„Adevarul”, 20 aprilie 2021, 07:46
de Mariana Iancu
La 20 aprilie 1989, locotenent-colonelul Doru Davidovici a zburat pentru ultima oară. Avionul MIG-21, pilotat de Davidovici împreună cu elevul său, locotenentul major Dumitru Petra, s-a prăbuşit de la 1.000 de metri, din motive necunoscute, la revenirea dintr-un zbor de antrenament.
Citeste mai mult: adev.ro/qruhdc
Doru Davidovici (1945-1989) a absolvit Şcoala Superioară de Ofiţeri Activi de Aviaţie în anul 1967 cu gradul de locotenent şi al Academiei Militare în perioada 1977-1979. A fost pilot, comandant de patrulă şi de escadrilă în Regimentul 86 Aviaţie vânătoare, inspector pentru aviaţia de vânătoare în Comandamentul Aviaţiei Militare între1981-1986. A devenit instructor cu întrebuinţarea în luptă a aviaţiei în Regimentul 86 Aviaţie vânătoare în perioada 1986-1989.
La data de 20 aprilie 1989, Doru Davidovici a murit după ce MIG-21 pe care-l pilota, împreună cu elevul său, Dumitru Petra, s-a prăbuşit de la 1.000 de metri, din motive necunoscute, la revenirea dintr-un zbor de antrenament, la Bărăganul, Brăila. Doru Davidovici a fost şi scriitor, cărţile sale fiind iubite de copii şi adulţi deopotrivă: „Caii de la Voroneţ“, „Ultima aventură a lui Nat Pinkerton“, „Insula nevăzută“, „Intrarea actorilor“, „Zeiţa de oricalc“, „Celula de alarmă“, „Culoarea cerului“, „Aripi de argint“, „Lumi galactice“, în care a povestit cum s-a întâlnit, în timp ce zbura, cu un OZN, „V de la Victorie“, „Ridică-te şi mergi“, „Dezminţire la Mit“. Prietenii şi colegii săi povestesc cum Doru Davidovici a învăţat la un moment dat un cocor să zboare. „Era un cocor căzut pe câmp, epuizat. L-a găsit Tom, Doru l-a luat acasă şi l-a îngrijit. Îl scotea zilnic afară şi aştepta că el să reînveţe a zbura. Ceea ce s-a şi petrecut. O cădere. O ridicare în aer. O altă cădere… Cocorul, „Grus grus” e la chinezi simbol al longevităţii şi nemuririi“.
Citeste mai mult: adev.ro/qruhdc
Povestea din carlingă
Colonelul Ion Clenciu a povestit în publicaţia „Apărarea patriei“ o întâmplare din 1974 care l-a avut ca erou pe Doru Davidovici:
„Locotenentul-major Doru Davidovici, pilot clasa 1, decolează în raidul către “casă”. Pâclă, ger de minus 14 grade, nori ciruşi, soare “cu dinţi”. Părăseşte pista, escamotează trenul, bagă flapsul şi, în vreme ce cu stânga caută butonul de revenire a acestuia pe neutru, iar cu privirea urmăreşte aparatura de bord, la înălţimea de 1.200 de metri simte, pe neaşteptate, o izbitură peste faţă, piept şi picioare de parcă s-ar fi prăvălit brusc peste el în cabină un imens val nevăzut. Capul, rezemat de scaunul catapultabil, îi este răsucit spre dreapta.
Când se dezmeticeşte, vede că avionul coboară cu circa 800 km la oră, spre o pădure. Decuplează de îndată forţajul, redresează rapid, readuce avionul la orizontală, reduce viteza, scoate trenul de aterizare, frânele aerodinamice şi raportează jos, la staţie, că i-a sărit cupola. Spargerea în zbor a plexiglasului cupolei şi desprinderea lui (nu din vina pilotului) se petrecuseră atât de fulgerător încât nu avusese timp să le sesizeze. Colonelul Victor Roşca, conducătorul zborului, care-l cunoştea bine pe pilot, zburaseră nu de mult împreună, îi spune ce să facă, îl sfătuieşte să-şi păstreze calmul. Pilotul prinde şi mai mult curaj, face cale-ntoarsă şi aproape liniştit, navigând la 5–600 metri înălţime, se îndreaptă spre aterizare. Până aici nimic deosebit, căci prin asemenea clipe au mai trecut şi alţi piloţi.
În carlingă însă, în partea dreaptă, o fâşie din plexiglasul cupolei rămas în rama metalică flutură cu o frecvenţă mare de tot şi îngreunează vizibilitatea. La gândul că fâşia aceea s-ar putea smulge şi l-ar putea lovi peste faţă sau l-ar lăsa fără vedere, pilotul prinde manşa cu stânga, iar cu dreapta încercă s-o smulgă. Mănuşa îi este ruptă şi degetele însângerate, aşa că maneta de largare cu avarie a ramei cupolei nu mai poate fi acţionată. Revine cu dreapta, rănită, pe manşă şi cu stânga încearcă deszăvorârea. O dată, de două ori, dar nu reuşeşte, poate şi din cauză că pe undeva vor fi apărut deformări. Proptindu-şi picioarele în paloniere, trage încă o dată de manetă.
Deszăvorăşte, în sfârşit, rama şi, o dată cu ea, înlătură şi fâşia fluturândă devenită atât de periculoasă. Pilotul îşi continuă zborul, pentru prima oară în viaţa lui cu cabina avionului deschisă. Intră în tur de pistă şi, fiindcă îl dor degetele lovite, pune, pentru o vreme, stânga pe manşă. Îşi aduce aminte că este obligat să coboare vizorul la cască şi când ridică dreapta, curentul turbionar – care are forţa unei cascade – i-o răsuceşte şi i-o duce la spate în prelungirea fuzelajului. În primele clipe, poate din cauza gerului şi a vitezei aerului, nu simte durerea. Încearcă să readucă mâna în carlingă, nu reuşeşte şi se gândeşte că ar putea s-o lase aşa, dar îi e teamă să nu-i îngheţe de-a binelea. Începe să-l doară cotul: “din cauza izbiturii” îşi zice în gând.
Cum avionul e foarte bine reglat şi zboară lin, lasă manşa liberă, şi cu mâna stângă, făcând eforturi greu de imaginat, aduce mâna dreaptă în carlingă, o fixează pe manşă, dar ea rămâne inertă. Îşi dă seama acum că braţul i-a ieşit din articulaţie. Ar raporta jos, însă, la gândul că i s-ar putea ordona să sară cu paraşuta, renunţă. Şi fiindcă durerile se accentuează îşi duce mâna lateral şi o aşează lângă scaun. Virează cu stânga, intră pe latura mare, trece la verticală, raportează “solului” că mai face un tur de pistă ca avionul să atingă limita de greutate indicată pentru aterizare. Conducătorul zborului, convins de calităţile lui de pilot, dar neştiind drama ce se consumă la bord, îi ordonă să vină direct la aerodrom.
Umărul parcă îi arde, durerile coboară în corp, are senzaţie de greaţă şi e cuprins de o slăbiciune generală. Îşi dă seama că puterile îl părăsesc şi se gândeşte la catapultare. Revede o clipă imaginea Irinei şi a lui Ştefan, copiii lui, dar o îndepărtează simţind că îl inhibă.
Se regăseşte, se ambiţionează, îşi adună forţele. Se axează pe direcţie, prinde manşa între genunchi, reduce motorul la un regim care să-i asigure viteză mai mare şi să nu-i solicite manevre în plus, după care revine cu stânga pe manşă. Şi stânga, supusă, îl ascultă. Vede oraşul, silozul… Unde e pista? Din faţă, soarele, ce coboară spre orizont, îl orbeşte. Jos, pâclă. E pâclă adevărată sau privirea îi e înceţoşată? Clipeşte strâns din ochi şi îi redeschide. E pâclă. Ar slăbi centurile să-şi mai atenueze durerile. Iată şi pista. Se bucură. Teama continuă totuşi să-i dea târcoale. Pe conducătorul de zbor care îi strigă “Pune motor!”, îl aude ca prin vată. Are viteza 420. Suficientă. Prin memorie i se succed cifre: greutăţi admise la aterizare pentru avionul supraîncărcat. Redresează uşor. Teama, care l-a însoţit până acum dispare. Filează. Aşterne avionul la aproape 400 de km la oră, lasă roata din faţă, frânează imediat, eliberează manşa, reduce motorul, degajează, se opreşte şi… îşi sărută îndelung palma mânii stângi. Când l-au scos din carlingă oamenii aerodromului şi când, la spital, medicii i-au fixat braţul la locul lui, pilotul a strigat ca din gură de şarpe. Tăcuse destul în carlingă. În carlinga în care îşi va continua pe mai departe zborul ca pilot şi ca scriitor“.
Citeste mai mult: adev.ro/qruhdc
Din comentariile la articol
Scrie Ilie (Va?) Sile:
„cauze necunoscute. cauze da, dar nicidecum necunoscute. avionul a zburat prima data in 1955, intrind in productie de serie in 1959. facut de sovietici.”
Scrie Robert:
„A murit ca Iuri Gagarin: la aterizare. Cea mai dificila parte a unui zbor. Au fost discutii si aici. Dar pamantul le astupa pe toate. A scris ca Sadoveanu sau Balzac: dens, bogat, luxuriant chiar. Nu ii gaseam deloc prin anticariate Caii de la Voronet, in rest le-am cam prins. Aia politista cu Nat Pinkerton era ciudata si departe de calitatea celor din colectia Sfinx, de exemplu. NU era locul lui in genul politist. El era pilot cu pana in mana si subiectul sau era zborul. A fost GPS-ul meu.”
Aerodromul era la Bacau, unde era si fabrica unde „se reparase” avionul.
Odihneste-te in pace, Dorule!
Blog de albina 