Autorul textului de mai jos, desprins dintr-o stângace talmacirea a învataturilor acestui minunat om al lui Dumnezeu, abate benedictin emerit, decedat recent în abatia lui de pe Loara. Covid!
„În mâinile Tale, Doamne…”
Aş dori să arăt mai în amănunt, în cele ce urmează, în ce constă lăsarea pe mâna Domnului atunci când ai de trecut printr-o încercare. Trei verbe pot rezuma această atitudine care este de fapt activă : a întâmpina, a consimţi, a aduce ofrandă.
A privi în faţă realul
Primul lucru pe care îl avem de făcut este să întâmpinăm în mod realist încercarea propusă nouă: să o privim în lumină, luând însă faţă de ea o anumită distanţă, ferindu-ne să dramatizam ori să ascundem ceva; evitând de asemenea să minimizăm lucrurile. Este nevoie de luciditate pentru ca reacţiile afective să nu fie unica noastră atitudine.
Îmi trebuie multă putere de la Dumnezeu ca să privesc în faţă încercarea pe care o am de trăit, ori ispita care s-a instalat în inima mea, ori conţinutul exact al ascultării ce mi se cere şi care mi se pare în primul moment imposibil de îndeplinit.
Pentru a o face, încercarea trebuie limpezită, prin eliminarea a tot ce îi adaugă imaginaţia mea. Însă lumina pe care o am de adus, efortul de luciditate, trebuie să se îndrepte mai întâi către propria mea subiectivitate, să aibe ca obiect atitudinea mea subiectivă.
Voi înfrunta, privindu-le lucid, revolta care mi s-a cuibărit în inimă, frica de care sunt cuprins, durerea care mă împiedică să gândesc, ori care îmi paralizează reacţiile. Pe scurt, voi lua în consideraţie tot ce-mi însoţeşte încercarea la nivelul sensibilităţii, al emotivităţii, al imaginaţiei. Iată ce înseamnă să primeşti încercarea în chip realist.
Pentru aceasta întâmpinare „în lumină”, e bine să îmi examinez starea stând de vorbă cu un frate sau cu un părinte duhovnicesc. Acesta mă va ajuta să apreciez exact efortul cerut, îmi va arăta cum să înlătur orice adaos provenit din imaginaţie ; mă poate ajuta de asemenea să cern lucrurile, să văd tot ce vine, în încercarea prin care trec, de la vanitatea rănită, de la orgoliul umilit, de la afectivitatea rănită… Căci toate aceste adaosuri constituie o suferinţă rea ; însă o suferinţă care poate fi alinată atunci când ajung, cu ajutorul lui Dumnezeu, la potolirea patimilor mele, la împăcare.
Luând tot mai multă libertate faţă de patimile mele, voi reuşi să traversez încercarea în ceea ce are ea obiectiv, cu puterea pe care mi-o dă Crucea Mântuitorului.
A consimţi
Un al doilea act al atitudinii de lăsare pe mâna Domnului, după ce ne-am liniştit, ne spune sfântul Benedict, este să luam în braţe răbdarea, trecând prin încercare cu blândeţea celui care consimte.
E vorba să consimţi: fără să fugi, fără să te blindezi, fără să te revolţi. Să spui „da” în situaţia absurdă pe care nu o înţelegi, să spui „da” singurătăţii inimii, să consimţi la durerea pe care ţi-o aduce acel echivalent, mare ori mic, al morţii pe care o ai de trăit.
Consimţind, trăieşti tot ce este dureros, simţi cu simţurile, cu imaginaţia ta, nu refulezi, de frică, nimic…
„Îmbrăţisezi” împrejurările dificile, nedreptăţile care rănesc.
Accepţi să fii încercat atâta vreme cât Dumnezeu o va dori. Îl aştepţi pe Dumnezeu, aştepţi ceasul Lui, ne învaţă tot sfântul Benedict. Le duci pe toate, le suporţi pe toate de dragul Domnului, în Numele Lui.
Or, în simplul fapt de a consimţi, descoperi bucuria victoriei, căci găseşti o putere care te duce cu gândul la cea care o susţinea pe Maica Domnului lângă Cruce; o forţă care este de pe acum participare la viaţa cea nouă, care ne va lua cu totul în stăpânire la Înviere.
„Ceea ce ne cere Domnul, când ne credem striviţi de o încercare, este să nădăjduim în El… Să speri chiar şi când eşti la pământ, incapabil să te ridici, să speri mânat de o putere vitală, indestructibilă. În prezenţa încercării, nu recunoaştem crucea într-o suferinţă care apare doar ca o monstruoasă contradicţie; şi de-abia mai târziu ajungem să înţelegem că doar prin acea suferinţă, prin acea ispită, am devenit ceea ce suntem.” (Madeleine Delbrêl)
A-ţi prezenta darul
În sfârşit, putem distinge un al treilea timp al atitudinii prin care ne lăsăm în voia lui Dumnezeu; de fapt însă, în concretul vieţii, cei trei timpi formează un elan unic al sufletului. Acesta este ofranda, dăruirea.
Pentru Tine suntem ucişi toată ziua, socotiţi am fost ca nişte oi de junghiere (Psalmul 43,24).
Ofranda, strigătul către Dumnezeu, pe care Îl chemăm din adâncurile durerii noastre, din impasul în care ne aflăm, deschiderea către cele suprafireşti, toate acestea au puterea de a-l face pe omul rănit, încovoiat şi închis în sine, să-şi schimbe atitudinea, să renunţe la identificarea cu vanitatea lui lovită, cu orgoliul lui strivit, cu sensibilitatea lui lipsită de ceva esenţial. Actul de ofrandă duce la atitudinea oblativă, la spiritul de sacrificiu, prin care accepţi să nu înţelegi, reuşind prin aceasta să te eliberezi de obsesia absurdului, să scapi din închisoarea pe care o reprezintă singuratatea ta de om lovit.
Atitudinea de încredere şi credinţă unită cu dragostea este esenţa jertfei duhovniceşti cerute nouă. Încetăm să ne identificăm cu încercarea, cu suferinţa, cu ispita. Ne lăsăm cu totul în mâna Domnului, într-un elan plin de iubire. Încrezător că Dumnezeu îl ajută din dragoste, monahul ascultă până şi când i se pare că i se cere ceva imposibil (a se vedea capitolul 68 al Regulii).
Atunci începe să apară, apoi să crească, în toiul încercării, o nouă dimensiune a vieţii sufleteşti, plină de pace şi bucurie. O viaţă nouă, surprinzătoare, plină de dragoste, de smerenie. O bucurie care, în toiul încercării, nu se şterge. O viaţă care trece prin Inima străpunsă a lui Iisus, ducând la Înviere, o viaţă nouă, pătrunsă de prezenţa inefabilă a puterii Duhului Sfânt.
Pacea întru Dumnezeu nu cunoaşte limite. Pacea omenească după care alergam cândva, am descoperit-o limitată de tot soiul de reguli, de locul rezervat fiecarui obiect şi fiecărei persoane, şi toate acestea constrâng, oricât fi restricţiile de acceptate.
Pacea primita de la Dumnezeu, în schimb, trece într-atât dincolo de limitele cunoscute, că uneori ne cam sperie. Ne vine atât de greu să ne desprindem de limitele noastre…
Şi pacea lui Dumnezeu, care covârşeşte orice minte, să păzească inimile voastre şi cugetele voastre, întru Hristos Iisus. (Filipeni 4, 7)
Din „Pacea sufletului”, de Dom Bernard Ducruet, abate emerit la mân. Fleury, Saint Benoît sur Loire. Traducere apărută, cu unele modificări, la editura Sapientia, Iasi.
Un bénédictin nonagénaire est mort dimanche à l’abbaye de Fleury à Saint-Benoît-sur-Loire, l’une des plus anciennes de France. Dix-huit des 27 religieux présentent aujourd’hui des symptômes du Covid-19.
Blog de albina 