Papa Francisc explica…

… Rugăciunea de mijlocire
Audienta generala, miercuri, 16 decembrie 2020

„Cel care se roagă nu lasă niciodată lumea în urma sa. Dacă rugăciunea nu adună bucuriile și durerile, speranțele și neliniștile omenirii, devine o activitate „decorativă”, o atitudine superficială, de teatru, o atitudine intimistă. Toți avem nevoie de interioritate: de a ne retrage într-un spațiu și într-un timp dedicat raportului nostru cu Dumnezeu. Însă asta nu înseamnă a evada din realitate. În rugăciune, Dumnezeu „ne ia, ne binecuvântează și apoi ne frânge și ne dă”, pentru foamea tuturor. Fiecare creștin este chemat să devină, în mâinile lui Dumnezeu, pâinea frântă și împărtășită. Adică o rugăciune concretă, care să nu fie o fugă.

Astfel, bărbații și femeile de rugăciune caută singurătatea și tăcerea, nu pentru a nu fi deranjați, ci pentru a asculta mai bine glasul lui Dumnezeu. Uneori se retrag din lume, în secretul propriei camere, așa cum recomanda Isus (cf. Mt 6,6), însă, oriunde ar fi, țin mereu deschisă larg ușa inimii lor: o ușă deschisă pentru cei care se roagă fără a ști că se roagă; pentru cei care nu se roagă deloc, însă au înăuntru un strigăt sufocat, o invocație ascunsă; pentru cei care au greșit și au rătăcit calea… Oricine poate bate la ușa unuia care se roagă și să găsească în el sau în ea o inimă compătimitoare, care se roagă fără a exclude pe nimeni. Rugăciunea este inima noastră și glasul nostru, și se face inimă și glas al atâtor oameni care nu știu să se roage sau nu se roagă, sau nu vor să se roage sau sunt împiedicați să se roage: noi suntem inima și glasul acestor oameni care se înalță către Isus, se înalță către Tatăl, ca mijlocitori. În singurătate cel care se roagă – fie singurătatea de mult timp, fie singurătatea de o jumătate de oră pentru a se ruga – se desparte de toate și de toți pentru a regăsi toate și pe toți în Dumnezeu. Astfel, cel care se roagă se roagă pentru întreaga lume, purtând pe umerii săi dureri și păcate. Se roagă pentru toți și pentru fiecare: este ca și cum ar fi o „antenă” a lui Dumnezeu în această lume. În fiecare sărac care bate la ușă, în fiecare persoană care a pierdut sensul lucrurilor, cel care se roagă vede fața lui Cristos.

Catehismul scrie: „A mijloci, a cere în favoarea altcuiva […] este prerogativa unei inimi în sintonie cu milostivirea lui Dumnezeu” (nr. 2635). Acest lucru este foarte frumos. Când ne rugăm suntem în sintonie cu milostivirea lui Dumnezeu: milostivire față de păcatele noastră – că este milostiv cu noi – dar și milostivire față de toți cei care au cerut să se roage pentru ei, pentru care vrem să ne rugăm în sintonie cu inima lui Dumnezeu, acea inimă milostivă. „În timpul Bisericii, mijlocirea creștină participă la aceea a lui Cristos: este exprimare a comuniunii sfinților” (ibid.). Ce înseamnă că se participă la mijlocirea lui Cristos, când eu mijlocesc pentru cineva sau mă rog pentru cineva? Pentru că în fața Tatălui Cristos este mijlocitor, se roagă pentru noi, și se roagă arătând Tatălui rănile de la mâinile sale; pentru că Isus fizic, cu trupul său, se află în fața Tatălui. Isus este mijlocitorul nostru și a ne ruga înseamnă un pic a face ca Isus: a mijloci în Isus la Tatăl, pentru alții. Și acest lucru este foarte frumos.

Rugăciunea îl îndrăgește pe om. Pur și simplu pe om. Cine nu-l iubește pe fratele nu se roagă serios. Se poate spune: în spirit de ură nu ne putem ruga; în spirit de indiferență nu ne putem ruga. Rugăciunea există numai în spirit de iubire. Cine nu iubește se preface că se roagă, sau el crede că se roagă, dar nu se roagă, pentru că lipsește tocmai spiritul care este iubirea. În Biserică, cel care cunoaște tristețea sau bucuria celuilalt merge mai în profunzime decât cel care cercetează „sistemele maxime”. Pentru acest motiv există o experiență a umanului în fiecare rugăciune, pentru că persoanele, oricât ar putea să comită greșeli, nu trebuie refuzate sau rebutate niciodată.

Când un credincios, mișcat de Duhul Sfânt, se roagă pentru păcătoși, nu face selecții, nu emite judecăți de condamnare: se roagă pentru toți. Și se roagă și pentru sine. În acel moment știe că nu este nici măcar prea diferit de persoanele pentru care se roagă: se simte păcătos, între păcătoși, și se roagă pentru toți. Lecția parabolei fariseului și a vameșului este mereu vie și actuală (cf. Lc 18,9-14): noi nu suntem mai buni decât nimeni, suntem cu toții frați într-o unire de fragilitate, de suferințe și în faptul că suntem păcătoși. De aceea, o rugăciune pe care putem s-o adresăm lui Dumnezeu este aceasta: „Doamne, nicio ființă vie nu este dreaptă în fața ta” (cf. Ps 143,2) – asta o spune un psalm: „Doamne, nicio ființă vie nu este dreaptă în fața ta”, niciunul dintre noi: toți suntem păcătoși -, toți suntem datornici care au un cont în suspensie; nu există nimeni care să fie impecabil în ochii tăi. Doamne, ai milă de noi!”. Și cu acest spirit rugăciunea este rodnică, pentru că mergem cu umilință în fața lui Dumnezeu ca să ne rugăm pentru toți. În schimb, fariseul se ruga în mod mândru: „Îți mulțumesc, Doamne, pentru că eu nu sunt ca acei păcătoși; eu sunt drept, fac mereu…”. Aceasta nu este rugăciune: asta înseamnă a ne privi în oglindă, la realitatea proprie, a ne privi în oglinda deformată de mândrie.

Lumea merge înainte grație acestui lanț de oameni care se roagă mijlocind și care sunt de multe ori necunoscuți… însă nu pentru Dumnezeu! Există atâția creștini necunoscuți care, în timp de persecuție, au știut să repete cuvintele Domnului nostru: „Tată, iartă-i pentru că nu știu ce fac” (Lc 23,34).

Bunul păstor rămâne fidel și în fața constatării păcatului propriilor oameni: bunul păstor continuă să fie tată și atunci când fiii se îndepărtează și îl abandonează. Perseverează în slujirea de păstor și față de cel care-l face să-și murdărească mâinile; nu închide inima în fața celui care eventual l-a făcut să sufere.

Biserica, în toate membrele sale, are misiunea de a practica rugăciunea de mijlocire, mijlocește pentru alții. Îndeosebi are această datorie oricine este pus într-un rol de responsabilitate: părinți, educatori, slujitori hirotoniți, superiori ai comunităților… Ca Abraham și Moise, uneori trebuie „să apere” în fața lui Dumnezeu persoanele încredințate lor. În realitate, este vorba de a le privi cu ochii și inima lui Dumnezeu, cu însăși compasiunea și duioșia sa invincibilă. A ne ruga cu duioșie pentru alții.

Frați și surori, toți suntem frunze ale aceluiași copac: orice dezlipire ne cheamă la marea pietate pe care trebuie s-o nutrim, în rugăciune, unii pentru alții. Să ne rugăm unii pentru alții: ne va face bine nouă și va face bine tuturor. Mulțumesc!

Autor: Papa Francisc
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.