De la rasaritul soarelui la capatul lumii…

… Sa-L cântam pe Dumnezeu nascut din Fecioara Maria, care n-a pregetat sa ia trup de slujitor…

Acest imn faimos a fost scris de Caelius Sedulius (spre 450). Fiecare strofa incepe cu una din cele 23 de litere ale alfabetului latin. Numele dat de Sedulius cantarii era  Paean Alphabeticus de Christo.

Doua parti ale imnului fac parte din liturgia catolica, fiind cântate la Laude in vremea Craciunului (strofele 1-7) si respectiv la vesperele Epifaniei (strofele 8,9,11,13; urmate de o doxologie.

Luther a tradus acest imn în prima sa culegere de imnuri din 1524, unde poarta titlul Christum wir sollen loben schon.

Textul latin

A solis ortus cardine
Ad usque terrae limitem
Christum canamus Principem,
Natum Maria Virgine.

Beatus auctor saeculi
Servile corpus induit,
Ut carne carnem liberans
Non perderet quod condidit.

Clausae (castae) parentis viscera
Caelestis intrat gratia;
Venter puellae baiulat
Secreta quae non noverat.

Domus pudici pectoris
Templum repente fit Dei;
Intacta nesciens virum
Verbo concepit Filium.

Enix est puerpera
Quem Gabriel praedixerat,
Quem matris alvo gestiens
Clausus Ioannes senserat.

Foeno iacere pertulit,
Praesepe non abhorruit,
Parvoque lacte pastus est
Per quem nec ales esurit.

Gaudet chorus caelestium
Et Angeli canunt Deum,
Palamque fit pastoribus
Pastor, Creator omnium.

Iesu, tibi sit gloria,
Qui natus es de Virgine,
Cum Patre et almo Spiritu,
In sempiterna saecula. Amen.

Pe Wikipedia am gasit traducerea in engleza si franceza. Presupun ca exista adaptari in româna, ce am gasit in „Liturgia orelor” ar putea fi „Pe marele-Împarat Isus Maria pe lume l-a adus”.

Etienne, le Protomartyr

Saint Stefanos the First Martyr and Archdeacon — St. Andrew Greek orthodox  Church

Benoît XVI, Audience générale du Mercredi 10 janvier 2007

Après la période des fêtes, nous revenons à nos catéchèses. J’avais médité avec vous sur les figures des douze Apôtres et de saint Paul. Puis nous avons commencé à réfléchir sur les autres figures de l’Eglise naissante et ainsi, nous voulons aujourd’hui nous arrêter sur la figure de saint Etienne, fêté par l’Eglise le lendemain de Noël. Saint Etienne est le plus représentatif d’un groupe de sept compagnons. La tradition voit dans ce groupe la semence du futur ministère des „diacres”, même s’il faut souligner que cette dénomination est absente dans le Livre des Actes. L’importance d’Etienne découle dans tous les cas du fait que Luc, dans son livre important, lui consacre deux chapitres entiers.

Le récit de Luc part de la constatation d’une sous-division établie au sein de  l’Eglise  primitive  de  Jérusalem:  celle-ci était certes entièrement composée de chrétiens d’origine juive, mais certains d’entre eux étaient originaires de la terre d’Israël et étaient appelés „Hébreux”, tandis que d’autres de foi juive vétérotestamentaire provenaient de la diaspora de langue grecque et étaient appelés „Hellénistes”. Voici le problème qui se présentait:  les plus démunis parmi les hellénistes, en particulier les veuves dépourvues de tout soutien social, couraient le risque d’être négligés dans l’assistance au service quotidien. Pour remédier à cette difficulté, les Apôtres, se réservant la prière et le ministère de la Parole comme devoir central propre, décidèrent de charger „sept hommes de bonne réputation, remplis de l’Esprit et de sagesse” afin d’accomplir le devoir de l’assistance (Ac 6, 2-4), c’est-à-dire du service social caritatif. Dans ce but, comme l’écrit Luc, sur l’invitation des Apôtres, les disciples élirent sept hommes. Nous connaissons également leurs noms. Il s’agit de:  „Etienne, homme rempli de foi et de l’Esprit Saint, Philippe, Prochore, Nicanor, Timon, Parménas et Nicolas prosélyte d’Antioche. On les présenta aux Apôtres et, après avoir prié, ils leur imposèrent les mains” (Ac 6, 5-6).

Le geste de l’imposition des mains peut avoir diverses significations. Dans l’Ancien Testament, ce geste a surtout la signification de transmettre une charge importante, comme le fit Moïse avec Josué (cf. Mb 27, 18-23), désignant ainsi son successeur. Dans ce sillage, l’Eglise d’Antioche utilisera également ce geste pour envoyer Paul et Barnabé en mission aux peuples du monde (cf. Ac 13, 3). C’est à une imposition analogue des mains sur Timothée, pour lui transmettre une fonction officielle, que font référence les deux Epîtres de Paul qui lui sont adressées (cf. 1 Tm 4, 14; 2 Tm 1, 6). Le fait qu’il s’agisse d’une action importante, devant être accomplie avec discernement, se déduit de ce que l’on lit dans la Première Epître à Timothée:  „Ne te hâte pas d’imposer les mains à qui que ce soit. Ne te fais pas complice des péchés d’autrui” (5, 22). Nous voyons donc que le geste d’imposition des mains se développe dans la lignée d’un signe sacramentel. Dans le cas d’Etienne et de ses compagnons, il s’agit certainement de la transmission officielle, de la part des Apôtres, d’une charge et, dans le même temps, d’une façon d’implorer la grâce de Dieu pour qu’ils l’exercent.

La chose la plus importante à souligner est que, outre les services caritatifs, Etienne accomplit également une tâche d’évangélisation à l’égard de ses compatriotes, de ceux qu’on appelle „hellénistes”, Luc insiste en effet sur le fait que celui-ci, „plein de grâce et de puissance” (Ac 6, 8), présente au nom de Jésus une nouvelle interprétation de Moïse et de la Loi même de Dieu, il relit l’Ancien Testament à la lumière de l’annonce de la mort et de la résurrection de Jésus. Cette relecture de l’Ancien Testament, une relecture christologique, provoque les réactions des Juifs qui perçoivent ses paroles comme un blasphème (cf. Ac 6, 11-14). C’est pour cette raison qu’il est condamné à la lapidation. Et saint Luc nous transmet le dernier discours du saint, une synthèse de sa prédication. Comme Jésus avait montré aux disciples d’Emmaüs que tout l’Ancien Testament parle de lui, de sa croix et de sa résurrection, de même saint Etienne, suivant l’enseignement de Jésus, lit tout l’Ancien Testament d’un point de vue christologique. Il démontre que le mystère de la Croix se trouve au centre de l’histoire du salut raconté dans l’Ancien Testament, il montre que réellement Jésus, le crucifié et le ressuscité, est le point d’arrivée de toute cette histoire. Et il démontre donc également que le culte du temple est fini et que Jésus, le ressuscité, est le nouveau et véritable „temple”. C’est précisément ce „non” au temple et à son culte qui provoque la condamnation de saint Etienne, qui, à ce moment-là – nous dit saint Luc -, fixant les yeux vers le ciel vit la gloire de Dieu et Jésus  qui  se trouvait à sa droite. Et voyant le ciel, Dieu et Jésus, saint Etienne dit:  „Voici que je contemple les cieux ouverts:  le Fils de l’homme est debout à la droite de Dieu” (Ac 7, 56). Suit alors son martyre, qui, de fait, est modelé  sur  la  passion de Jésus lui-même, dans la mesure où il remet au „Seigneur Jésus” son esprit et qu’il prie pour que les péchés de ses meurtriers ne leur soient pas imputés (cf. Ac 7, 59-60).

Le lieu du martyre de saint Etienne à Jérusalem est traditionnellement situé un peu à l’extérieur de la Porte de Damas, au nord, où s’élève à présent précisément l’église Saint-Etienne, à côté de la célèbre Ecole Biblique des Dominicains. La mort d’Etienne, premier martyr du Christ, fut suivie par une persécution locale contre les disciples de Jésus (cf. Ac 8, 1), la première qui ait eu lieu dans l’histoire de l’Eglise. Celle-ci constitua l’occasion concrète qui poussa le groupe des chrétiens juifs d’origine grecque à fuir de Jérusalem et à se disperser. Chassés de Jérusalem, ils se transformèrent en missionnaires itinérants:  „Ceux qui s’étaient dispersés allèrent répandre partout la Bonne Nouvelle de la Parole” (Ac 8, 4). La persécution et la dispersion qui s’ensuit deviennent mission. L’Evangile se diffusa ainsi en Samarie, en Phénicie et en Syrie, jusqu’à la grande ville d’Antioche, où selon Luc il fut annoncé pour la première fois également aux païens (cf. Ac 11, 19-20) et où retentit aussi pour la première fois le nom de „chrétiens” (Ac 11, 26).

Luc note en particulier que les lapidateurs d’Etienne „avaient mis leurs vêtements aux pieds d’un jeune homme appelé Saul” (Ac 7, 58), le même qui, de persécuteur, deviendra un éminent apôtre de l’Evangile. Cela signifie que le jeune Saul devait avoir entendu la prédication d’Etienne, et qu’il connaissait donc ses contenus principaux. Et saint Paul était probablement parmi ceux qui, suivant et entendant ce discours, „s’exaspéraient contre lui, et grinçaient des dents” (Ac 7, 54). Et nous pouvons alors voir les merveilles de la Providence divine. Saul, adversaire acharné de la vision d’Etienne, après sa rencontre avec le Christ ressuscité sur le chemin de Damas, reprend la lecture christologique de l’Ancien Testament effectuée par le Protomartyre, il l’approfondit et la complète, et devient ainsi l'”Apôtre des  Nations”.  La  Loi est accomplie, ainsi enseigne-t-il, dans la Croix du Christ. Et la foi en Christ, la communion avec l’amour du Christ est le véritable accomplissement de toute la Loi. Tel est le contenu de la prédication de Paul. Il démontre ainsi que le Dieu d’Abraham devient le Dieu de tous. Et tous les croyants en Jésus Christ, en tant que fils d’Abraham, participent de ses promesses. Dans la mission de saint Paul s’accomplit la vision d’Etienne.

L’histoire d’Etienne nous dit beaucoup de choses. Par exemple, elle nous enseigne qu’il ne faut jamais dissocier l’engagement social de la charité de l’annonce courageuse de la foi. Il était l’un des sept, chargé en particulier de la charité. Mais il n’était pas possible de  dissocier  la charité et l’annonce. Ainsi, avec la charité, il annonce le Christ crucifié, jusqu’au point d’accepter également le martyre. Telle est la première leçon que nous pouvons apprendre de la figure de saint Etienne:  charité et annonce vont toujours de pair. Saint Etienne nous parle surtout du Christ, du Christ crucifié et ressuscité comme centre de l’histoire et de notre vie. Nous pouvons comprendre que la Croix reste toujours centrale dans la vie de l’Eglise et également dans notre vie personnelle. Dans l’histoire de l’Eglise ne manquera jamais la passion, la persécution. Et c’est précisément la persécution qui, selon la célèbre phrase de Tertullien, devient une source de mission pour les nouveaux chrétiens. Je cite ses paroles:  „Nous nous multiplions à chaque fois que nous sommes moissonnés par vous:  le sang des chrétiens est une semence” (Apologetico 50, 13:  Plures efficimur quoties metimur a vobis:  semen est sanguis christianorum). Mais dans notre vie aussi la croix, qui ne manquera jamais, devient bénédiction. Et en acceptant la croix, en sachant qu’elle devient et qu’elle est une bénédiction, nous apprenons la joie du chrétien également dans les moments de difficulté. La valeur du témoignage est irremplaçable, car c’est à lui que conduit l’Evangile et c’est de lui que se nourrit l’Eglise. Que saint Etienne nous enseigne à tirer profit de ces leçons, qu’il nous enseigne à aimer la Croix, car elle est le chemin sur lequel le Christ arrive toujours à nouveau parmi nous.

Nativité du Seigneur

TEXTE DE LA BÉNÉDICTION « URBI ET ORBI »

Que les saints apôtres Pierre et Paul, en la puissance et l’autorité desquels nous avons confiance, intercèdent pour nous auprès du Seigneur.
Que les saints apôtres Pierre et Paul, en la puissance et l’autorité desquels nous avons confiance, intercèdent pour nous devant le Seigneur.

R: Amen.

Les prières et la mort de la bienheureuse Marie, toujours Vierge, du bienheureux Michel Archange, des bienheureux apôtres Pierre et Paul, de Jean-Baptiste, et des saints, et de tous les saints, ont pitié P: Que Dieu tout-puissant; Et avec vos péchés, et donnez vie à Jésus-Christ.
Par les prières et les mérites de la Bienheureuse Marie toujours Vierge, de Saint Michel Archange, de Saint Jean-Baptiste, des saints apôtres Pierre et Paul et de tous les saints, que Dieu Tout-Puissant ait pitié de vous et pardonne tous vos péchés, et que Jésus-Christ vous apporter la vie éternelle.

R: Amen.

Accordez-vous le pardon, l’absolution et la rémission de tous vos péchés, une place pour le vrai et le fructueux dans le cadre de la repentance, le cœur est toujours le pénitent et l’amendement de la vie, la grâce et la consolation du Saint-Esprit; et la persévérance pour améliorer vos bonnes œuvres et votre compassion.
Que le Seigneur tout-puissant et miséricordieux vous accorde l’indulgence, l’absolution et la rémission de tous vos péchés, une saison de vraie et fructueuse pénitence, un cœur bien disposé, un amendement de vie, la grâce et le réconfort du Saint-Esprit et la persévérance finale dans le bien travaux.

R: Amen.

Et la bénédiction de Dieu Tout-Puissant, Père, Fils et Saint-Esprit descend sur vous et demeure pour toujours.
Et que la bénédiction de Dieu Tout-Puissant, le Père, le Fils et le Saint-Esprit, descende sur vous et demeure avec vous pour toujours.

R: Amen.

„Nascut, iar nu facut, de o Fiinta cu Tatal…”

Sfântul Leon, teolog al Întrupării, scrie: Preaiubiţilor, nu încape îndoială: îmbrăcând firea omenească, Fiul lui Dumnezeu s-a unit cu ea; atât de strâns, într-atât încât Cristos este unul, atât în omul ce este întâiul născut dintre făpturi, cât şi în toţi sfinţii; tot astfel cum nu poate nimeni despărţi capul de mădulare, nici mădularele nu pot fi despărţite de cap.

Deci Tatăl se adresează tuturor oamenilor şi fiecăruia în mod deosebit atunci când îi spune Fiului: „Eşti Fiul meu iubit; în tine îmi găsesc toată bucuria”. Să recunoaştem: concepţia aceasta nu e cea mai răspândită despre Întrupare. Cristos, Omul-Dumnezeu, a fost, în primul rând, văzut ca Ispăşitor venit, după păcatul strămoşesc, să împace cu Dumnezeu omenirea păcătoasă.

Desigur, în istoria noastră, aşa cum s-a desfăşurat ea, Cristos a primit misiunea de a salva ceea ce fusese pierdut. A venit într-o lume a păcatului, în care a croit o cale de împăcare. Ceea ce nu trebuie să ne facă să uităm planul întemeietor al Iubirii.

Legământul ce reconciliază îşi are rădăcina într-unaltul care-l precede. Un legământ ce-şi are izvorul într-o iubire ce nu se măsoară, în primul rând, prin faptul că ne mântuieşte atunci când greşim, ci mai curând, mai radical, prin aceea că Dumnezeu ne-a creat în vederea revărsării în noi a vieţii sale, căruia Fiul întrupat, „primul născut din toată creaţia”, îi revelează pentru eternitate profunzimea şi chipul (G. Martelet).

Alianţa de reconciliere nu trebuie să ne ascundă alianţa de la începuturi, urmărind divinizarea omului: cea care a fost şi rămâne inspiraţia fundamentală a Ziditorului. Răscumpărarea reia şi împlineşte, într-o situaţie de păcat, legământul întrerupt, dar nu abolit, aflat la origini. … Dumnezeu n-a început să ne iubească numai după ce am fost împăcaţi cu el prin sângele Fiului său, scrie sfântul Augustin: ne-a iubit înainte de facerea lumii, pentru ca noi să putem ajunge copiii lui cu Fiul său unic.

„Harul acesta, spune sfântul Paul, Dumnezeu ni l-a dat în Cristos Isus mai înainte de începutul veacurilor, dar acum a fost descoperit prin arătarea Mântuitorului nostru Isus Cristos… (2Tim 1,9-10) E necesară deci o răsturnare completă a concepţiei despre Cristos, a felului în care îl contemplăm. Omul-Dumnezeu nu a apărut numai după săvârşirea păcatului strămoşesc, pentru a-l ispăşi.

Nu s-a adăugat creaţiei, ca urmare a păcatului omenesc. Cristos nu a fost „paraşutat” de urgenţă într-un univers conceput şi construit fără el. Este cel dintâi voit, în care şi pentru care s-a creat tot restul. Este capodopera creaţiei, expresia cea mai înaltă, cea mai reuşită a Iubirii creatoare şi divinizatoare, tocmai pentru că este realizarea cea mai deplină a răspândirii lui Dumnezeu în afara sa. Este „lucrarea înflăcărată a iubirii inefabile, ţâşnită din inima Treimii”. Şi, ca atare, Cristos e sensul prim şi ultim al Universului.

Strălucirea lui aduce lumină asupra zidirii întregi, arătându-i sfinţenia: fiecare om, fiecare făptură creată face parte dintr-o istorie sacră. Viziunea aceasta măreaţă a planului binevoitor al Ziditorului dăruieşte vieţii noastre de credincioşi adevărata sa dimensiune.

Ea nu se desfăşoară nici în afara Universului, nici undeva pe lângă. Nu alcătuieşte o sferă aparte. Viaţa supranaturală nu e o podoabă de lux, facultativă, a vieţii omeneşti. E realitatea profundă a omului. În definitiv, Universul nu există decât în vederea comunicării de viaţă divină pe care ne-o aduce Cristos, „primul născut din toată creaţia”.

Omul îşi atinge adevărata statură, îşi găseşte împlinirea autentică numai când are parte de plinătatea lui Cristos. Prin aceasta, el se deschide înaintea iubirii ce zideşte şi îndumnezeieşte: iubirea care a lansat pe orbită lumea.

Mai există încă o altă importantă consecinţă a viziunii acesteia: dacă cea dintâi funcţie a lui Cristos este de a-i aduce slavă lui Dumnezeu, aruncând o lumină orbitoare asupra comunicării dumnezeieşti, misiunea credinciosului constă, în primul rând, în a admira, închinându-se înaintea capodoperei harului creator şi divinizator; credinciosul o face arătându-şi recunoştinţa pentru plinătatea oferită nouă în Cristos.

„Dacă ai şti darul lui Dumnezeu…”, îi spunea Isus femeii samaritene. Ni se pare că-l cunoaştem, că am aflat darul acesta izvorât din adâncimile lui Dumnezeu. Însă nu-i vom descoperi nicicând întru totul „lărgimea, lungimea, înălţimea şi adâncimea”, cum spune sfântul Paul. Intrarea în plinătatea lui Dumnezeu se face prin închinare: contemplarea, împreună cu „jertfa laudei”, a iubirii ce întrece orice cunoaştere.

Din Eloi Leclerc, Cale de îndumnezeire, capitolul 3. Clocotitoare creaţie

Cale de îndumnezeire

În mijlocul nostru este și astăzi unul pe care noi nu-l cunoaştem!

 A venit să locuiască în mijlocul nostru, vezi

A treia predică de Advent a card. Raniero Cantalamessa (18 decembrie 2020)

„În mijlocul vostru este unul pe care voi nu-l cunoaşteţi!”. Este strigătul trist al lui Ioan Botezătorul ascultat în Evanghelia din a treia Duminică din Advent pe care am vrea să-l facem să răsune în această ultimă întâlnire înainte de Crăciun.

În memorabilul mesaj Urbi et orbi din 27 martie 2020 în Piaţa „Sfântul Petru”, după ce a citit evanghelia despre furtuna potolită, Sfântul Părinte se întreba în ce anume a constat „puţina credinţă” pe care Isus o reproşează discipolilor şi explica: „Ei nu încetaseră să creadă în el, de fapt îl invocă. Dar să vedem cum îl invocă: «Învăţătorule, nu-ţi pasă că pierim?» (v. 38). Nu-ţi pasă: ei cred că Isus nu este interesat de ei, că nu se îngrijeşte de ei. Printre noi, în familiile noastre, unul din lucrurile care face mai mult rău este atunci când auzim spunându-ni-se: «Nu-ţi pasă de mine?». Este o frază care răneşte şi dezlănţuie furtuni în inimă. Probabil l-a zdruncinat şi pe Isus. Pentru că nimănui nu-i pasă mai mult de noi decât lui”.

Putem observa şi o altă nuanţă în reproşul lui Isus. Nu au înţeles cine era acela care era cu ei în barcă; nu au înţeles că, avându-l pe el în barcă, ea nu se putea scufunda pentru că Dumnezeu nu poate să piară. Noi, discipolii de astăzi, am comite aceeaşi greşeală a apostolilor şi am merita acelaşi reproş al lui Isus dacă în furtuna violentă care s-a abătut asupra lumii cu pandemia am uita că nu suntem singuri în barcă şi în voia valurilor.

Sărbătoarea Crăciunului ne permite să lărgim orizontul: de la Marea Galileei la lumea întreagă, de la apostoli la noi: „Cuvântul s-a făcut trup şi a locuit între noi” (In 1,14). Verbul grec la aorist, eskenosen (literalmente, „şi-a instalat cortul”) exprimă ideea unei acţiuni împlinite şi ireversibile. Fiul lui Dumnezeu a coborât pe acest pământ şi Dumnezeu nu poate să piară. Creştinul poate să proclame cu mai multă motivaţie decât psalmistul:

„Dumnezeu este pentru noi loc de refugiu şi putere, 
ajutor uşor de găsit în timp de încercare. 
De aceea, nu ne temem, chiar dacă s-ar zgudui pământul 
şi ar cădea munţii în mijlocul mării […] 
Dumnezeu este în mijlocul ei: ea nu se clatină” (Ps 46,2-4).

„Dumnezeu este cu noi”, adică de partea omului, prieten şi aliat al său împotriva forţelor răului. Trebuie să regăsim semnificaţia primordială şi simplă a Întrupării Cuvântului, dincolo de toate explicaţiile teologice şi dogmele construite pe ea. Dumnezeu a venit să locuiască în mijlocul nostru! A voit să facă din acest eveniment numele său propriu: Emanuel, Dumnezeu-cu-noi. Ceea ce a profeţit Isaia: „Iată, fecioara va zămisli şi va naşte un fiu, care se va numi Emanuel” (Is 7,14) a devenit un fapt împlinit.

Spuneam că trebuie să mergem înaintea tuturor controverselor cristologice din secolul al V-lea – înainte de Efes şi de Calcedon – pentru a regăsi paradoxul şi scandalul cuprins în afirmaţia: „Cuvântul s-a făcut trup”. Merită reascultată reacţia unui păgân cult din secolul al II-lea, aflând de acea afirmaţie a creştinilor[1]. „Fiu al lui Dumnezeu – exclama filozoful Celsus înmărmurit – un om care a trăit cu câţiva ani în urmă?”. Logos veşnic unul „de ieri şi de alaltăieri”, un om „născut într-un târg din Iudeea, dintr-o sărmană creatură”. Nu trebuie să fim uimiţi. unirea perfectă a dumnezeirii şi a omenităţii în persoana lui Cristos era cea mai mare dintre toate noutăţile posibile, „singurul lucru nou sub soare”[2], o defineşte sfântul Ioan Damaschin.

Prima mare bătălie pe care credinţa în Cristos a trebuit s-o înfrunte n-a fost aceea a dumnezeirii sale, ci aceea a omenităţii sale şi a adevărului Întrupării. La originea acestui refuz era dogma lui Platon conform căreia „niciun Dumnezeu nu se amestecă cu omul”[3]. Sfântul Augustin a descoperit, prin experienţă proprie, rădăcina ultimă a dificultăţii de a crede în Întrupare, adică lipsa de umilinţă. „Nefiind umil – scrie el în Confesiuni – nu înţelegeam umilinţa lui Dumnezeu”[4].

Experienţa sa ne ajută să înţelegem rădăcina ultimă a ateismului modern şi ne indică unicul mod posibil pentru a-l depăşi. Pornind de la Hermann Samuel Reimarus în secolul al XVIII-lea, a fost un întreg asalt la adresat adevărului istoric al Evangheliei şi a dumnezeirii lui Cristos. Isus a spus: „Eu sunt calea, adevărul şi viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin mine” (In 14,6). Odată declarată nepracticabilă această singură cale de acces la Dumnezeu, a fost uşor de a trece mai întâi la deism şi apoi la ateism.

Experienţa lui Augustin – spuneam – indică şi calea pentru a depăşi obstacolul: renunţarea la orgoliu şi acceptarea umilinţei lui Dumnezeu. „Te preamăresc, Tată, Domn al cerului şi al pământului, pentru că ai ascuns acestea celor înţelepţi şi pricepuţi şi le-ai revelat celor mici” (Mt 11,25): toată istoria necredinţei umane este explicată de aceste cuvinte ale lui Cristos. Umilinţa furnizează cheia pentru a înţelege Întruparea. Avem nevoie de puţină putere pentru a ne expune; în schimb, avem nevoie de multă putere pentru a ne pune deoparte şi a ne şterge. Dumnezeu este această nelimitată putere de ascundere de sine: „S-a despuiat pe sine luând firea sclavului… S-a umilit pe sine făcându-se ascultător până la moarte” (Fil 2,7-8).

Dumnezeu este iubire, pentru aceasta este umilinţă! Iubirea creează dependenţă de persoana iubită, o dependenţă care nu umileşte, ci face fericiţi. Cele două fraze, „Dumnezeu este iubire” şi „Dumnezeu este umilinţă” sunt ca două feţe ale aceleiaşi medalii. Însă ce înseamnă cuvântul umilinţă aplicat lui Dumnezeu şi în ce sens Isus poate să spună: „învăţaţi de la mine că sunt blând şi umil cu inima” (Mt 11,29)? Explicaţia este că umilinţa esenţială nu constă în a fi mici (de fapt putem fi mici fără a fi umili); nu constă în a ne considera mici (asta poate depinde de o rea idee de sine); nu constă în a ne proclama mici (se poate spune asta fără a crede); constă în a ne face mici şi a ne face mici din iubire, pentru a-i ridica pe ceilalţi. În acest sens, cu adevărat umil este numai Dumnezeu.

„Cine este ca Domnul Dumnezeul nostru, 
care locuieşte atât de sus, 
care îşi pleacă privirea să vadă 
ce se petrece în cer şi pe pământ? 
El ridică pe cel slab din ţărână, 
înalţă din mizerie pe cel sărac” (Ps 113,5-7).

Înţelesese asta, fără atâtea studii, Francisc de Assisi care în „Laudele lui Dumnezeu Preaînalt”, la un moment dat, adresându-se lui Dumnezeu spune: „Tu eşti umilinţă!” şi în „Scrisoare către tot Ordinul” exclamă: „Priviţi, fraţilor, umilinţa lui Dumnezeu”. „În fiecare zi – scrie el în unul din Îndemnurile sale – el se umileşte, ca atunci când de pe scaunul regal a coborât în sânul Fecioarei”[5].
Crăciunul este sărbătoarea umilinţei lui Dumnezeu. Pentru a o celebra în duh şi adevăr trebuie să ne facem mici, aşa cum trebuie să ne înjosim pentru a intra pe poarta strâmtă care introduce în Bazilica Naşterii la Betleem.
„În mijlocul vostru este unul pe care voi nu-l cunoaşteţi!”
Dar să ne întoarcem la inima misterului: „Cuvântul s-a făcut trup şi a venit să locuiască între noi”. Dumnezeu este cu noi pentru totdeauna, irevocabil. Acesta este, de acum încolo, obiectul central al profeţiei creştine. Zaharia îl salută pe precursor numindu-l „profet al Celui Preaînalt” (Lc 1,76) şi Isus spune despre el că este „mai mult decât un profet” (Mt 11,9). Însă în ce sens Ioan Botezătorul este un profet? Unde este profeţia în cazul său? Profeţii biblici vesteau o mântuire viitoare; Ioan Botezătorul nu vesteşte o mântuire viitoare; dimpotrivă, îl arată pe unul care este prezent acolo în faţa lui. Profeţii din vechime ajutau poporul să depăşească bariera, încă mai densă, a aparenţelor contrare. Mesia atât de aşteptat – aşteptat de patriarhi, vestit de profeţi, cântat de psalmi – ar fi aşadar acel om cu aparenţe şi cu origini aşa de umile şi obişnuite, despre care se ştie totul, inclusiv localitatea de origine?
Este relativ uşor a crede în ceva măreţ şi divin, când se prospectează într-un viitor nedefinit: „în acele zile”, „în timpurile din urmă”, într-un cadru cosmic, cu cerurile care picură dulceaţă şi pământul care se deschide pentru a-l odrăsli pe Mântuitorul (cf. Is 45,8). Este mai dificil când trebuie să se spună: „Iată-l! El este!”. Suntem imediat tentaţi să spunem: Asta-i tot? „Din Nazaret poate să vină ceva bun?” (In 1,46); „Ştim de unde este acesta” (In 7,27).
Aceasta era o misiune profetică supraumană şi se înţelege de ce precursorul este definit „mai mult decât un profet”. El este omul care îndreaptă degetul spre o persoană şi rosteşte un decisiv „Ecce, Iată-l! Iată Mielul lui Dumnezeu!” (In 1,29). Ce fior a trebuit să treacă prin corpul celor care au primit cei dintâi această revelaţie. O acţiune puternică a Duhului Sfânt însoţea cuvintele precursorului şi revela adevărul inimilor bine dispuse. Trecut şi viitor, aşteptare şi împlinire se atingeau. Arcul de boltă al istoriei mântuirii se închidea.
Eu cred că Ioan Botezătorul ne-a lăsat însăşi misiunea sa profetică: să continuăm să strigăm: „În mijlocul vostru este unul pe care voi nu-l cunoaşteţi!” (In 1,26). El a inaugurat noua profeţie care nu constă – spuneam – în a vesti o mântuire viitoare, ci în revelarea prezenţei lui Cristos în istorie: „Eu sunt cu voi în toate zilele până la sfârşitul lumii” (Mt 28,20). Cristos nu este prezent în istorie numai pentru că se scrie şi se vorbeşte încontinuu despre el, ci pentru că a înviat şi trăieşte după Duh. Nu numai intenţional, ci realmente. Evanghelizarea începe de aici.
În timpul Botezătorului, ceea ce crea dificultate era trupul fizic al lui Isus, carnea sa aşa de asemenea cu a noastră, în afară de păcat. Astăzi mai ales trupul său mistic, Biserica, creează dificultate şi scandalizează. Aşa, de asemenea, cu restul omenirii, nefiind exclus nici păcatul! Aşa cum precursorul i-a făcut pe contemporanii săi să-l recunoască pe Cristos sub umilinţa cărnii, tot aşa este necesar să-l facem recunoscut în sărăcia şi în mizeria Bisericii sale, precum şi în sărăcia şi mizeria fiecăruia dintre noi.
Ceea ce Paul adaugă la Ioan
Însă trebuie adăugat ceva la cele spuse până aici. De fapt, nu contează să știm doar că Dumnezeu s-a făcut om; ci contează să ştim şi ce fel de om s-a făcut Dumnezeu. Este semnificativ modul diferit şi complementar în care Ioan şi Paul descriu fiecare evenimentul Întrupării. Pentru Ioan ea constă în faptul că acel Cuvânt care era Dumnezeu s-a făcut trup (cf. In 1,1-14); pentru Paul, în faptul că „Cristos, fiind de natură divină, a asumat formă de slujitor” (cf. Fil 2,5 şu). Pentru Ioan, Cuvântul, fiind Dumnezeu, s-a făcut om; pentru Paul, „Cristos, bogat cum era, s-a făcut sărac” (cf. 2Cor 8,9).
Distincţia dintre faptul întrupării şi modul ei, dintre dimensiunea sa ontologică şi cea existenţială, ne interesează pentru că aruncă o lumină singulară asupra problemei actuale a sărăciei şi a atitudinii creştinilor faţă de ea. Ajută să se dea un fundament biblic şi teologic alegerii preferenţiale a săracilor, proclamate la Conciliul al II-lea din Vatican. „Părinţii conciliari – a scris Jean Guitton, observator laic la Conciliu – au regăsit sacramentul sărăciei, adică prezenţa lui Cristos sub speciile celor care suferă”[6].
„Sacramentul” sărăciei! Sunt cuvinte puternice, dar întemeiate. Dacă prin faptul întrupării, Cuvântul, într-un anumit sens, a asumat pe fiecare om (aşa gândeau unii Părinţi greci), prin modul în care ea s-a realizat, el a asumat, cu un titlu complet particular, pe cel sărac, pe cel umil, pe cel suferind. A „instituit” acest semn, aşa cum a instituit Euharistia. De fapt, Cel care a rostit asupra pâinii cuvintele: „Acesta este trupul meu”, a rostit aceleaşi cuvinte şi despre săraci. A făcut asta atunci când, vorbind despre ceea ce s-a făcut – sau s-a omis să se facă – pentru cel înfometat, cel însetat, cel închis, cel gol şi cel străin, a declarat solemn: „Mie mi-aţi făcut” şi „Mie nu mi-aţi făcut” (Mt 25,31 şu).
Să tragem consecinţa care derivă din toate acestea asupra planului ecleziologiei. Sfântul Ioan al XXIII-lea, cu ocazia Conciliului, a creat expresia „Biserica săracilor”[7]. Ea îmbracă o semnificaţie care merge dincolo de ceea ce se înţelege de obicei. Biserica săracilor nu este constituită numai din săracii Bisericii! Într-un anumit sens, toţi săracii din lume – fie ei botezaţi sau nu – îi aparţin. „Însă – se obiectează – nu au avut credinţa, nici n-au primit botezul!”. Este adevărat, dar nici Pruncii Nevinovaţi pe care-i sărbătorim după Crăciun nu le-au avut. Sărăcia şi suferinţa lor, dacă este nevinovată, în ochii lui Dumnezeu este botezul lor de sânge. Dumnezeu are mult mai multe moduri de a mântui decât ne imaginăm noi, chiar dacă toate aceste moduri – fără să fie exclus cineva – „într-un mod cunoscut numai de Dumnezeu”[8], trec prin Cristos.
Săracii sunt „ai lui Cristos”, nu pentru că sunt declaraţi apartenenţi lui, ci pentru că el i-a declarat apartenenţi lui, i-a declarat trupul său. Asta nu înseamnă că este suficient a fi săraci şi înfometaţi în această lume pentru a intra automat în împărăţia finală a lui Dumnezeu. Cuvintele: „Veniţi, binecuvântaţii Tatălui meu” sunt adresate celor care s-au îngrijit de cei săraci, nu în mod necesar săracilor înşişi, datorită simplului fapt că au fost din punct de vedere material săraci în viaţă.
Aşadar, Biserica lui Cristos este imens mai vastă decât ceea ce spun cifrele şi statisticile. Nu prin simplu mod de a spune, sau printr-un triumfalism nepotrivit. Nimeni, în afară de Isus, n-a proclamat: „Tot ceea ce aţi făcut unuia dintre aceşti fraţi ai mei mai mici, mie mi-aţi făcut” (Mt 25,40), unde „fratele mai mic” nu indică numai pe cel care crede în Cristos, ci pe fiecare om.
Rezultă că papa – şi cu el ceilalţi păstori ai Bisericii – este cu adevărat „părintele săracilor”. Este o bucurie şi un stimulent pentru noi toţi să vedem cât de mult a fost îndrăgit acest rol de ultimii Suverani Pontifi şi în mod cu totul deosebit de păstorul care se află astăzi la catedra lui Petru. El este glasul cel mai autoritar care se ridică în apărarea lor, într-o lume care cunoaşte numai selecţia şi rebutul. El nu „a uitat de cei săraci”, nu, cu adevărat! Scriptura conţine o binecuvântare specială pentru cei care îndrăgesc soarta săracului:
„Fericit este acela care se îngrijeşte de cel sărman… 
Domnul îl păzeşte şi îl ţine în viaţă, 
îl face fericit pe pământ 
şi nu-l lasă la bunul plac al vrăjmaşilor săi” (Ps 41,2-3).
Despre Maria şi Iosif se citeşte în Evanghelie că „nu era loc pentru ei la han” (Lc 2,7). Şi astăzi nu este loc pentru săraci în hanul lumii, însă istoria a arătat de care parte era Dumnezeu şi de care parte trebuie să fie Biserica. A merge spre cei săraci înseamnă a imita umilinţa lui Dumnezeu. Înseamnă a ne face mici din iubire, pentru a-l înălţa pe cel care este jos.
Însă să nu ne înşelăm: acesta este un lucru mai uşor de spus decât de făcut. Un vechi părinte din deşert, Isac de Ninive, dădea acest sfat celui care este constrâns să vorbească despre lucruri spirituale la care încă nu a ajuns cu viaţa: „Vorbeşte despre ele ca unul care aparţine clasei discipolilor şi nu cu autoritate, după ce ți-ai smerit sufletul şi te-ai făcut mai mic decât orice ascultător al tău”[9]. Aşa am vorbit eu despre faptul de a merge spre cei săraci.
„Ne vom face locuinţă la el”
„Cuvântul s-a făcut trup şi a locuit între noi”. Înainte de a încheia, trebuie să trecem de la plural la singular. N-a venit în mod generic în lume, ci personal în fiecare suflet credincios. Isus a spus: „Dacă mă iubeşte cineva, va păzi cuvântul meu: Tatăl meu îl va iubi şi vom veni la el şi ne vom face locuinţă la el” (In 14,23). Aşadar, Cristos nu este prezent numai în barca lumii sau a Bisericii; este prezent în barca mică a vieţii mele. Ce gând, dacă am reuşi cu adevărat să credem asta! Sfânta Elisabeta a Sfintei Treimi a găsit în el secretul propriei sfinţenii. „Mi se pare – scria ea unei prietene – că am găsit cerul meu pe pământ, pentru că cerul este Dumnezeu şi Dumnezeu este în sufletul meu. Ziua în care am înţeles asta totul s-a luminat”[10].
Cu restricţiile pe care le impune cultului public şi frecventarea bisericilor, pandemia ar putea să fie pentru mulţi ocazia de a descoperi că pe Dumnezeu nu-l întâlnim numai mergând la biserică; că putem să-l adorăm pe Dumnezeu „în duh şi adevăr” şi să ne întreţinem cu Isus chiar şi stând în casă, sau în camera noastră. Creştinul nu va putea niciodată să se lipsească de Euharistie şi de comunitate, însă atunci când acesta este împiedicat de forţă majoră nu trebuie să creadă că se întrerupe viaţa sa creştină. Dacă n-a fost întâlnit niciodată Cristos în propria inimă, nu va fi întâlnit niciodată în altă parte, în sensul puternic al termenului.

Dacă n-a fost întâlnit niciodată Cristos în propria inimă,
nu va fi întâlnit niciodată în altă parte,
în sensul puternic al termenului.


Există o afirmaţie puternică despre Crăciun care a trecut din epocă în epocă, pe buzele marilor învăţători şi maeştri spirituali ai Bisericii: Origene, Sfântul Augustin, Sfântul Bernard, Angelo Silesio, şi alţii. Ea, în substanţă, spune aşa: „Ce îmi foloseşte mie că Cristos s-a născut odată la Betleem din Maria, dacă el nu se naşte prin credinţă şi în inima mea?[11]. „Unde se naşte Cristos, în sensul cel mai profund, dacă nu în inima ta şi în sufletul tău?”, scrie Sfântul Ambroziu[12]. „Cuvântul lui Dumnezeu, face ecou Sfântul Maxim Mărturisitorul, vrea să repete în toţi oamenii misterul întrupării sale”[13]. Un adevăr ecumenic, după cum se vede.
Făcând ecou tot la această tradiţie, Sfântul Ioan al XXIII-lea, în mesajul de Crăciun din 1962, înălţa această rugăciune arzătoare: „O, Cuvânt veşnic al Tatălui, Fiu al lui Dumnezeu şi al Mariei, reînnoieşte şi astăzi, în secretul sufletelor, miracolul minunat al naşterii tale”.
Să ne însuşim această rugăciune, însă, în situaţia dramatică în care ne aflăm, să adăugăm şi rugăciunea arzătoare din liturgia de Crăciun: „O, rege al neamurilor, dorit de toate popoarele, piatră din capul unghiului, care le uneşti pe toate, vino şi mântuieşte-l pe omul pe care l-ai plămădit din ţărână”[14]. Vino şi ridică omenirea epuizată de lunga încercare a acestei pandemii.

Card. Raniero Cantalamessa
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Procesul rusinii

Pe 25 decembrie 1989 Nicolae şi Elena Ceauşescu au fost judecaţi la Târgovişte de un tribunal militar excepţional, condamnaţi la moarte, puşi la zid şi executaţi imediat prin împuşcare.

A fost un act necesar pentru a opri vărsarea de sânge? O pedeapsă justificată pentru suferinţele pe care dictatorul le-a provocat ani de zile românilor? Sau Ceauşescu era un martor incomod care trebuia înlăturat? Ce ar fi avut el de spus despre noii conducători? Cum au perceput românii în decembrie 1989 procesul şi execuţia sumară a dictatorului? Martorii execuţiei lui Ceauşescu şi a evenimentelor din acele zile răspund acestor întrebări.

https://revolutions.mediafax.ro/

Pe lângă mărturiile actorilor Ion Caramitru, Oana Pellea, Daniel Badale şi Florentina Ţilea, proiectul propune interviuri despre teme precum ‘Securitatea’, ‘Procesul Ceauşeştilor’, ‘Revoluţie’, ‘Terorişti’ realizate cu Germina Nagâţ, Dan Voinea, Dennis Deletant, Andrei Ursu, Lavinia Betea, precizează sursa citată.
Filmul va fi distribuit pe canalele media ale Teatrului Naţional „I. L. Caragiale” din Bucureşti (YouTube, Facebook, site) şi ale partenerilor: reţeaua Institutului Cultural Român (Republica Moldova, Ungaria, Austria, Germania, Belgia, Regatul Unit, Polonia, Turcia, Portugalia, Italia, Spania, Franţa, Cehia, Suedia, Israel, SUA ) (Facebook, site), Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii, Fundaţia Academia Civică – Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei, Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc, Fundaţia Corneliu Coposu, Asociaţia Ţine de Noi, Friends for Friends, Modernism, Funky Citizens, Radio România Cultural, Caţavencii, Cotidianul, Zile şi Nopţi, Cultura la dubă, TVR, RFI, Hotnews, Bursa, România Liberă.

https://www.hotnews.ro/stiri-cultura-24484918-vdeo-31-ani-revolutie-filmul-documentar-39-39-1989-jurnalul-unei-revolutii-39-39-productie-teatrului-national-miercuri-premiera-online.htm

24… et 25… Honte nationale

Il y a 30 ans, le procès et l’exécution de Ceausescu marquent le tournant de la révolution roumaine

Il y a 30 ans, le procès et l'exécution de Ceausescu marquent le tournant de la révolution roumaine
Il y a 30 ans, le procès et l’exécution de Ceausescu marquent le tournant de la révolution roumaine – © RTBF

Jean-François Herbecq  https://www.rtbf.be/info/monde/detail_il-y-a-30-ans-le-proces-et-l-execution-de-ceausescu-marquent-le-tournant-de-la-revolution-roumaine?id=10395751

Publié le mercredi 25 décembre 2019 à 12h53

  • C’était il y a 30 ans. La révolution roumaine renversait la dictature communiste de Nicolae Ceausescu. Le président et son épouse Elena sont exécutés au terme d’un procès expéditif. Le 21 décembre 1989, le Conducator tente de reprendre l’initiative : la révolte qui a éclaté quelques jours plus tôt à Timisoara gagne la capitale. A Bucarest, un rassemblement de masse en soutien au régime se transforme en manifestation contre le régime. Sous les huées, le président doit interrompre son discours. Le lendemain, le 22 décembre, Nicolae Ceausescu prend la fuite à bord d’un hélicoptère avec son épouse Elena. Quelques heures plus tard, la foule envahit le siège du Comité central du parti communiste où le „Danube de la pensée” était réfugié. L’armée va se rallier à la foule. Le régime tombe. 

Suivent trois jours d’errance avant l’arrestation du couple. Le 25 décembre, c’est leur jugement devant un tribunal improvisé à la garnison de Târgoviste à une cinquantaine de kilomètres de Bucarest. 

Annonce de la capture de Ceausescu à la télévision roumaine

Un procès expéditif

Après une visite médicale, l’audience commence. Le procès dure moins d’une heure. Il reproduit la procédure utilisée par le régime contre les opposants et les dissidents. Les normes de l’Etat de droit ne sont pas respectées.https://player.ina.fr/player/embed/CAB89054296/1/1b0bd203fbcd702f9bc9b10ac3d0fc21/wide/1

Elena et Nicolae Ceausescu face à leurs juges
Elena et Nicolae Ceausescu face à leurs juges – © RTBF

Les chefs d’accusation sont nombreux, notamment le génocide. A Timisoara, le bilan de la répression sanglante qui fait 70 morts a été déformé. Il est question de charnier et de milliers de morts, des estimations non vérifiées mais reprises par la presse. Le dossier d’accusation mentionne un génocide ayant fait 60.000 victimes. Les autres chefs d’accusation sont : atteinte au pouvoir de l’État par l’organisation d’une action armée contre le peuple et les pouvoirs étatiques, destruction de biens publics et affaiblissement de l’économie nationale.  Le procureur requiert la peine de mort.

Face à ses juges, Nicolae Ceausescu conteste la légitimité du tribunal. „Un coup monté par des traîtres„, dénonce-t-il. Ses avocats se livrent à un véritable réquisitoire contre lui. L’audience est secrète, à huis clos, mais filmée.

Après 10 minutes de délibération, la sentence est sans surprise : la mort et la confiscation de tous leurs biens. A la lecture de la peine, Nicolae Ceausescu proteste véhémentement. Le couple est emmené pour être exécuté dans la cour de la caserne. Nicolae et Elena ne veulent pas avoir les mains entravées et se débattent. Des militaires leur ligotent tout de même les poignets et les emmènent.

Quatre soldats sont choisis pour les fusiller. Ils vident les chargeurs de leur armes automatiques. L’ancien président entonne le début de l’Internationale puis s’écroule.

Le soir même des extraits choisis sont diffusés à la télévision nationale roumaine, vite repris par les télévisions occidentales. Le son est mauvais, l’image instable. On n’y voit clairement pas les membres du tribunal, maladroitement coupés au montage, mais on devine la coiffure d’un de ceux qui annoncent avoir pris le pouvoir à la télévision, des costumes militaires…

Ce n’est que plus tard que l’identité des juges sera révélée. Parmi eux, le général Victor Stanculescu, responsable de la répression à Timisoara. Il a changé de camp et est le grand organisateur de ce procès expéditif. Il rejoint ceux qui s’emparent de la révolution roumaine, dont Ion Iliescu, ancien cadre du parti communiste à la base du Front du salut national, des militaires et des responsables de la Securitate. Ensemble, ils veulent envoyer un signal clair à la population, un double signal: aucun retour du dictateur ne sera possible et se dédouaner des violences qu’ils ont commises sur les ordres de Ceausescu.

Les corps de Ceausescu seront enterrés dans le cimetière de Ghencea à Bucarest d’’abord dans une sépulture sans nom, puis dans une tombe identifiée. Les corps seront exhumés en 2010 pour une analyse ADN qui confirme leur identité.

Buletin de stiri Europa Libera, 24 decembrie 89

Ion Iliescu a apărut în noaptea de 23 la televizor să explice ce e cu teroriștii. „Trebuie să vă spunem că nu este vorba de un număr mare de elemente teroriste, dar acestea sunt special instruite și dotate pentru acțiuni de acest gen”, spune el. De multe ori aceștia reușesc să îngreuneze acțiunile unităților militare „pentru că, așa cum ați văzut, foarte mulți teroriști acționează din clădiri locuite, chiar din apartamente, ceea ce face dificilă folosirea tehnicii militare, intervenția armatei, care trebuie să evite cât mai mult pierderile în rândurile civililor.” Le cere locuitorilor care stau în zone fierbinți (Televiziune, Ministerul Apărării) „să evacueze clădirile și să se cazeze la cunoscuți, în alte locuri, pentru a înlesni activitatea unităților noastre militare.” Știe cum arată teroriștii: „sunt organizați ca pușcași, dotați însă bine cu armament și instruiți în mod deosebit.” De asemenea, le spune că teroriștii nu au uniforme, sunt îmbrăcați civil, încearcă să provoace confuzie, și-au pus și banderole „ca să fie confundați cu oameni din formațiunile de apărare organizate de cetățeni și creează astfel confuzie. Împușcă din orice poziție.” Îi îndeamnă pe oameni să se organizeze în gărzi patriotice (cât mai multe!) „pentru apărarea unităților proprii, unităților economice, a unor puncte de activitatea generală pentru nevoile cetățenilor” Spune că l-a numit pe generalul Nicolae Militaru în postul de ministru al apărării naționale, cu doi prim adjuncți Ștefan Gușe, șeful Marelui Stat Major, și Victor Atanasie Stănculescu. Apoi le mai spune telespectatorilor că, pe lângă Nicolae și Elena Ceaușescu, au fost arestați și Ilie și Nicu Ceaușescu, Dincă, Postelnicu, Bobu și alți câțiva.

E de mirare că ziarele îndeamnă cetățenii să se înarmeze? Scânteia poporului le cere cetățenilor, membri ai formațiunilor gărzilor patriotice, să se alăture și să acționeze „cu toată hotărârea împreună cu unitățile armatei noastre! Toți cei ce pot folosi o armă – la arme!” „Ura poporului crește în aceste momente înzecit și înmiit,” scrie și editorialistul anonim al Scânteii poporului. „Ura împotriva dictaturii, pe care poporul a răsturnat-o, însoțită de voința de a nu permite sub niciun motiv, sub nicio formă revenirea la întunecata perioadă pe care am trăit-o, trebuie să se manifesta prin unitatea întregului popor, prin lupta sa dârză, în primul rând a eroicei clase muncitoare, a viteazului tineret al României.” Mai jos, cu litere italice, mari și spațiate, se face apelul : „Cetățeni ai României, tovarăși! Organizați cât mai prompt, întăriți formațiunile de luptători, gărzile patriotice pentru a veni fără întârziere în sprijinul armatei. Libertatea merită orice sacrificiu, iar cetățenii țării, tineretul au dovedit în aceste zile că sunt în stare de orice sacrificiu pentru a cuceri libertatea.” Apoi, paradoxal, apelul continuă: „Muncitori, cetățeni, membri ai Partidului Comunist Român! Sprijiniți din toate puterile, din toată ființa activitatea de organizare și de luptă a formațiunilor patriotice!”

Continuă diversiunile. Un depozit militar de carburanți din Craiova este incendiat, se schimbă focuri, patru militari sunt uciși. Diversiuni în Timișoara și Cluj. Unitățile de grăniceri din zona Brăilei sunt atacate. La prânz Televiziunea transmite un comunicat al FSN conform căruia în Capitală și în județele țării lucrurile ar fi sub control. Se spune că țara se află angajată „ireversibil pe drumul revoluției și democrației” și cere „să înceteze de îndată, definitiv, orice acțiuni individuale pentru răzbunări absurde. (…) Revoluția a triumfat definitiv. Să facem tot ce ține de puterile noastre pentru apropiere acelui timp și bucuriei depline, Uniți vom învinge!” Tot la televizor apare Virgil Măgureanu care spunea că CFSN a decis adoptarea unor „măsuri excepționale imperios necesare” Este practic declararea stării de necesitate: Măgureanu spune că oricine va încălca dispoziția de încetare completă și imediată a focului se va face vinovat de crimă împotriva poporului român, fiind pedepsit pe dată și fără cruțare. Spune că vinovăția lui Ceaușescu va fi stabilită de tribunale „care vor hotărî cu toată severitatea sancțiunile cuvenite pentru acțiunea de distrugere a țării.” Cere ca armamentul să fie predat până luni, la ora 17.00 și că armata trebuie să fie singura deținătoare a armelor, „brațul ferm de apărare a intereselor poporului”. El mai spune, de asemenea, că unitățile Ministerului de Interne se integrează MApN (adică Miliția, securitatea vor fi subordonate noului ministru al Apărării, generalul Militaru). Spune că oamenii muncii trebuie să-și apere unitățile economice și că trebuie să se instaureze consensul național. Seara, Ion Iliescu semnează pentru constituirea Tribunalului militar de urgență care să-i judece pe cei doi Ceaușescu. În document se spune că Tribunalul îi va judeca pe cei doi „în conformitate cu prevederile legale rămase în vigoare” și că se va respecta întocmai dreptul de apărare al făptuitorilor. Cel care s-a ocupat, de fapt, de proces și execuția celor doi a fost generalul Victor Atanasie Stănculescu, cel pe care Ceaușescu îl numise Comandant militar în Timișoara și părea să-l prefere lui Gușe sau lui Milea.

https://romania.europalibera.org/a/buletin-de-%C8%99tiri-24-decembrie-1989/30340694.html

23

Masacrul din 23 decembrie 1989. Discutiile din biroul unde s-a transat preluarea puterii: „Am pierdut controlul!”

de Daniela Ratiu, Senior Editor Miercuri, 23 Decembrie 2020, ora 12:55

Extras

Toata lumea trage in toata lumea

In Romania s-a dezlantuit haosul. Securitatea si Armata nu sunt pe aceeasi baricada. Se trage ca in razboi, dar un razboi al diversiunii. Hodor noteaza ca „Dar situatia s-a schimbat in cateva ore. Se trage. Toata lumea trage si toata lumea se suspecteaza. Cei din Armata spun ca Securitatea. Securitatea spune ca Armata. Si ambele ca oamenii lui Ceausescu. Haos. Gusa e depasit. A venit si el in sfarsit la MApN. Nu intelegea nimeni oricum ce a cautat la CC. Armata nu se conduce cu un telefon si un televizor. Gusa face o criza de nervi: „Am pierdut controlul!”. Le spune celor din jurul lui ca vrea sa isi ia concediu medical. Ofiterii raman tablou”.

Atmosfera este infernala. Nimeni nu are incredere in nimeni, iar Iliescu se lupta cu toti pentru a tine puterea, pentru a nu scapa controlul. Hodor descrie atmosfera si faptele: „Iliescu insa ii suspecteaza pe toti. Ceva nu se leaga. Are puterea, toti sunt declarativ de partea lui. Atunci cine trage? Teroristii. Bine, bine, dar cine sunt astia? Nu are incredere. Il pune pe Militaru. Macar asta nu e mana in mana cu ei.

Ajunge intr-un tarziu si Vlad. E luat la intrebari. Spune ca nu stie. E mai prudent deocamdata. Desi Vlad stie clar. Si-a dat seama din 22 seara. Atunci a sunat la Directia a III- si a intrebat cu subiect si predicat: „Ati trecut la lupta de rezistenta?” „Nu”, i se raspunde. Dar Vlad stie destule. Cineva a trecut totusi la rezistenta si cineva a activat „R”-ul pentru ca tot ce se intampla e fix ca in planurile la care au lucrat ani de zile. Stie ca si o parte din ai lui pot sa faca asta. Nu au nevoie de ordin.

Dar momentan tace. Mai ales ca il vede pe Ardeleanu invartindu-se printre picioarele lui Militaru. Vlad nu il inghite pe seful USLA. Il stie de lingau ai acum il banuieste de tradare.

Soldati si civili, carne de tun

Tradare. Toti cred ca se tradeaza unii pe altii. Iliescu e tradat de Armata si Securitatea, generalii din Armata cred ca sunt tradati de Securitate. Securistii cred ca Armata a intors armele si ii baga la inaintare. Vlad crede ca Ardeleanu l-a tradat. Ardeleanu crede ca Trosca. Si asa mai departe.

Afara se trage. Zeci de soldati si civili mor nevinovati. Carne de tun”

Unde sunt teroristii? Cica nu ar fi existat. S-au impuscat ca prostii. Da. Au tras unii in altii. Dar nu de prosti. Ci pentru ca a fost diversiunea. Militara. Facuta de militari. De profesionisti. Unde sunt teroristii? La caldura. Sparg seminte si se uita la televizor. Mai dau un telefon. Mai trag un glont, mai pun un simulator. Apoi ii lasa sa se omoare intre ei.
Un terorist mic, negru si cu baterii a fost dat jos dintr-un copac in februarie 1990. Era pus intre doua unitati militare care in decembrie 1989 s-au ciuruit reciproc.

A continuat sa faca „pac-pac” pana s-au terminat bateriile. Soldatii din garda se obisnuisera. Nu il mai bagau in seama. Pana la urma s-a sesizat cineva si s-au dus si l-au dat jos. L-au predat procurorilor miltari. Dar procurorii militari nu erau chiar procurori militari. Erau fosti securisti din Directia Anchete Penale, transformati peste noapte in procurori care investigau „teroristii. Vreti sa stiti ce s-a intamplat cu teroristul mic, negru si cu baterii? L-au pozat si au facut un dosar. Iar dosarul e intr-o arhiva. Din alea tinute la secret. Ei?

Mda. Noi ne intrebam „Cine a tras in noi dupa 22?”

Sa va spun ceva. Poate ca procurorii militari au dreptate si totul a fost regizat de „grupul politico-militar” al lui Iliescu. Dar sunt sigur, sigur ca nu Iliescu s-a catarat in copaci sa puna stimulatoare. Unde sunt astia? Ca SPM spune ca a fost diversiune. Ce diversiune fara diversionisti?

Desecretizarea Arhivelor este raspunsul la „Cine a tras in noi dupa 22?”

https://ziare.com/social/revolutia-din-1989/masacrul-din-23-decembrie-1989-discutiile-din-biroul-unde-s-a-transat-preluarea-puterii-am-pierdut-controlul-16522

Articolul e bazat pe publicatia lui M. Hodor in facebook.

Teroristul era mic, negru si pe baterii23 decembrie, București, clădirea MApN, biroul ministrului.Iliescu anunță că generalul Militari este noul ministru al apărării. Stănculescu se ridică jignit de pe scaun. „Nu. Ramaneti ca sa il ajutati!” Stănculescu devine formal adjunctul lui Militaru.De fapt, e o numire forțată de evenimente. Iliescu nu il place pe generalul venit din rezerva. Din cauza lui și a stilului lui imprudent Securitatea a strâns șurubul și i-a zburat in toate zarile pe „complotisti”. Din cauza lui a avut necazuri. Cand Brucan i-l propune pe 22 il refuza. Are încredere în Stănculescu și nu vrea sa il schimbe din functie. În fond i-a dat puterea. Militaru rămâne în expectativa.Dar situația s-a schimbat în câteva ore. Se trage. Toată lumea trage și toată lumea se suspectează. Cei din Armata spun ca Securitatea. Securitatea spune că Armata. Si ambele ca oamenii lui Ceaușescu. Haos.Gusa e depășit. A venit și el in sfarsit la MApN. Nu înțelegea nimeni oricum ce a căutat la CC. Armata nu se conduce cu un telefon si un televizor. Gusa face o criza de nervi: „Am pierdut controlul!”. Le spune celor din jurul lui ca vrea sa isi ia concediu medical. Ofițerii raman tablou.Iliescu însă ii suspectează pe toți. Ceva nu se leaga. Are puterea, toți sunt declarativ de partea lui. Atunci cine trage? Teroriștii. Bine, bine, dar cine sunt astia? Nu are încredere. Il pune pe Militaru. Macar asta nu e mana in mana cu ei.Ajunge într-un târziu și Vlad. E luat la întrebări. Spune că nu știe. E mai prudent deocamdată. Deși Vlad stie clar. Si-a dat seama din 22 seara. Atunci a sunat la Direcția a III- și a intrebat cu subiect și predicat: „Ati trecut la lupta de rezistență?” „Nu”, i se raspunde. Dar Vlad stie destule. Cineva a trecut totusi la rezistenta si cineva a activat „R”-ul pentru că tot ce se intampla e fix ca in planurile la care au lucrat ani de zile. Stie ca si o parte din ai lui pot sa faca asta. Nu au nevoie de ordin.Dar momentan tace. Mai ales că îl vede pe Ardeleanu invartindu-se printre picioarele lui Militaru. Vlad nu il înghite pe șeful USLA. Il stie de lingau ai acum il bănuiește de trădare. Trădare. Toti cred ca se trădează unii pe alții. Iliescu e trădat de Armata și Securitatea, generalii din Armata cred ca sunt trădați de Securitate. Securistii cred ca Armata a intors armele și ii baga la înaintare. Vlad crede că Ardeleanu l-a trădat. Ardeleanu crede că Trosca. Si asa mai departe.Afara se trage. Zeci de soldați și civili mor nevinovati. Carne de tun.Unde sunt teroriștii? Cică nu ar fi existat. S-au împușcat ca prostii. Da. Au tras unii in altii. Dar nu de prosti. Ci pentru ca a fost diversiunea. Militară. Făcută de militari. De profesionisti. Unde sunt teroriștii? La căldură. Sparg seminte si se uita la televizor. Mai dau un telefon. Mai trag un glonț, mai pun un simulator. Apoi ii lasa sa se omoare intre ei.Un terorist mic, negru și cu baterii a fost dat jos dintr-un copac in februarie 1990. Era pus între două unități militare care in decembrie 1989 s-au ciuruit reciproc. A continuat să facă „pac-pac” pana s-au terminat bateriile. Soldații din garda se obișnuiseră. Nu il mai băgau in seama. Pana la urma s-a sesizat cineva și s-au dus și l-au dat jos. L-au predat procurorilor miltari. Dar procurorii militari nu erau chiar procurori militari. Erau foști securisti din Direcția Anchete Penale, transformați peste noapte în procurori care investigau „teroriștii. Vreti sa știți ce s-a întâmplat cu teroristul mic, negru și cu baterii? L-au pozat și au facut un dosar. Iar dosarul e într-o arhivă. Din alea tinute la secret. Ei? Mda. Noi ne întrebăm „Cine a tras in noi dupa 22?”Sa va spun ceva. Poate ca procurorii militari au dreptate și totul a fost regizat de „grupul politico-militar” al lui Iliescu. Dar sunt sigur, sigur ca nu Iliescu s-a cățărat in copaci sa puna simulatoare. Unde sunt astia? Ca SPM spune ca a fost diversiune. Ce diversiune fără diversionisti?Vreti adevarul? Miscati-va curul dragii mei si cereti ca toate arhivele sa fie desecretizate. Eu am urlat pana am răgușit. Adevarul e acolo. Sta de 31 de ani acolo. Vreti adevarul? Breaking! Trebuie muncit pentru asta. Nu o sa vi-l spuna nimeni la televizor. Altfel o sa va plângeti pana in 3100 ca nu stiti „Cine a tras in noi dupa 22?”