Dormition de Marie, apocryphe et iconographie

https://www.mariedenazareth.com/encyclopedie-mariale/les-grands-temoins-marials/marie-dans-les-ecrits-apocryphes/le-transitus-virginis-ou-dormitio-mariae-apocryphe…

Dormition of Theotokos

L’Apocryphe de la Dormition de Marie, l’archéologie et l’iconographie

Le terme technique de Dormition désigne dans la tradition chrétienne les derniers instants de la vie terrestre de Marie. En effet, la tradition juive parlait des justes qui s’endormaient et qui étaient réunis avec leurs pères.

L’icône de la Dormition

L’icône de la Dormition est justement célèbre: au centre figure Marie étendue sur son lit de mort. Elle est entourée des douze apôtres qui se retrouvent curieusement autour d’elle. Le Christ en gloire, enveloppé dans une mandorle, apparaît auprès de sa mère et prend dans ses bras l’âme de Marie représentée par un petit enfant vêtu de linges blancs.

Pour comprendre la théologie de l’icône il n’y a pas d’autre choix que de se référer à l’apocryphe connu sous le nom de Dormition de Marie.

Cet apocryphe, traduit en différentes langues, est très ancien. Il provient des milieux judéo-chrétiens de Jérusalem et pourrait dater de la fin du second siècle après J.-C. Des études fondées sur les critères internes et externes ont permis d’arriver à la conclusion que la version grecque de l’apocryphe provenant de la bibliothèque du Vatican (Vatican grec 1982) est la plus ancienne. C’est sur ce texte que nous appuyons nos citations et nos commentaires.

L’Apocryphe décrit les derniers instants de Marie sous la forme littéraire du Testament. De plus, il a recours à de nombreux symboles qu’il importe de décoder si l’on veut comprendre le message contenu dans l’Apocryphe. Le Pape JeanPaul II a cité cet apocryphe dans son homélie de l’Assomption, lui donnant ainsi un certain crédit.

L’annonce de la mort

„Quand Marie entendit de la part du Seigneur qu’elle allait sortir du corps, le grand Ange se rendit auprès d’elle et lui dit: „Marie lève-toi; prends cette palme que m’a donnée celui qui a planté le Paradis et transmets-la aux apôtres, afin que, la portant devant toi, ils chantent des hymnes, car d’ici trois jours tu déposeras ton corps. Voici que j’enverrai tous les apôtres auprès de toi et ils feront tes funérailles. Ils ne te quitteront plus jusqu’à ce qu’ils t’aient amenée au lieu où tu seras dans la gloire” (2).

„… Va au Mont des Oliviers et là tu connaîtras mon nom, car je ne le prononce pas au milieu de Jérusalem pour qu’elle ne soit pas totalement ruinée, mais tu l’entendras sur le Mont des Oliviers…” (3).

” Marie se rendit au Mont des Oliviers. La lumière de l’Ange la précédait. Dans sa main elle tenait la palme. Quand elle arriva au Mont des Oliviers, celui-ci tressaillit avec tous les arbres qui s’y trouvaient, de sorte qu’ils inclinèrent leurs têtes et adorèrent la palme qui était dans sa main” (4).

„Lorsque Marie le vit, elle pensa que c’était Jésus et elle demanda: Seigneur n’es-tu pas mon seigneur? C’est pour cela que tant d’arbres t’ont adoré. Je dis en effet que personne ne peut faire tant de miracles de gloire sinon mon Seigneur. L’ange lui dit… Quand tu sortiras du corps c’est moi qui viendrai à lui le quatrième jour et je t’enlèverai le quatrième jour…” (5).

Pour comprendre le message de l’Apocryphe il faut comprendre :

– le symbole de la palme;

– celui des nuées;

– celui de la lampe;

– celui du parfum

– et scruter le sens de la fête des tentes, au premier siècle de l’ère chrétienne. La fête des Tentes, une fête de la joie

De fait, Marie accueille la mort le visage souriant. Elle défend aux apôtres de pleurer lors de ses funérailles. Ces derniers chanteront le Hallel en accompagnant son corps qui sera déposé dans un tombeau dans la vallée du Cédron où il reposera trois jours avant que le Christ ne vienne le prendre, tandis que son âme fut emportée immédiatement au ciel par Michel, l’archange.

Philon d’Alexandrie avait défini la fête comme celle de la transition du monde matériel au monde immatériel. Elle évoquait l’espoir d’immortalité, la révélation de la lumière cosmique et la migration du monde présent au monde immatériel. La littérature rabbinique verra dans la tente une préfiguration du jour eschatologique et le symbole de la demeure des justes dans l’au-delà.

D’après cet apocryphe, Marie serait passée par la mort au tombeau…

Si cette hypothèse est fondée, il est permis d’en tirer une conclusion. L’auteur de l’Apocryphe provient d’un milieu où la fête des Tentes est encore célébrée ou du moins à l’honneur. Nous avons parlé, avec l’auteur de l’Apocryphe, de la mort de Marie. On sait que la définition du dogme de l’assomption de la Vierge n’a pas voulu se prononcer sur ce problème. Pour l’auteur de l’Apocryphe Marie n’a pas eu un privilège supérieur à celui de son fils. Puisque le corps du Christ reposa au tombeau trois jours, celui de Marie connut le même sort.

L’existence du tombeau traditionnel de Marie dans la vallée du Cédron a obtenu de nouvelles lettres de créance depuis les fouilles archéologiques de 1972 dues à une inondation providentielle. Les archéologues ont la certitude que la tombe vénérée de Marie à Jérusalem est une tombe taillée dans le rocher qui remonte au premier siècle.

Bien plus, elle fait partie d’un complexe de trois chambres funéraires. Or, la version syriaque de l’Apocryphe fait mention des trois chambres. Le silence des pierres invite les archéologues à reprendre en mains le dossier de la littérature assomptioniste, car monument et document doivent s’éclairer réciproquement.

Le dogme de l’Assomption n’a trouvé sa formulation définitive dans l’Eglise latine qu’au vingtième siècle. Mais l’Eglise pré-nicéenne, que nous appelons l’Eglise judéo-chrétienne, avait pressenti que Marie avait été emportée au ciel en son corps et en son âme. C’est avec des catégories bibliques et juives qu’elle exprima cette conviction en ayant recours au genre littéraire du testament de Marie. „Toutes les générations me diront bienheureuse”.

L’Assomption de Marie dans l’Apocryphe de la Dormition

 

Cette prophétie de Marie s’est vérifiée même pour la proclamation de son Assomption au ciel qui fut proclamée en fait par de nombreuses générations avant le vingtième siècle. Terminons en reproduisant la finale de l’Apocryphe de la Dormition de Marie:

„Les apôtres transportèrent Marie à sa tombe. Ils déposèrent son corps et s’assirent ensemble attendant le Seigneur comme il le leur avait ordonné… Voici que nous demeurons ici trois jours comme le Seigneur l’a demandé”.

„Ils discutaient entre eux de l’enseignement, de la foi, et de beaucoup d’autres sujets, assis devant la porte du tombeau, quand soudain arriva des cieux le Seigneur Jésus-Christ avec Michel et Gabriel. Il s’assit au milieu des disciples…”.

„Il donna alors un signal à Michel avec la voix propre des anges et les nuées descendirent vers lui. Le nombre des anges dans chaque nuée qui chantaient était de mille anges devant le Sauveur. Le Seigneur dit à Michel de prendre le corps de Marie sur la nuée tout près de lui. Quand ils furent montés dans la nuée, ils chantaient des hymnes avec des voix d’ange. Le Seigneur ordonna aux nuées de partir vers l’Orient, vers les régions du Paradis„.

„A peine arrivés au Paradis, ils déposèrent le corps de Marie sous l’arbre de vie. Michel apporta son âme et ils la déposèrent dans son corps. Et le Seigneur envoya les apôtres dans leurs contrées pour (proclamer) la conversion et le salut des hommes. A lui conviennent la gloire, l’honneur et le pouvoir pour les siècles des siècles”.

La réflexion mariologique de cet apocryphe, pour simple qu’elle apparaisse au premier regard, est déjà poussée. Marie a droit aux titres bibliques de „chaste colombe” et de soeur provenant du Cantique des Cantiques. Elle est appelée „mère des douze rameaux” par Jean qui traduit ainsi sa fonction ecclésiale. Autant dire qu’elle est la mère de l’Eglise. Elle rassemble les douze avant de mourir : elle est la vigne fructueuse au milieu des apôtres rassemblés.

Enfin, elle est définie comme nouveau Temple et arche de l’alliance par le grand prêtre juif qui dans un premier moment voulait brûler son corps. La mariologie de l’apocryphe est une relecture de Jean 19,27. C’est dans les cercles judéo-chrétiens johanniques que ce texte a vu le jour.

L’Apocryphe de la Dormition qui a inspiré les artistes byzantins mérite d’être lu, à condition d’être remis dans son vrai contexte littéraire…

Dumnezeu nu are temerile noastre — Prea târziu te-am iubit…

Oare ce ecou au cuvintele „Nu vă temeți!” în inima oamenilor care trăiesc astăzi în mijlocul persecuțiilor, a pandemiei, a calamităților? Cum să te apropii de un om care vede războiul în stradă, în fața casei (nu la televizor, ca noi!) și să-i spui: „Nu te teme!”? Cum să te apropii astăzi și să spui […]

via Dumnezeu nu are temerile noastre — Prea târziu te-am iubit…

Salve Regina, Mater misericordiae, vita, dulcedo, et spes nostra, salve. Ad te clamamus, exsules filii Hevae, ad te suspiramus, gementes et flentes in hac lacrimarum valle. Eia ergo, advocata nostra, illos tuos misericordes oculos ad nos converte. Et Jesum, benedictum fructum ventris tui, nobis, post hoc exsilium, ostende. O clemens, O pia, O dulcis Virgo Maria

Isus din evanghelii (18) — Persona

Inițial publicat pe Alteritas. Autor D Jemna

Întregul tablou al evangheliei se schimbă după ce Isus rostește rugăciunea. Se trece brusc în registrul narativ, iar textul devine mult mai descriptiv și concis. Cu zgârcenie parcă, autorul prezintă câteva scene succesive care îl prezintă pe Cristos în ipostaza de prizonier și inculpat într-un proces de fațadă. Câteva personaje apar în acest tablou neprietenos, dar fără a reține prea mult atenția. Textul biblic pare să grăbească lucrurile spre un final anticipat de toată lumea și are mici glose explicative cumva tipice pentru evanghelia a patra. Se acordă destul de mult spațiu trădării lui Petru, deși etapele curg foarte repede pentru a ajunge la verdictul de condamnare la moarte rostit de Pilat. Iuda apare discret aici, pentru că autorul i-a acordat mai mult spațiu în contextul cinei pascale. Ceea ce atrage atenția într-un mod aparte din tot capitolul al optsprezecelea este confruntarea lui Isus cu câteva autorități ale vremii. Pentru început apare ceata de ostași care avea misiunea de a-l prinde pe Cristos. Apoi urmează figurile șterse ale celor doi preoți, Ana și Caiafa. La final, se insistă pe guvernatorul roman Pilat, singura persoană vie și cu prezență de spirit din întregul capitol, cel care intuiește că i se forțează mâna să condamne un evreu pe seama unor acuzații religioase pe care nu le înțelege suficient. Este interesant de observat că, față de aceste autorități, Isus apare ca o instanță care domină fiecare dialog și confruntare, în ciuda faptului că este pe poziția de prizonier și acuzat.

Scena cu ostașii care vin să-l prindă pe Isus iese în evidență pentru că nu apare în tradiția sinoptică. Pe de o parte, textul pare să insiste pe o explicație teologică privitoare la arestarea lui Isus. Cristos decide să se lase prins pentru că a venit ceasul, pentru că a hotărât să împlinească iconomia lui Dumnezeu. Intervenția sa în favoarea ucenicilor este lămurită în text cu un sens profetic și privește nu numai salvarea celor cu care a luat cina, ci și a tuturor discipolilor care vor crede în el. Isus acceptă crucea și moartea pentru ca toți cei care îl urmează să aibă viața în numele lui. Pe lângă explicațiile autorului, această idee este susținută și de logica evenimentului. Deși ceata de ostași vine să îl prindă pe Isus, inițiativa pare că îi aparține celui de pe urmă. Cristos îi întreabă pe cei trimiși de liderii religioși pe cine caută și astfel preia controlul evenimentelor. Pe de altă parte, dialogul care urmează este foarte important pentru că pune față în față cele două dimensiuni ale identității lui Isus și sintetizează viziunea cristologică a Evangheliei după Ioan. Mai întâi, este subliniată umanitatea lui Cristos. Ostașii îl caută pe omul Isus din Nazaret, un galilean obișnuit, fără titluri sau poziție socială. Isus își recunoaște numele și originea umilă, dar răspunde cu totul neașteptat. Prin replica lui Isus (în greacă, ego eimi) se apelează la o sintagmă folosită de mai multe ori în evanghelie pentru a sublinia originea sa divină, faptul că vine de la Tatăl și că nu este doar un simplu om. Pentru a întări această idee, la rostirea numelui său divin, Eu sunt, ostașii sunt puși pur și simplu la pământ ca efect al manifestării autorității lui Cristos. Mesajul este cât se poate de concludent. Chiar dacă liderii și ostașii trimiși nu au înțeles cine este cu adevărat Isus, arestarea sa nu este decât un act care se realizează după voia lui Dumnezeu. Isus nu este o victimă a înțelepciunii omului sau a celui rău, nu este prins pentru că este lipsit de putere și soluții, ci pentru că acționează după înțelepciunea iconomiei divine pe care toți cei implicați au neglijat-o și nu au înțeles-o. Deși Cristos putea scăpa de soldați prin simpla rostire a numelui său, el îi invită din nou și reia întrebarea retorică „pe cine căutați”?. Răspunsul trimișilor se repetă și numele pe care se insistă este Isus din Nazaret. Fiul lui Dumnezeu întrupat renunță de bună voie la autoritatea sa și decide să ia calea crucii, acceptă să fie arestat și trimis la moarte pentru că acesta este planul divin pe care și l-a asumat venind în lume.

A doua scenă pe care se focalizează autorul biblic este legată de un scurt interogatoriu la care este supus Isus de către unul dintre preoții importanți ai evreilor. După arestare, Cristos este dus mai întâi la Ana, socrul marelui preot Caiafa, o autoritate importantă în structura de conducere a iudeilor la acea vreme. Asistăm la un scurt dialog privat care nu apare la sinoptici și care îl pune, simbolic, pe Isus în fața autorității religioase și, implicit, a poporului evreu. Nu avem de a face cu un proces oficial, ci cu o confruntare a lui Cristos cu adevăratul lider al preoților. Preotul Ana îl întreabă pe Isus despre ucenicii săi și despre învățătura pe care el a promovat-o. În fața reprezentantului poporului ales, Isus decide să nu răspundă direct. Micul său discurs este o invitație la transparență și onestitate care demască caracterul fals al acestui interogatoriu. Cristos nu se apără și nu caută să aducă argumente pentru misiunea sa, ci face trimitere la cei care l-au ascultat în toate ocaziile în care el a vorbit sau s-a manifestat public. Cedarea lui Isus în fața puterii religioase exprimă profunzimea slujirii sale și arată caracterul revoluționar al misiunii lui Mesia. Evreii nu l-au înțeles și l-au respins, însă opera sa nu se rezumă doar la urmașii de sânge ai lui Avraam, ci la toți cei care trăiesc în spiritul lui, adică sunt fii ai credinței care caută să împlinească voia lui Dumnezeu. Această întâlnire dintre Mesia și conducătorul iudeilor surprinde atât drama poporului ales, care nu a înțeles logica lucrării divine și nici adevărata identitate a profetului vestit din vechime, cât și prezența de spirit pe care o are Cristos în fața acuzatorului. Isus dovedește că a lucrat deschis și după Legea Domnului, chiar dacă mesajul său a fost incomod și nu a menajat ipocrizia clasei conducătoare. Răspunsul său însă este tratat ca o lipsă de respect din partea unui soldat care intervine și îi administrează o palmă corectivă. Isus mai intervine o dată în acest tablou destul de ermetic și pare să se apere în fața violenței unui slujbaș care face exces de zel. Scena se încheie cu această replică, iar textul ne spune că prizonierul este trimis către marele preot Caiafa. Evanghelia nu relatează nimic despre această etapă, sugerând cumva că s-au încheiat conturile cu liderii religioși. Mesia este abandonat de propriul popor, iar Isus trăiește această dramă în tăcere, în solidaritate cu suferința tuturor profeților respinși și uciși de evrei chiar în numele lui Dumnezeu.

A treia întâlnire decisivă este cea dintre Isus și Pilat, dintre Mesia și autoritatea politică a epocii. Am subliniat deja că Evanghelia după Ioan alocă mai mult spațiu acestei confruntări și că reprezentantul Cezarului pare să aibă mai mult discernământ în judecarea lui Cristos. Întregul tablou este prezentat în două scene succesive, una în acest capitol și una în capitolul nouăsprezece. Ambele au un caracter teatral și sunt foarte vizuale. Prima se deschide cu aducerea lui Isus în fața lui Pilat de către reprezentanții conducerii evreiești. Interesant este că până aici textul biblic nu menționează nici o acuzație adusă lui Cristos și nici sentința dată de forul legislativ iudeu. Abia în acest context este afirmat că este considerat un făcător de rele și este subliniată dorința evreilor de a-l condamna la moarte, dar această decizie nu se poate lua decât de guvernatorul roman. După o scurtă discuție a lui Pilat cu cei care l-au adus pe Isus, urmează întâlnirea directă și oarecum privată dintre cei doi în camera de judecată. Interogatoriul începe abrupt cu întrebarea lui Pilat dacă Isus se consideră pe sine împăratul iudeilor. Sensul acestei întrebări este mai clar la sinoptici și reprezintă de fapt acuzația liderilor religioși cu care se prezintă în fața autorității romane. Doar o asemenea acuzație poate fi considerată gravă și poate fi judecată de guvernatorul Pilat pentru că ar reprezenta o amenințare la adresa stabilității administrative din Palestina.

Dialogul dintre Isus și Pilat reprezintă contextul în care autorul biblic așază alte câteva argumente teologice importante cu privire la persoana și misiunea lui Cristos. Interesant este faptul că Isus îl provoacă direct pe Pilat, iar acesta intră în joc și creează cadrul pentru răspunsul Mântuitorului. Confruntarea dintre Isus și Pilat nu se dă pe terenul autorității politice, pentru că miza nu este legată de dobândirea sau subminarea unei puteri regale din lume. Isus nu a venit să înlocuiască stăpânirea romană cu una propusă de el și să își revendice titlul de rege al iudeilor, așa cum poate și-ar fi dorit evreii de la Mesia. Cu alte cuvinte, Cristos nu este o amenințare pentru Roma, pentru că împărăția sa este de altă natură, iar autoritatea sa urmărește alte scopuri. Falsul conflict dintre Isus și Cezar este astfel demascat, iar discuția se mută în alt plan. Cristos mărturisește că are o împărăție care nu este din această lume și astfel înlătură orice obiectiv politic din orizontul misiunii sale în lume. Istoria rămâne sub exercițiul autorității politice, după voia lui Dumnezeu, iar iconomia mântuirii nu presupune nici înlocuirea și nici anexarea ei dimensiunii religioase. Așa cum o afirmă și Pilat, Isus nu refuză titlul de împărat, dar îi recunoaște natura complet diferită de cea a Cezarului. Dacă autoritatea politică este chemată să mențină ordinea în lume, cea spirituală are scopul de a proclama adevărul. Cele două coexistă și se întâlnesc pe terenul experienței umane care are nevoie de ambele. Prima scenă a întâlnirii dintre Isus și Pilat se termină cu celebra întrebare care nu primește un răspuns direct și care va fi reluată mereu de marile spirite ale umanității de-a lungul istoriei: „Ce este adevărul”?.

A doua parte a confruntării dintre Isus și Pilat are loc după ce evreii au răspuns neașteptat la propunerea procuratorului de a-l elibera pe prizonier, conform cutumei de a oferi un dar evreilor cu ocazia sărbătorilor pascale. Scena este foarte teatrală, cu intrări și ieșiri, cu mișcări între cadrul privat din sala de judecată și curtea exterioară unde se aflau trimișii sistemului religios evreiesc. Pilat este foarte viu, implicat emoțional și dornic de a-l elibera pe Isus. Liderii poporului declină propunerea și cer eliberarea tâlharului Barabas, iar pentru Isus cer pedeapsa capitală. Pilat pare convins de nevinovăția lui Isus de la prima întrevedere, astfel că apare public și anunță că nu a găsit nici o vină în dreptul lui. Cu această ocazie, autorul biblic ne pune la dispoziție a doua sintagmă care asigură celebritatea lui Pilat în memoria istoriei. Isus este adus afară în fața iudeilor, costumat de soldați într-un personaj regal pentru a sublinia ridicolul situației, iar procuratorul roman rostește în fața celor adunați: Ecce Homo (Iată omul!). Apariția și prezentarea lui Isus în această ipostază regală, dar a unui om umil, au animat și mai mult spiritele și au adus în atenție a doua acuză capitală la adresa lui, una care are îndeosebi un conținut religios. Pilat se apără că nu găsește nici o vină în Isus, însă evreii consideră că trebuie să moară pentru că s-a numit pe sine Fiul lui Dumnezeu. Contrastul este evident. Pe de o parte, textul insistă pe prezentarea lui Isus ca un om smerit, ca un slujitor autentic care se supune autorităților religioase și politice. Pe de altă parte, este acuzat că el se declară Fiul lui Dumnezeu, lucru care îl marchează și pe Pilat și îl face să reia dialogul cu Isus. Urmează o întrebare care vizează originea și identitatea lui Cristos, dar la care Isus nu răspunde. Această tăcere amintește de poziția lui Isus în fața preoților și de decizia de a nu se apăra în fața unor acuzații nejustificate. Provocat de insistența și viziunea lui Pilat cu privire la propria autoritate, asistăm la un ultim răspuns al lui Isus care are un profund caracter teologic. El subliniază că autoritatea politică este parte a voii și planului divin în lume, așa cum se întâmplă și cu cea religioasă. Însă asumarea și utilizarea acestora implică responsabilitatea și răspunderea în fața lui Dumnezeu.

Este remarcabil faptul cum Isus răspunde acuzațiilor și cum pune în lumină câteva principii esențiale pentru existența umană, fără a se pune pe sine în centrul atenției și fără a face caz de persoana sa. Deși este învinuit de două păcate capitale, de subminarea autorității politice și blasfemie, el nu caută să își apere nevinovăția, ci se folosește de contextul acestui simulacru de proces pentru a afirma adevărul. Confruntările cu cele două instanțe de judecată au fost ocazii de a arăta încă o dată caracterul lui Isus, fermitatea deciziei sale de a împlini iconomia lui Dumnezeu. Evanghelia ne pune la îndemână o serie de detalii cu privire la modul în care Isus a făcut față unei imense presiuni din partea forțelor lumii din vremea sa. Nu a dovedit nici superioritatea distantă a unui rege care își cunoaște poziția și prerogativele sau a unei zeități care nu este atinsă de jocul meschin al intereselor umane și nici slăbiciunea bolnăvicioasă a omului fricos care ar face orice să scape din fața acuzațiilor și a unei condamnări la moarte. Dimpotrivă, Isus a demonstrat curaj, bun simț și spirit treaz, încredere în asistența și implicarea lui Dumnezeu în toate detaliile, convingerea că a ales calea cea bună a slujirii și dedicării pentru discipolii și frații săi. În fața celor două autorități a arătat că le cunoaște menirea și natura și le-a confruntat cu onestitate, fără a ataca persoanele în cauză, ci poziția și responsabilitatea lor. Delimitările conceptuale și teologice cu care a operat Cristos în acest context reprezintă o expresie a misiunii sale, un model lăsat ucenicilor lui în privința înțelegerii naturii lucrurilor și raportării coerente la realitate. Grație lui Isus, istoria și eternitatea se întâlnesc în această lume, autoritatea politică și cea spirituală își fac simțită prezența, iar împărăția lui Cristos se manifestă pentru împlinirea scopului ei, de a-i întoarce pe oameni la Dumnezeu.

Dănuț Jemna

via Isus din evanghelii (18) — Persona

Until the End of Time…

From Maria Popova’s precious Brain pickings

brainpickings/marcus-aurelius-brian-greene?e=e3703c47a5

In the fullness of time all that lives will die. For more than three billion years, as species simple and complex found their place in earth’s hierarchy, the scythe of death has cast a persistent shadow over the flowering of life. Diversity spread as life crawled from the oceans, strode on land, and took flight in the skies. But wait long enough and the ledger of birth and death, with entries more numerous than stars in the galaxy, will balance with dispassionate precision. The unfolding of any given life is beyond prediction. The final fate of any given life is a foregone conclusion.

The mental faculties that allow us to shape and mold and innovate are the very ones that dispel the myopia that would otherwise keep us narrowly focused on the present. The ability to manipulate the environment thoughtfully provides the capacity to shift our vantage point, to hover above the timeline and contemplate what was and imagine what will be. However much we’d prefer it otherwise, to achieve “I think, therefore I am” is to run headlong into the rejoinder “I am, therefore I will die.”

 

2e292385-dc1c-4cfe-b95e-845f6f98c2ec.png

untiltheendoftime_briangreene.jpg?fit=320%2C468

Most of us deal quietly with the need to lift ourselves beyond the everyday. Most of us allow civilization to shield us from the realization that we are part of a world that, when we’re gone, will hum along, barely missing a beat. We focus our energy on what we can control. We build community. We participate. We care. We laugh. We cherish. We comfort. We grieve. We love. We celebrate. We consecrate. We regret. We thrill to achievement, sometimes our own, sometimes of those we respect or idolize.

Through it all, we grow accustomed to looking out to the world to find something to excite or soothe, to hold our attention or whisk us to someplace new. Yet the scientific journey we’ve taken suggests strongly that the universe does not exist to provide an arena for life and mind to flourish. Life and mind are simply a couple of things that happen to happen. Until they don’t. I used to imagine that by studying the universe, by peeling it apart figuratively and literally, we would answer enough of the how questions to catch a glimpse of the answers to the whys. But the more we learn, the more that stance seems to face in the wrong direction.

margaretcook_leavesofgrass17.jpg

Art by Margaret C. Cook from a rare 1913 edition of Walt Whitman’s Leaves of Grass. (Available as a print.)

 

Premieră editorială la Humanitas: „Fluviul conștiinței” de Oliver Sacks — dilemaveche.ro

Editura Humanitas vă prezintă în premieră un fragment din Fluviul conștiinței, ultima carte a lui Oliver Sacks, apărută de curînd în colecția Eseu.

Fluviul conștiinței (fragment)

În copilărie eram fascinat de viteză, de gama sa largă din lumea înconjurătoare. Oamenii se deplasau cu viteze diferite; animalele, și mai și. Aripile insectelor se mișcau atît de iute, că nu le puteai vedea, deși puteai să estimezi frecvența după tonul pe care îl emiteau – un sunet neplăcut, un mi înalt la țînțari, sau un bîzîit plăcut de bas la bondarii grași care zburau mereu vara în jurul nalbelor. Țestoasa noastră de casă, căreia îi lua și o zi întreagă să traverseze grădina, părea să trăiască în cu totul alt timp. Dar cum rămînea cu mișcările plantelor? Coboram în grădină dimineața și găseam nalbele un pic mai înalte, trandafirii ceva mai strîns împletiți în jurul pergolei, dar, oricît de răbdător aș fi fost, nu îi puteam surprinde niciodată mișcîndu-se.

Asemenea experiențe au jucat un rol în interesul meu pentru fotografie, care îmi permitea să modific rata mișcării, să o grăbesc sau să o încetinesc, astfel că puteam vedea, ajustat la rata percepției umane, detalii ale mișcării sau modificări care altminteri erau dincolo de capacitatea ochiului de a le percepe. Eram încîntat de microscoape și telescoape (frații mei mai mari, studenți la medicină și interesați de observarea păsărilor, își țineau instrumentele în casă), și îmi închipuiam încetinirea sau accelerarea mișcării ca pe un soi de echivalent temporal al acestor instrumente: mișcarea cu încetinitorul, ca o amplificare, o microscopie a timpului, iar accelerarea ei ca un racursi, o telescopare a timpului.

Am experimentat cu fotografii de plante. Ferigile, în special, mă atrăgeau în multe feluri, nu în ultimul rînd prin vîrfurile lor strîns răsucite în spirale, sub tensiunea timpului pe care-l înglobau, ca niște arcuri de ceas, cu tot viitorul rulat înăuntrul lor. Așa că-mi puneam aparatul de fotografiat în grădină, pe un tripod, și făceam fotografii ale mugurilor răsuciți în spirală din oră în oră; developam negativele, le tipăream și legam vreo zece, douăsprezece într-o cărticică pe care o răsfoiam rapid. Și iată cum, ca prin minune, puteam vedea mugurii desfăcîndu-se ca trompetele răsucite de hîrtie în care suflam la petreceri, în doar o secundă sau două, pe cînd în timp real dura vreo două zile.

Încetinirea mișcării nu era la fel de ușoară ca accelerarea ei, și pentru asta depindeam de vărul meu, fotograf, care avea un aparat de filmat capabil să surprindă peste o sută de cadre pe secundă. Cu acesta, reușeam să prind bondarii la lucru, în timp ce pluteau peste nalbe, și să le încetinesc bătăile aripilor, estompate de viteză, astfel încît să pot vedea clar fiecare mișcare în sus și în jos.

Interesul meu față de viteză, mișcare și timp, precum și față de felurile posibile de a le face să pară mai rapide sau mai încete, m-a făcut să-mi placă în mod deosebit două dintre nuvelele lui H.G. Wells, Mașina timpului și Noul accelerator, cu descrierile lor viu zugrăvite, aproape cinematografice, ale timpului modificat.

„Pe măsură ce continuam, nopțile urmau zilelor ca bătăile unei aripi negre“, povestește Călătorul în Timp al lui Wells:

‑[V]edeam cum soarele urcă iute pe cer, dîndu-i ocol în fiecare minut, și fiecare minut însemna o zi. […] Mersul celui mai încet melc era mult prea rapid pentru mine. […] Apoi, pe măsură ce îmi continuam drumul cu viteză din ce în ce mai mare, palpitația zilelor și a nopților s-a topit într-un cenușiu continuu; […] soarele a devenit o fîșie de foc, […] iar luna o panglică mai palidă, fluturătoare. […] Vedeam copacii crescînd și transformîndu-se ca niște nori de aburi […] clădiri uriașe ridicîndu-se neclare și frumoase și dispărînd ca un vis. Întreaga suprafață a pămîntului părea schimbată – topindu-se și curgînd sub ochii mei.

În Noul accelerator se întîmplă exact invers, e povestea unui medicament care îți accelerează percepția, gîndurile și metabolismul de cîteva mii de ori. Inventatorul său și naratorul, care au luat împreună medicamentul, ies într-o lume înghețată, privind

‑oameni ca noi, și totuși nu în întregime ca noi, înlemniți în atitudini neglijente, surprinși în mijlocul gesturilor […] [și] o albină plutind prin aer, cu aripile bătînd rar și înaintînd cu viteza unui melc nemaipomenit de leneș.

Mașina timpului a fost publicată în 1895, cînd exista un interes puternic pentru noile capacități ale cinematografiei și fotografiei de a revela detalii ale mișcărilor care nu erau accesibile ochiului liber. Étienne-Jules Marey, un fiziolog francez, a fost primul care a arătat că un cal în galop are la un moment dat toate cele patru copite în aer. Munca sa, așa cum arată istoricul Marta Braun, a fost un stimul esențial pentru faimoasele studii fotografice asupra mișcării făcute de Eadweard Muybridge. Marey, la rîndul său stimulat de Muybridge, a dezvoltat aparate fotografice de mare viteză, care puteau încetini și aproape încremeni mișcarea păsărilor și a insectelor în timpul zborului și, la extrema opusă, a folosit fotografii secvențiale pentru accelerarea mișcărilor altminteri aproape imperceptibile ale aricilor-de-mare, stelelor-de-mare și altor animale acvatice.

Mă întrebam uneori dacă vitezele animalelor și ale plantelor ar putea fi foarte diferite de ce erau: cît de constrînse erau de limitele interne și cît de cele externe – gravitația pămîntului, cantitatea de energie primită de la soare, cantitatea de oxigen din atmosferă și așa mai departe. Astfel că eram fascinat de încă o poveste a lui Wells, Primii oameni în Lună, cu frumoasa sa descriere a felului în care creșterea plantelor era accelerată în chip dramatic pe un corp ceresc care are doar o fracțiune din gravitația Pămîntului:

‑Cu o siguranță desăvîrșită, cu rapiditate, aceste semințe uimitoare scoteau o mică rădăcină, în jos, către sol și un mugure ciudat, în formă de ghem, în sus. […] Mugurii în formă de ghem se umflară, se încordară și se deschiseră dintr-odată, lăsînd să țîșnească o coroniță de vîrfuri roșii și ascuțite […] care începură să crească repede, vizibil, chiar în timp ce le priveam. Era o mișcare mai înceată decît a oricărui animal, dar mai rapidă decît a oricărei plante pe care o văzusem vreodată. Cum pot să vă fac să vă imaginați felul în care creșteau? […] Ați luat vreodată un termometru în mînă, într-o zi răcoroasă, și ați observat cum se urcă în tub subțirea coloană de mercur? La fel creșteau și aceste plante lunare.

Aici, ca în Mașina timpului și Noul accelerator, descrierea are un caracter cinematografic irezistibil și m-a făcut să mă întreb dacă tînărul Wells nu văzuse cumva fotografii secvențiale cu plante sau dacă nu chiar experimentase cu așa ceva, la fel cum o făcusem eu.

***

OLIVER SACKS (9 iulie 1933 – 30 august 2015) s-a născut la Londra, într-o familie de medici, şi a studiat medicina la Queen’s College, Oxford. La începutul anilor ’60 s-a stabilit în Statele Unite, la San Francisco. Din 1965 locuieşte la New York, unde este profesor de neurologie la Albert Einstein College of Medicine. Preocuparea sa constantă a fost lucrul cu pacienţii suferind de boli neurologice pentru a-i ajuta sa trăiască în condiţii cît mai apropiate de normalitate. Oliver Sacks a imbinat activitatea medicală cu scrisul, iar cărţile în care prezintă publicului larg cazurile sale clinice s-au bucurat de o uriaşă notorietate internaţională – au fost traduse în 22 de limbi, în tiraje de milioane de exemplare. În plus, opera lui Oliver Sacks a avut un mare impact asupra intelectualilor umanişti şi asupra artiştilor. Ele sînt studiate în universităţi de către neurologi, scriitori, filozofi şi sociologi. Awakenings a stat la baza filmului cu acelaşi titlu (cu Robert De Niro si Robin Williams, film nominalizat pentru Premiul Oscar) şi piesei lui Harold Pinter, A Kind of AlaskaOmul care îşi confunda soţia cu o pălărie (The Man Who Mistook His Wife for a Hat) a fost de asemenea pusă în scenă, cu mare succes, în regia lui Peter Brook. Carti: Migraine (1970), Awakenings (1973), A Leg to Stand On (1984), The Man Who Mistook His Wife for a Hat (1985), Seeing Voices (1989), An Antropologist on Mars (1995), The Island of the Colorblind (1997), Uncie Tungsten: Memories of a Chemical Boyhood (2001), Oaxaca Journal (2002), Musicophilia: Tales of Music and the Brain (2007), The Mind’s Eye (2010), Hallucinations (2012), On the Move: A Life (2015, trad. rom. În mişcare: O viaţă, Humanitas, 2015), Gratitude (2015, trad. rom. Recunoştinţă, Humanitas, 2017), The River of Consciousness (2017, trad. rom. Fluviul conștiinței, Humanitas, 2020).

via Premieră editorială la Humanitas: „Fluviul conștiinței” de Oliver Sacks — dilemaveche.ro

The Lord Appears to Elijah

1 Kings 19

19 Now Ahab told Jezebel everything Elijah had done and how he had killed all the prophets with the sword. So Jezebel sent a messenger to Elijah to say, “May the gods deal with me, be it ever so severely, if by this time tomorrow I do not make your life like that of one of them.”

Elijah was afraid and ran for his life. When he came to Beersheba in Judah, he left his servant there, while he himself went a day’s journey into the wilderness. He came to a broom bush, sat down under it and prayed that he might die. “I have had enough, Lord,” he said. “Take my life; I am no better than my ancestors.” Then he lay down under the bush and fell asleep.

All at once an angel touched him and said, “Get up and eat.” He looked around, and there by his head was some bread baked over hot coals, and a jar of water. He ate and drank and then lay down again.

The angel of the Lord came back a second time and touched him and said, “Get up and eat, for the journey is too much for you.” So he got up and ate and drank. Strengthened by that food, he traveled forty days and forty nights until he reached Horeb, the mountain of God. There he went into a cave and spent the night.

And the word of the Lord came to him: “What are you doing here, Elijah?”

10 He replied, “I have been very zealous for the Lord God Almighty. The Israelites have rejected your covenant, torn down your altars, and put your prophets to death with the sword. I am the only one left, and now they are trying to kill me too.”

11 The Lord said, “Go out and stand on the mountain in the presence of the Lord, for the Lord is about to pass by.”

Then a great and powerful wind tore the mountains apart and shattered the rocks before the Lord, but the Lord was not in the wind. After the wind there was an earthquake, but the Lord was not in the earthquake. 12 After the earthquake came a fire, but the Lord was not in the fire. And after the fire came a gentle whisper. 13 When Elijah heard it, he pulled his cloak over his face and went out and stood at the mouth of the cave.

Then a voice said to him, “What are you doing here, Elijah?”

14 He replied, “I have been very zealous for the Lord God Almighty. The Israelites have rejected your covenant, torn down your altars, and put your prophets to death with the sword. I am the only one left, and now they are trying to kill me too.”

15 The Lord said to him, “Go back the way you came, and go to the Desert of Damascus. When you get there, anoint Hazael king over Aram. 16 Also, anoint Jehu son of Nimshi king over Israel, and anoint Elisha son of Shaphat from Abel Meholah to succeed you as prophet. 17 Jehu will put to death any who escape the sword of Hazael, and Elisha will put to death any who escape the sword of Jehu. 18 Yet I reserve seven thousand in Israel—all whose knees have not bowed down to Baal and whose mouths have not kissed him.”

Élie

Intâlnirea lui Ilíe cu Dumnezeu, 1 Regi, 19

9 A ajuns acolo, la peşteră, şi a adormit acolo; şi, iată, a fost [adresat] un cuvânt al Domnului către el: „Ce faci aici, Ilíe?”. 10 El a răspuns: „Sunt plin de zel pentru Domnul Dumnezeul Sabaót, pentru că fiii lui Israél au abandonat alianţa ta, au demolat altarele tale şi i-au ucis cu sabia pe profeţii tăi; am rămas doar eu, însă caută viaţa mea pentru a o lua”. 11 [Domnul] i-a zis: „Ieşi şi stai pe munte în faţa Domnului, deoarece, iată, Domnul e pe punctul să treacă!”. Atunci a fost un vânt mare şi puternic, să rupă munţii şi să despice stâncile în faţa Domnului; dar nu era în vânt Domnul. După vânt a fost un cutremur de pământ; dar nu era în cutremur Domnul. 12 După cutremur a fost un foc; dar nu era în foc Domnul; după foc a fost un sunet de linişte adâncă. 13 Când l-a auzit Ilíe, şi-a acoperit faţa cu mantaua, a ieşit şi a stat la intrarea peşterii; şi, iată, a fost o voce către el: „Ce faci aici, Ilíe?”. 14 El a răspuns: „Sunt plin de zel pentru Domnul Dumnezeul Sabaót, pentru că au abandonat alianţa ta fiii lui Israél, au demolat altarele tale şi i-au ucis cu sabia pe profeţii tăi; am rămas doar eu, însă caută viaţa mea pentru a o lua”.

15 Domnul i-a spus: „Mergi, întoarce-te pe calea ta, spre pustiul Damáscului; când ajungi, unge-l pe Hazaél rege peste Arám, 16 pe Iehú, fiul lui Nimsí, unge-l rege peste Israél şi pe Elizéu, fiul lui Şafát din Ábel-Mehóla, unge-l profet în locul tău! 17 Pe cel care va scăpa de sabia lui Hazaél îl va ucide Iehú, iar pe cel care va scăpa de sabia lui Iehú îl va ucide Elizéu. 18 Dar am păstrat în Israél şapte mii [de oameni] ai căror genunchi nu s-au plecat înaintea lui Báal şi ale căror guri nu l-au sărutat”.

Saint Dominique de Guzman (✝ 1221)

Fondateur de l’Ordre des Frères prêcheurs

Le troisième fils de Félix de Guzman était un curieux étudiant à l’Université de Palencia en Espagne. La famine désolant la ville, il vendait ses livres pour secourir les pauvres. Tout saint Dominique est inscrit dans ce geste : étudier est une bonne chose, mais le souci des hommes est premier. Devenu chanoine régulier d’Osma en Vieille-Castille, il accompagne son évêque Diègue en voyage et c’est en traversant le midi de la France que tous deux sont frappés par les ravages de l’hérésie des cathares(*). Diègue et Dominique vont à Rome et obtiennent du pape Innocent III la mission de parcourir, avec quelques compagnons, les régions concernées et d’y prêcher l’Evangile par la parole et par l’exemple. La pauvreté évangélique et l’entrain joyeux caractérisent ces prédicateurs. Ils vont deux par deux, prêchant et mendiant leur nourriture. Saint Dominique s’appuie sur la prière du monastère de Prouilhe, près de Fanjeaux, où il a rassemblé quelques „parfaites” cathares converties. Afin de poursuivre et étendre son œuvre de prédication, il réunit ses premiers compagnons dans un couvent de Toulouse dans le même souci de radicale pauvreté. Le pape Honorius III approuve en 1216 son œuvre qui devient l’Ordre des Frères prêcheurs. Dès l’année suivante, ils les dispersent dans toute l’Europe afin d’y fonder des couvents. Il meurt d’épuisement à Bologne.

(*) voir sur le site internet du diocèse de Montpellier: „L’hérésie albigeoise (Cathares), au XIIIe siècle va secouer durement notre région” (annuaire du diocèse, document pdf page 132)

https://nominis.cef.fr/contenus/saint/1619/Saint-Dominique-de-Guzman.html

Kindness, a poem

KINDNESS

Before you know what kindness really is

you must lose things,

feel the future dissolve in a moment

like salt in a weakened broth.

What you held in your hand,

what you counted and carefully saved,

all this must go so you know

how desolate the landscape can be

between the regions of kindness.

How you ride and ride

thinking the bus will never stop,

the passengers eating maize and chicken

will stare out the window forever.

Before you learn the tender gravity of kindness,

you must travel where the Indian in a white poncho

lies dead by the side of the road.

You must see how this could be you,

how he too was someone

who journeyed through the night with plans

and the simple breath that kept him alive.

Before you know kindness as the deepest thing inside,

you must know sorrow as the other deepest thing.

You must wake up with sorrow.

You must speak to it till your voice

catches the thread of all sorrows

and you see the size of the cloth.

Then it is only kindness that makes sense anymore,

only kindness that ties your shoes

and sends you out into the day to mail letters and purchase bread,

only kindness that raises its head

from the crowd of the world to say

It is I you have been looking for,

and then goes with you everywhere

like a shadow or a friend.

                      Naomi Shihab Nye

On Mount Tabor

Mount Tabor - Israel Advantage Tours, Inc.

 

What Really Happened at the Transfiguration?

The Transfiguration

17 After six days Jesus took with him Peter, James and John the brother of James, and led them up a high mountain by themselves. There he was transfigured before them. His face shone like the sun, and his clothes became as white as the light. Just then there appeared before them Moses and Elijah, talking with Jesus.

Peter said to Jesus, “Lord, it is good for us to be here. If you wish, I will put up three shelters—one for you, one for Moses and one for Elijah.”

While he was still speaking, a bright cloud covered them, and a voice from the cloud said, “This is my Son, whom I love; with him I am well pleased. Listen to him!”

When the disciples heard this, they fell facedown to the ground, terrified. But Jesus came and touched them. “Get up,” he said. “Don’t be afraid.” When they looked up, they saw no one except Jesus.

As they were coming down the mountain, Jesus instructed them, “Don’t tell anyone what you have seen, until the Son of Man has been raised from the dead.”

10 The disciples asked him, “Why then do the teachers of the law say that Elijah must come first?”

11 Jesus replied, “To be sure, Elijah comes and will restore all things. 12 But I tell you, Elijah has already come, and they did not recognize him, but have done to him everything they wished. In the same way the Son of Man is going to suffer at their hands.” 13 Then the disciples understood that he was talking to them about John the Baptist.