Doru Davidovici: cotidian aviatoricesc

Oana Nuta: 25 DE ANI FĂRĂ DORU DAVIDOVICI!
In memoriam Doru Davidovici (6 iulie 1945 – 20 aprilie 1989)

„— Ce rămâne pentru viaţa de jos?
— Aia cu picioarele pe pământ?
— Aia.
— Ştii, am spus, nici nu cred că vreau foarte mult să fiu cu picioarele pe
pământ.

Am trecut pe sub o barieră care se lăsa, lămpile roşii, sunetul clopotului
trecea de ploaie, intra prin geamurile maşinii, ding-dong, braţele vărgate albroşu coborau, dincolo de pădure am văzut fumul locomotivei. Nu aveam timp să opresc, şoseaua udă, lucioasă de apă, am accelerat, simţeam roţile
trecând peste şine, peste pietrele ascuţite dintre şine. După barieră era o
curbă strânsă, acolo am derapat, nu mult, am luat curba aceea pieziş,
împroşcând apă în toate părţile. S-a târât în spate trenul lung, roşu-murdar,
pe platforme joase erau ancorate lăzi uriaşe cu lemnul umflat, decolorat
lucios de atâta apă. Am făcut mai puţin de jumătate de oră până la
intersecţie, drumul din faţă ducea la aerodrom, drumul din stânga mergea
între plopi înalţi spre aeroclub, pe drumul din dreapta habar n-am unde
ajungeam. Nu ajungeam nicăieri pe drumul din dreapta. Se afunda, indecis,
înspre dealuri. Dincolo de dealuri curgea fluviul, apa făcea un cot uriaş
cuprinzând câmpia, aşa că mergând spre aerodrom şi depăşind aerodromul,
oraşul, până la urmă tot la fluviu ajungeam. La podul acela potcoavă de
lumină, care noaptea se vede din aer de la patruzeci de kilometri.
Am trecut prin intersecţie, plopii din stânga au biciuit, parbrizul cu
siluete lungi, negre, chelite de frunze galbene; frunzele erau pe jos, pe asfalt,
se lipeau pe cauciucurile maşinii, galben pe negru, pe caroseria vopsită
albastru. Asta se cheamă octombrie, am spus: plopii lucioşi de apă, frunzele
lipite pe maşină. Gândurile, lipite pe creier. Am răsucit volanul, s-a terminat
asfaltul, roţile plesneau plăci din beton cu rosturi negre, fire lungi de smoală
între ele, era aproape ca pe pistă. Intram pe aleea dintre blocuri, erau şase
case lungi cu ziduri groase şi camere înalte sub acoperişuri ţuguiate,
acoperite cu ţiglă. Cetăţui proletcultiste aliniate pe două rânduri, înşirate în
lungul aleii betonate, cu un singur etaj şi coloane lătăreţe la intrare. Totul se
întâmpla într-o pădure de salcâmi, dar acum salcâmii erau goi, bolnavi,
muiaţi de apă, negri ca plopii de pe şosea.
Am urcat sărind câte două treptele din ciment, de unde auzeam
muzică, de la Mărin, cheia în broască, s-a deschis uşa care niciodată nu se
închidea foarte bine, acolo locuiam, în două camere albe cu arme vechi
atârnate pe pereţi, acasă. Am aruncat blugii, puloverul jilav, intram în
uniforma albastră, vulturul din argint de pe piept a lucit palid în lumina
cenuşie. Stăteam fără să aprind lumina, am rămas în picioare în mijlocul
camerei, s-a strecurat sub uşă muzica de pe scară, a venit la mine. O chitară
cu sunete limpezi, puţin tremurate. M-am gândit la Chioru, la avionul lui alb
cu patru motoare, la ce am de făcut în seara asta. Scrâşneau frâne pe beton,
bocanci soldăţeşti urcau scara lăsând urme ude, au zburat sunetele limpezi,
s-au risipit în amurgul jilav. Am sărit în picioare, ţrrr -smulgeam în fugă scurta
îmblănită, şapca din cuier, porthartul, am deschis uşa, şoferul microbuzului se
desfăta proptit în sonerie. A zâmbit, a întins mâna să ia porthartul.
— Credeam că dormiţi.
În microbuz era totdeauna cald, mirosea a cauciuc, vopsea încinsă,
benzină arsă. Lângă blocul 3 ne aştepta Mihai, salut – salut, am intrat în
unitate. Maşina mergea prea repede pentru cimentul ud de sub roţi, pentru
ploaia venită din toate părţile, s-au aprins farurile, ridicau în faţa parbrizului
un perete opac, argintiu, auriu. Intram pe bretelă, avioane sub huse întărite,
lustruite de apă, aşteptau aliniate spre celula de alarmă; am trecut pe lângă
santinele negre, ursuze, îngropate în pelerine imense din foaie de cort. Am
coborât la zebră, microbuzul l-a dus pe Mihai mai departe, la avion; pătratele
alb-roşu se întindeau, se amestecau de atâta apă. La staţia meteo nu era
nimeni, telexul clămpănea cifre negre-albastre pe hârtia albă, ultimul meteor
aştepta sus în turn, pus cu grijă pe pupitrul conducătorului de zbor, sub
microfon, în difuzoare rotunde foşnea eterul, sunetul scurt, gros, depărtat,
însemna o descărcare între nori umpluţi la saturaţie cu electricitate pozitivă,
electricitate negativă, s-a întins o lumină lată, albastră, între cele două
electricităţi; s-au scurs una în alta, s-au făcut la fel. S-au anulat între ele, nu
mai rămânea nimic. S-au topit, în lumina aceea albastră. Pe hărţile transmise
„by satelitte” un trifoi cu patru foi mult răsucite spre stânga traversa în
trombă Europa de la nord-vest la sud-est, aducând ploaie şi frig din Atlanticul
de Nord. Am ridicat gulerul şubei, atunci a trosnit iar în difuzor, au bâzâit
convertizoare, pe tabloul staţiei radio a tresărit, s-a zbătut în ritmul cuvintelor
un ac lung, negru, subţire.
— Turnule, 256, control.”

Doru_Davidovici_Aripi_De_Argint_2_0_10.pdf

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.