„Cerul nu raspundea”

Prefața autorului la cartea „Împaratia ascunsa” („Le Royaume caché”) de Eloi Leclerc; fragment

Child, Martyr, Everyman: Chagall's Jewish Jesus | America Magazine
Marc Chagall, Jewish Crucifixion

„Scriind această carte, am căutat să descriu propria mea descoperire a lui Cristos. Fiind născut şi crescut într-o familie evlavioasă, credinţa a stat de la început la baza educaţiei mele. Însă după primii ani de viaţă fericită petrecută printre ai mei, la adăpost, mă aştepta o experienţă îngrozitoare.

Nici nu împlinisem bine douăzeci de ani, când am făcut cunoştinţă cu universul sinistru al lagărelor de concentrare naziste. Am coborât cu adevărat în infern, printre zecile de mii de făpturi omeneşti înghesuite până la stâlcire, ameninţate, lovite, tratate mai rău decât vitele. Pe neaşteptate toată cruzimea, toată disperarea omenească s-au abătut asupra mea, ca un talaz imens ţâşnit din tenebre, gata să mă înghită. Am înţeles atunci ce poate simţi omul strivit şi fără apărare. Confruntat cu oroarea, m-a năpădit un simţământ groaznic: Dumnezeu ori tace, ori e absent. În acele clipe, omul degeaba ridica ochii la cer. Cerul nu răspundea, era ca şi cum nimănui nu-i păsa „acolo sus” de ceea ce se petrece pe pământ. De parcă strigătele victimelor nu ajungeau până la cer. Mi-a fost arătat atunci cum poate ajunge cineva ateu, pur şi simplu din respect faţă de Dumnezeu. Da, din respect faţă de onoarea lui Dumnezeu. Pentru ca Dumnezeu să nu fie arătat cu degetul, ca un fel de complice al crimelor săvârşite în proporţii de masă: iar aceasta, numai pentru că glasul nu i se mai auzea. În acele momente s-au ivit în cugetul meu întrebări grave, care s-au transformat în obsesie. Mi-am dat seama destul de repede că ceea ce am cunoscut eu în lagărele morţii se petrece şi-n alte părţi: pretutindeni unde omul e oprimat şi strivit. Pretudindeni unde omul moare singur, părăsit.

Şocul acestei experienţe a fost punctul de plecare al unui drum lung. Credinţa pe care o primisem nu-mi mai era de-ajuns. Altceva îmi trebuia. Universul neted şi bine adăpostit al copilăriei şi al anilor mei de seminar se făcuse ţăndări. Rătăceam în pustiu. Întrebarea care se ridica iar şi iar, imposibil de ocolit, era: „Oare să mai aibe Evanghelia vreun sens într-o asemenea noapte a morţii, în care Dumnezeu tace?”

De aceea am căutat să pricep cine este cu adevărat Cristos, am încercat să-i desluşesc iarăşi mesajul, primindu-l ca pe ceva nou: altfel decât ca pe o lecţie, oricât de savantă, învăţată pe de rost. Evangheliile le-am recitit aşa cum le luminau, sinistru, flăcările crematoriilor din lagăr. Şi am încercat să regăsesc în ele o prezenţă, un chip omenesc.

Dacă Evanghelia n-ar fi altceva decât un mesaj de iubire venit dintr-altă lume, dintr-un univers străin de tragedia pe care o trăieşte omul confruntat cu absenţa lui Dumnezeu, poate că ea ar rămâne o frumoasă utopie venită de altundeva şi atât.

Citind însă Noul Testament, am fost izbit de faptul că omul venit să vestească lumii dragostea duioasă a lui Dumnezeu Tatăl pentru copiii săi  a cunoscut şi el cumplita experienţă a celui uitat, căruia Dumnezeu nu-i răspunde. Pe Cruce, Isus a simţit durerea celui părăsit, dar n-a pregetat să-şi ducă până la capăt misiunea de a-l mărturisi pe Dumnezeu.

A îndeplinit-o ajungând până acolo unde se impunea, copleşitor, absenţa lui Dumnezeu. Și astfel, prin propria lui abandonare pe Cruce, el a purtat absolutul dumnezeiesc în toate iadurile omeneşti. Revelarea lui Dumnezeu în Isus nu s-a făcut din afară, ci ea a intrat în firea omenească, a pătruns-o, mergând până la capătul înjosirii hărăzite ei (cf. Fil 2,6-8). Locul în care omul se simte abandonat, locul în care i se pare că Dumnezeu nu e prezent, s-a prefăcut în Rug aprins.

N-am urmărit să scriu o viaţă a lui Isus, am vrut numai să pun în lumină ceea ce mi s-a părut  esenţial în învăţătura lui, legând-o cât am putut de bine de adâncimile propriilor mele trăiri. Pentru că am convingerea că numai prin cuvinte înrădăcinate într-o experienţă autentică îşi pot face drum adevărurile fundamentale către inimile oamenilor. Numai astfel de cuvinte pot zgudui lumea. De aceea am simţit nevoia imperioasă a unei noi întâlniri cu experienţa de viaţă a lui Isus din Nazaret, asumându-mi riscul de a nu o face decât imperfect.

Aici mă aştepta însă un obstacol considerabil. Pentru a-l întâlni pe Isus, pentru a-i cunoaşte învăţătura şi faptele, trebuie neapărat să parcurgi scrierile din Noul Testament. Iar ele nu au nimic în comun cu stilul jurnalelor intime sau al relatărilor riguroase: sunt texte de mărturisire a credinţei, redactate de generaţia apostolilor. Compuse în cadrul primelor obşti creştine, ele exprimă credinţa lor şi răspund unor necesităţi de ordin apologetic şi misionar ca şi cerinţelor catehezei şi liturghiei proprii acestor obşti. Nu sunt doar istorisiri; ele sunt totodată şi interpretări teologice ale faptelor evocate. Până şi evanghelia lui Marcu urmăreşte un scop teologic coerent, deși unii au văzut într-însul un martor „naiv”. Ne putem imagina, scrie Georges Casalis, „caracterul eminamente conjunctural al oricărei încercări de a reconstrui exact mesajul, cuvintele înseşi ale lui Isus, aşa cum au fost ele rostite pe drumurile Galileii, pe uliţele Ierusalimului, în Templu, în palatul lui Irod, sau, în fine, pe Cruce.”

Să ne silească oare acest fapt să renunţăm la orice încercare de a reconstitui trăirile autentice ale lui Isus? Ar însemna să nesocotim cu desăvârşire originalitatea scrierilor evanghelice. În ele, imposibil de despărţit, afli mărturisiri de credinţă şi reminiscenţe ale unor evenimente. Nu se pot distinge, pe de o parte, „faptele trăite” şi, pe de altă parte, interpretările teologice. Adevărul Evangheliilor se trage din legătura strânsă dintre fapte şi interpretarea lor. Iar interpretarea trimite totdeauna la un anume eveniment, a cărui amintire este păstrată chiar în încercarea de a-i desluşi semnificaţia.

De aceea a putut scrie un discipol al lui Bultmann, Günther Bornkamm, reacţionând la tezele extreme ale maestrului său: „Evangheliile nu ne lasă să fim resemnaţi ori pesimişti. Dimpotrivă, ele fac să se înalţe înaintea ochilor noştri figura lui Isus, deşi o fac altfel decât cronicile şi expunerile istorice obişnuite, şi anume cu forţa contactului direct. Ceea ce ne aduc evangheliile în legătură cu mesajul lui Isus, cu faptele şi viaţa lui, posedă o autenticitate, o prospeţime şi totodată o originalitate pe care credinţa pascală n-a făcut-o să dispară, şi toate acestea ne trimit direct la figura pământească a lui Isus.” (Bornkamm, Qui est Jésus de Nazareth?, Seuil, Paris, 1973)

Eventual s-ar putea spune, mai exact, că tocmai datorită credinţei lor pascale au izbutit apostolii să regăsească, după dureroasa întunecare a Crucii, plinătatea de viaţă ce izvora din persoana lui Isus, căruia îi simţiseră atât de des influenţa dătătoare de putere. Credinţa a făcut să renască în sufletul lor cea dintâi întâlnire cu Isus, acea miraculoasă experienţă directă ce i-a făcut să-l urmeze.

Căutând să mă apropii eu însumi de taina lui Isus, m-am sprijinit aproape exclusiv pe evangheliile sinoptice. Am optat pentru sinoptice cu toate că cea de-a patra evanghelie se apropie incomparabil mai adânc de fiinţa intimă a lui Isus. Am făcut-o deoarece sinopticele, mai puţin elaborate teologic, au meritul de a reconstitui intactă, cu umbrele şi luminile ei, experienţa celor care l-au întâlnit pe Isus, înscrisă printre meandrele unei istorii omeneşti în care nimic nu era dinainte determinat. O istorie cu adevărat omenească. Isus nu e nicidecum om doar în aparenţă, Dumnezeu „deghizat”. Nu, el a fost un om cu adevărat. Ca orice făptură omenească, a avut parte de trezirea la viaţă, a crescut, a cunoscut încercările şi maturizările, ezitările şi alegerea, noaptea şi lumina… Proiectul etern al lui Dumnezeu, Isus  nu l-a îmbrățișat de la început: el nu-i era cunoscut dinainte. „Deşi era Fiu, a învăţat…”, susţine Epistola către Evrei (5,8). Dacă la Isus conştiinţa de sine a fost dintotdeauna legată de apropierea inefabilă a lui Dumnezeu, ea are totuşi o evoluţie. Isus a trăit o viaţă înscrisă în timp, cu ceasuri foarte luminoase şi clipe întunecate. Din mesajul lui Cristos fac parte și tenebrele.

Cititorul care va binevoi să mă citească până la capăt va descoperi, sub sobrietatea aparentă a parcursului evanghelic, itinerariul meu personal, încercarea de a pătrunde taina tăcerii lui Dumnezeu. L-am urmat pe Cristos în vestirea Evangheliei, până la răstignirea pe Cruce, unde a trăit tragedia părăsirii supreme. Pe măsură ce înaintam pe acest drum, vedeam schiţându-se tot mai puternic legătura dintre mesajul purtător de bucurie şi tăcerea care a înconjurat moartea pe cruce a aducătorului mesajului. Nu a fost o relaţie exterioară şi accidentală, era ceva strâns legat, esenţial. Ca şi cum vestirea nu s-ar fi putut împlini fără tăcerea ultimă. Cele descoperite nu reprezentau o explicaţie. Asemenea lucruri nu se pot explica. Acceptarea faptului că taina dumnezeiască ne derutează e singurul drum. Şi ce poate fi mai misterios decât prezenţa lui Emanuel în tăcerea lui Dumnezeu! În tăcerile noastre! Tocmai pentru că se confruntă el însuși cu tăcerea lui Dumnezeu este Isus cu adevărat Emanuel, adică „Dumnezeu cu noi”. Atunci tăcerea, grea de o imperceptibilă prezenţă, se risipeşte ca întunericul la mijirea zorilor.

Călătoria la capătul tăcerii le poate spune ceva esenţial multor oameni, îndrăznesc să consider. Trăim într-o lume în care tăcerea lui Dumnezeu este cel mai adesea percepută ca o absenţă. Şi poate că, paradoxal, situaţia actuală reprezintă o şansă pentru Vestea cea bună. Nu e exclus ca ea să fie mai bine înţeleasă în perspectiva absenţei şi a îndepărtării. Pentru că Evanghelia nu este numai o Lege, nici măcar o lege perfectă. Mai presus de orice, e revelaţia uimitoare a unui Dumnezeu care, apropiindu-se infinit de mult de cei mai îndepărtaţi dintre oameni, s-a manifestat acolo unde era mai puţin aşteptat.

https://librariasapientia.ro/imparatia-ascunsa.html

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.