Sanda Oprescu, Jurnal parizian, ultima parte

Din Observator Cultural

Publicăm ultima parte a scrisorilor-jurnal trimise de la Paris fiicei sale de către profesoara și traducătoarea Sanda Oprescu. Cu speranța că acest mic gest de reparație, fie și postum, față de o personalitate nedrept de puțin cunoscută publicului v-a stîrnit curiozitatea, se cuvine spus că Jurnalul Parizian va fi inclus, alături de alte scrieri, interviuri, cronici, evocări și fotografii, într‑o viitoare carte-album dedicată Sandei Oprescu. (Alina CIULACU)

27.XII.1971, ora 22.10

Draga mea, ştiu că am să te dezamăgesc foarte rău şi mi se rupe inima, crede-mă, dar nu mai pot să-ţi aduc mag. Ni s-a comunicat oficial că de la 1 ianuarie încolo nu mai e voie să aducem nici un aparat electric. M-am necăjit aşa de rău, încît uneia dintre colege i s-a făcut milă de mine şi mi-a promis că imediat ce ajungem la Bucureşti îmi împrumută suma necesară ca să-ţi cumpăr de acasă cel mai bun şi robust mag. Deci, visul tău dintotdeauna ţi-l realizez la sfîrşitul lui ianuarie. Te rog să nu te amărăşti. În schimb, m-am dus la cel mai mare pantofar din Paris (celebrul Bally) şi ţi-am luat cele mai frumoase cizme pe care le-am văzut în tot Parisul: piele lăcuită brun-roşcat, cătărămiţă şi un toculeţ. În bani se cifrează la jumătate de mag. Acum să nu-ţi închipui că sînt ceva aurit-poleit. Sînt foarte frumoase şi ultramoderne, dar nu trăsnite; Bally nu face marfă pentru nebunii de hippy, ci pentru cucoane rafinate. Mie, pînă în prezent, nu am îndrăznit să‑mi iau cizme nici de la solduri. Sper din toată inima să-ţi placă.

Tot azi m-am întîlnit cu Micaela Slăvescu, venită pentru trei săptămîni, şi cu ea încă o colegă, Sanda Emilian, și mi-am făcut o veche dambla: am fost şi am băut o cafea la vestita cafenea literară „Les deux Magots“, din faţa Bisericii Saint Germain des Près. O cafenea venerabilă, în care pluteşte, parcă, în aer fumul ţigărilor lui Sartre. Era puţin soare, de unde stăteam vedeam exact turnul bisericii şi-mi era sufletul plin de poezie. Pa. Va urma

28.XII.1971

Iubito, ce mică e lumea! Ministerul ne-a repartizat pe perioada vacanţei o cucoană, o funcţionară a lor, să ne conducă cu maşina prin diverse locuri din jurul Parisului. Ima­ginează-ţi că doamna respectivă e nici mai mult, nici mai puţin decît nevasta fostului meu profesor de literatură, monsieur Requier, cel cu părul roşu, cu care am făcut clasicismul în anul I. M-am foarte înduioşat. Azi ne-a dus în cel mai minunat oraş din Franţa, la Chartres, la vreo 60 de kilometri. Aici se află celebra catedrală gotică. Despre ea nu pot să-ţi spun decît atît: m-a impresionat în aşa hal, încît m-am pomenit că sînt cu obrajii uzi de lacrimi fără să-mi fi dat seama că plîng în public. Noroc că era întuneric şi nu m-a văzut nimeni. Efectiv, pînă în prezent nimic nu m-a zguduit în aşa măsură. Mîine ne duce la Saint-Denis, unde sînt îngropaţi majoritatea regilor Franţei. După Chartres însă, mare minune să-mi mai răscolească ceva sufletul. Şi orăşelul e nemaipomenit de înduioşător: există o străduţă atît de îngustă, încît întinzînd braţele în lături am atins pereţii caselor care stăteau faţă în faţă. Vechi case medievale, prăvălioare mici şi o splendoare de monument modern, care însă se încadrează admirabil în peisaj, gen monumentul ăla al eroilor de Vida Geza: o mînă imensă la nivelul solului şi, în pumnul strîns al acestei mîini, o sabie frîntă. Monumentul este închinat unui mare erou al Rezistenţei, Jean Moulins, fostul prefect al regiunii, ucis de nemţi. Foarte impresionant. Mîine îţi mai povestesc ce-oi mai vedea. Pa, iubito, şi te rog nu te enerva. Te sărut dulce. Pa.

3.I.1972

Frumoaso! De cînd m-ai obligat să mă refugiez în cea mai strictă reciprocitate, am pierdut şirul, cum se zice, şi nu prea mai ţin minte ce ţi-am spus şi ce nu. Bănuiesc că nu ţi-am descris Revelionul à la française. Voi începe deci cu începutul anului ‘72. Rodica, Sanda mare (de la Iaşi) şi cu mine am mîncat devreme şi, la 11 ora locală, deci la adevăratul nostru Revelion, am ciocnit un pahar de şampanie în cinstea noului an şi, mai ales, a celor care ne sînt dragi de acasă (deci eu, în primul rînd, în cinstea ta). Apoi ne-am dus amîntrele pe Champs-Elysées, deoarece administratoarea hotelului ne spusese că e un spectacol care merită văzut. Ştiu că vei pune la îndoială veridicitatea relatărilor mele, atribuindu-le excesului meu de humor, dar, pentru o dată, te rog să admiţi că orice calificative aş folosi, tot e prea palid ca idee. Încearcă să-ţi închipui o stradă lată, pe care încap în mod normal cîte cinci maşini alăturate într-un sens şi cinci într‑altul, invadată de o masă de oameni care blochează toată circulaţia, care se suie în picioare pe capotele maşinilor şi de acolo aruncă serpentine şi confetti, urlă, cîntă şi se sărută. Cînd zic se sărută nu mă refer la îndrăgostiţi, rude etc., ci necunoscuţi care sar la om şi-l pupă pe amîndoi obrajii. Pe margine, suiţi în picioare pe bănci, străini de toate culorile care fotografiază, filmează şi contemplă, înmărmuriţi, valul acesta de nebunie colectivă. Pe trotuarele propriu-zise am văzut însă două lucruri care pun admirabil în evidenţă psihologia franţuzească: cozi de cîte 30 de metri la cinematografe în noaptea de Revelion şi oameni care stau la cafenea cu o ceşcuţă de cafea în faţă şi se uită pe geam!!! Am căscat şi noi niţel gura şi, la 12 şi jumătate, ne-am băgat în pat, căci a doua zi, la ora 9, trebuia să vină doamna care ne plimbă să ne ducă la Versailles.

Aici am văzut pe îndelete parcul, micul şi marele Trianon, Versailles-ul propriu-zis cu aşa-numitele „grands appartements“, lucruri pe care le văd toţi turiştii, dar, în calitatea noastră de invitaţi speciali, am avut privilegiul să vedem şi „les petits appartements“, precum şi sala de teatru. În toată această vizită prin locurile nebîntuite de turişti, am fost însoţite de o doamnă bătrînă de o mare şi profundă erudiţie, fostă profesoară la Cambridge sau Oxford, care de 30 de ani cercetează istoria castelului şi, mai ales, se ocupă de reconstituirea anumitor părţi ale lui. Ne-a explicat cu atîta elan şi inteligentă sensibilitate totul, încît am retrăit parcă întreaga istorie a Franţei. M-a impresionat grozav micul salon de muzică al fiicei lui Ludovic al XV-lea, în care a cîntat Mozart la clavecin cînd avea 9 ani. De asemenea, în marea Galerie a oglinzilor mi s-a zbîrlit părul gîndindu-mă că acele oglinzi, astăzi uşor înnegrite, au reflectat nu numai oameni de acum 100 de ani, dar pe Ludovic al XIV şi, de ce nu, şi pe Molière… Nu auriturile şi picturile m-au impresionat, ci încărcătura poetică a locurilor, istoria şi viaţa care par şi astăzi că freamătă în draperiile, clanţele, lămpile de acolo. Am plecat ameţită.

Nu ştiu dacă am apucat să-ţi povestesc că am mai văzut Saint Germain en Laye (castelul lui François I – admirabil muzeu de antichităţi) şi Malmaison, reşedinţa împărătesei Joséphine, prima nevastă a lui Napoleon. Şi‑am luat nişte ilustrate. Castelul e mic şi conţine şi lucruri (după mine) de un prost‑gust izbitor, dar e emoţionant prin faptul că a păstrat în el ceva din personalitatea acestei femei. Parcul, în schimb, e absolut sublim (gen parc romantic englezesc, dar fără grote artificiale şi alte prostii, ci cu peluze, copaci şi trandafiri nenumăraţi) – mi-au dat lacrimile de emoţie cînd am văzut aici prima ninsoare din Franţa, căzînd nepăsătoare peste nişte tufe admirabile de trandafiri galbeni înfloriţi în plină iarnă. Pe lac plutea o lebădă de o eleganţă infinită. Joséphine adora trandafirii şi lebedele şi a cerut ca în amintirea ei să nu lipsească niciodată din parc.

După atîta baie de trecut istoric, am văzut şi Parisul viitorului: vertical şi impersonal. În schimb, noua linie de metrou care leagă Etoile de acest nou Paris e formidabilă. Pe mine mă mira viteza cu care circulă vechiul metrou. Ăsta nou mi-a făcut pur şi simplu rău fizic. La pornire, acceleraţia e mai acceptabilă – ţi se înfundă doar urechile, ca la decolarea avionului, dar la sosire deceleraţia e mai brutală şi mi-a venit un fel de ameţeală cu greaţă. Şi toate astea în răstimp de două minute şi ceva. În primul magazin universal de lux (zis pe „franţuzeşte” drug-store!) în care am intrat în acest cartier, numit Défense, m-am emoţionat şi nu mi-a venit să-mi cred urechilor. La peste 2.000 de kilometri depărtare de ţară, un difuzor transmitea valuri de muzică populară românească, iar la casă era un mic afiş pe care era scris „Merci“ în mai multe limbi, printre care şi în româneşte (cu transcripţie fonetică). Foarte înduioşător cînd eşti departe şi ţi-e dor. Pe străzi şi prin staţiile de metrou din oraşul vechi şi nou, panouri cu invitaţii la călătorie, printre care multe cu „Visitez la Roumanie!“.

Ieri, 2.I.1972, am fost invitaţi, împreună cu alţi stagiari aflaţi la Paris cu burse franţuzeşti, la teatru. O operă bufă tîmpită de Offenbach, bine jucată şi cîntată (şi chiar dansată – inevitabilul „french-cancan“), şi apoi la un dineu ultraelegant într-un restaurant chic din Bois de Vincennes. Eram 16 suflete cu totul, veniţi de pe toate meridianele globului. Eu, de pildă, am stat între un foarte distins şi agreabil profesor de literatură franceză sec. XIX de la Universitatea din Budapesta şi un specialist în lingvistică romanică de la Universitatea din Kyoto, cu alte cuvinte, între un ungur și un japonez. Vis-à-vis de mine stătea un american, lîngă el o braziliancă etc. O masă excelentă şi o conversaţie obositor de intelectuală: literatură şi iar literatură, critică literară şi iar critică literară. Noroc că vecinii mei erau drăguţi şi mai vorbeau şi despre lucruri simple şi omeneşti, cum ar fi copiii şi dorul de casă. Ţi-am păstrat meniul, şerveţele ioc – la nivelul ăsta nu se poartă decît şervete de olandă!!!

Azi am fost cu maşina la 80 de km de Paris (spre nord-vest, pe drumul Flandrei), la Beauvais, unde se află cea mai înaltă catedrală din Franţa. N-a fost niciodată terminată, deoarece fusese concepută mult prea îndrăzneţ pentru mijloacele tehnice ale vremii, şi apoi a mai fost şi foarte avariată de bombele nemţeşti în timpul războiului. Totuşi, e frumoasă. Are înăuntru cîteva tapiserii splendide.

Ţi-am luat ceva adorabil. Aici, tot Parisul e înnebunit de un film de desene animate Walt Disney (n-am fost, fiind 14 franci biletul), intitulat Les aristochats. Eroii sînt nişte pisici colosale (am căscat gura ca prostul la poze – tot Parisul e plin de ele). Am găsit-o într-un drug-store f.f. elegant de pe Champs-Elysées pe eroina filmului, o mîţă albă din plastic de circa 40 cm, şi ţi-am luat-o. E o nebunie, are o mutră irezistibilă. Dacă nu ţi-o plăcea, nu-i nimic, mi-o pun mie în odaie, pe televizor. Acum stă pe masă în faţa patului meu (de unde-ţi scriu din motive de frig) şi-mi zîmbeşte galeş. Acestea fiind zise, îţi mulţumesc pentru mini-scrisorica din cele patru plicuri suprapuse. M-a amuzat o dată mai mult humorul tău, uneori cam negru. Te pedepsesc pentru laconism scriindu-ţi scrisori kilometrice. Sărutări lui Virginie. Ai grijă de tine. Pa. S.

[Fără dată]

Pisicuţă. Am făcut altă nebunie! M-am dus la cinema!!! La un film cu fostul meu iubit, Belmondo. Într-o seară de tristeţe mai accentuată. Şi aşa se duc banii… Nu ştiu la cît începe filmul, aici e de-a valma, fără ore fixe, intri cînd vrei (am văzut deja sfîrşitul filmului), te aşezi unde apuci, nu sînt locuri numerotate, şi stai pînă te plictiseşti. Filmul e vechi: rochii cam lunguţe, tocuri cui şi Belmondo fără mustaţă, plete, perciuni. Vechiul şi bunul actor de dinainte de a i se fi suit la cap. Filmul n-a fost rău, dar e aşa de ciudat să-l vezi de la coadă la cap, cum nu pot să-ţi spun.

Sînt f.f. fericită că ţi-a plăcut Zorba Grecul. E unul dintre cele mai mari filme pe care le‑am văzut şi regret teribil că nu l-am revăzut împreună.

Love Story! Ticăloaso! L-ai văzut fără mine. Dacă nu te rezervi să-l vezi şi cu mine, te reneg şi, ce e mai grav, te şi dezmoştenesc (!).

De la ultima noastră convorbire epistolară, în afară de problemele profesionale, îţi raportez cu onoare că am făcut o lungă călătorie cu maşina pînă la Rouen. A fost formidabil. Am străbătut o regiune extrem de frumoasă, un şes unduios care mi-a amintit întrucîtva regiunea Deva; abandonînd autostrada, am luat-o pe nişte mini-şosele străbătînd sate tipic normande, livezi cu meri bătrîni, păşuni verzi, cu vaci albe pătate cu brun. Case de piatră de rîu, cu bîrne aparente, cu acoperişuri de şindrilă plină de muşchi verde, garduri de piatră acoperite cu iederă verde închis, o poezie, ce să-ţi spun. La Rouen (oraşul unde a fost judecată şi arsă pe rug Jeanne d’Arc) am stat o grămadă. Războiul a atins îngrozitor oraşul, doar cîteva străzi au rămas intacte, între altele, piaţa unde a fost rugul, străduţa şi casa unde s-a născut Corneille. Ţi-am luat poze, plus un vas minuscul (ca dimensiuni, preţul, invers proporţional) de ceramică tipic normandă, sper să-ţi placă. La întoarcere am venit pe ploaie şi ceaţă, noaptea (adică pe întuneric, deoarece la 8 fără un sfert eram la hotel), noroc că cucoana conduce admirabil. La 8 şi jumătate am fost la teatru (bilete oferite de minister, nu te speria). Urmarea în numărul viitor. Mor de somn. Pa.

[Fără dată]

Aşa deci, şi cum ziceam… Am fost la o piesă de Claudel: Le partage de Midi. Franţujii ne-au trimis biletele la hotel, ei au socotit, probabil, că e spectacolul cel mai potrivit, mă rog, nu e vina lor că mie personal Claudel nu-mi place. Ce mă uluieşte e că văd pentru a doua oară o scenă pariziană renumită, un teatru cu tradiţie, deci cu actori buni, şi pot să-mi permit (nu încă o concluzie, dar, cel puţin) o constantare: au un stil de joc foarte ciudat, declamator, artificial. Eu, care sînt obişnuită cu actori ca Beligan sau Rebengiuc, oameni care pe scenă sînt atît de „adevăraţi“, aici, uneori, îmi zic că ăştia seamănă a parodie. Parcă ar face dinadins (ceva gen Botta, cînd îşi recită versurile, sau, mai exact, gen Călinescu!) şi tot timpul cu gesturi à la Sarah Bernard. Mi s-a părut ceva atît de depăşit! Poate că sînt eu într-o ureche.

Azi-dimineaţă am fost la Fontainebleau. Drumul părăseşte la un moment dat autostrada şi trece printr-un sat adorabil, unde a trăit în ultima parte a vieţii (şi unde a murit) Jean Cocteau. Tot aici se află o hală construită din bîrne imense de lemn în secolul al XV-lea şi păstrată intactă. E destul de impresionant. Pînă acum văzusem tot felul de pietroaie care trăiesc de veacuri, acum am constatat că şi lemnul e la fel de rezistent (ceea ce dovedesc şi unele dintre mînăstirile noastre). În acelaşi sat, Milly-la-Forêt, se află şi o biserică de un gotic foarte sever, de mare simplitate şi nobleţe. În plus, pe locul unei foste leprozerii medievale s-a ridicat o capelă minusculă, stil oarecum roman, străveche şi ea. Tot interiorul a fost pictat de Cocteau. Fermecător. Mormîntul lui e aici. De jur-împrejur, o grădiniţă înduioşătoare, plină cu plante medicinale. Plouase şi era călduţ şi totul părea curat, spălat. O să vezi în poze. De acolo spre Fontainebleau, drumul străbate una din cele mai frumoase păduri ima­ginabile. Închipuie-ţi în plină iarnă o pădure tomnatică: pe jos, un covor gros de frunze absolut galbene, care nu-ţi dau sentimentul putreziciunii, deasupra lor, cam la un stat de om, pomi cu frunzele intacte: roşii, galbene, rămase pe crengi. Din loc în loc, pini de un verde închis, iar solul albicios, nisipos. Şi asta pe kilometri întregi de teren văluros cu stînci, frînturi de cer şi un fel de ceaţă transparentă care transfigurează totul. O feerie.

Castelul în sine, frumos, dar pestriţ. Prea mulţi regi au tot adăugat cîte ceva, prea multe stiluri care se amestecă. Puritatea şi simetria altor locuri mi-au lipsit. Înăuntru, nişte tavane uluitoare. În tot castelul nu există două la fel. Şi de aici ţi-am luat poze şi o să-ţi explic. Ce e prost aici, ca şi la Malmaison (după gustul meu, evident), e că mobilele care s-au păstrat, restaurările care s-au făcut, totul datează din secolul al XIX-lea, fie de la Napoleon I, fie de la al III-lea, trecînd prin epoca lui Louis-Philippe, mare restaurator de monumente, dar, hélas, reprezentantul unei epoci lipsite de stil. Parcul, în schimb, e încîntător. Există un lăculeţ cu un minuscul pavilion (unde, zice-se, se duceau cu barca Joséphine şi Napoleon). Pe lac, evident, o splendoare de lebede şi, în lac, nişte crapi bătrîni, de pe vremea lui Napoleon I.

Ieri după-masă am fost să vedem faimoasa Cité Universitaire. Un oraş adevărat, într-un alt oraş, şi alături un parc splendid, mărişor, plin de poezie. Am rupt o crenguţă minusculă dintr-un cedru, copac realmente magnific. Am să ţi-o aduc. Am şi o poză cu un cedru de la Malmaison. Se zice că a fost sădit în ziua cînd i s-a anunţat Joséphinei victoria de la Marengo, de aceea se numeşte Cedrul Marengo-ului. Am uitat să-ţi spun că la Fontainebleau am văzut facsimilul ciornei actului de abdicare a lui Napoleon, precum şi o pălărie de-ale lui. Imense comedii îşi puneau oamenii pe cap pe vremea aceea! Şi încă ceva nostim. Există, la Malmaison parcă (atîtea am văzut, că încep să le încurc), un tablou care îl reprezintă pe Napoleon trecînd Alpii pe un cal foarte arătos. Tablou declamator şi rece. Ghidul ne spune: „În realitate, Napoleon a trecut Alpii călare pe un catîr (caii rezistînd mai greu), dar cum era să reprezinţi într-un tablou un împărat călare pe un soi de măgar, deci catîrul a fost transformat în cal”!!! Dumnezeu să mă ierte, dar în multe locuri am avut senzaţia că artiştii au transformat catîrii în cai în această Franţă superbă, contradictorie şi, pe alocuri, artificială.

Cînd ne-am întors de la teatru (pe la 11 şi jumătate, sîmbătă seara), n-ai să mă crezi, dar străzile erau pustii: ici-colo cîte o pereche zgribulită, cîteva maşini întîrziate, cîte un domn bătrîn care îşi plimbă cîinele. În rest, nimic. E drept că n-am străbătut cartierele cu localuri de noapte pentru turişti străini. În acele adevărate uzine de distracţii o fi fost animaţie pe străzi, dar în cartierele cumsecade, nici ţipenie de om. Acum gata cu impresiile turistice.

Sărutări lui Virginie. Ai grijă de tine, te rog din suflet. Mi-e dor de tine. Pa, te sărut dulce. S.

Malmaison

[Fără dată]

Iubito… şi acum, gata. Eu vin, deci, în după‑a­miaza zilei de 25.I. Bagă de seamă: condiţiile meteo ar putea fi nefavorabile şi s‑ar putea întîmpla să aterizăm la Arad sau la Constanţa. Deci, nu pierde o zi de şcoală ca să stai cu sufletul la gură la aeroport şi eu să sosesc cine ştie cu ce mijloc de transport terestru. De asemenea, spune-le tuturor (tata, Zeta etc.) să se abţină. Doar Michel, dacă se poate (de el nu mi-e milă). Deci, fără emoţii! Ne-am înţeles?

E ultima scrisoare. S-a terminat deci şi cu despărţirea noastră. Şi mie mi-a fost mult mai greu decît credeam. Puţinul care a mai rămas, poartă-te frumos cu Virginie. Pînă în prezent are o părere excepţională despre tine. Gîndeşte-te cum te-ai fi simţit cu Aura sau cu Tatiana… Pisoiaş iubit (iartă-mi lirismul, de, se mai întîmplă), te rog frumos, mai ai „puţintică răbdare” şi ai să poţi şi tu să le scoţi ochii fetelor cu ce ţi-a adus maică-ta. N-or fi lucruri senzaţionale, nici enorm de multe, dar sînt, şi asta compensează, poate, unele enervări produse de diverse… Dacă poţi, aranjează în aşa fel încît să nu mi se facă o primire cu fanfară la aeroport. Mă intimidează. Tu mă înţelegi. Procedează cu tact şi evită-mi o sosire prea excesiv de triumfală. Contez pe tine. Butterfly dragă. Mai e puţin.

Milly-la-Forêt

Jurnal Parizian – Scrisori către A.M. (IV)

Noiembrie 1971-sfîrşit de ianuarie 1972

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile cerute sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.