2 octombrie: sarbatoarea îngerilor pazitori

Un teolog explică cine sunt îngerii păzitori şi cum putem vorbi cu ei

02.10.2012, Roma (Catholica) –

 

Sărbătoarea îngerilor păzitori, care se celebrează în ritul latin la 2 octombrie, aminteşte faptul că Dumnezeu a încredinţat fiecărei fiinţe umane un înger cu misiunea „personalizată” de a o păzi, a o ocroti, a o conduce, adică a fi cel mai bun prieten al său, apărătorul său. Jurnalistul Renzo Allegri, care a scris articole ample pe tema îngerilor, a stat recent de vorbă despre îngeri „cu un teolog care aparţine ultimei şi tinerei generaţii a marilor teologi, un cercetător modern deschis şi apropiat de sensibilitatea şi de problemele timpului nostru.

Se numeşte pr. Zdzislaw Kijas, franciscan conventual polonez, preşedinte al Facultăţii Pontificale Sfântul Bonaventura – Seraphicum, care a acordat agenţiei Zenit un lung interviu despre îngerii păzitori, apărut în traducere pe Ercis.ro.

– Părinte Kijas, existenţa îngerilor este o tradiţie pioasă sau un adevăr de credinţă?

– Aşa cum spune Catehismul Bisericii Catolice, existenţa îngerilor este un adevăr de credinţă. Nu este o dogmă proclamată de Biserică, ci un adevăr care provine din Revelaţia biblică. Paragraful 328 este explicit:

„Existenţa fiinţelor spirituale, netrupeşti, pe care Sfânta Scriptură le numeşte în mod obişnuit îngeri, este un adevăr de credinţă. Mărturia Scripturii este la fel de clară ca şi caracterul unanim al Tradiţiei”. În afară de aceasta, mărturisirea de credinţă de la Conciliul al IV-lea din Lateran afirmă că Dumnezeu „încă de la începutul timpului, a creat din nimic şi una şi cealaltă ordine de creaturi, cea spirituală şi cea materială, adică pe îngeri şi lumea pământească; şi apoi pe om, aproape părtaş de una şi de cealaltă, compus din suflet şi din trup”.

– În Compendiul Catehismului Bisericii Catolice se citeşte: „Îngerii sunt creaturi pur spirituale, netrupeşti, invizibile şi nemuritoare, fiinţe personale cu inteligenţă şi voinţă. Ei, contemplându-l fără încetare pe Dumnezeu faţă în faţă, îl preamăresc, îl slujesc şi sunt mesagerii săi în împlinirea misiunii de mântuire pentru toţi oamenii”.

– Este o definiţie minunată şi perfectă, care sintetizează toate caracteristicile acestor fiinţe. Sunt „creaturi pur spirituale”, deci mai perfecte decât fiinţele umane, dar mai puţin complete. De fapt, omul rezumă în sine însuşi dimensiunea spirituală şi materială, pe care îngerii nu o au. Omul poartă aşadar în sine însuşi cerul şi pământul. Îngerii, ca şi fiinţele umane, sunt creaţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu şi sunt înzestraţi, ca şi omul, cu inteligenţă şi cu libertate. Este vorba despre daruri pe care nu şi le-au dat ei înşişi, ci le-au primit de la Creator. Aceasta înseamnă că nu sunt aproape numai de natura umană, ci şi de cea divină.

Ca fiinţe spirituale, însă, se bucură de o inteligenţă şi libertate mult mai mari decât cea a oamenilor. Natura umană este mai puţin perfectă pentru că este limitată de trup şi de dimensiunea spaţio-temporală. Şi cunoaşterea şi perfecţiunea omului sunt limitate de aceste condiţii. Existenţa pământească a omului este aşadar în evoluţie spre libertatea deplină (prin intermediul ascezei) şi spre o cunoaştere deplină (prin intermediul studiilor, aprofundărilor, etc.). Aceasta înseamnă că, neavând cunoaşterea deplină, omul poate greşi şi se poate corecta, cerând iertare şi reluând drumul corect. Îngerii, în schimb, fiind spirite pure, au o cunoaştere deplină şi perfectă şi, de aceea, nu pot să se scuze că au greşit, pentru că nu pot spune că nu ştiu. Cunoaşterea lor nu este însă nelimitată, ca aceea a lui Dumnezeu, dar este mult mai perfectă decât a noastră. Ea nu este de tip senzorial, adică nu trece, ca pentru noi, prin simţurile fizice care sunt pasibile de eroare şi limitează. Este o cunoaştere în întregime spirituală, care merge mult „mai departe”.

– Ce mai spune Catehismul Bisericii Catolice despre îngeri?

– Spune că sunt „fiinţe personale care îl contemplă fără încetare pe Dumnezeu faţă în faţă… Îl preamăresc, îl slujesc şi sunt mesagerii Săi în împlinirea misiunii de mântuire pentru toţi oamenii”. Sunt mesageri ai lui Dumnezeu. Aşa cum învaţă Biblia, prin îngeri Dumnezeu comunică cu oamenii. De exemplu: arhanghelul Gabriel îi vesteşte Mariei naşterea Fiului lui Dumnezeu; Rafael devine însoţitor de călătorie al lui Tobia şi îl învaţă cum să îl vindece pe tatăl său; Mihail apără numele lui Dumnezeu etc. Dacă îngerii, ca mesageri ai lui Dumnezeu, comunică cu fiinţele umane, la rândul lor fiinţele umane pot să comunice cu îngerii, care devin astfel „purtători de cuvânt” ai oamenilor faţă de Dumnezeu.

– Părinte Kijas, ce tip ce comunicare „concretă” putem avea cu îngerii?

– O comunicare de tip spiritual, prin rugăciune, dialog, liturgie. O persoană nu îi poate constrânge pe îngeri să facă ceea ce doreşte ea, poate doar să îi implore, să îi roage. Şi ceea ce îngerii vor pentru noi nu este numai o dorinţă personală a lor, ci ei realizează voinţa iubitoare a lui Dumnezeu.

Biserica, în numele „poporului lui Dumnezeu”, recurge adesea în liturgie la ajutorul îngerilor pentru a face să ajungă rugăciunile sale la Dumnezeu. La Liturghie, când se ajunge la „Sanctus”, Biserica se uneşte cu corul îngerilor pentru a-l proclama pe Dumnezeu de trei ori sfânt. La liturgia pentru răposaţi, cere îngerilor „să însoţească în paradis” sufletul persoanei care a părăsit acest pământ. Şi aşa în foarte multe alte rugăciuni liturgice.

– În biografiile sfinţilor şi în evlavia populară se aude adesea vorbindu-se despre îngerul păzitor. Care este adevărul teologic despre această temă?

– Existenţa îngerului păzitor este un adevăr de credinţă. Catehismul Bisericii Catolice exprimă acest adevăr cu trei afirmaţii foarte frumoase care se găsesc la paragraful 336: „Din copilărie până în ceasul morţii, viaţa omului este înconjurată de ocrotirea şi de mijlocirea îngerilor”. „Fiecare credincios are alături un înger ca apărător şi păstor care să îl îndrume la viaţă”. „Încă de pe pământ, viaţa creştină participă, în credinţă, la comunitatea preafericită a îngerilor şi a oamenilor, uniţi în Dumnezeu”.

– Care este misiunea specifică a îngerului păzitor?

– Să se îngrijească „în toate şi pentru toate de creatura care i-a fost încredinţată”. Deci va face tot posibilul pentru a ne ţine departe de necazuri şi a ne ajuta la realizarea deplină de noi înşine conform voinţei lui Dumnezeu.

Biserica crede în îngerii păzitori şi îi venerează cu o sărbătoare specială la 2 octombrie. În rugăciunile sale, îi cere Domnului ca ei să îl apere pe om de păcat, de atacul celui rău, ca să se îngrijească de fiecare om, ca să păzească inima sa şi să o facă liberă pentru slujirea lui Dumnezeu. Biserica îi cere lui Dumnezeu ca îngerii păzitori să îndepărteze pericolul războiului, să păstreze pacea în ţări şi în familii, în aşa fel încât toţi să poată trăi în bucurie şi în sănătate.

– Cum comunică îngerul păzitor cu noi?

– Aşa cum am spus, cunoaşterea îngerului nu este nelimitată, dar este mult mai perfectă decât a noastră. Pentru aceasta, îngerul păzitor ne poate atenţiona cu privire la pericolele care ne ameninţă, pe care noi nu le cunoaştem, deoarece nu suntem în măsură să percepem viitorul cu simţurile noastre.

Şi poate face aceasta cu sugestii, inspiraţii, intuiţii, prin evenimente, persoane, situaţii. Pentru a capta semnalele îngerului trebuie să avem atenţie, sensibilitate, inimă curată, ochi interiori vigilenţi. Îngerul păzitor poate influenţa intelectul nostru în mod „nemijlocit”, dar nu şi voinţa noastră.

Acţiunea îngerilor asupra voinţei noastre este „mediată” şi se realizează prin intermediul intelectului nostru. Omul nu îşi pierde niciodată propria libertate. Îngerul nu ne constrânge să acţionăm, ci ne „sugerează” numai să facem anumite lucruri.

– Aşa stând lucrurile, îngerul păzitor ar trebui să fie prietenul nostru cel mai sigur, fidel, pasionat. Aşa este?

– Aş spune că este chiar aşa. Primind de la Dumnezeu misiunea de a ne păzi, se realizează pe deplin pe sine însuşi tocmai exercitând la perfecţiune această misiune. Noi trebuie să îi permitem să facă aceasta. Există o rugăciune antică foarte frumoasă pe care ar trebui să o repetăm de mai multe ori pe zi: „Îngerul lui Dumnezeu, care eşti păzitorul meu, luminează-mă, păzeşte-mă, povăţuieşte-mă şi cârmuieşte-mă pe mine, care îţi sunt încredinţat ţie prin mila lui Dumnezeu. Amin”.

– Este adevărat că îngerul păzitor va face totul pentru a conduce spre Adevăr chiar şi pe cel care nu crede?

– Dumnezeu este Tatăl tuturor oamenilor, chiar şi al celor care nu cred. Mai mult, se preocupă mai mult de aceştia decât de aceia care cred, aşa cum ne-a învăţat Isus cu parabola oiţei rătăcite. „Bunul Păstor” (care este Dumnezeu) lasă cele nouăzeci şi nouă de oi în staul şi merge să o caute pe cea care s-a pierdut. Dumnezeu a dat îngeri păzitori tuturor fiinţelor umane, şi fiindcă veni vorba, va cere mai multă angajare de la îngerii păzitori ai celor care nu cred, tocmai pentru că doreşte ca ei să salveze oiţele rătăcite.

– Putem vorbi deschis cu îngerul păzitor sau trebuie să urmăm nişte reguli, nişte rituri?

– Nici un rit, nici o regulă, nici o formulă prestabilită. Îngerul păzitor este mereu lângă noi, mereu atent, doritor să asculte cererile noastre şi gata să facă totul pentru a ne ajuta.

– Pentru a comunica cu persoanele îndepărtate, noi folosim telefonul. Sfinţii recurgeau la îngerul păzitor şi spuneau că era un mijloc sigur. Exagerau ei?

– Îngerul păzitor, ca legătură de iubire, comunică iubirea noastră şi celorlalţi. Putem să îi cerem să îi ocrotească pe cei care ne sunt dragi. El este o „punte invizibilă” în legăturile de prietenie şi are grijă de persoanele pe care i le încredinţăm. De vreme ce este trimis (înger înseamnă trimis) de Dumnezeu ca Iubire pură, nu doreşte niciodată să închidă persoana în iubirea de sine, ci să o deschidă spre ceilalţi şi să o înveţe să îi iubească, în Dumnezeu, ca pe sine însăşi. Am putea spune că şi îngerii au legături între ei, relaţii de iubire fraternă şi toţi sunt angajaţi, împreună, pentru binele nostru, deci şi în a crea între noi legăturile care ne fac mai mult bine.

– Studiat din cărţi, acest adevăr pare fantastic, de vis, prea frumos pentru a fi adevărat. Şi mulţi ajung să îl considere fantezist.

– Este un adevăr extraordinar. Demonstrează că lumea nu este goală, rece, întunecată, obscură, aşa cum ar vrea unele ideologii să ne facă să credem. Dumnezeul nostru nu este solitar şi nici străin, nu stă departe de creatura Sa. Este aproape de noi cu iubirea Sa infinită de Tată şi pune lângă noi şi atâţia prieteni puternici. Autentice „gărzi de corp” împotriva duşmanilor noştri spirituali.

Sursa: Ercis.ro

Comoditatea credinței față în față cu „Mergeți!” — Prea târziu te-am iubit…

„Mergeți! Iată, vă trimit! Mergeți acum”! Deși trimiși, unii nu am plecat niciodată. Sau am plecat (prea) târziu! Nu am avut curajul (adică suficientă speranță, credință și dragoste!) ca să ieșim din comoditatea „spiritualității” noastre și să trăim ca adevărați „trimiși”, „ca niște miei în mijlocul lupilor” (Lc 10,3). Mai mult, să mergem și să trăim […]

Comoditatea credinței față în față cu „Mergeți!” — Prea târziu te-am iubit…

Saint Jérôme

Saint Jérôme en méditation, avec son lion, tête de mort, livres, vase de  fleurs et sablier - Louvre Collections

„Que pouvons-nous apprendre de saint Jérôme? Je pense en particulier ceci :  aimer la Parole de Dieu dans l’Ecriture Sainte.

Saint Jérôme dit:  „Ignorer les Ecritures, c’est ignorer le Christ”. C’est pourquoi, il est très important que chaque chrétien vive en contact et en dialogue personnel avec la Parole de Dieu qui nous a été donnée dans l’Ecriture Sainte.

Notre dialogue avec elle doit toujours revêtir deux dimensions:  d’une part, il doit être un dialogue réellement personnel, car Dieu parle avec chacun de nous à travers l’Ecriture Sainte et possède un message pour chacun.

Nous devons lire l’Ecriture Sainte non pas comme une parole du passé, mais comme une Parole de Dieu qui s’adresse également à nous et nous efforcer de comprendre ce que le Seigneur veut nous dire. Mais pour ne pas tomber dans l’individualisme, nous devons tenir compte du fait que la Parole de Dieu nous est donnée précisément pour construire la communion, pour nous unir dans la vérité de notre chemin vers Dieu.

C’est pourquoi, tout en étant une Parole personnelle, elle est également une Parole qui construit une communauté, qui construit l’Eglise. Nous devons donc la lire en communion avec l’Eglise vivante. Le lieu privilégié de la lecture et de l’écoute de la Parole de Dieu est la liturgie, dans laquelle, en célébrant la parole et en rendant présent dans le Sacrement le Corps du Christ, nous réalisons la parole dans notre vie et la rendons présente parmi nous.

Nous ne devons jamais  oublier  que  la Parole de Dieu transcende les temps. Les opinions humaines vont et viennent. Ce qui est très moderne aujourd’hui sera très vieux demain. La Parole de Dieu, au contraire, est une Parole de vie éternelle, elle porte en elle l’éternité, ce qui vaut pour toujours. En portant en nous la Parole de Dieu, nous portons donc en nous l’éternel, la vie éternelle.

Et ainsi, je conclus par une parole de saint Jérôme à saint Paulin de Nola. Dans celle-ci, le grand exégète exprime précisément cette réalité, c’est-à-dire que dans la Parole de Dieu, nous recevons l’éternité, la vie éternelle. Saint Jérôme dit:  „Cherchons à apprendre sur la terre les vérités dont la consistance persistera également au ciel” (Ep 53, 10).”

Pape Benoît XVI, audience générale du 7 novembre 2007. Extrait.

Mulțumesc, Doamne!  — Prea târziu te-am iubit…

În pofida tuturor greutăților și a suferințelor cauzate de sărăcie, pandemie, război și altele, viața ne oferă cu generozitate semne de speranță, urma prezenței lui Dumnezeu și frumusețea operei sale. Zilnic avem posibilitatea să admirăm răsăritul soarelui sau apusul; ori să ne bucurăm de parfumul sau de culorile unei flori mici ce crește tăcută în […]

Mulțumesc, Doamne!  — Prea târziu te-am iubit…

Să iubim pe contul nostru, prin oboseala mâinilor noastre, prin sudoarea feței noastre

Prea târziu te-am iubit...

Vincentiu_de_Paul_aparatorul orfanilorDespre Dumnezeu se spune că niciodată nu poate fi luat prin surprindere. El știe tot. Însă se pare că are o „slăbiciune”: să surprindă omul. Și nu ratează nicio ocazie pentru a-și dovedi măiestria. Oricine își privește trecutul găsește cel puțin un moment când Domnul, prin cele întâmplate, l-a surprins. Poate că nu am înțeles atunci de ce s-au întâmplat lucrurile așa, poate că ne-am revoltat și ni se părea că noi aveam un plan care promitea mai mult. Abia după mult timp am înțeles binele pe care Domnul l-a pregătit pentru noi.

Însă cel mai surprinzător la Domnul rămâne modul în care el se „folosește” de oameni, cum îi alege pentru diferite misiuni, cum îi învață și-i călăuzește. Istoria e plină de oameni care în aparență nu promiteau nimic, încât și părinții lor erau îngrijorați și-și spuneau „Ce se va alege de viața lui?”. Și tocmai ei, cei mici…

Vezi articolul original 895 de cuvinte mai mult

Homélie pour le 26e Dimanche (B) — Blogue du Moine ruminant

Évangile de Jésus Christ selon saint Marc 9, 38-43

En ce temps-là, Jean, l’un des Douze, disait à Jésus :« Maître, nous avons vu quelqu’un expulser les démons en ton nom ; nous l’en avons empêché,car il n’est pas de ceux qui nous suivent. »

Jésus répondit : « Ne l’en empêchez pas,car celui qui fait un miracle en mon nomne peut pas, aussitôt après, mal […]

Homélie pour le 26e Dimanche (B) — Blogue du Moine ruminant

Dimanche

Évangile de Jésus-Christ selon saint Marc 9, 38-43.45.47-48

En ce temps-là,
Jean, l’un des Douze, disait à Jésus :
« Maître, nous avons vu quelqu’un
expulser les démons en ton nom ;
nous l’en avons empêché,
car il n’est pas de ceux qui nous suivent. »
Jésus répondit :
« Ne l’en empêchez pas,
car celui qui fait un miracle en mon nom
ne peut pas, aussitôt après, mal parler de moi ;
celui qui n’est pas contre nous
est pour nous.
Et celui qui vous donnera un verre d’eau
au nom de votre appartenance au Christ,
amen, je vous le dis,
il ne restera pas sans récompense.

Celui qui est un scandale, une occasion de chute,
pour un seul de ces petits qui croient en moi,
mieux vaudrait pour lui qu’on lui attache au cou
une de ces meules que tournent les ânes,
et qu’on le jette à la mer.
Et si ta main est pour toi une occasion de chute,
coupe-la.
Mieux vaut pour toi entrer manchot dans la vie éternelle
que de t’en aller dans la géhenne avec tes deux mains,
là où le feu ne s’éteint pas.
Si ton pied est pour toi une occasion de chute,
coupe-le.
Mieux vaut pour toi entrer estropié dans la vie éternelle
que de t’en aller dans la géhenne avec tes deux pieds.
Si ton œil est pour toi une occasion de chute,
arrache-le.
Mieux vaut pour toi entrer borgne dans le royaume de Dieu
que de t’en aller dans la géhenne avec tes deux yeux,
là où le ver ne meurt pas
et où le feu ne s’éteint pas. »

Méditation de l’évangile du dimanche 26 septembre

Combien notre esprit est éloigné de celui du Christ-Jésus, dans nos luttes fraternelles entre chrétiens : nous ressemblons fort à Jean disant à Jésus :

“Maître, nous avons vu quelqu’un qui, en ton Nom, chassait les démons ! Et nous l’empêchions, parce qu’il ne marche pas avec nous. Mais Jésus leur dit : n’empêchez personne d’agir ainsi ; car celui qui n’est pas contre nous est pour nous ”
Jésus n’a pas d’œillères. Il voit large et grand …

Jean à qui Jésus a donné le nom de “fils du tonnerre” est intolérant, et Jésus, très calmement rétablit la vérité. Il témoigne d’une grande ouverture d’esprit face à l’intransigeance et à l’étroitesse des siens.

Jésus nous enseigne ainsi humour et tolérance;

Cela aussi c’est l’espérance d’un monde où les hommes s’estimeraient et se supporteraient, sans être toujours à se lancer à la tête les épithètes de “droite” et de “gauche”, d’athée ou de croyant, de blanc ou de noir, de vieux ou de blanc-bec.

Père Gabriel

23 settembre, Pio da Pietralcina, santo

Saint Pio de Pietrelcina
Prêtre o.f.m. cap.
(Mémoire obligatoire)

Pio, au siècle Francesco Forgione, naît le 25 mai 1887 à Pietrelcina, en Italie du Sud, entre Naples et Foggia (Campanie). Quatrième des sept enfants d’un couple de paysans, il entre à 16 ans chez les capucins et prend le nom de frère Pio. De santé fragile, il retourne pour de longs séjours dans son village. Ses frères capucins témoigneront que le démon venait lui rendre visite dans sa chambre. Fra Pio a alors vécu dans une « nuit obscure » qui rappelle celle des mystiques comme Jean de la Croix ou sa contemporaine, Thérèse d’Avila. Il confie : « Le doute qui m’assaille toujours et me persécute partout est d’ignorer si ce que je fais reçoit ou non l’approbation de Dieu. »

Ordonné prêtre le 10 août 1910, il est affecté, six ans après, au couvent de San Giovanni Rotondo, dans les Pouilles. Il y demeurera jusqu’à sa mort, le 23 septembre 1968, à 81 ans. Le rayonnement spirituel du Padre Pio a donné naissance à deux œuvres importantes : l’hôpital Casa Sollievo della Sofferenza (maison pour le soulagement de la souffrance) et les groupes de prière. Par deux fois, le Padre Pio a dû subir des mesures disciplinaires et des restrictions dans l’exercice de son ministère.

Le 20 septembre 1918, Francesco Forgione (qu’on n’appelle pas encore padre Pio) vient de dire la messe au couvent de San Giovanni Rotondo. Ce jeune capucin de 31 ans s’agenouille devant un crucifix. « Une quiétude indescriptible » s’empare de lui, racontera-t-il plus tard. Apparaît soudain un personnage mystérieux, aux mains, pieds et flanc ruisselant de sang. Puis la vision disparaît. Au sortir de ce qu’il nomme une extase, le religieux s’aperçoit alors que ses propres mains, ses pieds et son flanc saignent aussi. À la vue de ces stigmates, le calme se change en un trouble profond : le religieux tente de refermer ses plaies ; rien n’y fait ; elles ne cicatrisent pas. Jusqu’à sa mort, en 1968 – jamais cicatrisées, ses plaies disparaîtront le 20 septembre 1968, trois jours avant sa mort – padre Pio portera ce mystère avec lui. Il recouvre ses mains de mitaines pour dissimuler ses plaies ; il est soumis à une série d’examens scientifiques, ainsi qu’à un contrôle rigoureux : le Vatican suit l’affaire d’un mauvais œil. La nouvelle se propage et les médecins font un double constat, sans explication : padre Pio n’est pas un affabulateur mais rien n’explique ces plaies qui évoquent la passion du Christ. Son évêque, une partie du clergé local, des responsables du Vatican s’irritent de la renommée grandissante de ce religieux qui, vite, attire des foules. D’autant que l’on parle de guérisons et de clairvoyance spirituelle. Durant toute sa vie, il est l’objet de calomnies, de mensonges et même de plusieurs condamnations du Saint-Office. Rome, d’abord, lui interdit toute relation épistolaire puis, pendant deux ans, de confesser. En 1933, le pape Pie XI (Ambrogio Damiano Ratti, 1922-1939) le libère de ces restrictions, mais certains de ses frères capucins se liguent contre lui…

La dévotion populaire accompagne l’humble capucin. Il incarnait la simplicité franciscaine, le courage devant la souffrance, la charité envers les malades. On lui attribue, au fil des ans, de nombreuses guérisons. Parmi de multiples prodiges, il avait, dit-on, le don de la bilocation, autrement dit, d’être à la fois ici (recueilli en prière, comme absent) et là (au secours d’une âme en peine ou en danger). On frôle même l’émeute, en 1923, lorsque Rome veut empêcher le padre de célébrer la messe. Et on ira jusqu’à installer des micros dans sa cellule et son confessional ! Pressions et inquisitions romaines ne cessent que dans les années soixante, grâce à saint Paul VI (Giovanni Battista Montini, 1963-1978). Toute l’Italie vénère alors le prêtre aux stigmates, qui fit construire, en 1956, à San Giovanni Rotondo, un hôpital grâce aux dons des fidèles.

On lui attribue de nombreux miracles. Dans les années soixante, alors simple évêque auxiliaire de Cracovie, Karol Wojtyła envoya à padre Pio une lettre d’intercession pour une amie médecin polonaise, Wanda Półtawska, gravement atteinte d’un cancer. Onze jours plus tard, elle était guérie.

Padre Pio est un peu un saint « médiéval », héritier de la tradition franciscaine, stigmatisé comme saint François, pauvre lui-même et attentif aux souffrances ; et surtout un mystique entouré de prodiges et de miracles.

L’œuvre de Padre Pio : des conversions en grand nombre, des groupes de prière (2.200 dans le monde dont 1.800 en Italie) et, depuis 1956, à San Giovanni Rotondo, une clinique pour les « esprits et les corps épuisés ». L’intuition de Padre Pio fut de faire de cette maison, la Casa Sollievo della Sofferenza, un centre d’études international et un lieu où devait être privilégié le confort des malades. Une volonté bien paradoxale de la part de celui qui avait supporté tant de souffrances et de pauvreté…

Saint Jean-Paul II (Karol Józef Wojtyła, 1978-2005) a donné Pio de Pietrelcina comme saint de la Miséricorde et modèle à imiter par tous les fidèles. Le pape a voulu que sa fête liturgique soit immédiatement inscrite au calendrier romain général – et non local – le 23 septembre, « jour de sa naissance au ciel », en tant que « mémoire obligatoire » pour l’Église universelle.

Pour un approfondissement biographique :
>>> Pio de Pietrelcina
[AllemandAnglaisEspagnolFrançaisItalien]

evangileauquotidien.org/FR/display-saint/75468169-912b-40f2-be06-ce8727919d8f?utm_source=newsletter

Acum mă aflu la izvorul binecuvântării! – Viața spirituală a lui CHOPIN / Patrick Kavanaugh

BIBLIOTECANA

„Oh, cât de bun este Dumnezeu!” / AMT Photo

Din acel moment a devenit un sfânt.
În mijlocul unor suferințe cumplite, arăta doar bucurie extatică.

Le-a zis medicilor: „Lăsați-mă să mor. Nu mă mai țineți mult în această lume a exilului. Lăsați-mă să mor. De ce îmi prelungiți viața, când eu am renunțat la toate lucrurile și Dumnezeu mi-a luminat sufletul? Dumnezeu mă cheamă, de ce să mă trageți înapoi?”

Din ultimele sale cuvinte: „Îl iubesc pe Dumnezeu și pe oameni. Sunt bucuros să mor astfel; nu plânge, soră. Prieteni, nu plângeți. Sunt bucuros. Simt că mor. Rămas bun, rugați-vă pentru mine!”

Între marii compozitori Chopin este unic prin faptul că toate compozițiile sale au fost scrise aproape exclusiv pentru un singur instrument, pian solo. Chiar și în alte lucrări ale sale, puținele melodii și muzica de cameră, precum și în cele două concerte de pian, claviatura este utilizată întotdeauna…

Vezi articolul original 2.037 de cuvinte mai mult

„Et se levant, il le suivait…” 

Évangile de Jésus-Christ selon saint Matthieu 9, 9-13

En ce temps-là,
Jésus sortit de nouveau le long de la mer ;
toute la foule venait à lui,
et il les enseignait.
En passant, il aperçut Lévi, fils d’Alphée,
assis au bureau des impôts.
Il lui dit :
« Suis-moi. »
L’homme se leva et le suivit.
Comme Jésus était à table dans la maison de Lévi,
beaucoup de publicains (c’est-à-dire des collecteurs d’impôts)
et beaucoup de pécheurs
vinrent prendre place avec Jésus et ses disciples,
car ils étaient nombreux à le suivre.
Les scribes du groupe des pharisiens,
voyant qu’il mangeait avec les pécheurs et les publicains,
disaient à ses disciples :

« Comment ! Il mange avec les publicains et les pécheurs ! »
Jésus, qui avait entendu, leur déclara :
« Ce ne sont pas les gens bien portants
qui ont besoin du médecin,
mais les malades.
Je ne suis pas venu appeler des justes,
mais des pécheurs. »

Méditation de l’Evangile du mardi 21 septembre

« Et Il sortit de nouveau le long de la mer. Et toute la foule venait au-devant de Lui. Et Il les instruisait. Et s’éloignant, Il vit Lévi, fils d’Alphée (appelé Matthieu) assis au bureau de la douane, et Il lui dit : suis-moi ! Et se levant, il le suivait »

Et il considéra un publicain nommé Levi, assis au bureau de la douane et il lui dit : Suis-moi ! Et laissant tout et se levant, il le suivait.

Dans la Palestine de cette époque, choisir comme ami et comme intime (Matthieu fait partie des Douze) un publicain ! il faut du toupet et du courage. Mais Jésus est anticonformiste. Seule la vérité de l’homme l’intéresse.

Il choisira un zélote comme Simon “le zélé” pour en faire l’un des siens, mais témoignera aussi une grande amitié à Nicodème, le pharisien, qui ne l’oubliera jamais. Nicodème sera d’ailleurs là au procès, faisant front avec courage à la meute de ses ennemis.

« Et Lévi lui fit un grand festin dans sa maison, et il y avait grande foule de publicains et d’autres qui étaient à table avec eux »

Lévi lui fait fête et lui offre un banquet au milieu de tous ses amis publicains. Jésus aime la fête et y participe sans arrière-pensée.

Levée de boucliers contre ce prophète à la manque qui fréquente de tels gens : « Et les pharisiens et leurs scribes murmuraient en s’adressant à ses disciples, disant : Pourquoi mangez-vous et buvez-vous avec les publicains et avec les pêcheurs ? »

Jésus répond lui-même à leurs attaques : « Ce ne sont pas ceux qui sont en bonne santé qui ont besoin du médecin, mais ceux qui se portent mal. Je ne suis pas venu appeler les justes, mais les pécheurs à la pénitence ».

On ne peut être plus clair sur le but de sa mission. Ce sont les pauvres à qui Il est venu annoncer la Bonne Nouvelle. Pour Jésus le passé n’est pas d’un tel poids qu’il doive écraser l’avenir. Jésus est le Dieu de l’Espérance. Il s’adresse aux malades de l’âme et de l’esprit pour les réconcilier avec Dieu et avec eux-mêmes.

Les pharisiens et leurs scribes ont raison, les publicains sont des pêcheurs mais il leur offre, comme à tous les hommes, la chance de se transformer, de faire pénitence, de changer de mentalité.

C’est tout le sens de son regard qui croise celui de Lévi, et l’engage à quitter sa place installée, assise, et à le suivre dans une toute autre aventure.

Père Gabriel