lucruri adunate cu ani în urma

Citind pagini din Lytta Basset, Rilke, Etty Hillesum, Christiane Singer, H. Nouwen Boris Cyrulnic, Lena Constante…

INimic nu trebuie exclus din simfonia vieţii…

… Nu avem nevoie să excludem din viaţa noastră nici un sentiment, oricât de nedorit… O emoţie pe care conştiinţa n-o poate deocamdată integra… Singurătatea care duce la disperare… Gelozia ucigătoare… Obsesia unei erori iremediabile… Dorul nestins de cineva pe care ştii că nu-l mai vei revedea pe acest pământ… Resentimente, antipatii, ranchiune, dezamăgiri… şi câte altele! Ce uşurare însă când, „îmblânzind” trăirile care nu-ţi dau pace, ajungi să înţelegi că nu deloc nevoie să ţi le smulgi din inimă de unul singur, prin propriile tale puteri!

„Orice sentiment, scrie Lytta Basset, teolog din Svizzera, trebuie acceptat şi adus înaintea Domnului, pentru că oricât ar fi de « negativ », el poartă ceva viu.

Orice sentiment răsună, vibrează, se desfăşoară, este un ecou la ceva care trăieşte. Prin el, sunt legat de Dumnezeul Cel Viu, de întreaga existenţă, cu tot ce-mi aduce ea, inclusiv ceea ce este intens, dificil, derutant”.

„În schimb, a ucide un sentiment este echivalent cu un omor, char dacă viaţa pe care o cuprinde e suferindă, diminuată. Sentimentul etichetat ca negativ, şi ca atare refuzat, va trebui până la urmă să-l accept, să-l trăiesc, să-l mărturisesc înaintea lui Dumnezeu; trebuie să-i fac locul cuvenit lui în melodia existenţei, ca apoi să-l las să moară de moarte bună, spre a se preface într-o simplă amintire…”  

Opţiunea pentru viaţă, acceptarea necondiţionată a vieţii care reface armonia cu Dumnezeu, e înainte de orice un act de credinţă.

Spun „da” cu credinţă, chiar  fără să „simt ceva”, şi, într-o bună zi, ceea ce am decis devine realitate, o trăire ce-şi are rădăcina în aspiraţia mea cea mai adâncă şi mai adevărată. Când sfârşeste prin a deveni efectiv, acordul cu viaţa aşa cum este (un acord care cuprinde toate « nu-urile », toate revoltele) ne uimeşte : „ce simplu era!”

E semn că ai reluat legătura originară cu viaţa, cea din copilărie. E bine să trăieşti, iar acum ai devenit conştient de aceasta. Viaţa este bună chiar dacă doare uneori cumplit. E bine să trăieşti, atunci când te-ai  pus în acord cu Dumnezeu.”

*

Un alt sunet de clopot, pe aceeaşi temă. Un îndemn către sine al lui Henri Nouwen: cuvinte pe care un preot, om profund rănit, şi le spune în clipe de suferinţă psihică acută, o depresie cu trăirile tipice de autodepreciere, angoasă, disperare, singurătate.

Când simţi durerea adâncă a singurătăţii, îţi vine în minte fiinţa care a fost cândva în stare să îndepărteze singurătatea, deşi a fost vorba doar de ceva trecător. Când, indiferent dacă eşti primit de mulţi cu admiraţie şi căldură, simţi în suflet un gol uriaş, un sentiment de zădărnicie, n-ai dori altceva decât să fii împreună cu acea fiinţă care a avut cândva puterea de a te ajuta. Dar lucrul pe care trebuie să accepţi să-l trăieşti e exact experienţa golului lăuntric, a absenţei în sine. Este ceea ce trebuie să cauţi, şi nu remediul ei.

Nu e lucru uşor să rămâi scufundat într- singurătate dureroasă. Ispita este să te oblojeşti singur, şi să cauţi un refugiu în închipuiri, în care există cineva care îţi va alina durerea. Dar când vei recunoaşte că sentimentul de a fi, iremediabil, singur este un „loc „ sigur, în care poţi sta fără să fugi, vei face în aşa fel încât Dumnezeu să îţi poată aduce tămăduirea.

(…) Când simţi o singurătate adâncă, eşti gata să dai orice în schimbul vindecării. Nu există, cu toate acestea, pe lume o fiinţă omenească în stare să vindece pe cel ce simte o asemenea durere. Dar cineva îţi va fi trimis, pentru că există oameni ce pot mijloci vindecarea ta… Sentimentul că aparţii de cineva, că eşti inclus într-un tot, pe care-l doreşti şi care va da sens la tot ce eşti şi faci, va ajunge la tine prin mijlocirea lor. Ai deci curajul să-ţi înduri suferinţa, şi ai încredere în făgăduinţa lui Dumnezeu.

Henri Nouwen, The Inner Voice of Love

Înainte de orice, îmi rămâne viaţa… şi ea e frumoasă !

„Sensul suferinţei e faptul că o strabati.” (Christiane Singer)

„Pentru cei care au străbătut încercarea, nenorocirea se poate preface în luceafăr, arătând calea către miracol, iar oximoronul (figură de stil care asociază doi termeni antinomici) exprimă felul în care o suferinţă devine operă de artă : « orbitoarea nefericire a vieţii » despre care scrie Jorge Semprun, „Mi-ai dat noroi, şi am făcut din el aur”, după cum spune maestrul incontestabil al genului, Baudelaire.” (Boris Cyrulnik, « Un merveilleux malheur »)

Despre « La vita è bella », în sensul filmului, câteva mărturii trecute prin foc… De dincolo de Shoa, de dincolo de zidurile închisorilor, de dincolo de « locul îngust » al unei experienţe depresive.

Prima provine de la Etty Hilesum, ale cărei însemnări intime şi scrisori din lagăr au fost publicate după 40 de ani de la mortea ei la Auschwitz, în noiembrie 1943; această « mică regină Esther », cum o numeşte biografa ei Sylvie Germain, a trăit pe acest pământ, iubit cu pasiune, numai 29 de ani.  

„Avem tot dreptul să fim trişti şi abătuţi, cu atât de multe orori pe care suntem siliţi să îndurăm; este un lucru de înţeles, omenesc. Şi totuşi, numai noi singuri ne putem despuia întru totul.

Viaţa mi se pare frumoasă, şi mă simt liberă. Văzduhul se desfăşoară în mine vast cât orizontul. Cred în Dumnezeu şi cred în om… Da, viaţa este grea, şi ce dacă?

Fărâma de veşnicie pe care o port cu mine, o pot spune într-o vorbă, sau în zece volume groase. Sunt o femeie fericită şi aduc laudă vieţii, da, aţi citit bine, în anul Domnului 1942, al n-lea an de război.”

«Toate nenorocirile şi toate întunecimile însingurate ale unei umanităţi în agonie traversează deodată biata mea inimă, şi-o umplu până la greaţă de durere. Ce greutate îmi voi lua pe umeri în această iarnă?

După război, vreau să trec prin toate ţările lumii tale, Doamne, simt în mine nevoia de a trece toate graniţele şi de a descoperi fondul comun al tuturor fiinţelor, atât de diferite şi de opuse între ele. Şi aş dori să vorbesc despre acest fond comun cu voce joasă, dar totodată neobosită şi convingătoare. Dă-mi, Doamne, cuvintele şi puterea. Dar înainte de orice aş vrea să fiu pe toate fronturile, şi printre cei care suferă. Oare nu aş avea dreptul să vorbesc şi acolo?

Ca un val care urcă în mine şi mă încălzeşte, chiar după clipele cele mai grele : „Ce frumoasă e totuşi viaţa !” E un sentiment inexplicabil. Nu are nici un temei în realitatea în care trăim acum. Dar oare să nu existe şi alte realităţi decât cea care ne vine din ziare şi din conversaţiile surexcitate şi prosteşti ale unor oameni  care-şi pierd minţile de groază? Mai există şi realitatea micului ciclamen roz şi cea a vastului orizont pe care până la urmă îl poţi descoperi dincolo de tumultul şi haosul vremii.” (Etty Hillesum, Jurnal 1941-1943)

                                                                            *

Dintr-o închisoare, loc despre care recunosc, nu prea îmi place să aud poveşti, a ajuns la mine într-o zi, prin 90, cred, o poveste-reper. Nu prin faptul că, în comparaţie, ce am avut eu de suferit e fleac; asemenea comparaţii sunt inepte. Ci prin calitatea reperelor oferite; prin tot ce a putut opune o fiinţă omenească puterilor  întunericului. La prima vedere, ceva derizoriu, numit joc. Ceva la fel de derizoriu, spectacolul cotidianului paşnic al altora, sau contemplarea unui gazon acoperit de păpădii, miraculos şi sporadic oferit unei femei închise singură, vreme de lungi opt ani, într-o celulă. Şi, dincolo de toate, o lumină…

„Într-o zi, scrie Lena Constante în amintirile ei, miliţianca mi-a adus un ac de cusut şi aţă. Câţiva metri de aţă albă. Mi-a spus că am dreptul, potrivit regulamentului, la două ore de cusut pe săptămână. După ce am cârpit cum am putut de bine găurile din coatele jachetei mele de lână, mi-a rămas ceva timp şi aţă. Fiind albă, aţa mi-a dat ideea să cos pe fularul meu verde triunghiurile unui joc de table. Din pâine şi săpun umed, am făcut cinsprezece discuri mititele, damele. Şi altele cinsprezece, înegrind pasta cu funingine. La urmă, am făcut şi două zaruri mici de tot. În copilărie, jucasem table cu tata, deci el a fost ales ca prim partener. Aruncam zarurile când pentru el, când pentru mine. Am jucat aşa cu surorile mele şi cu Harry. Un dialog însufleţit însoţea totdeauna partida, şi au trecut aşa foarte repede câteva după-amiezi.

Dar la « închidere », seara, ofiţerul de serviciu m-a întrebat cum mi-am petrecut ziua. Am avut naivitatea să-i răspund că am jucat table.

« Cum? Table? Dar… cu cine?

– Păi, singură…

– Şi unde e tabla de joc?

I-am arătat fularul.

« Cum?!… Nu ştii că jocurile de noroc sunt interzise în penitenciar? »

I-a fost imposibil să priceapă că regula nu se aplică decât atunci când câştigătorul riscă să-l despoaie pe cel care pierde de strictul necesar. În cazul meu, nu era vorba de vreun « noroc ». Nu eram şi pierzătoare şi câştigătoare, la un loc? Dar n-a fost nimic de făcut ca să-l clinteşti. Singură sau ne-singură, regulamentul interzice! Deci am primit ordinul să descos jocul.

L-am înlocuit cu fereastra. (…) Din prudenţă, din oboseală, nu stăteam cocoţată la fereastră toată ziua. Îmi reluam plimbarea lentă, repetându-mi de la cap la coadă toate poeziile pe care le terminasem. Am învăţat să măsor timpul după lungimile lor diferite. Anumită poveste dura cam cinsprezece minute, o alta, aproape un ceas. »

« Îmi amintesc foarte limpede acea zi de primăvară.

Până şi celula mea a fost aproape luminoasă. Să fi fost la sfârşitul dimineţii, sau la începutul după-amiezii? O lumină aurie trece printre obloane. Urc pe marginea patului. Privirea îmi ajunge în curtea cazărmii apropiate. Cum aş putea spune cât era de dulce verdele covorului de iarbă stropit din belşug de galbenul unor păpădii solare? Inundată de o bucurie aproape de nesusţinut, am simţit aproape de mine, în jurul meu, o prezenţă. Cu atâta intensitate, încât m-am întors către celulă. Cine era acolo? Cineva trebuia să fie acolo cu mine. Dar nu era nimeni. Celula era goală. Câteva clipe, prezenţa a continuat să mă dizolve în slava ei. Am vrut să cred – nu, am crezut – că Dumnezeu mi-a dăruit harul prezenţei sale sensibile. » (Lena Constante, Evadarea tăcută)

Viaţa, un joc făcut din descoperiri, pierderi, regăsiri?

Da, o poţi privi şi astfel. Căci numai străbaterea unei lungi serii de asemenea experienţe poate dărui omului bunul nepreţuit care se numeste : « aflarea sinelui ». O descoperire esenţială, care trece printr-o ucenicie a « doliului », o străbatere conştientă a tragediei unor pierderi, ducând la revelaţia faptului că, în adânc, fiecare dintre noi este singur şi că nimeni nu poate asuma, în locul nostru, existenţa care ne este proprie :

«  Faptul de a avea o conştiinţă de sine, de a fi conştient de personalitatea sa, trece prin aceea că te ştii şi te simţi deosebit de celelalte fiinţe, şi nu ajungi la această conştiinţă decât printr-un şoc, printr-o durere mai mare sau mai mică, prin senzaţia atingerii propriilor limite (…) Cum să ştii că exişti fără să suferi mai puţin ori mai mult? Cum să revii la tine, cum să capeţi o conştiinţă reflexivă, dacă nu prin durere? Când te bucuri, uiţi de tine, treci în altcineva, te îndepărtezi. Nu redevii tu însuţi decât prin durere. » (Miguel de Unamuno, Sentimentul tragic al existenţei)

Nu numai că « nu redevii tu însuţi decât prin durere», adaugă Lytta Basset, dar nici nu devii cel care eşti decât prin durere. Iar aflarea identităţii proprii, instalarea în ceea ce este mai adânc în fiinţa sa, poate fi pentru om chiar mai important decât aflarea fericirii. « Nu fericirea o căutam » – declară fiul mezin din pilda biblică, asa cum îl înfăţişează piesa lui André Gide: „ce doream, era să aflu cine sunt” ».

… Omul, mai spune Unamuno, « prin simplul fapt că este om, că are o conştiinţă, este deja, în raport cu măgarul ori cu crabul, un animal bolnav. Conştiinţa este bolnavă ».

Bucuria, la care suntem chemaţi, aşa « bolnavi » şi « căzuţi » cum suntem, nu poate fi decât dumnezeiască. Bucuria paradoxală, inestimabilă, de a fi… Ne precede, ne este deştinată, dar vine, şi pleacă, fără ca noi să avem vreun merit, atunci când vine, sau vreo vină, când o pierdem…

Este ce ne spune povestea biblică a lui Iov. Iat-o, rezumată de Christiane Singer, care-i adaugă mărturia ei personală, într-un minunat text numit « Du bon usage des crises ».

De fapt, ce se petrece când trecem printr-o (gravă) criză (existenţială)? Se petrece în linii mari aceasta. Un glas răsună, şi ne zice : « Ţi-ai clădit o viaţă, bravo, ei, bine, acum distruge-o; ţi-ai clădit o personalitate, formidabil, bravo, acum, fă-o praf; te-ai bătut, ai fost curajos, ai arătat un curaj extraordinar, dar acum, a sosit ceasul să te predai. » Sau, aşa cum i s-a spus lui Avraam : « Ai adus pe lume un fiu, bravo, acum, dă-l înapoi! ». Toate clipele acestea  care nu pot fi puse în cuvinte, care nu pot fi acceptate, care sunt, în economia lucrurilor trăite, pe planul realităţilor imediate, scandalul absolut!

Povestea care simbolizează pentru mine toate acestea este cea a lui Iov. Îmi place povestea, şi revin mereu la ea. Iov a fost cu adevărat slujitorul lui Dumnezeu, omul încununat cu toate reuşitele. O viaţă împlinită, de om stăpân peste sumedenie de  turme şi cirezi, înconjurat de fii, fiice, femei şi slujitori! O bogăţie binecuvântată de Dumnezeu. Acelaşi om, Iov, va ajunge la disperare. Asezat pe o grămadă de gunoi, scărpinându-şi bubele, Iov nu se lasă : « Am să strig către Tine, Doamne, până ce-mi vei arăta pricina inacceptabilului, stau aici şi astept de la Tine un răspuns convingător. »

(….) Atâta vreme cât Iov Îi cere lui Dumnezeu să-i explice, să-i arate cauza, raţiunea nenorocirilor care l-au lovit… Dumnezeu nu vine, şi nu explică.

Vin în schimb tot soiul de terapeuţi, prietenii, care-i dau explicaţii : « Ascultă, precis ai făcut o greşeală, gândeşte-te, aminteşte-ţi! »

Iov nu le dă ascultare. În momentul în care unul din amici, Elihu îi zice : « Dumnezeu n-o să-ţi răspundă, fii sigur de asta », Dumnezeu, în pofida tuturor aşteptărilor, îi răspunde lui Iov.

Dar răspunde alături de întrebare.

Nu pomeneşte despre pierderile lui Iov, despre suferinţa lui, ci despre cer şi pământ, despre păsări şi copaci, despre mări şi oceane şi tărmuri, pe scurt… despre altceva.

Şi se petrece ceva neaşteptat. Departe de a fi scandalizat de acest răspuns care nu ţine de logică, Iov vede lucrurile dintr-odată dintr-un alt loc, dintr-un loc unde toate se leagă. Un « loc » al universului mărit, şi atunci Iov zice : « Doamne, nu Te cunoşteam decât din auzite, dar acum ochii mei Te-au văzut ». Şi Iov devine un alt om. Din acea clipă, totul i se restituie, pentru că nu mai are nevoie de nimic.

Pe când trăiam şi eu ceva asemănător cu povestea lui Iov, am făcut cunoştinţă cu lucrările lui Graf von Dürckheim. După ce o existenţă foarte ocrotită, în care avusesem mare grijă să evit orice naufragiu,  să mă strecor printre catastrofe, traume, o bruscă derivă,  şi m-am aflat în singurătate, părăsită, într-un sat de la capătul lumii… În acest context, am aflat despre realizările lui Dürckheim şi am întâlnit-o pe Hildegard Graubner, eleva sa, o femeie admirabilă.

Asteptam de la ea să-mi dea puterea de a-mi face bagajele, dar mi-a fost dat să aud cu totul altceva : „Stai unde eşti, aşează-te în mijlocul dezastrului tău, rămâi în acest punct.”

Şi a fost punctul de plecare a unei întregi reconstruiri, pornind de la  trăirea în propriul corp, prezentă, atentă la univers, la lucruri… intrând în inima dezastrului, şi locuind acolo! Fără să fug, ci îndrăznind să rămân acolo… În locul unde viaţa m-a interpelat, unde au căzut toate măştile, unde am dat cu ochii de tot ce nu aş fi crezut că există în sufletul meu : demonii, toate întunecimile mele… Cuvintele se fac ţăndări, şi demonii năvălesc în viaţă – gelozie, pofta de a ucide, autodistrugerea. Iar eu stau în loc, şi privesc.

Calea aceasta, o a treia, este poate ce va salva epoca noastră chinuită. Mă explic : în Occident cunoaştem, pentru momentele în care ne simţim strangulaţi, două căi : cea a defulării, în care strigi, şi scoţi afară ceea ce te împiedică să trăieşti, şi cea a refulării. Există numeroase forme de terapie pe  modelul defulării – aflată şi în multe filme care fac să ţâşnească ceva din disperarea ascunsă şi din violenţa înăbuşită proprii vremurilor noastre, prelungindu-le şi înmulţindu-le la infinit ; probabil că asemenea terapii aduc ceva foarte preţios atunci când paharul s-a umplut. (….)  Un al doilea răspuns este refularea: înghiţi năpârci, până ce ajungi să fii tu însuţi un cuib de şerpi umblător.

Dar mai există şi un al treilea model, care ne vine din Extremul Orient şi pe care l-a preluat Dürckheim : să stai în mijlocul ruinelor, şi să devii un simplu martor, să trezeşti în tine singurul tău aliat : miezul divin aflat în fiecare. Am întâlnit, cu câteva zile în urmă, o femeie,  cu ocazia unei conferinţe la Viena. Mi-a povestit ceva care ilustrează perfect ce vreau să spun. Mi-a povestit despre pierderea unicului ei copil, şi despre jalea pe care a trăit-o intens, luni şi luni de zile; până când, într-o zi, aruncând o privire într-o oglindă,  şi-a zis, la vederea obrazului ei ars de lacrimi : « Iată chipul unei femei răvăşite, care şi-a pierdut copilul, singurul ei copil. »

În acea clipă, în fisura ivită, în secunda de ne-identificare, în care o fiinţă îşi depăşeşte cu un milimetru propriul dezastru, şi-l priveşte oarecum din afară, a năpădit-o harul. A avut o revelaţie : « Dar nu suntem despărţiţi », şi, împreună cu această certitudine, a cuprins-o un val de bucurie pe care chipul ei încă-l mai exprima. Femeia care se afla în fata mea radia acea plinătate şi acea prezenţă pe care nu le pot aduce decât traversarea dezastrului. Se pare că există, în centrul unei furtuni, un punct în care nu se mişcă nimic. Acolo trebuie să stai! 

(….) Este de aflat acest punct de nemişcare aflat în inima maelstromului. Şi dacă, pentru fie şi o singură clipă, am găsit punctul acesta, viaţa mea cunoaşte o răsturnare, pentru că intru în perspectiva lui Iov. Perspectiva mărită, în care apare, îndărătul vieţii celei mici, viaţa cea mare, prăbuşirea paravanelor, prăbuşirea reprezentărilor obişnuite. Fie şi numai o clipă, să vezi lucrurile din această perspectivă mărită.

(…) Dacă mi s-a dăruit norocul de a atinge la cineva dintre dumneavoastră ceva tainic, ceva ştiut demult, care acum urcă din adâncurile memoriei, atunci spun mulţumesc.

Pentru a încheia, un vers de Rilke în care este rezumat tot ce doream să spun:

« Şi, din înfrângere în înfrângere, creştea. » 

Trandafirul este fără « de ce »

Ceva despre «  a fi, pur şi simplu », chiar şi în ciuda unui context oribil; a fi, precum stelele, copacii, pietrele, din cartea Sylviei Germain despre Etty Hillesum.

„Trandafirul este fără vreun «  de ce »; înfloreste pentru că înfloreste, nu-i pasă de el însuşi, nici dacă-l vede cineva.” (Angelus Silesius)

„În străfundul cel mai tainic al fiinţei sale, omul nu există cu adevărat decât dacă, în felul lui, este precum trandafirul : fără « de ce »”. (Martin Heidegger despre versul lui Silesius)

„Nici supraestimare nici subestimare; Etty nu gândea despre sine că ar avea mai multă valoare ca alţii. Trandafirul nu se preocupă de sine, şi înfloreşte la fel de bine printre buruieni  şi mărăcini. Trandafirul nu caută să afle dacă îl vede cineva, ca să-l admire ori să-l rupă. Nu are altă ocupaţie decât să înflorească, şi urcă până în punctul în care se întâlnesc veşnicia şi durata.

(….) Când Etty Hillesum, scufundată în iadul  de la Consiliul evreesc, se gândea la trandafirii roşii şi galbeni lăsaţi undeva în camera ei, departe, ea le contempla existenţa la jumătatea drumului între vizibil şi invizibil, în punctul mobil şi vibrant de joncţiune a prezentului cu veşnicia. Şi frumusetea pe cât de modestă pe atât de suverană a rozelor admirate undeva în adâncul fiinţei ei deschidea în sufletul ei poieni luminoase, găuri de tăcere senină tot mai vaste şi mai limpezi, unde cei lângă care trecea, cei atât de încărcaţi de griji şi angoase, puteau afla câteva clipe de pace.”

« A fi, doar atât, fără discursuri inutile. A fi, fără nici un recurs la verbul « a avea, » şi fără a fi ajutat de el. A fi, în absolutul privaţiunilor, al neputinţei, al neştiintei. A fi la fel de usor ca spicul fragil de grâu, ca o ploaie fină, şi la fel de vast ca cerul, ca oceanul. A fi: verb de conjugat în punctul de tangenţă al prezentului cu eternitatea. Iar aventura care începe în spaţiul aflat în expansiune al acestui verb – dintre toate verbele, cel care cere  de la om şi-l încearcă cel mai mult, alături de   « a iubi », aceasta implică tăierea multor ancore, îndepărtarea de multe, începând cu patimile, care ne alienează, cu fricile, care ne înămolesc şi micsorează, cu mânia şi spiritul de răzbunare, de revansă, care ne macină în zadar puterile, cu dispreţul şi cu indiferenţa  – simple deghizări ale lenei, şi în fine cu ura, care gangrenează şi inima şi spiritul, le mânjeste şi le pietrifică.

A fi, doar atât, şi nimic în plus, fără măsură, şi fără concesii. » (Sylvie Germain, despre Etty Hillesum).

« Evită eroarea de a crede că există lipsuri

pentru cineva care a luat hotărârea să existe.

Fir de mătase, ai intrat în urzeală.

Indiferent cu ce imagine eşti, pe dedesupt, unit,

(fie numai o clipă, o dată, într-o viaţă de chin ),

simte că în joc este  întregul glorios

Covor. » 

(Rilke, Sonete către Orfeu, II,21)

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.