ioan, îl atinge pe Petru. Va mai ţâşni de milioane de ori, de-a lungul istoriei ce va urma; va fi transmis din generaţie în generaţie, aşa cum sare tot mai departe, prin rico­şeu, o piatră aruncată într-un iaz. Aici, pe malul lacu­lui Tiberiadei, într-o dimineaţă de înviere, a început o nouă istorie. Ceva puternic şi, totodată, uşor şi-a luat zborul. Puternic şi uşor, ca o bătaie de aripă. Fără să stea prea mult pe gânduri, fără să spună nimic, Petru s-a aruncat în apă, auzind aceste simple cuvinte: „E Domnul!”

Iar Domnul îl aşteaptă pe uscat. Îi va pune numai o întrebare, o întrebare esenţială: „Simon, fiul lui Ioan, mă iubeşti?” Pentru a arăta că e o întrebare importantă, Isus întreabă de trei ori. Nu o face ca un reproş, nici pentru ca Petru să simtă greutatea renegării sale. Pri­virea lui Isus nu-l trimite pe Petru în trecut, nu-l închide în tristeţea lumii de altădată. Dimpotrivă, îl proiectează în viitor, spre bucuria lumii noi ce va să fie. Îl cheamă să lucreze împreună cu Domnul, întru iubire, pentru a face să se nască o lume nouă. „Da, Doamne, ştii că te iubesc”, răspunde, tot de trei ori, cel întrebat. Isus îi spune atunci: „Paşte oile mele!” Ceea ce înseamnă: fii păstorul turmei mele, ţi-o încredinţez.

Cale de îndumnezeire / Éloi Leclerc ; trad.: Agnes Davidovici. – Iaşi : Sapientia, 2012
ISBN 978-606-578-044-6

 

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.