De la copilărie la maturitate — Persona

Inițial publicat pe Alteritas: Tema maturității creștine sau cea a parcursului de la starea de copil la cea de maturitate este foarte cunoscută în gândirea și practica creștină și admite îndeosebi valențe legate de dinamica vieții de credință sau spiritualitate. Trebuie subliniat însă că dimensiunea antropologică a acestui subiect este mai puțin explorată din…(…)

Alt fragment:

De la copilărie la maturitate — Persona

În ciuda unor aparente ambiguități, atât în textul biblic (Gen. 2:17, Gen. 5:5), cât și în literatura patristică, cu privire la natura și sensul morții, gândirea creștină se delimitează de concepția lumii antice și acceptă că moartea este o limită a existenței umane ce ține de natura omului. Așa cum punctează Sf. Irineu, tot ce are un început are în mod necesar și un sfârșit. Fiecare dintre noi își sfârșește viața în lume și moare pentru că are o ființă limitată, nu are viața în sine și nu își poate susține singur existența. De asemenea, Sf. Atanasie arată că omul este o ființă creată și limitată, adică are o natură muritoare care a fost creată din nimic. Moartea apare ca o limită a slăbiciunii și neputinței firii umane de a dăinui. Prin actul creației, Dumnezeu a pus margini vieții umane la o perioadă de timp determinată pe care noi nu o putem decide, dar admite o anumită elasticitate care ne implică și pe noi. Știința actuală ne arată clar aceste aspecte și ne învață că putem contribui la lungimea vieții printr-o serie de elemente care țin de stilul de viață și de apelul la sprijinul pe care ni-l poate oferi știința și tehnologia, mai ales cea medicală.

Constituția dinamică a omului este legată nu numai de natura sa limitată și vremelnică, de ideea schimbării permanente la care este supus, ci este susținută și de dimensiunea teleologică sau a sensului existenței sale. Sf. Teofil și mai apoi Sf. Irineu au introdus ideea de dinamică a ființei umane de la starea de nedesăvârșire care corespunde creaturii la cea de perfecțiune care aparține doar lui Dumnezeu. Deși omul este o fiinţă creată, care nu poate avea nici perfecţiunea creatorului și nici plenitudinea unei vieți eterne, a primit vocația de a trăi pentru totdeauna (In. 12:50). Planul divin este ca ființa umană să se unească cu Dumnezeu și să se bucure de fericirea și belșugul plinătății existenței prin participare la viața Sfintei Treimi (In. 17:2,3). În viziunea Părinților, oamenii care se nasc în lume sunt ca niște copii care trebuie să crească pentru a ajunge la maturitate, adică la împlinirea ființei lor alături de persoanele divine. Așadar, creatorul a impregnat în noi o dinamică naturală, o tendință intrinsecă ființei noastre de a ne mișca către perfecțiune, de a căuta unirea cu Dumnezeu, de a ajunge la viața eternă. Însă acest scop al omului se împlinește escatologic, el vizează trecerea din eonul istoric la cel al eternității și este posibil de atins ca urmare a întrupării Fiului lui Dumnezeu. Peste prăpastia ontologică dintre creat şi necreat este pusă o punte de către al doilea Adam, cel care desăvârşeşte omul în persoana sa, unind pentru eternitate umanitatea şi divinitatea.

Sfinții Părinți au mai explicat despre acest destin al omului pornind de la ideea biblică a înfierii (Ef. 1:5) și de la cea a participării ființei create la firea necreată (2Pt. 1:4). Ei au subliniat că Fiul lui Dumnezeu a devenit Fiul Omului, pentru ca, la rândul său, omul să poată deveni fiul lui Dumnezeu (Sf. Irineu) sau că omul este ființa care a primit porunca să divină Dumnezeu (Sf. Grigorie de Nazianz), să se îndumnezeiască (Sf. Maxim). Așa cum apreciază acești gânditori, destinul omului se realizează cristologic prin întruparea Fiului. Isus Cristos este cel dintâi dintre oameni care a împlinit scopul creației. El a ajuns la plinătate, la unirea cu Dumnezeu și statornicia unei relații dintre creat și necreat. În termeni biblici, Isus este considerat omul perfect sau matur (de la grecesul teleios, care provine de la telos, adică sfârșit, împlinit, dar și scop). Această idee a atingerii unei stări de maturitate sau perfecțiune concordă cu iconomia lui Dumnezeu ca ființa creată să își atingă pe deplin potențialul, să ajungă la acea experiență de cunoaștere de sine, a lumii și a lui Dumnezeu care să îl așeze deplin liber în parametrii vieții veșnice alături de creatorul său. Isus Cristos duce umanitatea în dimensiunea ei escatologică, în viața veșnică, adică îi împlinește destinul. Însă acest nivel al existenței este realizat printr-un mod de viață, printr-o trăire care a permis ființei sale să se apropie de Dumnezeu și să îi pună în valoare întregul potențial. Dinamica vieții lui Isus în lume reprezintă un reper și un model pentru fiecare dintre noi pentru că ne arată că procesul transformării noastre se poate orienta cu proiect și către o țintă clară.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.