Inițial publicat pe Alteritas: În evanghelia a patra, capitolul 21 apare ca o paranteză sau ca un epilog care mută lucrurile în contextul experienței bisericii, al vieții ucenicilor care vor beneficia de ceea ce a înfăptuit Isus Cristos. Învierea a avut loc, iar discipolii au avut parte deja de întâlnirea cu Isus, biruitorul morții.…
Isus din evanghelii (21) – Epilog — Persona
https://www.bbc.com/news/stories-53749629
Born in an Indian village with cerebral palsy, Kuli Kohli was lucky to survive. Neighbours told her parents they should throw her in the river, instead they brought her to the UK. As she grew up here, writing became her means of escape – and transformed her life in ways she never expected.
Waiting to be called on stage in her home town of Wolverhampton, Kuli Kohli felt sick with anxiety. She was petrified her words wouldn’t come out and worried she would fall flat on her face. Her heart soared and her nerves clattered. Self-doubt raced through her mind. „Why am I putting myself through all of this?” she asked herself.
The host welcomed Kuli to the empty chair that was waiting for her. It was dark, a spotlight illuminated the stage, and a small wave of applause rippled around the room.
Emerging from the side of the stage, Kuli nervously approached the mic. She took a breath and a few seconds of silence passed before she shared one of her poems with an audience for the very first time.
I have a dream; please don’t influence it,
It belongs to me.
I have a delicate heart; please don’t break it,
It belongs to me.
I have peace of mind; please don’t disturb it,
It belongs to me.
I have to follow a path; please don’t obstruct it,
It belongs to me.
I have an amazing life; please let me live it,
It belongs to me.
I have a choice; please don’t choose for me,
It belongs to me.
I have freedom; please don’t capture me,
It belongs to me.
I have incredible feelings; please don’t hurt me,
They belong to me.
I have a lot of love; please don’t hate me,
Love is mine to share.
I’m on my material journey; don’t follow me
It won’t be fair.
So… I have a dream; it’s my dream to be free.
Kuli had more reason than most to experience stage fright. She was born with cerebral palsy, a neurological condition that affects her speech, her movement, posture, coordination and balance.
Getting up on stage and pouring out her poetry was her victory against those who told her that her life wasn’t worth living because of her disability – that she would never amount to anything or achieve her goals. She was embracing and owning a part of her identity, something she had been made to feel ashamed of all her life.
In 1970, when Kuli was born in a remote village in Uttar Pradesh, northern India, it soon became apparent that she was unlike the other children.
Kuli’s mother was about 15 years old when she gave birth to her. She was the first-born and many within the community were disappointed that she was not a boy – first-born daughters were often looked upon negatively. But her gender wasn’t the only thing the villagers noticed.
„People thought I was a strange girl, because I was different. Pretty much as soon as I was born, people would tell my mother to get rid of me because nobody would marry a girl like this,” she says.
„No-one knew what the matter with me was. Disabilities were not understood in my village at the time, and nobody knew what cerebral palsy was. People in the village would tell my family that I was a punishment from a previous life,” she says.
„I was too young to remember but my auntie who lived with us told me that my body was like a rag doll.”
A few villagers argued that she should be thrown into the river and left to drown.
„But I was literally saved by my father. He physically had to intervene to stop my body from being taken from our home and discarded like an object,” says Kuli. „He saved my life and stood up for me.”
It wasn’t long before her family decided her future didn’t lie in this village.
The 1970s saw an influx of South Asian migrants to the UK and Kuli’s family joined them. She was two-and-a-half when they arrived in Wolverhampton in 1973, her father finding work as a bus driver.
But Kuli faced prejudice in the UK too. The idea that her condition was a punishment was still held by many of those around her.
„Even here, some parts of the Asian community regard disability with abhorrence. This results in people with disabilities being ignored, used and abused,” she says.
„They struggle to carry out activities able-bodied people do without hesitation – for example, going out, driving and using public transport, going to university, having relationships, finding a life partner and getting married, owning a home, cooking and carrying out daily chores, having children, having hobbies and interests, getting a job.”
The UK-based charity, Asian People’s Disability Alliance, says some of those who believe disability is a punishment for a sin in another life also fear they will be punished for associating with a disabled person. So disabled people may find themselves genuinely ostracised.
Kuli went to a school for children with disabilities and outside its walls she felt singled out.
„Other kids would call me ‘handicapped’ – a word I despise. I’d be stared at and pointed at. Going to the Gurdwara (Sikh temple) was an ordeal. I hated it because people just used to stare at me, making me feel unimportant, alienated and invalid.
She recalls children asking her: „Why do you walk like that and talk like that?”
As she got older, it became harder for Kuli to communicate.
But what she could not express through her speech, she began to express in writing. It was at Penn Hall Special School that Kuli first found poetry.
„The teachers used to read us poetry and I enjoyed listening to it,” she says.
„Then I started to write poetry as a form of relief and a kind of therapy. I enjoyed making words rhyme and writing about my emotions and feelings.”
At 13, she enrolled into a mainstream secondary school. Things started to improve as she mingled with her new classmates. And she continued writing.
„I wrote for pleasure as well as relief,” she says. „I may not have been able-bodied, but I was of able mind. I felt, thought and saw like everybody else. It made me feel powerful.”
School was a safe haven for Kuli, but she feels she underachieved. She failed most of her GCSEs and left school at 16. She was disappointed that she wouldn’t be able to go to university, though her parents had always doubted she would be able to manage alone there anyway.
Now that she had completed school, Kuli’s family attempted to arrange a marriage for her.
„I remember when families would come over to our house to check if I would be suitable for their son,” she says.
„I’d dress up in traditional clothes and sit in our small living room. When the families who came over saw my condition, they would say to my family, ‘You expect our son to marry this?’ And then leave.”
All her life she’d heard people say that no man would want her, and now those hurtful words echoed through her mind.
No-one knew that she poured her feelings on to paper.
She wrote about what life had been like for her, with the idea that maybe one day someone would read it. She wanted people to know what it was like for an Asian woman with cerebral palsy – not seeking sympathy, but empathy.
And then she met the man who would eventually become her husband.
This time, the young man and his family were keen on the marriage. But Kuli wasn’t.
„I didn’t like him at first, I wasn’t very into him,” she says.
„But after time went by and I got to know him, I fell in love with him and he loved me too.”
His acceptance astonished her.
„He is able-bodied and he didn’t have any issues with my disability,” Kuli says. „It wasn’t important to him.”
Determined to find work, Kuli enrolled into a youth training scheme, which led her to a placement at Wolverhampton City Council – a job she has kept for the last 30 years.
A few years ago, now in her 40s, Kuli was a happily married woman, a mother to three children, and working full-time.
She had proved everyone wrong. But life was far from perfect.
Kuli struggled to live up to the expectations placed on an Asian woman.
„I am expected to provide as a mother, a wife, a daughter-in-law and a full-time worker who should give to her family and job her best on a daily basis,” she says. „It is an ordeal as I am not like able-bodied mothers and I cannot do many things that are expected of me like making chapatis, cooking full meals, shopping and carrying out daily chores.
„I cannot plait or tie up my children’s hair. There are many tasks I wish I could accomplish; this lack of independence causes frustration and anger.”
She had always continued writing though, and one day at the city council she met Simon Fletcher, the literature development officer at Wolverhampton libraries.
Kuli revealed to him that she wrote and decided to show him a few bits of poetry and a novel. She thought that as Simon was a writer himself, he would be able to give her valuable advice. After all, he was manager of a small press called Offa’s Press.
Simon was floored by what he read – the emotion, the honesty and pain.
He became Kuli’s mentor, encouraging her to write a collection of work that Offa’s Press could publish. He felt more people needed to hear her story because there would be many other women like her, who were voiceless. He believed she could help them with her poetry and stories.
Kuli agrees that many Punjabi women of her age and generation find it very hard to express how they feel and it has become her goal to empower these women, through writing.
29 August 2011 at 09:25
Iluzia Romaniei bune
O mare parte din clasa politica romaneasca este profund corupta. O dovedesc nu numai rapoartele diverselor organizatii interguvernamentale, dar si imbogatirea rapida si imposibil de justificat a unui segment semnificativ al celor care au sau au avut functii inalte in guvern sau administratiile locale Nastase, Becali, Vantu, […]
Despre coruptie si nepotism — Valeriu Nicolae
– Oui. Il était en prière… Il m’avait dit auparavant : “ D’ici peu, les deux envoyés vont revenir et ceux qui ne croient pas croiront. Rappelle-toi cependant que si je ne vivais plus à leur retour, comme quelqu’un qui est près de la mort, je te dis encore pour que tu le leur répètes : ‘ Jésus de Nazareth est le vrai Messie.’ ” Il pensait toujours à toi… Le bourreau est entré. J’ai poussé un grand cri. Jean a levé la tête, l’a vu, et il s’est levé en disant : “ Tu ne peux que m’enlever la vie. Mais la vérité qui dure, c’est qu’il n’est pas permis de faire le mal. ” Et il allait me dire quelque chose quand le bourreau fit tournoyer sa lourde épée, pendant que Jean était debout, et sa tête est tombée du buste avec un grand flot de sang qui a rougi sa peau de chèvre et rendu blanc comme de la cire son visage maigre où les yeux restèrent vivants, ouverts, accusateurs. Elle roula à mes pieds… Je suis tombé en même temps que son corps, évanoui par l’excès de douleur… Ensuite… ensuite… Après qu’Hérodiade l’eut lacérée, la tête fut jetée aux chiens. Mais nous l’avons vite recueillie et nous l’avons déposée avec le tronc dans un voile précieux. De nuit, nous avons reconstitué le corps et nous l’avons transporté hors de Machéronte. Nous l’avons embaumé dans un bosquet d’acacias tout près de là, dès le lever du soleil, avec l’aide d’autres disciples… Mais il fut encore pris pour être de nouveau lacéré. Car elle ne peut le détruire et elle ne peut lui pardonner… Et ses esclaves, craignant d’être mis à mort, ont été plus féroces que des chacals pour nous enlever cette tête.
– Si j’avais été là… Mais c’est sa malédiction, cette tête… Cela n’enlève rien à la gloire du Précurseur, même si son corps est incomplet. N’est-ce pas, Maître ?
– C’est vrai. Même si les chiens l’avaient détruite, sa gloire n’aurait pas changé.
– Et sa parole n’a pas changé, Maître. Ses yeux, bien que blessés, lacérés, disent encore : “ Cela ne t’est pas permis. ” Mais nous, nous l’avons perdu ! Dit Mathias.
– Et maintenant nous sommes à toi, parce que c’est ce qu’il a dit, en ajoutant que tu le sais déjà.
– Oui. Depuis des mois, vous m’appartenez. Comment êtes-vous venus ?
– A pied, par étapes. C’était un long chemin, pénible, sous un soleil torride et dans des sables brûlants, rendus encore plus brûlants par la douleur. Cela fait environ vingt jours que nous marchons…
– Maintenant, vous allez vous reposer. »
Manahen demande :
« Dites-moi : est-ce qu’Hérode ne s’est pas étonné de mon absence ?
– Si. Il a d’abord été inquiet, puis furieux, mais, une fois sa colère passée, il a dit : “ Cela fait un juge de moins. ” C’est ce que nous a rapporté notre ami échanson. »
Jésus dit :
« Un juge de moins ! Il a Dieu pour juge et cela suffit. Venez là où nous dormons. Vous êtes fatigués et pleins de poussière. Vous trouverez des vêtements et des sandales de vos compagnons. Prenez-les, changez-vous. Ce qui appartient à l’un appartient à tous. Toi, Mathias, qui es grand, tu peux prendre l’un de mes vêtements. Nous pourvoirons plus tard. Puisque c’est la veille du sabbat, mes apôtres viendront dans la soirée. La semaine prochaine, Isaac arrivera avec ses disciples, puis ce seront Benjamin et Daniel ; après la fête des Tentes, Elie, Joseph et Lévi viendront aussi. Il est temps que d’autres disciples s’unissent aux Douze. Allez maintenant vous reposer. »
Manahen les accompagne, et revient.
270.8 Jésus reste avec lui. Il s’assied, l’air pensif, visiblement attristé, la tête penchée sur la main, le coude appuyé sur le genou pour le soutenir. Manahen est assis près de la table et ne bouge pas. Mais il est sombre. Son visage est une tempête.
Longtemps après, Jésus relève la tête, le regarde et demande :
« Et toi ? Que vas-tu faire, maintenant ?
– Je l’ignore encore… Mon projet de rester à Machéronte, c’est fini. Mais je voudrais encore rester à la cour, pour savoir… et ainsi pouvoir te protéger.
– Il te conviendrait mieux de me suivre sans atermoiement. Mais je ne te force pas. Tu viendras quand le vieux Manahen sera détruit, molécule après molécule.
– Je voudrais aussi reprendre cette tête à cette femme. Elle n’est pas digne de la posséder… »
Jésus esquisse un pâle sourire et dit franchement :
« Et puis, tu n’es pas encore mort aux richesses humaines. Mais tu m’es tout de même cher. Je sais que je ne te perds pas, même si j’attends. Je sais attendre…
– Maître, je voudrais te donner ma générosité pour te consoler… parce que tu souffres. Je le vois.
– C’est vrai. Je souffre. Beaucoup ! Beaucoup…
– Seulement pour Jean ? Je ne crois pas. Tu le sais en paix.
– Je le sais en paix et je le sens tout près.
– Et alors ?
– Et alors !… Manahen, qu’est-ce que l’aube précède ?
– Le jour, Maître. Pourquoi le demandes-tu ?
– Parce que la mort de Jean précède le jour où je serai le Rédempteur. Et ce qu’il y a d’humain en moi frémit à cette pensée… Manahen, je monte sur la colline. Toi, reste pour recevoir ceux qui viennent, pour secourir ceux qui sont déjà venus. Reste jusqu’à mon retour. Puis… tu feras ce que tu voudras. Adieu. »
| Saint Bède le Vénérable (v. 673-735) moine, docteur de l’Église Hymne pour le Martyre de Jean Baptiste ; PL 94, 630 |
Le Caravage: Décollation de saint Jean Baptiste, La Valette, Malte
Précurseur dans la mort comme dans la vie
| Illustre précurseur de la grâce et messager de la vérité, |
| Jean Baptiste, le flambeau du Christ, |
| devient l’évangéliste de la Lumière éternelle. |
| Le témoignage prophétique qu’il n’avait cessé de rendre, |
| dans son message, toute sa vie et son activité, |
| aujourd’hui il le signe de son sang et de son martyre. |
| Il avait toujours précédé son Maître : |
| En naissant, il avait annoncé sa venue au monde. |
| En baptisant les pénitents du Jourdain, |
| il avait préfiguré celui qui venait instituer son baptême. |
| Et la mort du Christ Rédempteur, son Sauveur, qui a rendu la vie au monde, |
| Jean Baptiste l’a vécue aussi par avance, |
| en versant son sang pour lui par amour. |
| Un tyran cruel a beau le cacher en prison et dans les fers, |
| en Christ, les chaînes ne peuvent pas lier |
| celui qu’un cœur libre ouvre au Royaume. |
| Comment l’obscurité et les tortures d’un sombre cachot |
| pourraient-elles avoir raison de celui qui voit la gloire du Christ, |
| et qui reçoit de lui les dons de l’Esprit ? |
| C’est volontiers qu’il offre sa tête au glaive du bourreau ; |
| comment pourrait-il perdre sa tête, |
| celui qui a pour Chef le Christ ? |
| Il est heureux d’achever son rôle de précurseur aujourd’hui |
| par son départ de ce monde. |
| Ce dont il avait été le témoin de son vivant, |
| Christ qui vient et qui est là, |
| sa mort le proclame aujourd’hui. |
| Le séjour des morts pourrait-il retenir ce messager qui lui échappe ? |
| Les justes, les prophètes et les martyrs sont dans la joie, |
| allant avec lui à la rencontre du Sauveur. |
| Tous entourent Jean de leur louange et leur amour. |
| Avec lui, ils supplient désormais le Christ de venir enfin vers les siens. |
| Grand précurseur du Rédempteur, il ne va plus tarder, |
| celui qui te libère à jamais de la mort. |
| Sous la conduite de ton Seigneur, |
| entre, avec les saints, dans la gloire ! |
Alteritas
Publicat pe De danutj
Fragment
Învierea este urmată de înălțarea omului la dreapta lui Dumnezeu, iar prin acest act Isus se identifică complet cu noi cei din istorie. El subliniază că este fratele nostru, că se duce la Tatăl lui și la Tatăl nostru, la Dumnezeul lui și la Dumnezeul nostru. Învierea deschide drumul omului către Dumnezeu, iar Fiul lui Dumnezeu întrupat ne invită și ne arată calea către viața veșnică. Aparenta distanță pe care o pune Isus între el și Maria este acum clarificată de direcția și orientarea pe care trebuie să o aibă ucenicul în lume. Suntem chemați să îl urmăm pe Isus pentru a atinge destinul său, care este unirea cu Dumnezeu și dobândirea statutului de fii ai lui Dumnezeu. Isus a ajuns acolo deja și ne cere să îl urmăm, ne-a deschis tuturor calea și ne arată care este sensul existenței noastre. El este atât Marele Preot, cât și jertfa, este atât calea, cât și scopul nostru, este atât fratele, cât și Domnul nostru. Această identitate a lui Cristos nu produce ambiguitate, ci curaj și deschidere, bucurie și încredere.
A treia scenă se petrece seara. După o zi lungă de întrebări și emoții, speranțe și iluzii consumate în mica comunitate a celor ce l-au urmat pe învățător, se realizează minunea apariției sale. Se așteptau oare? Cei doi ucenici au găsit mormântul gol, iar Maria le-a adus mesajul că l-a întâlnit pe învățător și că a înviat dintre cei morți. Însă tensiunea nu a trecut. Textul biblic subliniază că discipolii erau încă animați de frică, se temeau că liderii religioși vor continua să acționeze mai departe și ei vor putea fi victime, așa cum a fost și maestrul lor. Însă tensiunea trebuie să fi fost mărită și de cele întâmplate peste zi, de dispariția trupului din mormânt, de pretenția Mariei că l-a văzut pe Isus înviat. Probabil că lucrurile au fost și mai complexe, de vreme ce Cristos le adresează mesajul „Pace vouă!” și apoi îi invită să vadă semnele crucificării ca să fie convinși că el este cu adevărat. Apariția bruscă a lui Isus este revelatoare și detensionează situația imediat. Din nou, foarte laconic, textul biblic nu insistă pe reacția ucenicilor, ci ne spune doar că s-au bucurat că l-au văzut pe Isus. Ca și în cazul declarației Mariei, acum învățătorul este numit Domnul, identitate pe care discipolii trebuie să o transmită mai departe. De pe această poziție, se conturează un cadru sugestiv care corespunde cu cel din cartea Facerii și momentului creației omului. Marea realizare a Fiului lui Dumnezeu devine un nou început și baza pentru o nouă creație. Duhul Sfânt, Domnul de viață făcătorul, insuflă o viață nouă ucenicilor, potrivit unui nou statut pe care aceștia îl dobândesc prin Isus Cristos. Unirea omului cu Dumnezeu este realizată de Isus cel înviat, iar acest destin este acum împărtășit tuturor celor ce cred prin iconomia Duhului Sfânt. Învierea corespunde cu împlinirea promisiunii divine potrivit căreia omul primește viața veșnică și statutul de fiu înfiat. Ideea trimiterii ucenicilor în lume a fost enunțată deja în rugăciunea sacerdotală și este reluată și aici. Misiunea discipolilor reprezintă continuarea misiunii lui Isus, cu autoritatea primită de la Dumnezeu Tatăl. Ca parte a noii creații care se dezvoltă în lume, ucenicii devin agenții și slujitorii învierii, ai renașterii la care sunt invitați toți oamenii, în parteneriat cu lucrarea eficientă a Duhului Sfânt.
Ultima parte a capitolului al douăzecilea anticipează marea întrebare cu privire la credința în înviere pentru toți ucenicii care vor urma, care nu au fost de față să-l vadă pe cel revenit din moarte la viață. Apostolul Toma îl anticipează pe ucenicul care nu a fost de față atunci când Isus i-a invitat pe discipolii săi să se apropie și să vadă semnele cuielor și lovitura din coasta sa. Pe nedrept, el a rămas etichetat drept necredinciosul, uitând că ceilalți frați ai lui au avut același comportament când femeile au adus vestea cu privire la învierea lui Isus. Cu riscul unei repetiții evidente și pentru unii de prisos, când Isus se arată din nou peste o săptămână, îl invită pe Toma să vadă și să atingă așa cum a făcut-o și la prima apariție cu ceilalți. Însă intenția autorului biblic este la fel de clară, așa cum s-a întâmplat cu Maria. Toma este tipul ucenicului care este invitat să creadă pe baza cuvintelor celor ce l-au văzut pe Cristos înviat. Inițiativa lui Isus de a se revela produce o răsturnare de situație care ne amintește de reacția Mariei când își aude numele rostit. Prin gura acestui discipol se declară o formulă de credință unică în tot Noul Testament („Domnul meu și Dumnezeul meu”) și în dreptul său este afirmată cea mai importantă fericire la care poate accede omul în lume, aceea de a crede pe Dumnezeu pe cuvânt. Apostolul Toma completează titlul de Domn pe care ucenicii l-au folosit pentru Isus cel înviat cu cel de Dumnezeu pentru a indica identitatea sa de Fiu etern al Tatălui, cel care a lăsat slava sa divină pentru a veni în lume ca slujitor umil. Mesajul lui Toma reprezintă miezul proclamării creștine care afirmă că Isus Cristos este Fiul lui Dumnezeu care a adus lumii viața veșnică prin tot ceea ce a trăit și a realizat. El este al doilea Adam, începutul unei noi creații la care este invitat orice om să participe prin credință. Aparent, Toma răspunde acestei invitații printr-o credință bazată pe semne evidente, pe o participare efectivă la un eveniment concret pe care l-a putut verifica empiric. Însă lucrurile nu stau așa. Ca noi toți, poate, Toma a cerut semne concrete, dar credința nu s-a născut pe baza lor, ci pe o transformare lăuntrică.
Isus nu se arată deodată omului pentru a convinge și a înlătura orice îndoială. Apariția sa nu a produs niciun efect dacă nu a existat organul propice pentru a recepta prezența sa. Maria îl vede și nu îl recunoaște decât după ce ființa sa realizează o răsucire, o reorientare pe care o produce doar credința. Învierea se adresează credinței, și nu evidențelor, așa cum o subliniază glosa scurtă de la finalul capitolului. Încrederea în Isus și acceptarea realității învierii implică în totalitate persoana credinciosului, o marchează profund cu întrebări, îndoieli, emoții și odihna activă a unei întâlniri care redefinește și repoziționează viața ucenicului pentru totdeauna. Apropierea noastră de Cristos cel înviat nu poate ocoli confruntarea cu suferința morții și posibilității pierderii lui Isus, cu angoasele întrebărilor legate de identitatea sa și cu așteptările noastre care nu primesc întotdeauna răspunsul sau soluția dorită. Evanghelia ne prezintă adevărul învierii ca o realitate spre care ne mișcăm cu toții și care, în același timp, are nevoie de inițiativa lui Cristos de a face pasul decisiv către noi. Nu l-am putea întâlni pe Isus cel înviat dacă nu l-am căuta. Și nu l-am putea găsi, dacă el nu ne-ar căuta pe fiecare dintre noi în chiar miezul vieții noastre, în complexitatea întrebărilor și sentimentelor cu care ne confruntăm. Isus cel înviat pare mai distant și dă impresia că impune deja un respect și o poziție nouă față de experiența avută cu ucenicii înainte de moartea sa. Această senzație vine din intenția autorului biblic de a deschide câmpul acțiunii și interacțiunii de la grupul restrâns al celor cărora Isus li s-a arătat în ziua învierii către toți ucenicii care vor crede pe baza mărturiei lor, fără să-l fi văzut și pipăit pe Cristos precum Toma. Isus este învățătorul apropiat și intim legat de viața ucenicilor, dar este și Domnul și Dumnezeul nostru. Este omul aproape de fiecare dintre noi, accesibil și deschis fiecăruia la dialog, prietenie și iubire, dar exigent și cu standarde la care ne cere să aspirăm fără compromisuri, cu o autoritate pe care nu o putem neglija, cu o identitate care nu ne va fi comodă niciodată. El este Dumnezeu-omul care coboară spre fiecare și ne cere apoi să urcăm cu el pe treptele jertfei de sine către înviere și viața veșnică alături de Duhul Sfânt și de Tatăl.
Dănuț Jemna
Zadie Smith:
Why did you bake that banana bread? It was something to do… Out of an expanse of time, you carve a little area — that nobody asked you to carve — and you do “something.” But perhaps the difference between the kind of something that I’m used to, and this new culture of doing something, is the moral anxiety that surrounds it. The something that artists have always done is more usually cordoned off from the rest of society, and by mutual agreement this space is considered a sort of charming but basically useless playpen, in which adults get to behave like children — making up stories and drawing pictures and so on — though at least they provide some form of pleasure to serious people, doing actual jobs… As a consequence, art stands in a dubious relation to necessity — and to time itself. It is something to do, yes, but when it is done, and whether it is done at all, is generally considered a question for artists alone. An attempt to connect the artist’s labor with the work of truly laboring people is frequently made but always strikes me as tenuous, with the fundamental dividing line being this question of the clock. Labor is work done by the clock (and paid by it, too). Art takes time and divides it up as art sees fit. It is something to do.
Art by Christoph Niemann from A Velocity of Being: Letters to a Young Reader.
Under such a premise, she observes, artists would seem to be most impervious to the cataclysmic disruption of labor that a global pandemic inflicts upon our species. But that is not what her experience — or my experience, or the experience of any creative person I know — has been. One is reminded of James Baldwin, insisting half a century earlier in his superb essay on the creative process that “a society must assume that it is stable, but the artist must know, and he must let us know, that there is nothing stable under heaven.” Not even time, the artist’s own fulcrum of stability. Smith writes:
It seems it would follow that writers — so familiar with empty time and with being alone — should manage this situation better than most. Instead, in the first week I found out how much of my old life was about hiding from life. Confronted with the problem of life served neat, without distraction or adornment or superstructure, I had almost no idea of what to do with it. Back in the playpen, I carved out meaning by creating artificial deprivations — time, the kind usually provided for people by the real limitations of their real jobs. Things like “a firm place to be at nine a.m. every morning” or a “boss who tells you what to do.” In the absence of these fixed elements, I’d make up hard things to do, or things to abstain from. Artificial limits and so on. Running is what I know. Writing is what I know. Conceiving self-implemented schedules: teaching day, reading day, writing day, repeat. What a dry, sad, small idea of a life. And how exposed it looks, now that the people I love are in the same room to witness the way I do time. The way I’ve done it all my life.
“Artificial limits,” of course, are how we contour and fill our sense of meaning amid the vast, empty boundlessness of being. That is why the artificial limits of those we deem to have meaningful lives — the daily routines of great makers and thinkers — are of such enduring and intoxicating interest to us, why we hunger for the cognitive science of the ideal daily routine.
Art by Wendy MacNaughton for Brain Pickings
But much of our temporal anguish stems precisely from this artificial contouring of selfhood in the sand of time. We are essentially self-referential timekeeping devices. I noticed, for instance — how could one not? — that this book was published on my birthday. We mark up the year with the same artificial timestamps with which we mark up the hour. What we do with our days, how we itemize them into scheduled rhythms, is another twitch of the same ludicrous, helplessly human impulse — to own time, to turn into private property what may be the only truly public good. Eventually — perhaps in the time-warp of a pandemic, perhaps in that of private grief — something stops us up short and we face the absurdity of such artificiality. Smith recounts her own stumbling stop and the disquieting yet strangely life-affirming realization it made her step into:
From Maria POPOVA’s Brain Pickings
Extras:
Poate altfel decât ne-am fi așteptat, în tabloul răstignirii, Isus este mai retras pentru a face loc privirii și prezenței active a ucenicului de atunci și de astăzi. Dar este același Cristos pe care l-am întâlnit în fiecare capitol, aceeași persoană atentă la ceilalți și la misiunea sa. Isus trăiește suferința crucii de-a lungul întregii sale misiuni, iar acum, la capăt de drum, nu este dominat nici de teama morții, nici de grija față de ucenici. Vertical și curajos, smerit și plin de iubire, figura lui Isus se retrage ușor pentru a lăsa loc discipolilor săi. Asistăm la un eveniment care se deschide și îl include și pe cititor. Crucificarea este o realitate incluzivă. Cu transparență, suntem invitați să participăm cu toții atât la procesul lui Isus, cât și la crucificare pentru a distinge între cele două planuri care se întrepătrund. Logica lumii s-a pus în mișcare pentru a atinge scopuri politice și religioase efemere. Cristos confruntă autoritățile mundane și, în același timp, se lasă antrenat în acțiunea forțelor acestei lumi pentru a le lăsa posibilitatea să își consume până la capăt toate soluțiile. Însă el o face după logica iconomiei divine, punând la lucru ascultarea, iubirea și jertfirea de sine. Cu aceste arme, ceea ce pare a fi un eșec în ochii lumii reprezintă de fapt soluția mântuitoare a înțelepciunii lui Dumnezeu. Nimic nu este teatral sau de formă. Toți actorii implicați își iau în serios rolul și îl joacă până la capăt. Fiecare privește narațiunea prin propria grilă, însă ucenicul care a relatat ne invită să privim faptele așa cum sunt și ne lasă pe noi să tragem concluziile. Isus a fost condamnat de evrei și guvernatorul roman, a murit crucificat și a fost pus în mormânt. Acest adevăr ne implică și ne interpelează mereu pentru că are de-a face cu destinul nostru și al întregii lumi.
Dănuț Jemna
Cînd miza e acceptarea socială, mulți preferă să tacă.
via „Rușinea e o mare însingurare“ – interviu cu Vlad STROESCU, psihiatru — dilemaveche.ro
Blog de albina 