Doua atitudini înaintea lui Dumnezeu

Pierre-Marie Delfieux

Fragment de omilie la Luca 18,9-14, Vameşul şi fariseul

    

Gustave Doré, Bible illustrée

Rugăciunea celui smerit va pătrunde norii… (Sir 35,16-19)

Există, într-adevăr, ceva căruia Dumnezeu nu-i poate rezista:

lacrimile unui copil al lui venit să ceară iertare.

Când un om vine cu umilinţă înaintea lui Dumnezeu,

aruncându-se în genunchi, Tatăl se grăbeşte să-l ridice.

Pe când era încă departe, tatăl l-a văzut, i s-a făcut milă

şi, alergând, l-a îmbrăţişat şi l-a sărutat (Lc 15,20).

Până şi pe asasinul Fiului unic se va fi grăbit să-l ierte,

de va fi aflat în sufletul lui de călău cea mai mică scânteie de regret.

… căci Domnul înalţă pe cei blânzi

şi smereşte pe cei necredincioşi până la pământ  (Ps 146,6).

Astfel cântă pe întrecute psalmii,

pentru a celebra tăria sufletească a celui care se recu­noaşte mic

şi se umileşte înaintea lui Dumnezeu, căci Dumne­zeu pune pe faţa celor umiliţi

strălucirea mântuirii (Ps 149,4).

Să fim deci azi ca omul pocăit care murmură:

Doamne Isuse Cristoase, Fiul lui Dumnezeu,

îndură-te de mine, păcătosul!

Tu, eu, noi…

De vor fi păcatele voastre cum e cârmâzul,

ca zăpada le voi albi, ne asigură Dumnezeu,

şi de vor fi ca purpura, ca lâna albă le voi face (Is 1,18).

La rândul nostru, vom putea ieşi din biserică bucu­roşi, dezrobiţi,

cu sentimentul că am fost „înălţaţi”.

Fiindcă smerenia se cuvine dusă mai departe,

până ce creştinul ajunge să simtă mândria sănătoasă a copiilor lui Dumnezeu,

bucuroşi că au fost iertaţi şi îndreptăţiţi;

avem de căutat acea „apreciere înţeleaptă” de sine

care-l face pe sfântul Paul să spună:

Am luptat lupta cea bună… mi-am păstrat credinţa.

De acum îmi este rezervată coroana dreptăţii… (2Tim 4,7-8)

Dacă suntem ceea ce suntem, o datorăm harului dumnezeiesc.

Să învăţăm să recunoaştem că lucrarea harului

nu a fost zadarnică în vieţile noastre (cf. 1Cor 15,10).

Lui Dumnezeu nu-i place să ne vadă umiliţi de dra­gul umilinţei,

ci pentru a avea bucuria de a ne ridica şi de a ne repune pe făgaş:

Ridică-te, ia-ţi targa şi umblă! (In 5,8)

Slava lui Dumnezeu e omul demn, drept, cu capul sus,

omul care ştie să aducă mulţumiri.

Sfânta Tereza din Lisieux a înţeles-o prea bine, des­coperind bucuria smerită şi demnitatea hărăzite cui înaintează pe „calea cea mică”

a micilor renunţări cotidiene, a gesturilor mărunte de iubire,

a tot ce se numeşte „copilărie spirituală”.

Sursa: Evangéliques 1, versiune în româna „CE VREAU EU ESTE IUBIREA, Un itinerar biblic împreună cu fratele Pierre-Marie Delfieux (1934-2012), editura Sapientia Iaşi, 2014