„An opportunity to discover God”

Why not take advantage of this Lenten season to sort out the problems in your life?


For Yves Boulvin, a Christian and a psychotherapist, Lent is a great opportunity to rediscover God, and transform our attitude toward ourselves, our life, and all those we love. He offers some advice on the subject.

How do you approach the Lenten period?

As a great opportunity to work on myself: to see what I must let go of. Jesus tells us: “I come to set the captives free.” But our freedom is relative: we’re all prisoners of our baggage.During Lent, Christ comes and tells us: “I’ve come to set you free; do you accept me?”And this is truly great news!

So, if there were no Lent, someone should invent it?

Yes, because it’s an opportunity to take stock of things, to sort them out. We get rid of all the things that slow or weigh us down. We do this at home, in our car and at work, so why not do the same in our life?

What is your advice to make the Lenten period fruitful?

I must get rid of guilt and embrace true contrition. Guilt makes me see myself through the prism of moral perfectionism; we all strive to be perfect.There are even those who use guilt to clear their conscience: “I am someone decent because I feel guilt!” It’s a pointless kind of guilt that makes us go in circles. It’s the opposite of contrition, the pang in my heart when I realize what is wrong with my life that makes me want to change, although it will take patience, perseverance and time — hence, some genuine humility to do so.

What must we change first?

Precisely this sense of “perfectionism.” We have stuck with a “moralizing” interpretation of the thing that Christ invites us to do: “Be perfect, therefore, as your Father is perfect.” We’ve assumed that we must instantly become perfect like God. We’ve transformed the objective into an instant obligation. And because we can’t do it, we naturally feel guilty, blame, despise and criticize ourselves … then finally fall into despair.

We must acknowledge that we’re not perfect and never will be. We must go from imperfection to imperfection, accept them all readily in the love of God. There can only be perfection in the imperfection we’ve perfectly accepted. Jesus never criticized sinners; he spoke against proud Pharisees who placed themselves above everyone else.

Why do people dread Lent so much?

In our Church we still have a long tradition of fear that we haven’t been able to get rid of: the fear of a judging God, of hell, of retribution.And of course we fear change. The same old routine reassures us; it can even become a source of comfort. Lent provides us with an opportunity to put all this into question.

For example?

What harmful attitudes do I still have in my life? Do I go to bed late? Do I tend to snack all the time or do I get enough exercise? How can I envision a gradual change that won’t result in too much frustration and will be adapted to my everyday life? What would I like to change in my relationship with others — the way I flee confrontations, my interactions with others, my personality – too submissive, too soft or too defiant, my tendency to gossip and criticize or my perpetual distrust?

We must admit these habits we wish to be rid of, without guilt or excuses. Have I allowed myself become a slave of habits that makes me suffer? I don’t let guilt take over me; it’s pointless. Instead, I decide to change this situation, stick to my decision from one day to the next. We must never forget resolutions are made on a daily basis.We accept the mistakes, encouraging ourselves for the progress already made.

How can we acknowledge our flaws?

An Orthodox theologian once said: “Don’t go down to a cellar without turning the light on first, or you may fall flat on your face.” It’s dangerous to inspect our own multi-layered psyche without the Divine Light, because it can frequently lead to despair.If I persist in being judgmental, I will blame myself or someone else and play into the hands of the Evil One. If I see myself in the love of God, I will come out enriched by a better understanding of myself and of others; I will grow in humility and tolerance.

Are you calling for a positive attitude toward Lent?

I am showing people how to see things from a different angle! For example, I look at my colleague, my boss, my spouse differently. I no longer see them as my tormentors, but as fragile human beings, like myself. No doubt this may take me months or years, but I can no longer watch my own suffering and the physical damage it causes, without changing something in my life. Now, I truly wish for change and I work hard every day on preventing myself from becoming submerged in negative thoughts.

Can I truly want to, even if I can’t do it?

Here is a very simple sentence I propose you write on a piece of paper and look at every day: “I can do it!” The reason why it’s so important is precisely because it’s an antidote for the things that we therapists have to hear every day: “It’s impossible”; “I can’t do it”; “I suck.” Some poisonous words dwell deep inside us, the “bad” words we indulge in and nurture, instead of putting up strong resistance.Stop being complacent and get rid of these poisonous words that obstruct the work of God. You can do it!

But, not everything is possible …

No, but some things are. So, instead of humiliating myself, feeling sorry for myself, I can find a real strategy for change. It may take time and be achieved only gradually, but it’s doable with God’s help. It may involvea change of habits, cutting down on compensations such as food, alcohol, tobacco, or a change of career, my intimate life or even readjusting my professional, family and personal lives, because one of these three has become too predominant.

Do you think we can really change our lives?

If I gradually achieve the actual goal I have set for myself. If I don’t have any goals, I can’t change; if I have too many of them I may become overextended. I must see what objective the Lord has for me.He takes into account the kind of person I am. The readjustments he proposes us are very personal. When God speaks, he is succinct: remain, accept the change, learn to love yourself, go ahead, put your trust in me, I am with you, persevere, dare … Yet, most of the time, we drown his words out instead of following them. There are some people who have biblical verses engraved in their hearts: “Love thy neighbor as thyself”; “I come to set the captives free”; “ Get up … and walk”; “They had everything in common”; “Don’t be afraid; do not be discouraged, for the Lord your God will be with you wherever you go.”

When you say “God is my coach,” is that a joke?

No, I am serious (laughter)! The Lord with his angels and his saints is not here to punish me, but to help me, to make me better at what I was made for, to elicit who I am, for myself and for others.I love to look at it as a puzzle: all pieces are of equal importance. What matters is that I am in the right place: it’s not better or worse than the one next to it, but it’s mine. Comparison is like lethal poison: either I underestimate myself or I overestimate myself. The question is not whether I am more or less intelligent, but what is my kind of intelligence – today we know of at least eight. Sensitivity and memory serve the gift that God has given me.

Doesn’t this outlook on life and the world depend on our character? Can it change?

I think it also depends on our family history; whether we grew up in a more or less positive environment; whether we were loved, expected, desired or not; how were we loved. But if some things depend on birth, a great deal also depends on our rebirth. Because I can change my attitude, the negative view of life I have, and gradually transform the way I see my own experience in order to free myself and to guide other people in my turn. I can help them, because I recognize the situations where I got hurt. Often only a former alcoholic can help another alcoholic give up alcohol, for example.

Lent can also be a time of struggle, right?

It can turn into a struggle against the pointless sense of guilt that constantly takes me to negativity. I receive many people suffering from OCD (obsessive-compulsive disorder) caused by unresolved issues of guilt from childhood. It’s hard to get rid of these obsessions. it’s a real struggle! It’s like a little child learning how to walk – because the Lord asks me to become a little child again.A child makes baby steps; sometimes it staggers and falls. St. Therese used to say “Little ones take baby steps.” I only need to take one baby step; the Father is there, ready to catch me. St. Therese always added that little children never fall hard. We are all vulnerable, but God, too, is very vulnerable in what concerns us! The more we love, the more vulnerable we are. And His love for us is immense.

Can our wounds become a source of grace?

Yes, if I manage to replant the seeds of God’s love on top of my wound, instead of dividing everything into two piles with the perfect God on one side and the imperfect me on the other, carefully concealing my errors, my sins, my “negative experiences.” Sanctity can be grafted to flaws.St. Paul called it “a thorn in my flesh.” A fortunate flaw and a fortunate thorn that make us more humble and compassionate, for we no longer judge other people in the same way. We can’t become saintly on our own – sanctity can only be received from God. To become a Christian is to allow God’s light to permeate all of our experiences: the grief, the separations, the addictions. So, we can also infuse with light all those who have suffered or are suffering from the same afflictions.

We can be infused with light?

I love this story: it’s about a mother who attends Mass with her son. In the course of the service, the latter examines the church architecture and points at a stained glass window, asking his mom: “Who’s that?” The mother, who is in deep prayer responds: “It’s a Christian”. Five minutes later, the little boy points to another stained glass window: “And that?” and gets the same answer. The third time, the same thing happens. The following week, during catechism, the teacher asks: “What’s a Christian?” And the little boy says: “It’s someone we can see the light through.” A saint is someone infused with divine light. He is someone who has humbly accepted that throughout his whole life, all his flaws will be infused with it.

What is your definition of sanctity?

I think it doesn’t lie in our personal achievements, but in a painful sense of emptiness that only God can fill. I can’t become a saint by making my ego bigger in an attempt to approach an ideal and wresting myself into perfection. But if I accept the emptiness and the events of my life, no matter how tragic and painful they have been, this will create a spiritual void within me. If I try to fill it up in my usual manner, I won’t leave the time or the space necessary to encounter the Spirit, because, only the sanctity of God can transform all the failings in my life.

Interview by Luc Adrian

Liturghia sau file de îmbrățișare celor plecați în „țara depărtată” — JURNAL DE MIGRANT

Peste toate se așternuse tăcerea serii reci de primăvară. Nu era o tăcere din aceea transparentă, care să te invite sa te alături liniștii. Era o tăcere indiferentă. Rece, amestecată cu singurătatea marelui oraș în care fiecare trăiește mai întâi și mai întâi, doar pentru el. Pe cărare se aud pași. La fel de reci […]

Liturghia sau file de îmbrățișare celor plecați în „țara depărtată” — JURNAL DE MIGRANT

Trisagion: trois fois saint

„Saint, saint, saint est le Seigneur…” Chanté dans l’Église catholique lors de l’adoration de la Croix le Vendredi saint, le trisagion, magnifique hymne enraciné dans la liturgie byzantine, est en réalité une prière de louange à la Trinité chantée par les anges. Aleteia vous propose de le découvrir en araméen, en grec, en arménien et en français.

« Les séraphins se criaient l’un à l’autre : Saint, Saint, Saint est le Seigneur ! » Cette exclamation que l’on retrouve dans le livre d’Isaïe (Is 6,3) est à l’origine du fameux trisagion, une prière de louange à la Trinité qui ressemble au Sanctus de la liturgie latine.

Si le trisagion est une série de trois invocations de la liturgie byzantine pratiquée par l’Église orthodoxe, les Églises des trois conciles et les Églises catholiques orientales, il est chanté plus rarement dans le rite romain. Le terme est issu du grec τρίς (tris) signifiant « trois fois » et ἅγιος (hagios), signifiant « saint ». Il s’agit d’une prière de louange à la Trinité qui consiste en la répétition de la phrase : Hágios o Theós, Hágios Ischyrós, Hágios Athánatos, eléïson himás, ce qui signifie « Saint Dieu, Saint Fort, Saint Immortel, aies pitié de nous ».

Rares sont probablement ceux qui savent que cette magnifique prière trinitaire trouve son origine dans le chant des anges révélé par le prophète Isaïe et repris par l’apôtre Jean dans l’Apocalypse. Pourtant, ce sont les Pères de l’Église qui recommandaient déjà aux fidèles de le réciter le plus souvent possible afin de se joindre ainsi au grand chant de louange à Dieu des êtres angéliques.

En Orient comme en Occident

Rapidement devenu très populaire en Orient, le trisagion est toujours récité trois fois pour rappeler la symbolique trinitaire. On l’entend alors dans les premières phrases des prières du matin et du soir, dans les offices quotidiens (matines et vêpres), ainsi que lors de l’Eucharistie où il précède la liturgie de la Parole. Quant à la tradition latine, les mots Sanctus Deus, Sanctus Fortis, Sanctus Immortalis, miserere nobis font partie à la fois des prières de la liturgie des heures, et ils composent aussi un refrain de supplication en période de divers malheurs, catastrophes naturelles, épidémies et guerres… Le trisagion est également chanté le Vendredi saint dans la liturgie de la Passion du Christ.

Une prière universelle

Si le trisagion est une prière de louange, il peut prendre la forme d’une demande sincère adressée au Seigneur dans des situations de vie difficiles. Il exprime les attributs les plus importants de Dieu, mais, à travers l’appel « aie pitié de nous! », il forme l’espoir en notre conversion, en la résurrection des péchés et en la miséricorde de Dieu. Court et facile à mémoriser, le trisagion peut être dit ou chanté pratiquement partout et à tout moment – tout comme la prière universelle de Jésus.

Aleteia vous propose de l’écouter dans différentes langues :

En grec :https://www.youtube.com/embed/Lc7nvEZT8kE?start=37&feature=oembed

En araméen :https://www.youtube.com/embed/Y754VbLbg4A?start=33&feature=oembed

En arménien :https://www.youtube.com/embed/oiOLYxOeCT0?start=33&feature=oembed

En français :

vino înapoi atât cât te țin puterile, iar restul drumului îl voi face Eu ca să te întâmpin — JURNAℓ SCOȚIAN

Toate cele trei parabole din Luca 15 (oaia rătăcită, drahma pierdută și fiul risipitor) sunt despre omul pierdut, căutarea lui și bucuria regăsirii sale. În toate e vorba despre pierderea (despărțirea) dintr-un întreg, căci omul e un „întreg” numai atunci când este în comuniune cu Dumnezeu și cu frații săi. Cuvintele din Matei 18,20, „unde […]

vino înapoi atât cât te țin puterile, iar restul drumului îl voi face eu ca să te întâmpin — JURNAℓ SCOȚIAN

„Dumnezeu este viata” /Spovedanie / L.Tolstoi — BIBLIOTECANA

„Imediat ce am conștientizat existența unei forțe în puterea căreia mă aflu, am simțit posibilitatea vieții. Dar m-am întrebat: „Ce este această cauză, această forță? Cum să mă gândesc la ea, cum să mă raportez la cel pe care îl numesc Dumnezeu?” Și îmi veneau în minte numai răspunsurile cunoscute: „El este Creatorul, Gânditorul”. Aceste răspunsuri nu mă mulțumeau și simțeam că dispare din mine ceea ce îmi este necesar ca să trăiesc. Mă cuprindea groaza și începeam să mă rog la cel pe care îl căutam, ca să mă ajute. Și cu cât mă rugam mai mult, cu atât îmi era mai clar că El nu mă aude și nu există nimeni către care să mă îndrept. Și cu disperarea în inimă pentru că nu exista Dumnezeu, spuneam: „Doamne, milostivește-te și mântuiește-mă!” Învață-mă, Doamne, Dumnezeul meu!” Dar nu se milostivea nimeni de mine și simțeam că viața mea se oprește în loc. (…)

Dar atunci m-am uitat mai bine la mine însumi, la ceea ce se întâmpla în mine; și mi-am amintit de sutele de ori când am murit și am înviat. Mi-am amintit că trăiam numai atunci când credeam în Dumnezeu. Cum era înainte, așa este și acum, mi-am spus eu: e suficient să-l recunosc pe Dumnezeu și trăiesc; e suficient să-l uit, să nu cred în El, și mor. (…) Iată-L. El este acel ceva fără de care nu se poate trăi. A-l cunoaște pe Dumnezeu și a trăi sunt unul și același lucru. Dumnezeu este viața. „Trăiește căutându-l pe Dumnezeu, și atunci nu va mai fi viață fără Dumnezeu.” Și totul s-a luminat în mine și în jurul meu mai puternic ca oricând și această lumină nu m-a mai părăsit.

Și m-am salvat de la sinucidere.”

Lev Tolstoi, Spovedanie, Ed. Herald, București, 2016.


Propos d’un dominicain…

… sur le péché et la grâce
Frère Jacques-Benoît Rauscher
Couvent de Fribourg – Suisse

Là où le péché s’est multiplié, la grâce a surabondé.icone-quote-end
Lettre de saint Paul aux Romains, ch. 5, v. 20

Essayez de penser aux péchés dans lesquels vous retombez le plus souvent ou aux tentations qui vous collent à la peau. Exercice étrange, me direz-vous : d’habitude, le péché on préfère l’oublier rapidement parce qu’on n’en est pas fier.

Oui, l’exercice est un peu étrange, mais il n’a pas pour but de se remémorer un passé douloureux. Il est plutôt tourné vers cet avenir heureux que l’on appelle la sainteté. En effet, le péché est toujours une voie qui débouche sur une impasse ; mais ce qui nous a attirés dans cette voie est souvent une recherche spécifique de bonheur qui nous caractérise et que l’on aurait tort de rejeter trop vite.

Le péché, plus précisément notre péché, nous donne une information capitale. Il nous dit comment nous recherchons le bonheur, et dit aussi quel saint singulier nous sommes appelés à devenir. Les pierres sur lesquelles nous chutons sont appelées à devenir les fondations de notre vie nouvelle.

Prenez l’apôtre Paul : avant sa conversion, il a péché par un excès de zèle dans l’application de la loi. Ce caractère radical et violent pour porter la vérité, le Christ l’a saisi et converti en un zèle ardent pour annoncer la parole qui libère et réconcilie. De même, la tradition voit en Marie-Madeleine une personne à la sensualité dépravée ; sa voie de sainteté est passée par les sens : le parfum répandu sur les pieds de Jésus, le soin de son corps au matin de Pâques… Il y a là un appel pour nous.

Rappelle-toi par où tu pèches et tu découvriras quel chemin de sainteté la grâce de Dieu ouvre devant toi. « Heureux les fêlés, ils laisseront passer la lumière ! »*

* Michel Audiard.

„O istorie a Bibliei. Povestea celei mai importante cărți a lumii” de John Barton — dilemaveche.ro

„Ce este Biblia? Cum a apărut? Cum a fost citită de evrei și de creștini? Cartea lui John Barton ne oferă răspunsurile, condensînd munți de informație într-o lucrare foarte accesibilă chiar și pentru cei care nu știu nimic despre toate acestea.“ (Bart D. Ehrman)

„Volumul acesta deapănă povestea Bibliei, de la începuturile mitice și folclorice îndepărtate pînă la receptarea și interpretarea de astăzi. Descrie geneza, transmiterea și răspîndirea ei și arată cum a fost citită și folosită din Antichitate pînă în prezent, atît în limbile originale, cît și în traducere… Sper că va risipi imaginea de monolit sacru a Bibliei, închis între două coperte negre de piele. Cartea va recupera imaginea Bibliei ca rezultat al unui proces îndelungat și complicat, ilustrînd varietatea extraordinară a interpretărilor de care a avut parte de-a lungul veacurilor. Se va reliefa și dificultatea trecerii de la Biblie la credința religioasă: nici iudaismul, nici creștinismul, cele două religii care își revendică aceste cărți biblice ca fundament, nu pot fi explicate în întregime pornind de la Biblie. De fapt, Biblia conține multe elemente problematice pentru credința iudaică și creștină… În același timp, vreau să arăt că Biblia este un izvor important de intuiție religioasă, cu condiția să fie citită în contextul originar.” (John Barton)

Carte nouă la Humanitas: „O istorie a Bibliei. Povestea celei mai importante cărți a lumii” de John Barton — dilemaveche.ro

Malheur à qui entame l’esprit de charité!

Bienheureux Columba Marmion (1858-1923)

Il peut arriver, (…) qu’on « excommunie » soi-même ses frères. Comment cela ? En manquant à la charité ; en excluant quelqu’un, sinon de son cœur, du moins du rayonnement de sa charité effective. On peut encore « excommunier » quelqu’un du cœur des autres en suscitant la méfiance entre les personnes. C’est là un péché trop contraire à l’esprit chrétien, pour que nous ne nous mettions pas spécialement en garde contre lui et que nous n’agissions pas en la matière avec la plus grande délicatesse.
La société cénobitique est une, le ciment qui réunit entre eux ses différents membres est la charité. Si celle-ci vient à diminuer, la vie divine tend aussitôt à baisser dans le corps social. Quel est, en effet, le signe distinctif  auquel on reconnaît infailliblement, les membres de la société chrétienne, signe donné par le Christ lui-même ? C’est l’amour mutuel (cf. Jn 13,35). Il en va de même pour la société monastique, et la vraie marque de la protection du Christ Jésus sur une communauté religieuse est la charité qui règne entre ses membres. Malheur à ceux qui entament, de quelque façon que ce soit, cet esprit de charité ! En déchirant la robe de l’Épouse, ils arrachent de leur propre âme le signe chrétien par excellence.
Le Christ est un ; il nous dit que ce que nous faisons au moindre de nos frères ‒ de ses frères ‒, en bien ou en mal, c’est à lui-même que nous le faisons (cf. Mt 25,40.45).

Un simplu „Multumesc Tie, Doamne” e deajuns


„Mângâiaţi, mângâiaţi poporul meu, zice Dumnezeul vostru”

Le livre prophétique d'Esaïe | Actu Bible : Le blog des Actualités et de la  Bible

În Biblie, şi anume în Cartea lui Isaia din Vechiul Testament,  o secţiune întreagă este înscrisă sub titlul: Cartea mângâierii neamului lui Israel. Mângâierea omului de către Dumnezeu este unul din „firele roşii” ale Scripturii, în întregul ei. Ne priveşte pe fiecare dintre noi. Te priveşte şi pe tine, prietene, frate, sora, care citesti aceste rânduri.

Grand Rouleau d'Isaïe — Wikipédia

Mângâierea este înscrisă în soarta pe care ţi-a croit-o Dumnezeu. El a plănuit-o, a „scris-o” anume pentru tine, a dorit-o încă dinainte de intrarea ta în această lume. Lumea în care, ca tot omul, ai ceva de tras.

Duci, poate, lipsă de multe, te străduieşti, te chinui, dar te şi bucuri, îţi pierzi şi îţi recapeţi nădejdea, cazi uneori bolnav, te vindeci, aduci pe lume prunci, îi creşti, te maturizezi, îmbătrâneşti… Îmbătrâneşti, suferi, te împuţinezi, dar nu numai atât : te îndrepţi către veşnicie, te pregăteşti…

Vezi articolul original 444 de cuvinte mai mult

„… cu atât mai mult Tatal vostru cel din ceruri va da cele bune celor care I le cer”

Adaptare dupa un comentariu al lui Benedict al XVI-lea, papa emerit

Matei 7, 7-12

    7 Cereţi şi vi se va da, căutaţi şi veţi găsi, bateţi şi vi se va deschide. 8 Căci oricine cere, primeşte; cine caută, găseşte; iar celui care bate, i se va deschide. 9 Cine dintre voi, dacă fiul îi va cere pâine, îi va da o piatră? 10 Sau dacă va cere un peşte îi va da un şarpe? 11 Aşadar, dacă voi, răi cum sunteţi, ştiţi să daţi daruri bune copiilor voştri, cu cât mai mult Tatăl vostru cel din ceruri va da cele bune celor care i le cer?

„Cereţi şi vi se va da

Aflam aici o dezvaluire importanta privind relatia dintre Dumnezeu si om; pasajul raspunde de altfel unei probleme fundamentale pentru istoria religiilor ca si pentru viata noastra. Si anume: este drept sa-I ceri ceva lui Dumnezeu? Nu cumva raspunsul unic la transcendenta si maretia Lui consta in a-I aduce laude, a I te închina într-o rugaciune dezinteresata, si atât?

Religia lui Isus este foarte omeneasca, foarte simpla: “Tata, ceea ce ai ascuns celor întelepti si învatati, ai descoperit celor mici” (Luca 10,21).

Cei mici, adica cei care au nevoie ca Dumnezeu sa-i ajute si o recunosc, ajung mai degraba la adevar decât unii “inteligenti” care socotesc ca nu se cuvine sa ceri, ci numai sa proslavesti. Ei construiesc o imagine idealizata si nerealista a unui om atât de “nobil” încât nu crede ca are rost sa-L “deranjeze” pe Dumnezeu cu problemele lui.

Îndaratul cestei atitudini aparent dezinteresate se ascunde de fapt o îndoiala: oare Dumnezeu chiar vrea sa schimbe situatiile în care ne aflam, chiar vrea sa intre în realitatea vietii noastre?

(Se poate raspunde tot printr-o întrebare): Daca Dumnezeu nu ar putea intervini in evenimentele vietii noastre, ar mai ramâne oare Dumnezeu? Iar daca Dumnezeu este Iubire, oare nu va afla un mijloc de a raspunde sperantei omului care Îl iubeste?

Daca Dumnezeu Cel ce este Iubire nu ne-ar putea veni în ajutor în viata noastra, atunci Iubirea nu ar mai fi puterea suprema a lumii.