Tot din jurnalul minunatei Etty Hillesum

„Avem tot dreptul să fim trişti şi abătuţi, cu atât de multe orori pe care suntem siliţi să îndurăm; este un lucru de înţeles, omenesc. Şi totuşi, numai noi singuri ne putem despuia întru totul.
Viaţa mi se pare frumoasă, şi mă simt liberă. Văzduhul se desfăşoară în mine vast cât orizontul. Cred în Dumnezeu şi cred în om… Da, viaţa este grea, şi ce dacă?
Fărâma de veşnicie pe care o port cu mine, o pot spune într-o vorbă, sau în zece volume groase. Sunt o femeie fericită şi aduc laudă vieţii, da, aţi citit bine, în anul Domnului 1942, al n-lea an de război.”
„Toate nenorocirile şi toate întunecimile însingurate ale unei umanităţi în agonie traversează deodată biata mea inimă, şi-o umplu până la greaţă de durere. Ce greutate îmi voi lua pe umeri în această iarnă?
După război, vreau să trec prin toate ţările lumii tale, Doamne, simt în mine nevoia de a trece toate graniţele şi de a descoperi fondul comun al tuturor fiinţelor, atât de diferite şi de opuse între ele. Şi aş dori să vorbesc despre acest fond comun cu voce joasă, dar totodată neobosită şi convingătoare. Dă-mi, Doamne, cuvintele şi puterea. Dar înainte de orice aş vrea să fiu pe toate fronturile, şi printre cei care suferă. Oare nu aş avea dreptul să vorbesc şi acolo?
Ca un val care urcă în mine şi mă încălzeşte, chiar după clipele cele mai grele : « Ce frumoasă e totuşi viaţa ! » Este un sentiment inexplicabil. Nu are nici un temei în realitatea în care trăim acum. Dar oare să nu existe şi alte realităţi decât cea care ne vine din ziare şi din conversaţiile surexcitate şi prosteşti ale unor oameni care-şi pierd minţile de groază? Mai există şi realitatea micului ciclamen roz şi cea a vastului orizont pe care până la urmă îl poţi descoperi dincolo de tumultul şi haosul vremii.”
(Etty Hillesum, Jurnal 1941-1943)