„Eu sunt”

Fragment din a treia predica de Postul Mare la Vatican, rostita de cardinalul Raniero Cantalamessa.

Pornim chiar de la evanghelii. În sinoptici divinitatea lui Cristos nu este declarată niciodată în mod deschis, dar este în continuu subînţeleasă. Să ne gândim la câteva expresii ale lui Isus: “Fiul omului are puterea de a ierta păcatele pe pământ” (Mt 9,6); “Nimeni nu-l cunoaşte pe Fiul decât Tatăl, nici pe Tatăl nu-l cunoaşte nimeni decât numai Fiul” (Mt 11,27); “Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele mele nu vor trece” (o expresie prezentă identică în toţi cei trei sinoptici); “Fiul Omului este stăpân şi al sâmbetei” (Mc 2,28); “Când va veni Fiul Omului în gloria lui, împreună cu toţi îngerii, atunci se va aşeza pe tronul gloriei sale. Şi se vor aduna înaintea lui toate neamurile, iar el îi va despărţi pe unii de alţii aşa cum păstorul desparte oile de capre” (Mt 25,31-32). Cine, dacă nu Dumnezeu, poate ierta păcatele în nume propriu şi să se proclame judecător final al omenirii şi al istoriei?

Aşa cum este suficient un fir de păr sau o picătură de salivă pentru a reconstrui ADN-ul unei persoane, tot aşa este suficient un singur rând din evanghelie, citită fără preconcepţii, pentru a reconstrui ADN-ul lui Isus, pentru a descoperi ceea ce el gândea despre sine însuşi, însă nu putea să spună deschis pentru a nu fi greşit înţeles. Transcendenţa divină a lui Cristos rezultă literalmente din fiecare pagină a evangheliei.

Mai ales Ioan e cel care a făcut din divinitatea lui Cristos scopul primar al evangheliei sale, tema care unifică totul. El încheie evanghelia sa spunând: “Aceste [semne] însă au fost scrise ca să credeţi că Isus este Cristos, Fiul lui Dumnezeu şi, crezând, să aveţi viaţă în numele lui” (In 20,31), şi încheie Prima Scrisoare aproape cu acelaşi cuvinte: “V-am scris acestea vouă, care credeţi în numele Fiului lui Dumnezeu, ca să ştiţi că aveţi viaţa veşnică” (1In 5,13).

Într-o zi cu mulţi ani în urmă celebram Liturghia într-o mănăstire de claustrare. Textul evanghelic al liturgiei era pagina din Ioan în care Isus rosteşte în mod repetat acel “Eu sunt[7]” al său: “Dacă nu veţi crede că eu sunt, veţi muri în păcatele voastre… Când îl veţi fi înălţat pe Fiul Omului, atunci veţi cunoaşte că eu sunt… Mai înainte de a fi fost Abraham, eu sunt” (In 8,24.28.58).

Faptul că aceste cuvinte “Eu sunt”, contrar oricărei reguli gramaticale, erau scrise în lecţionar cu două majuscule, unit desigur şi cu vreun alt motiv mai misterios, a făcut să cadă o stea. Acel cuvânt “a explodat” înlăuntrul meu. Eu ştiam, din studiile mele, că în Evanghelia lui Ioan erau numeroase expresii “Eu Sunt”, ego eimi, rostite de Isus. Ştiam că acesta era un fapt important pentru cristologia sa; că Isus îşi atribuie cu ele numele pe care Dumnezeu, în Isaia, îl revendică pentru sine: “Ca să mă cunoaşteţi şi să credeţi în mine, să pricepeţi că Eu Sunt” (Is 43,10). Însă cunoaşterea mea era una din cărţi şi inertă şi nu provoca emoţii deosebite.

În acea zi era cu totul altceva. Era în timpul pascal şi părea că însuşi Cel Înviat proclama numele său divin în faţa cerului şi a pământului. Acel “Eu Sunt!” al său lumina şi umplea universul. Eu mă simţeam mic-mic, ca unul care asistă, întâmplător şi retras, la o scenă neprevăzută şi extraordinară, sau la un grandios spectacol al naturii. Nu a fost vorba decât de o simplă emoţie de credinţă, nimic mai mult, ci despre acelea care, după ce trec, lasă în inimă o amprentă de neşters.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.