« Opusul adevărului are sute de mii de chipuri » (Montaigne)

Afficher l’image source

„Biblioteca mea” (Ma librairie), castelul lui Montaigne

Montaigne – Eseuri. Cartea întâi (2, 3)

LaPunkt

Noi nu rămânem niciodată în noi înșine, suntem întotdeauna dincolo de noi. Teama, dorința, speranța ne proiectează înspre viitor, și ne împiedică să simțim și să cântărim cele ce sunt, ocupându-ne timpul cu ce va să fie chiar și când noi nu vom mai fi. Este nefericit sufletul îngrijorat de viitor. Este o învățătură însemnată pe care o găsim adesea la Platon: făptuiește ce trebuie și cunoaște-te pe tine însuți. Fiecare din cele două îndemnuri acoperă îndeobște întreaga noastră datorie, și totodată și îndemnul celălalt. Cel ce urmează să făptuiască ce trebuie va vedea că cea dintâi învățătură constă în a cunoaște cine este și ce anume îi este pe potrivă.

       Imperativul de a fi neșovăitori și statornici nu înseamnă că nu trebuie să ne apărăm, pe cât ne stă în puteri, de relele și neajunsurile ce ne amenință, și deci să nu ne temem că ne-ar putea lua pe nepregătite. Dimpotrivă, orice mijloc cinstit de a ne apăra de rele este nu doar îngăduit, ci și vrednic de laudă. Rostul statorniciei e mai cu seamă acela de a ne face să răbdăm cu tărie încercările ce nu pot fi ocolite. De aceea nici îndemânarea corpului, nici măiestria în mânuirea armelor nu pot fi socotite nelalocul lor, când ne apără de lovitura ce se abate asupra noastră.

Un gentilom de-al nostru, muncit din cale-afară de podagră și îndemnat stăruitor de medici să se lase de cărnurile sărate, obișnuia să răspundă, făcând haz de necaz, că voia să aibă pe ce să-și verse năduful în toiul chinurilor și-al durerilor, și că ocărând și blestemând ba cârnații, ba limba de vacă sau șunca, se simțea întru câtva ușurat. La drept vorbind, așa cum brațul care se ridică spre a lovi doare când izbitura cade alături și nimerește-n gol, și așa cum privirea, ca să ofere desfătare, nu trebuie să se piardă și risipească în văzduh, ci trebuie, dimpotrivă, să aibă la o depărtare potrivită ceva pe care să se ațintească, tot așa, pare că sufletul zbuciumat și înfiorat se prăbușește în sine dacă nu-i dăm ceva de care să se agațe, căci trebuie întotdeauna să-i oferim un lucru spre care să țintească și înspre care să-și îndrepte acțiunea.

Dacă, la fel ca adevărul, minciuna ar avea un singur chip, ne-am împăca mai bine cu ea, căci am lua drept neîndoielnic opusul celor spuse de mincinos. Opusul adevărului are însă sute de mii de chipuri și un câmp nesfârșit. Pitagoreicii spun că binele e neîndoielnic și mărginit, iar răul nemărginit și îndoielnic. Nenumărate căi ne abat de la țintă, una singură duce către ea. Fapt este că n-aș băga mâna în foc nici pentru mine c-aș fi în stare să mă înfrânez de la o minciună sfruntată și rostită cu toată gravitatea pentru a mă feri de o primejdie vădită și nemăsurată.

Montaigne

Eseuri

Cartea întâi

Traducere de Vlad Russo

Humanitas, 2020

Un gând despre “« Opusul adevărului are sute de mii de chipuri » (Montaigne)

  1. Pingback: « Opusul adevărului are sute de mii de chipuri » (Montaigne) – Prea târziu te-am iubit…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.