Salt cu parasuta

Le saut en parachute : l'essentiel à savoir avant de se lancer | Yakaygo

A scăzut zgomotul. AN-ul s-a înfundat în aerul de afară, motoarele
reduse, mergea cu botul sus, vitezometrul de pe panoul negru: trei sute
douăzeci kilometri la ora, s-a aprins becul verde, împingea cineva din spate,
m-am oprit cu obrazul pe husa aspră a paraşutei colonelului-instructor, stătea
aplecat peste două mii de metri goi uitându-se jos, cum reuşea performanţa,
nu încă – a spus. A întors capul, aşa aplecat peste trapa dincolo de care nu
era nimic, nu încă – a strigat. S-a aplecat iar, pe urmă l-am văzut proiectat
peste pământul înceţoşat, brusc se zărea pământul întins din orizont în
orizont rotund, l-am văzut negru şi ducându-se în gol cu mâinile şi picioarele
întinse, atunci am făcut pasul spre mine.
?

Cred că ţipam, pământul se învârtea smucit, s-a culcat pe orizont, am
văzut linia aceea imaginară de despărţire, am văzut-o clar, în picioare,
cădeam în lungul ei, pe urmă m-a proiectat în albastru, sorbea cerul,
împingea un vânt cumplit din spate, fâlfâiam tot. La margine zbura AN-ul,
curgeau din avion puncte negre, înfloreau paraşute mici, portocalii, de
stabilizare. Şi iar orizontul rotit, s-a aşezat oblic, mă prăbuşeam spre fluviu,
am întins mâinile, picioarele desfăcute, uşor îndoite din genunchi, curgeam
într-un şuvoi de aer îngheţat. S-a clătinat pământul, s-a aşezat în margini
fireşti, cădeam drept, am văzut sub mine pista, MIG-urile înşirate pe bretelă
ca puncte ascuţite de lumină, dreptunghiurile hangarelor negre, crucile
bombardierelor. Atunci am strigat, a-a-a, zburam cu mâinile – aripi deasupra
capului, le-am dat pe spate, am luat-o înainte cu capul în jos, am ridicat iar
braţele, frânam, făceam ce vroiam cu mine. De asta strigam, pentru că totul
se întâmplă aşa cum vroiam, mâna întinsă, împinsă lateral, cer – pământ –
cer, tonou rapid, şi din nou cădeam cu pieptul spre pistă, viraj scurt, acum
veneam oblic spre hangare, totul vâjâia, fluiera, usturau ochii, dureau
urechile sub cască. De vântul rece strecurat sub cască. Vedeam mai jos, în
stânga, silueta colonelului, neagră, decupată pe galbenul unui lan strâns.
Cronoaltimetrul, o mie patru sute metri, când s-a dus înălţimea, curgeam cu
două sute kilometri pe oră, asta înseamnă în secunde, am spus, nu înseamnă
nimic. Nu am timp să ştiu cât înseamnă. Mâna pe comandă, m-a răsturnat
mişcarea asimetrică, nu încă; marginea orizontului s-a ridicat, redresam, cum
am timp să gândesc, cum aveam timp să îmi dau seama că gândesc, acum
zbor, am spus. Singur, şi ce ar fi să nu trag comanda, aerul mă ţine, elastic, îl
simţeam adunându-se sub mine. Asta, gândeam în prăbuşire, zborul fără
aripi, cum nu mă rup, nu explodez în mine de ce se întâmplă?! Totul era
încremenit de unde cădeam, numai eu fremătam, fluturam, fâlfâiam, eram
propriul meu drapel. Eram steagul meu personal, pe cel mai înalt catarg. Mă
lăsam în voia lucrurilor, lucrurile se roteau haotic, oscilau în amplitudini largi,
o mie de metri, încă zece secunde. Încă zece secunde cădere deplină,
fastuoasă, definitivă, mă înfăşuram în aripi de văzduh rece, nu, aici era mai
cald, aer încălzit de scoarţa planetei. Aerul de jos, încălzit de scoarţa planetei.
A pocnit sec sub mine, s-a deschis paraşuta colonelului, a mea de ce, gând
fulgerat, nu s-a deschis? Asta a ţinut o clipă foarte lungă, cincizeci de metri în
prăbuşire, duceam mâna la mânerul roşu, lustruit, apăsam marginea chingii
de umăr. MIG-urile se vedeau mari, conturate precis, cabinele frângeau raze
pe cupole în explozii dureroase, veneam cu pieptul pe pistă, chiar pe mijloc,
acolo unde intersectează bretela. Bravo. Simţeam marginea chingii în vârful
degetelor şi degetele s-au dus singure, a fost şocul scurt, paraşuta de
stabilizare s-a deschis automat, nu am avut când să trag comanda, a fost o
cădere scurtă din căderea aceea, basculam în chingi, pământul sub tălpi, a
zvâcnit, orizontul ocupând locul ştiut, cerc în jurul ochilor, şi paraşuta sus, în
fâlfâiri stinse de mătase încă nu de tot întinsă. S-a umflat, gata, veneam
legănat, paraşuta colonelului a trecut în diagonală, din stânga sus în dreapta
jos, era mai greu. Trage de stânga – a strigat colonelul – trage de stânga, să
nu cazi pe pistă. Suspanta albastră, m-am aşezat în chingi, trăgeam mânerul
suspantei de comandă, mă răsuceam spre stânga, prea încet, am tras tare,
m-am învârtit, pământul aşeza sub mine un câmp negru, moale, arat; asta
dacă am timp să trec pista naturală, mă ducea vântul, aveam capul pe spate,
cupola deformată, înclinată, cel din dreapta, de deasupra, e Ion, am văzut
picioarele desfăcute, gămăliile galbene ale bocancilor ceheşti cu tălpi groase;
şi mult mai sus, dar aveau cel puţin o mie două sute – o mie patru sute de
metri – ceilalţi, înşiraţi după AN. Avionul însuşi în viraj picat, incredibil de
abrupt pentru matahala din dural nituit, cobora cu motoarele reduse.”

Din „Aripi de argint” de Doru Davidovici

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.