„Nascut, iar nu facut, de o Fiinta cu Tatal…”

Sfântul Leon, teolog al Întrupării, scrie: Preaiubiţilor, nu încape îndoială: îmbrăcând firea omenească, Fiul lui Dumnezeu s-a unit cu ea; atât de strâns, într-atât încât Cristos este unul, atât în omul ce este întâiul născut dintre făpturi, cât şi în toţi sfinţii; tot astfel cum nu poate nimeni despărţi capul de mădulare, nici mădularele nu pot fi despărţite de cap.

Deci Tatăl se adresează tuturor oamenilor şi fiecăruia în mod deosebit atunci când îi spune Fiului: „Eşti Fiul meu iubit; în tine îmi găsesc toată bucuria”. Să recunoaştem: concepţia aceasta nu e cea mai răspândită despre Întrupare. Cristos, Omul-Dumnezeu, a fost, în primul rând, văzut ca Ispăşitor venit, după păcatul strămoşesc, să împace cu Dumnezeu omenirea păcătoasă.

Desigur, în istoria noastră, aşa cum s-a desfăşurat ea, Cristos a primit misiunea de a salva ceea ce fusese pierdut. A venit într-o lume a păcatului, în care a croit o cale de împăcare. Ceea ce nu trebuie să ne facă să uităm planul întemeietor al Iubirii.

Legământul ce reconciliază îşi are rădăcina într-unaltul care-l precede. Un legământ ce-şi are izvorul într-o iubire ce nu se măsoară, în primul rând, prin faptul că ne mântuieşte atunci când greşim, ci mai curând, mai radical, prin aceea că Dumnezeu ne-a creat în vederea revărsării în noi a vieţii sale, căruia Fiul întrupat, „primul născut din toată creaţia”, îi revelează pentru eternitate profunzimea şi chipul (G. Martelet).

Alianţa de reconciliere nu trebuie să ne ascundă alianţa de la începuturi, urmărind divinizarea omului: cea care a fost şi rămâne inspiraţia fundamentală a Ziditorului. Răscumpărarea reia şi împlineşte, într-o situaţie de păcat, legământul întrerupt, dar nu abolit, aflat la origini. … Dumnezeu n-a început să ne iubească numai după ce am fost împăcaţi cu el prin sângele Fiului său, scrie sfântul Augustin: ne-a iubit înainte de facerea lumii, pentru ca noi să putem ajunge copiii lui cu Fiul său unic.

„Harul acesta, spune sfântul Paul, Dumnezeu ni l-a dat în Cristos Isus mai înainte de începutul veacurilor, dar acum a fost descoperit prin arătarea Mântuitorului nostru Isus Cristos… (2Tim 1,9-10) E necesară deci o răsturnare completă a concepţiei despre Cristos, a felului în care îl contemplăm. Omul-Dumnezeu nu a apărut numai după săvârşirea păcatului strămoşesc, pentru a-l ispăşi.

Nu s-a adăugat creaţiei, ca urmare a păcatului omenesc. Cristos nu a fost „paraşutat” de urgenţă într-un univers conceput şi construit fără el. Este cel dintâi voit, în care şi pentru care s-a creat tot restul. Este capodopera creaţiei, expresia cea mai înaltă, cea mai reuşită a Iubirii creatoare şi divinizatoare, tocmai pentru că este realizarea cea mai deplină a răspândirii lui Dumnezeu în afara sa. Este „lucrarea înflăcărată a iubirii inefabile, ţâşnită din inima Treimii”. Şi, ca atare, Cristos e sensul prim şi ultim al Universului.

Strălucirea lui aduce lumină asupra zidirii întregi, arătându-i sfinţenia: fiecare om, fiecare făptură creată face parte dintr-o istorie sacră. Viziunea aceasta măreaţă a planului binevoitor al Ziditorului dăruieşte vieţii noastre de credincioşi adevărata sa dimensiune.

Ea nu se desfăşoară nici în afara Universului, nici undeva pe lângă. Nu alcătuieşte o sferă aparte. Viaţa supranaturală nu e o podoabă de lux, facultativă, a vieţii omeneşti. E realitatea profundă a omului. În definitiv, Universul nu există decât în vederea comunicării de viaţă divină pe care ne-o aduce Cristos, „primul născut din toată creaţia”.

Omul îşi atinge adevărata statură, îşi găseşte împlinirea autentică numai când are parte de plinătatea lui Cristos. Prin aceasta, el se deschide înaintea iubirii ce zideşte şi îndumnezeieşte: iubirea care a lansat pe orbită lumea.

Mai există încă o altă importantă consecinţă a viziunii acesteia: dacă cea dintâi funcţie a lui Cristos este de a-i aduce slavă lui Dumnezeu, aruncând o lumină orbitoare asupra comunicării dumnezeieşti, misiunea credinciosului constă, în primul rând, în a admira, închinându-se înaintea capodoperei harului creator şi divinizator; credinciosul o face arătându-şi recunoştinţa pentru plinătatea oferită nouă în Cristos.

„Dacă ai şti darul lui Dumnezeu…”, îi spunea Isus femeii samaritene. Ni se pare că-l cunoaştem, că am aflat darul acesta izvorât din adâncimile lui Dumnezeu. Însă nu-i vom descoperi nicicând întru totul „lărgimea, lungimea, înălţimea şi adâncimea”, cum spune sfântul Paul. Intrarea în plinătatea lui Dumnezeu se face prin închinare: contemplarea, împreună cu „jertfa laudei”, a iubirii ce întrece orice cunoaştere.

Din Eloi Leclerc, Cale de îndumnezeire, capitolul 3. Clocotitoare creaţie

Cale de îndumnezeire

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.