Two and a half millennia before Leonard Cohen wrote in his timeless and tender ode to democracy that “the heart has got to open in a fundamental way,” the ancient Chinese philosopher and statesman Confucius (551–479 BCE) recognized the indelible link between personal and political morality, recognized that interpersonal kindness is the foundation of social justice, recognized that democracy — a form of government only just invented on the other side of the globe in ancient Greece, not to take root in his own culture for epochs — begins in the heart.
Confucius. 1909 engraving, artist unknown.
Centuries before the advent of Christianity and its central tenet of the golden rule, the Chinese sage pioneered the concept of compassion as a moral guiding principle — an ancient concept subtly yet profoundly different from empathy, which only entered the modern lexicon at the dawn of the twentieth century as a term for projecting oneself into a work of art. On his existential reading list of essential books for every stage of life, Tolstoy listed Confucius among the most mature reading. His teachings went on to influence millennia of poets, political leaders, and ordinary people seeking to live nobler, kinder, more empowered lives.
Among them was the poet Ezra Pound (October 30, 1885–November 1, 1972) — a man of immense talent and immense blind spots, of sympathetic idealisms and troubling sympathies — who set out to translate and compile the most enduring teachings of the great Chinese sage. His 1927 more-than-translation earned Pound the $2,000 poetry prize of The Dial — the pioneering Transcendentalist magazine Margaret Fuller and Ralph Waldo Emerson had launched nearly a century earlier at the peak of their intense and complicated relationship, which shaped the history of modern thought. Pound used the funds to launch his own poetic-political magazine. The following year, his translation was published in book form as Confucius: The Unwobbling Pivot / The Great Digest / The Analects (public library).
That process, as Confucius conceived it, was one of treating public good as a matter of personal goodness, rooted in a purity of heart and a discipline of mind. Noting that “things have roots and branches” and that “if the root be in confusion, nothing will be well governed,” the ancient Chinese sage outlines the six steps to a harmonious society:
The [ancients], wanting to clarify and diffuse throughout the empire that light which comes from looking straight into the heart and then acting, first set up good government in their own states; wanting good government in their own states, they first established order in their own families; wanting order in the home, they first disciplined themselves; desiring self-discipline, they rectified their own hearts; and wanting to rectify their hearts, they sought precise verbal definitions of their inarticulate thoughts. Wishing to attain precise verbal definitions, they set to extend their knowledge to the utmost. This completion of knowledge is rooted in sorting things into organic categories.
Confucius. Colorized 1900 photogravure, artist unknown. (Available as a print.)
This essential classification is the work of clarity and comprehension — we classify to understand and to order our priorities. Once this work is complete, Confucius counsels, the process is folded over and the six steps are retraced back to the original goal of good government:
When things had been classified in organic categories, knowledge moved toward fulfillment; given the extreme knowable points, the inarticulate thoughts were defined with precision… Having attained this precise verbal definition, they then stabilized their hearts, they disciplined themselves; having attained self-discipline, they set their own houses in order; having order in their own homes, they brought good government to their own states; and when their states were well governed, the empire was brought into equilibrium.
În acel timp, au venit la Cafarnaum. Și îndată, în zi de sâmbătă, Isus a intrat în sinagogă și-i învăța. Și erau uimiți de învățătura lui, pentru că el îi […]
În „infernul” lui Lucian din Samosata, slujba unuia ca Zaheu din Ierihon e în cea mai infamă companie: „pești, curvari, vameși, lingăi și turnători” (Ménippos 11). E în această enumerare și sugestia că un „vameș” de succes (un colector de taxe fiscale) trebuia să se bazeze pe toate abilitățile sale interlope, ca să pună mâna […]
‘The perfect target’: Russia cultivated Trump as asset for 40 years – ex-KGB spy
Donald Trump’s election win in 2016 was welcomed by Moscow.
The KGB ‘played the game as if they were immensely impressed by his personality’, Yuri Shvets, a key source for a new book, tells the Guardian.
Excerpt
„Trump’s election win in 2016 was again welcomed by Moscow. Special counsel Robert Mueller did not establish a conspiracy between members of the Trump campaign and the Russians. But the Moscow Project, an initiative of the Center for American Progress Action Fund, found the Trump campaign and transition team had at least 272 known contacts and at least 38 known meetings with Russia-linked operatives.
Shvets, who has carried out his own investigation, said: “For me, the Mueller report was a big disappointment because people expected that it will be a thorough investigation of all ties between Trump and Moscow, when in fact what we got was an investigation of just crime-related issues. There were no counterintelligence aspects of the relationship between Trump and Moscow.”
He added: “This is what basically we decided to correct. So I did my investigation and then got together with Craig. So we believe that his book will pick up where Mueller left off.”
Unger, the author of seven books and a former contributing editor for Vanity Fair magazine, said of Trump: “He was an asset. It was not this grand, ingenious plan that we’re going to develop this guy and 40 years later he’ll be president. At the time it started, which was around 1980, the Russians were trying to recruit like crazy and going after dozens and dozens of people.”
“Trump was the perfect target in a lot of ways: his vanity, narcissism made him a natural target to recruit. He was cultivated over a 40-year period, right up through his election.”
Prefața autorului la cartea „Împaratia ascunsa” („Le Royaume caché”) de Eloi Leclerc; fragment
Marc Chagall, Jewish Crucifixion
„Scriind această carte, am căutat să descriu propria mea descoperire a lui Cristos. Fiind născut şi crescut într-o familie evlavioasă, credinţa a stat de la început la baza educaţiei mele. Însă după primii ani de viaţă fericită petrecută printre ai mei, la adăpost, mă aştepta o experienţă îngrozitoare.
Nici nu împlinisem bine douăzeci de ani, când am făcut cunoştinţă cu universul sinistru al lagărelor de concentrare naziste. Am coborât cu adevărat în infern, printre zecile de mii de făpturi omeneşti înghesuite până la stâlcire, ameninţate, lovite, tratate mai rău decât vitele. Pe neaşteptate toată cruzimea, toată disperarea omenească s-au abătut asupra mea, ca un talaz imens ţâşnit din tenebre, gata să mă înghită. Am înţeles atunci ce poate simţi omul strivit şi fără apărare. Confruntat cu oroarea, m-a năpădit un simţământ groaznic: Dumnezeu ori tace, ori e absent. În acele clipe, omul degeaba ridica ochii la cer. Cerul nu răspundea, era ca şi cum nimănui nu-i păsa „acolo sus” de ceea ce se petrece pe pământ. De parcă strigătele victimelor nu ajungeau până la cer. Mi-a fost arătat atunci cum poate ajunge cineva ateu, pur şi simplu din respect faţă de Dumnezeu. Da, din respect faţă de onoarea lui Dumnezeu.Pentru ca Dumnezeu să nu fie arătat cu degetul, ca un fel de complice al crimelor săvârşite în proporţii de masă: iar aceasta, numai pentru că glasul nu i se mai auzea. În acele momente s-au ivit în cugetul meu întrebări grave, care s-au transformat în obsesie. Mi-am dat seama destul de repede că ceea ce am cunoscut eu în lagărele morţii se petrece şi-n alte părţi: pretutindeni unde omul e oprimat şi strivit. Pretudindeni unde omul moare singur, părăsit.
Şocul acestei experienţe a fost punctul de plecare al unui drum lung. Credinţa pe care o primisem nu-mi mai era de-ajuns. Altceva îmi trebuia. Universul neted şi bine adăpostit al copilăriei şi al anilor mei de seminar se făcuse ţăndări. Rătăceam în pustiu. Întrebarea care se ridica iar şi iar, imposibil de ocolit, era: „Oare să mai aibe Evanghelia vreun sens într-o asemenea noapte a morţii, în care Dumnezeu tace?”
De aceea am căutat să pricep cine este cu adevărat Cristos, am încercat să-i desluşesc iarăşi mesajul, primindu-l ca pe ceva nou: altfel decât ca pe o lecţie, oricât de savantă, învăţată pe de rost. Evangheliile le-am recitit aşa cum le luminau, sinistru, flăcările crematoriilor din lagăr. Şi am încercat să regăsesc în ele o prezenţă, un chip omenesc.
Dacă Evanghelia n-ar fi altceva decât un mesaj de iubire venit dintr-altă lume, dintr-un univers străin de tragedia pe care o trăieşte omul confruntat cu absenţa lui Dumnezeu, poate că ea ar rămâne o frumoasă utopie venită de altundeva şi atât.
Citind însă Noul Testament, am fost izbit de faptul că omul venit să vestească lumii dragostea duioasă a lui Dumnezeu Tatăl pentru copiii săi a cunoscut şi el cumplita experienţă a celui uitat, căruia Dumnezeu nu-i răspunde. Pe Cruce, Isus a simţit durerea celui părăsit, dar n-a pregetat să-şi ducă până la capăt misiunea de a-l mărturisi pe Dumnezeu.
A îndeplinit-o ajungând până acolo unde se impunea, copleşitor, absenţa lui Dumnezeu. Și astfel, prin propria lui abandonare pe Cruce, el a purtat absolutul dumnezeiesc în toate iadurile omeneşti. Revelarea lui Dumnezeu în Isus nu s-a făcut din afară, ci ea a intrat în firea omenească, a pătruns-o, mergând până la capătul înjosirii hărăzite ei (cf. Fil 2,6-8). Locul în care omul se simte abandonat, locul în care i se pare că Dumnezeu nu e prezent, s-a prefăcut în Rug aprins.
N-am urmărit să scriu o viaţă a lui Isus, am vrut numai să pun în lumină ceea ce mi s-a părut esenţial în învăţătura lui, legând-o cât am putut de bine de adâncimile propriilor mele trăiri. Pentru că am convingerea că numai prin cuvinte înrădăcinate într-o experienţă autentică îşi pot face drum adevărurile fundamentale către inimile oamenilor. Numai astfel de cuvinte pot zgudui lumea. De aceea am simţit nevoia imperioasă a unei noi întâlniri cu experienţa de viaţă a lui Isus din Nazaret, asumându-mi riscul de a nu o face decât imperfect.
Aici mă aştepta însă un obstacol considerabil. Pentru a-l întâlni pe Isus, pentru a-i cunoaşte învăţătura şi faptele, trebuie neapărat să parcurgi scrierile din Noul Testament. Iar ele nu au nimic în comun cu stilul jurnalelor intime sau al relatărilor riguroase: sunt texte de mărturisire a credinţei, redactate de generaţia apostolilor. Compuse în cadrul primelor obşti creştine, ele exprimă credinţa lor şi răspund unor necesităţi de ordin apologetic şi misionar ca şi cerinţelor catehezei şi liturghiei proprii acestor obşti. Nu sunt doar istorisiri; ele sunt totodată şi interpretări teologice ale faptelor evocate. Până şi evanghelia lui Marcu urmăreşte un scop teologic coerent, deși unii au văzut într-însul un martor „naiv”. Ne putem imagina, scrie Georges Casalis, „caracterul eminamente conjunctural al oricărei încercări de a reconstrui exact mesajul, cuvintele înseşi ale lui Isus, aşa cum au fost ele rostite pe drumurile Galileii, pe uliţele Ierusalimului, în Templu, în palatul lui Irod, sau, în fine, pe Cruce.”
Să ne silească oare acest fapt să renunţăm la orice încercare de a reconstitui trăirile autentice ale lui Isus? Ar însemna să nesocotim cu desăvârşire originalitatea scrierilor evanghelice. În ele, imposibil de despărţit, afli mărturisiri de credinţă şi reminiscenţe ale unor evenimente. Nu se pot distinge, pe de o parte, „faptele trăite” şi, pe de altă parte, interpretările teologice. Adevărul Evangheliilor se trage din legătura strânsă dintre fapte şi interpretarea lor. Iar interpretarea trimite totdeauna la un anume eveniment, a cărui amintire este păstrată chiar în încercarea de a-i desluşi semnificaţia.
De aceea a putut scrie un discipol al lui Bultmann, Günther Bornkamm, reacţionând la tezele extreme ale maestrului său: „Evangheliile nu ne lasă să fim resemnaţi ori pesimişti. Dimpotrivă, ele fac să se înalţe înaintea ochilor noştri figura lui Isus, deşi o fac altfel decât cronicile şi expunerile istorice obişnuite, şi anume cu forţa contactului direct. Ceea ce ne aduc evangheliile în legătură cu mesajul lui Isus, cu faptele şi viaţa lui, posedă o autenticitate, o prospeţime şi totodată o originalitate pe care credinţa pascală n-a făcut-o să dispară, şi toate acestea ne trimit direct la figura pământească a lui Isus.” (Bornkamm, Qui est Jésus de Nazareth?, Seuil, Paris, 1973)
Eventual s-ar putea spune, mai exact, că tocmai datorită credinţei lor pascale au izbutit apostolii să regăsească, după dureroasa întunecare a Crucii, plinătatea de viaţă ce izvora din persoana lui Isus, căruia îi simţiseră atât de des influenţa dătătoare de putere. Credinţa a făcut să renască în sufletul lor cea dintâi întâlnire cu Isus, acea miraculoasă experienţă directă ce i-a făcut să-l urmeze.
Căutând să mă apropii eu însumi de taina lui Isus, m-am sprijinit aproape exclusiv pe evangheliile sinoptice. Am optat pentru sinoptice cu toate că cea de-a patra evanghelie se apropie incomparabil mai adânc de fiinţa intimă a lui Isus. Am făcut-o deoarece sinopticele, mai puţin elaborate teologic, au meritul de a reconstitui intactă, cu umbrele şi luminile ei, experienţa celor care l-au întâlnit pe Isus, înscrisă printre meandrele unei istorii omeneşti în care nimic nu era dinainte determinat. O istorie cu adevărat omenească. Isus nu e nicidecum om doar în aparenţă, Dumnezeu „deghizat”. Nu, el a fost un om cu adevărat. Ca orice făptură omenească, a avut parte de trezirea la viaţă, a crescut, a cunoscut încercările şi maturizările, ezitările şi alegerea, noaptea şi lumina… Proiectul etern al lui Dumnezeu, Isus nu l-a îmbrățișat de la început: el nu-i era cunoscut dinainte. „Deşi era Fiu, a învăţat…”, susţine Epistola către Evrei (5,8). Dacă la Isus conştiinţa de sine a fost dintotdeauna legată de apropierea inefabilă a lui Dumnezeu, ea are totuşi o evoluţie. Isus a trăit o viaţă înscrisă în timp, cu ceasuri foarte luminoase şi clipe întunecate. Din mesajul lui Cristos fac parte și tenebrele.
Cititorul care va binevoi să mă citească până la capăt va descoperi, sub sobrietatea aparentă a parcursului evanghelic, itinerariul meu personal, încercarea de a pătrunde taina tăcerii lui Dumnezeu. L-am urmat pe Cristos în vestirea Evangheliei, până la răstignirea pe Cruce, unde a trăit tragedia părăsirii supreme. Pe măsură ce înaintam pe acest drum, vedeam schiţându-se tot mai puternic legătura dintre mesajul purtător de bucurie şi tăcerea care a înconjurat moartea pe cruce a aducătorului mesajului. Nu a fost o relaţie exterioară şi accidentală, era ceva strâns legat, esenţial. Ca şi cum vestirea nu s-ar fi putut împlini fără tăcerea ultimă. Cele descoperite nu reprezentau o explicaţie. Asemenea lucruri nu se pot explica. Acceptarea faptului că taina dumnezeiască ne derutează e singurul drum. Şi ce poate fi mai misterios decât prezenţa lui Emanuel în tăcerea lui Dumnezeu! În tăcerile noastre! Tocmai pentru că se confruntă el însuși cu tăcerea lui Dumnezeu este Isus cu adevărat Emanuel, adică „Dumnezeu cu noi”. Atunci tăcerea, grea de o imperceptibilă prezenţă, se risipeşte ca întunericul la mijirea zorilor.
Călătoria la capătul tăcerii le poate spune ceva esenţial multor oameni, îndrăznesc să consider. Trăim într-o lume în care tăcerea lui Dumnezeu este cel mai adesea percepută ca o absenţă. Şi poate că, paradoxal, situaţia actuală reprezintă o şansă pentru Vestea cea bună. Nu e exclus ca ea să fie mai bine înţeleasă în perspectiva absenţei şi a îndepărtării. Pentru că Evanghelia nu este numai o Lege, nici măcar o lege perfectă. Mai presus de orice, e revelaţia uimitoare a unui Dumnezeu care, apropiindu-se infinit de mult de cei mai îndepărtaţi dintre oameni, s-a manifestat acolo unde era mai puţin aşteptat.„
by Rabbi Rami: Can individual states establish a preferred religion? “Lots of Americans believe the United States is a Christian nation, as opposed to a nation established by Christians…”
A recently released Pew Research study shows “laws, policies, and actions by state officials that restrict religious beliefs and practices [have] increased markedly around the world.”
The countries with the highest rates of religious restriction are Muslim countries limiting the activities of other religions—but this is not a problem unique to Islam. Samoa, Greece, Iceland, the United Kingdom, and Israel all rate high in religious restriction. The first four of these favor Christianity; the last favors Judaism. China, too, rates high on religious restrictions, but in its case, the restriction is against religion in general.
The takeaway from the Pew report isn’t that some religions are liberal while others are illiberal, but that a state religion is always illiberal. To put it bluntly: The more power a religion has, the more power a religion wants, and it gets that power at the expense of human freedom.
The United States is in a unique position. Our uniqueness doesn’t come from the fact that the pilgrims were fleeing religious persecution since—as soon as they could get away with it—they started persecuting others for their faith. What makes the U.S. exceptional is the First Amendment to the U.S. Constitution, which guarantees freedom of religion. Or does it?
The First Amendment prohibits the federal government from passing laws “respecting an establishment of religion or prohibiting the free exercise thereof,” but it says nothing about the states establishing a religion. This is why a few years ago the North Carolina legislature introduced a resolution claiming the state did have the right to establish a religion. While the resolution was never voted on, it did open the conversation as to whether a state could set up an official religion. After all, states have their own plants, bugs, and birds, why not their own gods?
Lots of Americans believe the United States is a Christian nation, as opposed to a nation established by Christians. The reason we don’t make Christianity our official state religion is because no one can agree as to which version of Christianity is the true Christianity. If we could, we wouldn’t have dozens of Christian denominations.
Joseph Smith put this question of Christian authenticity directly to God in the 19th century, and God told him no existing version of Christianity was authentic and instructed Smith to establish the true church, which we call today the Church of Jesus Christ of Latter-day Saints. So, if we were to listen to God, Mormonism would be the official religion of the United States. I doubt that would sit well with most of my Christian neighbors who hide in their bathtubs whenever Mormon missionaries come knocking on their doors. [I always welcome them in to discuss theology. I’m quirky that way. Also, we don’t have a bathtub.]
But states are different. And what about cities? The Constitution doesn’t explicitly prohibit cities from establishing their own religion. Brooklyn might vote to make Hasidic Judaism its official religion, and San Francisco/Silicon Valley might vote to make Transhumanism their official religion, hoping not for the End Times but for the moment of Singularity when carbon- and silicon-based life forms merge into some new creation: “Our Algorithm who art in Cloud, hallowed be thy Name.” (Siri? Alexa? As soon as you pick one name, the followers of the other would start a religious war against you. Humans. Go figure.)
The takeaway for me is simple: Keep religions as powerless as possible. This is why, I suspect, when Jesus told his disciples to spread the Gospel, he commanded them to “take nothing for the journey: no walking stick, no bag, no bread, no money, no extra shirt” (Luke 9:3). It’s hard to rule over people and restrict their religious freedoms when you only have one shirt.
“The seed of suffering in you may be strong, but don’t wait until you have no more suffering before allowing yourself to be happy.” Thich Nhat Hanh […]
The [ancients], wanting to clarify and diffuse throughout the empire that light which comes from looking straight into the heart and then acting, first set up good government in their own states; wanting good government in their own states, they first established order in their own families; wanting order in the home, they first disciplined themselves; desiring self-discipline, they rectified their own hearts; and wanting to rectify their hearts, they sought precise verbal definitions of their inarticulate thoughts. Wishing to attain precise verbal definitions, they set to extend their knowledge to the utmost. This completion of knowledge is rooted in sorting things into organic categories.
Blog de albina 