„Asta vine oricum, spaima, totul e să ştiu să trec peste ea” (Doru Davidovici)

Lot 7 carti de Doru Davidovici (aviatie) / R6P2S, 126 lei - Lajumate.ro

„Doar vineri a stat ploaia, s-a ridicat plafonul, nu mult, cât să vedem
rotocoale cenuşii de abur plutind lins peste hangare, plopi, girueta de la
zebră. Peste antene de radiolocator vopsite în şah, alb-roşu. Atârnau zdrenţe
alburii, fâşii de stratocumuli destrămaţi, zburam în amurg, jos a fost aproape
întuneric când am decolat, am intrat în straţii aceia destrămaţi.

Era negru cenuşiu în jurul cabinei, bordul roşu lucea în plexiglasul cupolei, de asta n-am
văzut cum negrul-cenuşiu şi-a deschis culoarea, trecea spre portocaliu slab,
mai tare, albastru-portocaliu intens, dureau ochii, am ţâşnit peste câmpia
sură, uniformă, valuri încremenite proiectau creste roşcate pe cerul albastru portocaliu,

roşu, roşu încins până la alb; pe orizont, în stânga, soarele. La
două mii de metri se termină totul, am fost deasupra ultimului văl de plafon
închis, cenuşiu, atât de subţire, l-am văzut numai când am trecut prin el. Aşa,
un voal de ceaţă translucidă fluturată din orizont în orizont.
S-a rostogolit bila încinsă, spre vest ieşeau din nori vârfuri negre de
munţi zimţaţi, soarele se ducea după munţii aceia, îi înnegrea, îi zimţa şi mai
mult. Dureau ochii de lumină, am clipit, jucau doi nori mici, albi,
incandescenţi, au traversat pleoapele roşii, retina, vedeam bordul aşa – prin
norii aceia mici şi albi. Am dat capul pe spate, cerul de deasupra era foarte
departe şi închis la culoare, albastrul mătăsos al stratosferei, negru de atâta
albastru, ţintat cu stele puţine, palide, sărace. Cobora spre răsărit un zid
roşu-vânăt, opac, străbătut de fâşii late de întuneric, fâşiile acelea s-au întins,
se amestecau între ele, s-au unit cu întunericul de jos.

Plafonul se termina
brusc pe linia dintre soare şi întunericul de jos, a trecut ultima rază a zilei
între munţi, a tras o graniţă netă, categorică, definitivă. Acolo s-au sfârşit
norii, săptămâni de ploaie cenuşie alunecau spulberate la est-sud-est,
dispăreau în dreapta aşa cum zburam spre nord. La nouă mii de metri am pus
la orizontală, zburam cu ziua trecută pe planul stâng, noaptea care venea
întuneca lucirea duralului pe aripa dreaptă, prima lumină aprinsă noaptea
aceea a fost lampa mea verde de poziţie. Răspundeau lumini de jos, galbene,
sărace ca stelele de amurg; pământul era în pâcla roşcată din asfinţit, lumina
săracă traversa stratul gros din aer opac să ajungă până la noi; aşa ştiam că
jos e o casă, încă una, mai multe case, un sat.

Treceam peste satul acela care
nici nu mă bănuia, s-a dus soarele dincolo de munte, s-a pierdut după
crestele negre. Au lucit pe ecranul radiolocatorului de bord ţinte
fosforescente, se ştergeau după două-trei topări, ţinte false. Dansa acul de la
ARK, asta lasă în urmă fronturile care trec: nori destrămaţi, straturi ionizate
de aer. Imagini false care se şterg exact când încep să cred că sunt
adevărate, era aproape ca în viaţă. A venit o topare care nu s-a mai stins,
traversa ecranul din dreapta sus spre stânga şi spre mine, am ridicat ochii din
ecran; flashul unui avion de transport arunca dungi late de lumină roşie la
două mii de metri deasupra, măturau cerul, se întorceau la loc pe burta
avionului de transport.
— 013, din dreapta către stânga, la 10 500 metri în culoar.
— Am văzut, mulţumesc.
M-am uitat la altimetru, pe urmă în ecranul radarului; ţinta se apropia,
a intersectat drumul nostru la doisprezece-paisprezece kilometri.
— 013, dacă vezi ce avion este.
Vedeam doar lumina roşie-violetă pe roşu spălăcit al cerului.
— Nu ştiu, am spus. Poate fi orice.

Auzeam greu, au foşnit în căşti straturi ionizate de aer, treceam
goniometrul pe ascultare. Semnalul staţiei era stins, depărtat, înghiţit de
noaptea de sub noi, din dreapta, de deasupra, întunericul din est, acum
vedeam, se închega, s-a contopit cu bezna de jos, cu albastrul catifelat de
deasupra, era deja negru şi stelele s-au făcut mari, rotunde, cu raze groase
înţepând ochi prin cupola cabinei. Numai spre apus zburam în lumină, roşul
acela spălăcit, portocaliu în mijloc, şi dunga albă, şi albastrul străveziu care
nici nu ştiam când devine noapte. Zburam spre nord-vest cu botul pe
semicercul de albastru străveziu, şi nici nu ştiam cum vine noaptea. Am fost
dintr-o dată înconjuraţi de întuneric, orizontul a coborât, s-a şters, viram, nu
s-a clintit nimic. Adică marginea raţională despărţind cerul de pământ chiar în
nopţile cele mai închise, arcul de beznă neagră suprapus întunericului deplin
pe care tubul Pitot lasă o dâră vagă, argintie, mată, nu mai era. Jos lucea
palid aceeaşi pulbere uniformă ca deasupra cabinei, am ridicat capul,
recunoşteam greu constelaţii văzute altfel prin plexiglasul cupolei, tigaia lui
Orion, în dreapta, agăţată de capătul Carului Mic – Polara, aceleaşi stele erau
sub avion, s-au răsucit într-un tonou lent, am scos avionul din înclinare după
giroorizont. S-a strâns ceva sub costumul anti-g, am fost dintr-o dată foarte
gol, şi de atins de peste tot, aşa cum zburam în sfera din stele rotunde. Au
fost secunde, nu ştiu câte, totul se întâmplă după timpul special al cabinei,
atârnam în chingi, m-am săltat în scaunul de catapultare, îmi era, simplu,
frică. A venit de peste tot, eram în sfera aceea arzând uniform în jurul cabinei
ermetizate şi am ştiut -uite cum suntem, avionul şi cu mine, aruncaţi în
noapte. Am simţit asta. A fost un început de revoltă, o întrebare veche; ce
caut aici? Am clătinat capul, casca albă, nu acum. Astea sunt întrebări de pus

cu pământul sub picioare şi nici atunci. Astea sunt întrebări care nu se pun.
Ştiam de undeva că am peste o mie două sute ore-zbor pe supersonic, pe
urmă au venit alte zboruri de noapte, hai, ochii la aparate, indicaţiile bordului
lucide, precise, indiferente la noaptea de afară. La noaptea din mine. Zburam
peste un strat de nori translucizi, abur îngheţat reflectând stelele de
deasupra. Voalul acela din amurg, întins peste tot orizontul. Când am reuşit
să mă conving de asta totul a fost O. K., s-a clintit axa cerului, s-a rotit bolta
nouăzeci de grade, stelele ocupau locuri ştiute. Alunecam cu o mie două sute
kilometri pe oră spre vest-nord-vest, a clipit verde becul MARKER, suna în
căşti semnalul ştiut – gata, la reper. Viraj pe dreapta, lăsam în urmă vatra
aceea stinsă, ce mai rămânea din ziua trecută. Pilot, am spus, vai de capul
tău. Ai uitat zborul de noapte. Ai uitat tot ce ştiai. Lucruri aflate greu, pe care
nu este voie să le mai uiţi. N-are importanţă dacă vine – frica – de fapt vine
oricum, face parte din noi, urci în avion cu tot ce te alcătuieşte, bun, mai
puţin bun. Rău, acceptam greu răul din mine, structurile greşite. Nu ca pilot.
Asta vine oricum, spaima, totul e să ştiu să trec peste ea. Să nu inunde
cabina secundele vâscoase, reci, iraţionale, convertite inevitabil în prăbuşire.
Exact cabina era locul unde deveneam cinstit cu mine – dincolo de
menajamente, de circumstanţe generos acordate, cabina mă reducea la
esenţă – pilot de vânătoare – lucrurile trebuiau să fie foarte limpezi. Pentru că
avionul nu admitea compromisuri. Rămăşiţele negre, contorsionate, mirosind
a fum sleit, puteau oricând însemna un compromis, făcut de pilot lui însuşi. O
circumstanţă acordată aiurea. Un gol neumplut, pe care se clădea mai departe.”

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.