©FOTO: Raveca Constantin, pentru „Jurnal scoțian”
Când am publicat anul trecut textul de mai jos, un preot mi-a trimis pe email următoarea întrebarea: „De ce nu ne mai încearcă uimirea și cutremurul de care vorbiți? Mă număr printre cei vizați, vă spun sincer, dar nu-mi dau seama cum să încep să trăiesc din nou uimirea […]
un Mesia în alai de popi și jandarmi — JURNAℓ SCOȚIAN
Pape Benoît XVI, Audience générale, Mercredi 2 mars 2011
«Dieu est le Dieu du cœur humain» (Traité de l’Amour de Dieu, I, XV): dans ces paroles apparemment simples, nous percevons l’empreinte de la spiritualité d’un grand maître, dont je voudrais vous parler aujourd’hui, saint François de Sale, évêque et docteur de l’Eglise. Né en 1567 dans une région frontalière de France, il était le fils du Seigneur de Boisy, antique et noble famille de Savoie. Ayant vécu à cheval entre deux siècles, le XVIe et le XVIIe, il rassemblait en lui le meilleur des enseignements et des conquêtes culturelles du siècle qui s’achevait, réconciliant l’héritage de l’humanisme et la tension vers l’absolu propre aux courants mystiques. Sa formation fut très complète; à Paris, il suivit ses études supérieures, se consacrant également à la théologie, et à l’Université de Padoue celles de droit, suivant le désir de son père, qu’il conclut brillamment par une maîtrise in utroque iure, droit canonique et droit civil. Dans sa jeunesse équilibrée, réfléchissant sur la pensée de saint Augustin et de saint Thomas d’Aquin, il traversa une crise profonde qui le conduisit à s’interroger sur son salut éternel et sur la prédestination de Dieu à son égard, vivant avec souffrance comme un véritable drame spirituel les questions théologiques de son époque. Il priait intensément, mais le doute le tourmenta si fort que pendant plusieurs semaines, il ne réussit presque plus à manger et à dormir. Au comble de l’épreuve, il se rendit dans l’église des dominicains à Paris, ouvrit son cœur et pria ainsi: «Quoi qu’il advienne, Seigneur, toi qui détiens tout entre tes mains, et dont les voies sont justice et vérité; quoi que tu aies établi à mon égard…; toi qui es toujours un juge équitable et un Père miséricordieux, je t’aimerai Seigneur (…) je j’aimerai ici, ô mon Dieu, et j’espérerai toujours en ta miséricorde, et je répéterai toujours tes louanges…
O Seigneur Jésus, tu seras toujours mon espérance et mon salut dans la terre des vivants» (I Proc. Canon., vol. I, art. 4). François, âgé de vingt ans, trouva la paix dans la réalité radicale et libératrice de l’amour de Dieu: l’aimer sans rien attendre en retour et placer sa confiance dans l’amour divin; ne plus demander ce que Dieu fera de moi: moi je l’aime simplement, indépendamment de ce qu’il me donne ou pas. Ainsi, il trouva la paix, et la question de la prédestination — sur laquelle on débattait à cette époque — s’en trouva résolue, car il ne cherchait pas plus que ce qu’il pouvait avoir de Dieu; il l’aimait simplement, il s’abandonnait à sa bonté. Et cela sera le secret de sa vie, qui transparaîtra dans son œuvre principale: le Traité de l’amour de Dieu.
En vainquant les résistances de son père, François suivit l’appel du Seigneur et, le 18 décembre 1593, fut ordonné prêtre. En 1602, il devint évêque de Genève, à une époque où la ville était un bastion du calvinisme, au point que le siège épiscopal se trouvait «en exil» à Annecy. Pasteur d’un diocèse pauvre et tourmenté, dans un paysage de montagne dont il connaissait aussi bien la dureté que la beauté, il écrivit: «[Dieu] je l’ai rencontré dans toute sa douceur et sa délicatesse dans nos plus hautes et rudes montagnes, où de nombreuses âmes simples l’aimaient et l’adoraient en toute vérité et sincérité; et les chevreuils et les chamois sautillaient ici et là entre les glaciers terrifiants pour chanter ses louanges» (Lettre à la Mère de Chantal, octobre 1606, in Œuvres, éd. Mackey, t. XIII, p. 223).
Et toutefois, l’influence de sa vie et de son enseignement sur l’Europe de l’époque et des siècles successifs apparaît immense. C’est un apôtre, un prédicateur, un homme d’action et de prière; engagé dans la réalisation des idéaux du Concile de Trente; participant à la controverse et au dialogue avec les protestants, faisant toujours plus l’expérience, au-delà de la confrontation théologique nécessaire, de l’importance de la relation personnelle et de la charité; chargé de missions diplomatiques au niveau européen, et de fonctions sociales de médiation et de réconciliation.
Mais saint François de Sales est surtout un guide des âmes: de sa rencontre avec une jeune femme, madame de Charmoisy, il tirera l’inspiration pour écrire l’un des livres les plus lus à l’époque moderne, l’Introduction à la vie dévote; de sa profonde communion spirituelle avec une personnalité d’exception, sainte Jeanne Françoise de Chantal, naîtra une nouvelle famille religieuse, l’Ordre de la Visitation, caractérisé — comme le voulut le saint — par une consécration totale à Dieu vécue dans la simplicité et l’humilité, en accomplissant extraordinairement bien les choses ordinaires: «… Je veux que mes Filles — écrit-il — n’aient pas d’autre idéal que celui de glorifier [Notre Seigneur] par leur humilité» (Lettre à Mgr de Marquemond, juin 1615). Il meurt en 1622, à cinquante-cinq ans, après une existence marquée par la dureté des temps et par le labeur apostolique.
La vie de saint François de Sales a été une vie relativement brève, mais vécue avec une grande intensité. De la figure de ce saint émane une impression de rare plénitude, démontrée dans la sérénité de sa recherche intellectuelle, mais également dans la richesse de ses sentiments, dans la «douceur» de ses enseignements qui ont eu une grande influence sur la conscience chrétienne. De la parole «humanité», il a incarné les diverses acceptions que, aujourd’hui comme hier, ce terme peut prendre: culture et courtoisie, liberté et tendresse, noblesse et solidarité. Il avait dans son aspect quelque chose de la majesté du paysage dans lequel il a vécu, conservant également sa simplicité et son naturel. Les antiques paroles et les images avec lesquelles il s’exprimait résonnent de manière inattendue, également à l’oreille de l’homme d’aujourd’hui, comme une langue natale et familière.
François de Sales adresse à Philotée, le destinataire imaginaire de son Introduction à la vie dévote (1607) une invitation qui, à l’époque, dut sembler révolutionnaire. Il s’agit de l’invitation à appartenir complètement à Dieu, en vivant en plénitude la présence dans le monde et les devoirs de son propre état. «Mon intention est d’instruire ceux qui vivent en villes, en ménages, en la cour […]» (Préface de l’Introduction à la vie dévote).
Le document par lequel le Pape Pie ix, plus de deux siècles après, le proclamera docteur de l’Eglise insistera sur cet élargissement de l’appel à la perfection, à la sainteté. Il y est écrit: «[la véritable piété] a pénétré jusqu’au trône des rois, dans la tente des chefs des armées, dans le prétoire des juges, dans les bureaux, dans les boutiques et même dans les cabanes de pasteurs […]» (Bref Dives in misericordia, 16 novembre 1877). C’est ainsi que naissait cet appel aux laïcs, ce soin pour la consécration des choses temporelles et pour la sanctification du quotidien sur lesquels insisteront le Concile Vatican ii et la spiritualité de notre temps.
L’idéal d’une humanité réconciliée se manifestait, dans l’harmonie entre action dans le monde et prière, entre condition séculière et recherche de perfection, avec l’aide de la grâce de Dieu qui imprègne l’homme et, sans le détruire, le purifie, en l’élevant aux hauteurs divines. Saint François de Sales offre une leçon plus complexe à Théotime, le chrétien adulte, spirituellement mûr, auquel il adresse quelques années plus tard son Traité de l’amour de Dieu (1616). Cette leçon suppose, au début, une vision précise de l’être humain, une anthropologie: la «raison» de l’homme, ou plutôt l’«âme raisonnable», y est vue comme une architecture harmonieuse, un temple, articulé en plusieurs espaces, autour d’un centre, qu’il appelle, avec les grands mystiques, «cime», «pointe» de l’esprit, ou «fond» de l’âme. C’est le point où la raison, une fois parcourus tous ses degrés, «ferme les yeux» et la connaissance ne fait plus qu’un avec l’amour (cf. livre I, chap. XII).
Que l’amour, dans sa dimension théologale, divine, soit la raison d’être de toutes les choses, selon une échelle ascendante qui ne semble pas connaître de fractures et d’abîmes. Saint François de Sales l’a résumé dans une phrase célèbre: «L’homme est la perfection de l’univers; l’esprit est la perfection de l’homme; l’amour, celle de l’esprit; et la charité, celle de l’amour» (ibid., livre X, chap. I).
Dans une saison d’intense floraison mystique, le Traité de l’amour de Dieu est une véritable somme, en même temps qu’une fascinante œuvre littéraire. Sa description de l’itinéraire vers Dieu part de la reconnaissance de l’«inclination naturelle» (ibid., livre I, chap. XVI), inscrite dans le cœur de l’homme bien qu’il soit pécheur, à aimer Dieu par dessus toute chose. Selon le modèle de la Sainte Ecriture, saint François de Sales parle de l’union entre Dieu et l’homme en développant toute une série d’images de relation interpersonnelle. Son Dieu est père et seigneur, époux et ami, il a des caractéristiques maternelles et d’une nourrice, il est le soleil dont même la nuit est une mystérieuse révélation. Un tel Dieu attire l’homme à lui avec les liens de l’amour, c’est-à-dire de la vraie liberté: «Car l’amour n’a point de forçats ni d’esclaves, [mais] réduit toutes choses à son obéissance avec une force si délicieuse, que comme rien n’est si fort que l’amour, aussi rien n’est si aimable que sa force» (ibid., livre I, chap. VI). Nous trouvons dans le traité de notre saint une méditation profonde sur la volonté humaine et la description de son flux, son passage, sa mort, pour vivre (cf. ibid., livre IX, chap. XIII) dans l’abandon total non seulement à la volonté de Dieu, mais à ce qui Lui plaît, à son «bon plaisir» (cf. ibid., livre IX, chap. I). Au sommet de l’union avec Dieu, outre les ravissements de l’extase contemplative, se place ce reflux de charité concrète, qui se fait attentive à tous les besoins des autres et qu’il appelle «l’extase de l’œuvre et de la vie» (ibid., livre VII, chap. VI).
On perçoit bien, en lisant le livre sur l’amour de Dieu et plus encore les si nombreuses lettres de direction et d’amitié spirituelle, quel connaisseur du cœur humain a été saint François de Sales. A sainte Jeanne de Chantal, à qui il écrit: «[…] car voici la règle générale de notre obéissance écrite en grosses lettres: il faut tout faire par amour, et rien par force; il faut plus aimer l’obéissance que craindre la désobéissance. Je vous laisse l’esprit de liberté, non pas celui qui forclos [exclut] l’obéissance, car c’est la liberté de la chair; mais celui qui forclos la contrainte et le scrupule, ou empressement» (Lettre du 14 octobre 1604). Ce n’est pas par hasard qu’à l’origine de nombreux parcours de la pédagogie et de la spiritualité de notre époque nous retrouvons la trace de ce maître, sans lequel n’auraient pas existé saint Jean Bosco ni l’héroïque «petite voie» de sainte Thérèse de Lisieux.
Chers frères et sœurs, à une époque comme la nôtre qui recherche la liberté, parfois par la violence et l’inquiétude, ne doit pas échapper l’actualité de ce grand maître de spiritualité et de paix, qui remet à ses disciples l’«esprit de liberté», la vraie, au sommet d’un enseignement fascinant et complet sur la réalité de l’amour. Saint François de Sales est un témoin exemplaire de l’humanisme chrétien avec son style familier, avec des paraboles qui volent parfois sur les ailes de la poésie, il rappelle que l’homme porte inscrite en lui la nostalgie de Dieu et que ce n’est qu’en Lui que se trouve la vraie joie et sa réalisation la plus totale.
Viaţa, un joc făcut din descoperiri, pierderi, regăsiri?
Da, o poţi privi şi astfel. Căci numai străbaterea unei lungi serii de asemenea experienţe poate dărui omului bunul nepreţuit care se numeste : « aflarea sinelui ». O descoperire esenţială, care trece printr-o ucenicie a « doliului », o străbatere conştientă a tragediei unor pierderi, ducând la revelaţia faptului că, în adânc, fiecare dintre noi este singur şi că nimeni nu poate asuma, în locul nostru, existenţa care ne este proprie :
« Faptul de a avea o conştiinţă de sine, de a fi conştient de personalitatea sa, trece prin aceea că te ştii şi te simţi deosebit de celelalte fiinţe, şi nu ajungi la această conştiinţă decât printr-un şoc, printr-o durere mai mare sau mai mică, prin senzaţia atingerii propriilor limite (…) Cum să ştii că exişti fără să suferi mai puţin ori mai mult? Cum să revii la tine, cum să capeţi o conştiinţă reflexivă, dacă nu prin durere? Când te bucuri, uiţi de tine, treci în altcineva, te îndepărtezi. Nu redevii tu însuţi decât prin durere. » (Miguel de Unamuno, Sentimentul tragic al existenţei)
Nu numai că « nu redevii tu însuţi decât prin durere», adaugă Lytta Basset, dar nici nu devii cel care eşti decât prin durere. Iar aflarea identităţii proprii, instalarea în ceea ce este mai adânc în fiinţa sa, poate fi pentru om chiar mai important decât aflarea fericirii. « Nu fericirea o căutam » – declară fiul mezin din pilda biblică, asa cum îl înfăţisează piesa lui André Gide: „ce doream, era să aflu cine sunt” ».
… Omul, mai spune Unamuno, « prin simplul fapt că este om, că are o conştiinţă, este deja, în raport cu măgarul ori cu crabul, un animal bolnav. Conştiinţa este bolnavă ».
Bucuria, la care suntem chemaţi, aşa « bolnavi » şi « căzuţi » cum suntem, nu poate fi decât dumnezeiască. Bucuria paradoxală, inestimabilă, de a fi… Ne precede, ne este destinată, dar vine, şi pleacă, fără ca noi să avem vreun merit, atunci când vine, sau vreo vină, când o pierdem…
Este ce ne spune povestea biblică a lui Iov. Iat-o, rezumată de Christiane Singer, care-i adaugă mărturia ei personală, într-un minunat text numit « Du bon usage des crises ».
De fapt, ce se petrece când trecem printr-o (gravă) criză (existenţială)? Se petrece în linii mari aceasta. Un glas răsună, şi ne zice : « Ţi-ai clădit o viaţă, bravo, ei, bine, acum distruge-o; ţi-ai clădit o personalitate, formidabil, bravo, acum, fă-o praf; te-ai bătut, ai fost curajos, ai arătat un curaj extraordinar, dar acum, a sosit ceasul să te predai. » Sau, aşa cum i s-a spus lui Avraam : « Ai adus pe lume un fiu, bravo, acum, dă-l înapoi! ». Toate clipele acestea care nu pot fi puse în cuvinte, care nu pot fi acceptate, care sunt, în economia lucrurilor trăite, pe planul realităţilor imediate, scandalul absolut!
Povestea care simbolizează pentru mine toate acestea este cea a lui Iov. Îmi place povestea, şi revin mereu la ea. Iov a fost cu adevărat slujitorul lui Dumnezeu, omul încununat cu toate reuşitele. O viaţă împlinită, de om stăpân peste sumedenie de turme şi cirezi, înconjurat de fii, fiice, femei şi slujitori! O bogăţie binecuvântată de Dumnezeu. Acelaşi om, Iov, va ajunge la disperare. Aşezat pe o grămadă de gunoi, scărpinându-şi bubele, Iov nu se lasă : « Am să strig către Tine, Doamne, până ce-mi vei arăta pricina inacceptabilului, stau aici şi astept de la Tine un răspuns convingător. »
(….) Cât timp Iov Îi cere lui Dumnezeu să-i explice, să-i arate cauza, raţiunea nenorocirilor care l-au lovit… Dumnezeu nu vine, şi nu explică.
Vin în schimb tot soiul de terapeuţi, prietenii, care-i dau explicaţii : « Ascultă, precis ai făcut o greşeală, gândeşte-te bine, aminteşte-ţi! »
Iov nu le dă ascultare. În momentul în care unul din amici, Elihu îi zice : « Dumnezeu n-o să-ţi răspundă, fii sigur de asta », Dumnezeu, în pofida tuturor aşteptărilor, îi răspunde lui Iov.
Dar răspunde alături de întrebare.
Nu pomeneşte despre pierderile lui Iov, despre suferinţa lui, ci despre cer şi pământ, despre păsări şi copaci, despre mări şi oceane şi ţărmuri, pe scurt… despre altceva.
Şi se petrece ceva neaşteptat. Departe de a fi scandalizat de acest răspuns care nu ţine de logică, Iov vede lucrurile dintr-odată dintr-un alt loc, dintr-un loc unde toate se leagă. Un « loc » al universului mărit, şi atunci Iov zice : « Doamne, nu Te cunoşteam decât din auzite, dar acum ochii mei Te-au văzut ». Şi Iov devine un alt om. Din acea clipă, totul i se restituie, pentru că nu mai are nevoie de nimic.
Pe când trăiam şi eu ceva asemănător cu povestea lui Iov, am făcut cunoştinţă cu lucrările lui Dürckheim. După ce o existenţă foarte ocrotită, în care avusesem mare grijă să evit orice naufragiu, să mă strecor printre catastrofe, traume, o bruscă derivă, şi m-am aflat în singurătate, părăsită, într-un sat de la capătul lumii… În acest context, am aflat despre realizările lui Dürckheim şi am întâlnit-o pe Hildegard Graubner, eleva sa, o femeie admirabilă.
Aşteptam de la ea să-mi dea puterea de a-mi face bagajele, dar mi-a fost dat să aud cu totul altceva : « Stai unde eşti, aşează-te în mijlocul dezastrului tău, rămâi în acest punct. » Şi a fost punctul de plecare a unei întregi reconstruiri, pornind de la trăirea în propriul corp, prezentă, atentă la univers, la lucruri… intrând în inima dezastrului, şi locuind acolo! Fără să fug, ci îndrăznind să rămân acolo… În locul unde viaţa m-a interpelat, unde au căzut toate măştile, unde am dat cu ochii de tot ce nu aş fi crezut că există în sufletul meu : demonii, toate întunecimile mele… Cuvintele se fac ţăndări, şi demonii năvălesc în viaţă – gelozie, dorinţa de a ucide, autodistrugerea. Iar eu stau în loc, şi privesc toate acestea.
Calea aceasta, o a treia, este poate ce va salva epoca noastră chinuită. Mă explic : în Occident cunoaştem, pentru momentele în care ne simţim strangulaţi, două căi : cea a defulării, în care strigi, şi scoţi afară ceea ce te împiedică să trăieşti, şi cea a refulării. Există numeroase forme de terapie pe modelul defulării – aflată şi în multe filme care fac să ţâşnească ceva din disperarea ascunsă şi din violenţa înăbuşită proprii vremurilor noastre, prelungindu-le şi înmulţindu-le la infinit ; probabil că asemenea terapii aduc ceva foarte preţios atunci când paharul s-a umplut. (….) Un al doilea răspuns este refularea: înghiţi năpârci, până ce ajungă să fii tu însuţi un cuib de serpi pe două picioare.
Dar mai există şi un al treilea model, care ne vine din Extremul Orient şi pe care l-a preluat Dürckheim : să stai în mijlocul ruinelor, şi să devii un simplu martor, să trezeşti în tine singurul tău aliat: miezul divin aflat în fiecare. Am întâlnit, cu câteva zile în urmă, o femeie, cu ocazia unei conferinţe la Viena. Mi-a povestit ceva care arată perfect ce vreau să spun. Mi-a povestit despre pierderea unicului ei copil, şi despre jalea pe care a trăit-o intens, luni şi luni de zile; până când, într-o zi, aruncând o privire într-o oglindă, şi-a zis, la vederea obrazului ei ars de lacrimi : « Iată chipul unei femei răvăşite, care şi-a pierdut copilul, singurul ei copil. »
În acea clipă, în fisura ivită, în secunda de ne-identificare, în care o fiinţă îşi depăşeşte cu un milimetru propriul dezastru, şi-l priveşte oarecum din afară, a năpădit-o harul. A avut o revelaţie : « Dar nu suntem despărţiţi », şi, împreună cu această certitudine, a cuprins-o un val de bucurie pe care chipul ei încă-l mai exprima. Femeia care se afla în fata mea radia acea plinătate şi acea prezenţă pe care nu le pot aduce decât traversarea dezastrului. Se pare că există, în centrul unei furtuni, un punct în care nu se mişcă nimic. Acolo trebuie să stai!
(….) Trebuie aflat acest punct de nemişcare aflat în inima maelstromului. Şi dacă, pentru fie şi o singură clipă, am găşit punctul acesta, viaţa mea cunoaşte o răsturnare, pentru că intru în perspectiva lui Iov. Perspectiva mărită, în care apare, îndărătul vieţii celei mici, viaţa cea mare, prăbuşirea paravanelor, prăbuşirea reprezentărilor obişnuite. Fie şi o clipă, să vezi lucrurile din această perspectivă mărită.
(…) Dacă mi s-a dăruit norocul de a atinge la cineva dintre dumneavoastră ceva tainic, ceva ştiut demult, care acum urcă din adâncurile memoriei, atunci spun mulţumesc.
Pentru a încheia, un vers de Rilke în care este rezumat tot ce doream să spun: « Şi, din înfrângere în înfrângere, creştea. »
Thich Nhat Hanh wrote this letter to his friend Raphael (Ray) Gould, the morning after receiving the news of their friend’s assassination. Ray was one of the directors of the Fellowship of Reconciliation (FOR) and the International Committee of Conscience on Vietnam, of which both Dr. King and Thich Nhat Hanh were members.
4/5/1968
Dear Ray,
I did not sleep last night; I tried to contact you through Lee at the FOR but the line was not available.
They killed Martin Luther King. They killed us.
I am afraid the root of violence is so deep in the heart and mind and manner of this society. They killed him. They killed my hope. I do not know what to say.
This country is able to produce King but cannot preserve King. You have him, and yet you do not have him. I am sorry for you. For me. For all of us.
I prayed for him after I learned about his assassination. And then, I said to myself: You do not have to pray for him. He does not need it. You have to pray for yourself. We have to pray for ourselves.
Ray, the last time I saw him is in Geneva, at the Pacem in Terris II conference. I was up in his room in a morning, having breakfast and discussing about the situation. We had scrambled eggs and toasts and teas. I told him: “Martin, do you know something? The peasants in Vietnam know about what you have been doing to help the poor people here and to stop the war in Vietnam. They consider you as a bodhisattva.”
A bodhisattva. An enlightened being trying to work for the emancipation of other human beings. He did not say anything but I knew he was so moved by what I said.
This morning I feel a little bit comforted because I remember that I did tell him so.
Ray, send me the picture in which you and I and he were together. I want to see again the expression of his face when he told me, in Summer 1966 when we met in Chicago “I feel compelled to do anything to help stop this war”. He made so great an impression in me. This morning I have the impression that I cannot bear the loss.
Please call me any time you find possible. And let me know what and how the FOR will react against this unbearable loss.
Fraternally,
nhat hanh
From Center for Action & Contemplation, USA
We Are the Earth
Buddhist monk and teacher Thich Nhat Hanh describes our inherent connection to the Earth and how that understanding can shift our behavior:
At this very moment, the Earth is above you, below you, all around you, and even inside you. The Earth is everywhere. You may be used to thinking of the Earth as only the ground beneath your feet. But the water, the sea, the sky, and everything around us comes from the Earth. Everything outside us and everything inside us comes from the Earth. We often forget that the planet we are living on has given us all the elements that make up our bodies. The water in our flesh, our bones, and all the microscopic cells inside our bodies all come from the Earth and are part of the Earth. The Earth is not just the environment we live in. We are the Earth and we are always carrying her within us.
Realizing this, we can see that the Earth is truly alive. We are a living, breathing manifestation of this beautiful and generous planet. Knowing this, we can begin to transform our relationship to the Earth. We can begin to walk differently and to care for her differently. We will fall completely in love with the Earth. When we are in love with someone or something, there is no separation between ourselves and the person or thing we love. We do whatever we can for them and this brings us great joy and nourishment. That is the relationship each of us can have with the Earth. That is the relationship each of us must have with the Earth if the Earth is to survive, and if we are to survive as well.
If we think about the Earth as just the environment around us, we experience ourselves and the Earth as separate entities. We may see the planet only in terms of what it can do for us. We need to recognize that the planet and the people on it are ultimately one and the same. . . .
A lot of our fear, hatred, anger, and feelings of separation and alienation come from the idea that we are separate from the planet. We see ourselves as the center of the universe and are concerned primarily with our own personal survival. If we care about the health and well-being of the planet, we do so for our own sake. We want the air to be clean enough for us to breathe. We want the water to be clear enough so that we have something to drink. But we need to do more than use recycled products or donate money to environmental groups. We have to change our whole relationship with the Earth.
Hanh recognizes that our false notion of separateness from the Earth not only creates physical harm but emotional harm as well:
Thich Nhat Hanh, Love Letter to the Earth (Berkeley, CA: Parallax Press, 2013), 8–9, 10.
Din siteul Ercis.ro
 Vineri, 21 ianuarie 2022 Sfânta Agneza fecioară şi martiră (comemorare) Existenţa acestei foarte tinere martire, care a trăit la începutul secolului al IV-lea, victimă la doisprezece ani a cruntei persecuţii a lui Diocleţian, este foarte documentată. Popularitatea acestei martire şi devoţiunea pe care a trezit-o în orice epocă ne fac să nu considerăm improbabile diferitele legende, transmise prin viu grai şi prin scrieri, din care se inspiră însăşi oficierea liturgică. Urmând o tradiţie greacă, papa Damasus vorbeşte despre martiriul sfintei Agneza pe un rug. Pare însă mai verosimilă afirmaţia poetului Prudenţiu, şi cu el a întregii tradiţii latine, conform căreia tânăra, după ce a fost expusă ruşinii unui loc rău famat, pentru că a refuzat să sacrifice zeiţei Vesta, a fost decapitată printr-o lovitură de sabie.Faptul este comentat astfel de sfântul Ambrozie, căruia îi este atribuit imnul în cinstea Agnes beatae virginis: „Într-un trup atât de mic, era loc unde să răneşti? Fetele de vârsta ei nu pot suporta privirea mâniată a părinţilor, iar înţepătura unui ac le face să plângă: dar Agneza şi-a oferit întregul său trup tăişului sabiei, pe care călăul o izbeşte cu furie asupra ei”. În jurul imaginii ei de curăţie şi de statornicie în credinţă, legenda a voit să introducă un fapt care are aceleaşi caracteristici ale istoriei altor tinere martire: Agata, Lucia, Cecilia, introduse, ca şi ea, în canonul roman, care corespunde rugăciunii euharistice I din Liturghier. Conform legendei populare, cel care a atentat la curăţia Agnezei a fost chiar fiul prefectului Romei. Fiind respins, tânărul ar fi denunţat-o drept creştină, iar prefectul Sinfroniu în persoană, după ce i-a poruncit în zadar să-i aducă omagiu zeiţei Vesta, ar fi expus-o într-un bordel. Însă Agneza a scăpat în mod minunat nevătămată de acea infamantă condamnare, deoarece singurul bărbat care a îndrăznit să se apropie de ea a căzut fără viaţă la picioarele sale. (Pe locul, identificat cu circul lui Domiţian, s-a ridicat apoi biserica „Santa Agnesa in Agone”).Încăpăţânarea prefectului nu i-a permis să cedeze în faţa minunii, iar tânăra a dat mărturia supremă pentru Cristos prin sacrificiul sângeros al tinerei sale vieţi, miel gingaş şi curat, oferit în dar lui Dumnezeu. Un ritual antic perpetuează amintirea acestui exemplu de puritate. În dimineaţa zilei de 21 ianuarie sunt binecuvântaţi doi miei, oferiţi apoi papei, pentru ca din lâna lor să fie ţesute acele „pallium” destinate arhiepiscopilor. Străvechea ceremonie are loc în bazilica „Sfânta Agneza”, construită pe via Nomentana de către Constantina, fiica lui Constantin, în jurul anului 345. (Text preluat din cartea Sfântul zilei de Mario Sgarbossa şi Luigi Giovannini Edizioni Paoline, 1978. Traducere de pr. Iosif Agiurgioaei)  Sant’Agnese, Roma  |
Cu ajutorul mijloacelor de comunicare în masă se răspândesc cu repeziciune nu numai informațiile pe care le consumăm în diverse forme și pentru diverse scopuri, ci și ideile care formează opinii, împreună cu zvonurile și știrile false, ideologiile și teoriile conspiraționiste, temerile și frustrările oamenilor de pretutindeni. În această atmosferă gălăgioasă, memoria se scurtează la maximum, iar experiența umană se limitează la orientarea punctuală către datele vieții cotidiene, de la job și asigurarea nevoilor, la divertisment și împlinirea dorințelor și pasiunilor.
Această lipsă de memorie presupune nu numai ruptura față de trecut, față de evenimentele majore cere ne-au brăzdat istoria, ci și o reorientare în ce privește definirea identității. Dinamica socială și personală pare că ne obligă la reevaluări și repoziționări în ce privește înțelegerea de sine și a lumii, însă ritmul acesta alert al vieții nu ne dă decât răgazul unor ajustări minore în jurul unor date ale existenței pe care ni le livrează contextul în care trăim. Astfel ajungem să preluăm ușor clișee și atitudini comune, judecăți de valoare și frici pe care nu le analizăm în profunzime și nu le evaluăm nici din perspectiva sursei și nici a efectelor lor. De pildă, suntem animați de o stare de nemulțumire cu privire la ceea ce avem și considerăm că lumea merge într-o direcție proastă sau că niciodată nu a fost mai rău ca acum. Acest tablou cenușiu cu privire la lumea din jurul nostru se transmite în parametri similari de la un om la altul și chiar de la o societate la alta. Sondajele de opinie din țările europene arată existența unei incertitudini și neîncrederi a populației cu privire la prezent și viitor, îndeosebi referitor la calitatea vieții lor. Însă trebuie remarcat că atitudinea de nemulțumire și fricile omului recent se exprimă în contextul unui tip de progres social și economic fără precedent care are loc în mod obiectiv în toate statele, indiferent de regiunea geografică în care se află. Aceste coordonate ale progresului sunt puțin cunoscute de publicul larg și cu atât mai puțin apreciate și asumate de cetățeni pentru a evalua condițiile vieții lor și așteptările pentru un anumit viitor dorit. De regulă, această ignoranță este întreținută de o mass-media interesată de rating și de prezentarea evenimentelor negative, de derapajele politicienilor și crizele punctuale prin care trec societățile contemporane.
Când ne gândim la spațiul românesc, aici se cumulează o serie de elemente culturale specifice care ne-au măcinat sistematic existența în fiecare perioadă istorică, indiferent cât de bine sau cât de rău ne-a fost. Mentalul colectiv a întreținut o doză mare de scepticism și de fatalism în fața istoriei, căutând mereu justificări exterioare pentru lipsa de articulare din societate și pentru problemele ei curente. Am dat mereu vina pe conjuncturi nefavorabile și pe amestecul altora în treburile noastre. În datele acestui mental care întreține nemulțumirea și negativitatea, pesimismul și neîncrederea, societatea românească a avut un parcurs al unui tip de progres care nu a fost niciodată asumat coerent și nici utilizat ca rampă pentru proiecte concrete de dezvoltare viitoare. Dinamica geopolitică și economică din regiunea Europei Centrale și de Est ne-au adus atât comunismul, cât și perioada de lungă tranziție deschisă de evenimentele din decembrie 1989. Am traversat aceste perioade ca și cum ne-au fost hărăzite de un destin implacabil. Și în trecut, și în prezent, am marșat pe același spirit mioritic al neasumării responsabile a propriului destin pe care să fim dispuși să ni-l făurim cu mâinile și mințile noastre și am preferat să fim împinși de la spate de diferite conjuncturi și curente de influență. Cu toate acestea, societatea românească a fost direcționată pe drumul unui proces de dezvoltare lent și sinuos care a adus un real impact în viața oamenilor. Este suficient să analizăm datele statistice din ultimii 70 de ani sau să analizăm experiența propriilor familii din ultimele 3-4 generații și vom putea observa că România a trecut prin câteva mecanisme de schimbare (alfabetizarea și urbanizarea, sănătatea și industrializarea) care au dus la o transformare socială inevitabilă și care a fost mereu legată de ceea ce se întâmplă în plan european. Toate acestea însă ne-au fost mereu străine, le-am considerat impuse sau artificiale, niciodată asumate și lăsate să conducă la un progres canalizat spre obiective bine definite. Chiar și după 1990, când soarta ne-a fost favorabilă și am fost împinși și acceptați în structurile Euro-atlantice, în NATO și UE, mecanismele acestui cadru politic, social și economic ne-au rămas la fel de străine, în ciuda faptului că am beneficiat de un real progres și de rezultate de care se bucură întreaga populație. Anii recenți ai prezenței noastre ca membri ai Uniunii Europene au adus o serie de implicații pozitive fără precedent pentru cetățenii României, de la mobilitatea spațială și socială, până la creșterea nivelului de trai și accesul la cultură și civilizație. În ciuda acestui context dinamic și plin de oportunități, mentalul colectiv a fost mereu întreținut de intrigi și elemente de negativitate care nu au stimulat civismul și responsabilitatea socială. Progresul la care am avut cu toții acces într-o formă sau alta nu a fost folosit ca o temelie pentru o nouă treaptă a dezvoltării societății și nici ca un element de stabilitate și suport pentru proiectele cele mai bune. Dimpotrivă, am menținut același climat al nemulțumirii la toate nivelurile, al criticii și neîncrederii, al evaluărilor negative și criticii deconstructive.
Se pare că pandemia a radicalizat și mai mult perspectivele noastre pesimiste cu privire la lume și la ceea ce se petrece în țară. Politicienii se folosesc de acest spirit pentru agenda partidelor și intereselor lor, iar media caută sa facă rating prin analize și evaluări care aruncă realitatea în zona apocalipticului. Este destul de clar că o analiză obiectivă și identificarea poziției României pe traseul acesta al progresului social și economic nu vor veni nici de la politicieni și nici de la presă. Sarcina pare să rămână în dreptul instituțiilor formatoare, de la familie, școală și biserică, până la organizațiile societății civile. Schimbarea mentalităților se realizează greu și se poate face doar pornind de la bază, acționând sistematic în toate etapele procesului de formare a personalității și identității sociale. Dacă ne comparăm cu statele din Occident, evident că suntem pe ultimul loc la mai toate capitolele și auzim asta mereu din mai multe surse. Însă această poziție nu înseamnă că mergem spre o catastrofă sau spre un colaps al societății. Este evident că se poate mai bine și mai mult, că este nevoie să acoperim decalajul față de țările din UE. Dar dacă ne lipsesc reperele reale cu care să evaluăm atât situația personală, cât și cea comunitară, rămânem pradă stării de negativitate și nemulțumire, criticii cinice și distanțării iresponsabile față de tot ceea ce suntem și avem, de tot ceea ce ni s-a întâmplat bun în istoria recentă. Aprecierea binelui și condițiilor favorabile pe care le avem ca indivizi și ca societate, atât după căderea zidului comunist, dar mai ales în ultimii aproape 15 ani de când ne aflăm în familia UE, ar putea aduce o altă stare de spirit și o altă atitudine față de problemele cotidiene sau chiar cele produse de pandemie. Cât privește pandemia, nici nu putem să ne imaginăm ce ar fi însemnat să fim pe cont propriu, să nu fi fost parte la efortul comunitar de identificare a unor măsuri de intervenție sau să nu fi avut acces la o serie de resurse strategice. Este relativ ușor să dăm vina pe natura noastră umană, să spunem că doar la greu ne mobilizăm și începem să apreciem realitatea așa cum este, însă această atitudine presupune negarea trecutului, memoriei și a unei dimensiuni esențiale a umanității noastre. Aceste contradicții care însoțesc progresul nu pot fi eliminate în totalitate, dar pot fi combătute și depășite. De aceea, în contextul actual al UE, dincolo de strategiile de dezvoltare economică, un rol aparte îl au cele de susținere a culturii și educației, a proiectelor care mențin vie și dinamică preocuparea pentru identitatea noastră ca ființe umane complexe, ca indivizi și comunități care nu se pot mărgini la a consuma și a fi nemulțumiți mereu de ceea ce au.
Dănuț Jemna, blog Alteritas
„Opreşte-te şi află…”
După John Edward Southall (1855-1928)
Iată o metodă de a face cunoştinţă cu Dumnezeu. „Opreşte-te şi află că sunt Domnul Dumnezeul tău. Dumnezeu e în Templul lui sfânt; să tacă tot pământul în prezenţa lui.” (Din Ps 45/46) Cu ani în urmă, un prieten mi-a făcut cadou o cărticică cu titlul „Adevărata pace”, scrisă de un autor medieval. Citirea ei a reprezentat o răscruce în viaţa mea. Cuprinde o singură idee: Dumnezeu aşteaptă în adâncurile fiinţei mele pentru a-mi vorbi, şi o face cu condiţia ca eu să las totul la o parte şi să stau tăcut, pentru a-I putea auzi glasul.
Mi s-a părut că nu e mare lucru, şi m-am aşezat, căutând să nu spun nimic. Dar nici nu începusem bine, şi a început un adevărat circ, plin de mii de zgomote, de mii de voci venite din afară sau dinăuntru: nu auzeam decât gălăgie. O parte a glasurilor veneau din mine: erau propriile mele cuvinte de rugăciune. Altele veneau evident de la Ispititor şi din lumea dinafară, plină de zgomot şi de furie. Parcă niciodată nu avusesem atâtea lucruri la care să mă gândesc, şi atâtea lucruri de făcut: eram tras în toate direcţiile, şi nu mă întâmpina decât lipsa păcii.
Unele glasuri păreau vrednice de ascultare, dar Dumnezeu mi-a spus: „Opreşte-te şi află că sunt Domnul Dumnezeul tău”.
După aceasta m-au luat cu asalt, disputându-şi atenţia mea, sumedenie de gânduri despre ziua următoare, cu sarcinile şi grijile ei, cu lucrurile ce trebuiau planificate; dar mi-am adus aminte de ce spune Dumnezeu: „Opreşte-te şi află…”
Atunci m-am pus pe ascultat, învăţând treptat cum să mă supun poruncii, cum să-mi închid auzul, împiedicând zgomotele să intre. Iar când toate s-au îndepărtat, mi-am dat seama că rămâne în inima mea cineva care a început să-mi grăiască cu o duioșie de nespus, dar şi cu putere, şi glasul acela suav îmi aducea mângâiere şi pace.
Pe când ascultam, am simţit că se contopesc în glasul acesta propriile mele rugăciuni, dar am auzit răsunând şi glasul înţelepciunii şi cel al datoriei… Nu mai aveam nevoie să recit rugăciuni, nici să cuget intens, nici să mă silesc ca să am încredere. Căci vocea aceea slabă ce răsuna în mine era chiar cea a Duhului Sfânt, era rugăciunea lui Dumnezeu în străfundurile sufletului meu, era răspunsul lui Dumnezeu la toate întrebările şi cererile mele, viaţa divină aducând putere sufletului şi trupului; ea a devenit substanţa oricărei cunoaşteri, a oricărei rugăciuni, a oricărei binecuvântări.
Căci era însuşi Dumnezeul cel viu, trăind în mine ca viaţa mea, şi cu totul al meu.
Josephine Garrett, C.S.F.N.January 14
So much has happened, not just for me but for our country and our church, since I last wrote for America. In 2018 I shared my experience of religious discrimination, not being allowed to wear my religious habit while completing a mental health counseling internship. Today, I work in a secular private practice and see clients of all faiths, races and backgrounds.
One of the most joyful moments with a client is when we have that initial moment of authenticity, when we explore how we are experiencing our differences in the here and now. This often includes acknowledging the fact that I am a nun and my client is not—or that my client is white and I am Black, that I am a woman and my client is a man, or that I am much younger or much older than my client.
We have to realize that connections that are the fruit of a lack of integrity, authenticity and sincere justice were never really connections at all.
In my last reflection in these pages, I mentioned a struggle I faced at that time. Being able to connect with others felt like a form of success to me, but I had become aware that it was disturbingly easy to sacrifice integrity and authenticity to achieve these connections. Today, as relationships are threatened by the veil being pulled back on the realities of racism, classism, white supremacy and discriminatory practices in our country and in our church, we have to realize that connections that are the fruit of a lack of integrity, authenticity and sincere justice were never really connections at all.
Here’s the thing. Diversity is required for unity. Let me say that another way: Unity is impossible without diversity. The final realization of the human race, that they may be one (Jn 17:21), will not be achieved without a justice that reigns in the midst of honored differences. Remember, we understand God to be three distinct persons who are united and fully realized in the midst of their distinction. Being made in the image and likeness of God includes a capacity and call to achieve communion with one who is not me.
So it goes for our daily lives. Without a sincere honoring of our differences, without justice in the face of differences, we have departed from the vision and hopes of God for humanity and for our neighbor. There is a quote by the Rev. Dr. Martin Luther King Jr. that has been troubling my conscience lately:
I must confess that over the last few years I have been gravely disappointed with the white moderate. I have almost reached the regrettable conclusion that the Negro’s great stumbling block in the stride toward freedom is not the White Citizen’s Council-er or the Ku Klux Klanner, but the white moderate who is more devoted to “order” than to justice; who prefers a negative peace which is the absence of tension to a positive peace which is the presence of justice….
I am grateful for my troubled conscience. When I let my mind reflect on all the injustice that was the fruit of a coveted sense of order—or, in my case, a coveted sense of connection—and when I realize how such injustice is contrary to the heart of Jesus, my troubled conscience calls me back to God. That path back may include, for a time, a lost sense of connection or a lost sense of order, but this is because we are not accustomed to the vulnerability that can come with sincerely facing individual and communal brokenness. We do not fully know yet the peace of Christ that reigns in truth.
Radical acceptance is a component of Dialectical Behavior Therapy (DBT), which involves accepting ourselves and our reality, even painful feelings and experiences. Within the context of eating-disorder recovery, individuals accept the body they live in and the feelings they have related to body image, eating, and more. Radical acceptance also acknowledges that recovery isn’t a linear process; everyone’s journey is different, and there may be obstacles along the way.
Radical acceptance can empower you to accept:
If you aren’t in a place of radical acceptance, then you aren’t living in the moment. Rather, you are always planning for the future and viewing happiness as something to achieve. When you radically accept yourself, you forgo the perspective that you will be happy once you accomplish certain things in favor of mindfulness and lack of self-judgment.
Here are some tips for learning to radically accept yourself in the new year:
Another tip that can help you learn to radically accept yourself is a term I coined called “choosing the loving behavior,” or CTLB. I use it a lot with my eating-disorder patients to encourage them to think of love not as a feeling, but as an action. In choosing to care for yourself and to accept who you are— what you feel, how you look, and what you struggle with—you are making the decision to behave in a loving, nourishing way. Even if you feel disdain for your body in a particular moment, you can acknowledge that negative feeling without choosing a damaging behavior.
Although it may seem difficult at first to practice radical acceptance, the benefits are undeniable. Take it slow, and don’t punish yourself if it doesn’t come naturally to you. Just as recovery takes time, so does learning to change your perspective. But once you radically accept yourself and your reality, you are able to focus on what you can control and start moving through life in a nonjudgmental way, better able to cope with painful emotions and situations. Now, doesn’t that sound so much better than a resolution to change who you are and what you do?
AWAKEN
Blog de albina 