O cateheza mistagogica despre Euharistie

 A doua predică de Postul Mare 2022 a card. Raniero Cantalamessa (18 martie 2022)

„Luaţi, mâncaţi: acesta este trupul meu” a fost titlul celei de-a doua predici din Postul Mare 2022 care a fost rostită de card. Raniero Cantalamessa, în Aula „Paul al VI-lea” de la Vatican, vineri, 18 martie 2022. Tema predicilor din acest an este „Luaţi şi mâncaţi, acesta este trupul meu” – O cateheză mistagogică despre Euharistie”, programate pentru 11, 18, 25 martie şi 1, 8 aprilie 2022. Tema a fost prezentată în ştirea Sacramentul nonviolenţei. În ajunul începutului predicilor de Postul Mare cardinalul Cantalamessa ilustrează tema euharistică a acestora.

Continuăm reflecţiile noastre despre misterul euharistic. Obiectul catehezei mistagogice de astăzi este partea centrală a Liturghiei, rugăciunea euharistică sau anafora, care are în centrul său consacrarea. Să facem două tipuri de consideraţie asupra sa: una liturgică şi rituală, cealaltă teologică şi existenţială.

Din punct de vedere ritual şi liturgic, avem astăzi o nouă resursă pe care n-o aveau Părinţii Bisericii şi nici învăţătorii medievali. Noua resursă de care dispunem este apropierea dintre creştini şi evrei. Încă din primele zile ale Bisericii, diferiţi factori istorici au dus la accentuarea diferenţei dintre creştinism şi iudaism, până la contrapunerea între ele, cum face deja Ignaţiu din Antiohia[1]. Diferenţierea de evrei – în data Paştelui, în zilele de post şi în atâtea alte lucruri – devine un soi de cuvânt de ordine. O acuză adresată adesea propriilor adversari şi ereticilor este aceea de „a iudaiza”.

Tragedia poporului ebraic şi noul climat de dialog cu iudaismul, început de Conciliul al II-lea din Vatican, au făcut posibilă o cunoaştere mai bună a matricei ebraice a Euharistiei. După cum nu se înţelege Paştele creştin dacă este considerat ca împlinirea a ceea ce prevestea Paştele ebraic, tot aşa nu se înţelege profund Euharistia dacă nu este văzută ca împlinirea a ceea ce evreii făceau şi spuneau în cursul mesei lor rituale. Un prim rezultat important al acestei cotituri a fost că astăzi niciun cercetător serios nu mai susţine ipoteza că Euharistia creştină se explică în lumina cinei care era la modă în unele culte misterice ale elenismului, aşa cum s-a încercat să se facă timp de peste un secol.

Părinţii Bisericii au păstrat Scripturile poporului evreu, dar nu liturgia lor, la care nu mai aveau acces, după separarea Bisericii de Sinagogă. De aceea, ei au folosit figurile conţinute în Scripturi – mielul pascal, jertfa lui Isaac, cea a lui Melchisedec, mana -, dar nu contextul liturgic concret în care poporul evreu celebra toate aceste comemorări, adică masa rituală celebrată o dată pe an la cina pascală (Seder) şi săptămânal în cultul de la sinagogă. Primul nume cu care este desemnată Euharistia în Noul Testament de către Paul este cel de „cina Domnului” – kuriakon deipnon – (1Cor 11,20), cu referinţă evidentă la cina ebraică de care se diferenţiază de acum prin credinţa în Isus. Euharistia este sacramentul continuităţii între Vechiul şi Noul Testament, între iudaism şi creştinism.

Euharistia şi Berakah ebraică

Aceasta este perspectiva în care se situează Benedict al XVI-lea în capitolul dedicat instituirii Euharistiei în al doilea volum al său despre Isus din Nazaret. Urmând opinia de acum prevalentă a cercetătorilor, el acceptă cronologia lui Ioan conform căreia ultima cină, despre care vorbeşte a patra Evanghelie, nu a fost o cină pascală, ci a fost o solemnă cină de adio (întocmai, „ultima cină”!) şi consideră că se poate „urmări dezvoltarea eucharistiei creştine, adică a canonului, din beraka ebraică”[2].

Din diferite motive culturale şi istorice, începând de la scolastică, s-a încercat să se explice Euharistia în lumina filozofiei, îndeosebi a noţiunilor aristotelice de substanţă şi accidenţi. Şi aceasta însemna a pune în slujba credinţei noile cunoştinţe ale momentului şi, prin urmare, a imita metoda Sfinţilor Părinţi. În zilele noastre, trebuie să facem acelaşi lucru cu noile cunoştinţe, de această dată, mai mult de ordin istoric şi liturgic decât filozofic. Ele au avantajul de a fi categoriile cu care gândea şi vorbea Isus, care nu erau desigur conceptele aristotelice de materie şi formă, substanţă şi accidenţi, ci acelea de semn şi realitate şi de memorial.

Ţinând cont de câteva studii recente, mai ales cel al lui Louis Bouyer, aş vrea să încerc să arăt lumina vie care cade asupra Euharistiei creştine atunci când situăm relatările evanghelice ale instituirii pe fondul a ceea ce ştim despre cina rituală ebraică. Noutatea gestului lui Isus nu va fi diminuată, ci exaltată la maximum.

Inelul de legătură între vechiul şi noul rit este dat de Didahia, o scriere din era apostolică pe care o putem considera prima schiţă de anaforă euharistică. Ritul de la sinagogă era compus dintr-o serie de rugăciuni numite „berakah”, care în greacă este tradus cu „Euharistie”. La începutul cinei, fiecare, pe rând, lua în mână o cupă cu vin şi, înainte de a o duce la buze, repeta o binecuvântare pe care liturgia actuală ne face s-o repetăm aproape literal în momentul ofertoriului: „Fii binecuvântat, Doamne, Dumnezeul nostru, Rege al veacurilor, care ne-ai dat acest rod al viţei-de-vie”.

Dar cina începea oficial numai atunci când tatăl familiei, sau conducătorul comunităţii, frângea pâinea care trebuia distribuită comesenilor. Şi, de fapt, Isus ia pâinea, rosteşte binecuvântarea, o frânge şi o distribuie spunând: „Acesta este trupul meu care este dat pentru voi”. Şi aici ritul – care era numai o pregătire – devine realitatea.

După binecuvântarea pâinii se serveau felurile obişnuite. Când prânzul este la sfârşit, comesenii sunt gata pentru marele act ritual care încheie celebrarea şi îi dă semnificaţia mai profundă. Toţi îşi spală mâinile, ca la început. După ce s-a terminat asta, având în faţă o cupă cu vin amestecat cu apă, cel care prezidează invită să se facă trei rugăciuni de mulţumire: prima pentru Dumnezeu creatorul, a doua pentru eliberarea din Egipt, a treia ca să continue în prezent lucrarea sa. După ce s-a încheiat rugăciunea, cupa trecea din mână în mână şi bea fiecare. Acesta este ritul antic făcut de atâtea ori de Isus în timpul vieţii.

Luca spune că, după cină, Isus a luat potirul spunând: „Acest potir este noua alianţă în sângele meu, vărsat pentru voi”. Ceva decisiv are loc în momentul în care Isus adaugă aceste cuvinte la formula rugăciunilor de mulţumire, adică la berakah ebraică. Acel rit era un ospăţ sacru în care se celebra şi se mulţumea unui Dumnezeu mântuitor, care a răscumpărat poporul său pentru a încheia cu el o alianţă de iubire, încheiată în sângele unui miel. Acum, adică în momentul în care Isus decide să-şi dea viaţa pentru ai săi ca adevăratul Miel, el declară încheiată acea veche Alianţă pe care toţi împreună o celebrau în mod liturgic. În acel moment, cu puţine şi simple cuvinte, el încheie cu ai săi noua şi veşnica Alianţă în Sângele său.

Adăugând cuvintele „faceţi aceasta în amintirea mea”, Isus conferă o însemnătate durabilă darului său. De la trecut, privirea se proiectează spre viitor. Tot ceea ce a făcut el până acum la cină este pus în mâinile noastre. Repetând ceea ce a făcut el, se reînnoieşte acel act central al istoriei umane care este moartea sa pentru lume. Figura mielului pascal, care pe cruce devine eveniment, la cină ne este dat ca sacrament, adică memorial veşnic al evenimentului.

Preot şi victimă

Asta, spuneam, cât priveşte aspectul liturgic şi ritual. Să trecem acum la cealaltă consideraţie, cea de tip personal şi existenţial, cu alte cuvinte, la rolul pe care-l avem noi, preoţi şi credincioşi, în acest moment al Liturghiei. Pentru a înţelege misiunea preotului în consacrare este de importanţă vitală a cunoaşte natura jertfei şi a preoţiei lui Cristos, pentru că din ele derivă preoţia creştină, fie cea baptismală comună tuturor, fie cea a slujitorilor hirotoniţi.

În realitate, noi nu mai suntem „preoţi după rânduiala lui Melchisedec”; suntem preoţi „după rânduiala lui Isus Cristos”; la altar acţionăm „in persona Christi”, adică îl reprezentăm pe Marele Preot care este Cristos. Despre această temă, Simpozionul despre preoţie, ţinut în această aulă luna trecută, a spus infinit mai mult decât pot spune eu în această scurtă reflecţie a mea (pregătită, printre altele, înainte de acea dată), dar este necesar totuşi să spun ceva aici pentru înţelegerea Euharistiei.

Scrisoarea către Evrei explică în ce constă noutatea şi unicitatea preoţiei lui Cristos: „El a intrat o dată pentru totdeauna în Sfânta Sfintelor, nu cu sânge de ţapi şi viţei, ci cu propriul lui sânge, dobândind o mântuire veşnică” (Evr 9,12). Fiecare preot oferă ceva din afara sa, Cristos s-a oferit pe sine însuşi; orice alt preot oferă victime, Cristos s-a oferit victimă!

Sfântul Augustin a cuprins în puţine cuvinte natura acestui nou gen de preoţie în care preotul şi victima sunt aceeaşi persoană: „Ideo sacerdos quia sacrificium”, preot pentru că este victimă[3]. René Girard a definit această noutate a jertfei lui Cristos ca „fapt central în istoria religioasă a omenirii”[4], care a pus capăt pentru totdeauna alianţei intrinsece dintre sacru şi violenţă.

În Cristos, Dumnezeu este cel care se face victimă. Nu mai sunt fiinţele umane cele care oferă jertfe lui Dumnezeu pentru a-l îmblânzi şi a-l face favorabil; Dumnezeu este cel care se jertfeşte pe sine însuşi pentru omenire, dându-l la moarte pentru noi pe Fiul său unicul născut (cf. In 3,16). Isus nu a venit cu sângele altuia, ci cu propriul sânge; nu a pus păcatele sale pe umerii altora – animale sau creaturi umane -, ci a pus păcatele celorlalţi pe umerii săi: „El însuşi, pe lemn, a purtat păcatele noastre în trupul său” (1Pt 2,24). Toate acestea înseamnă că la Liturghie noi trebuie să fim în acelaşi timp preoţi şi victime.

În lumina acestora, să reflectăm asupra cuvintelor consacrării: „Luaţi şi mâncaţi: acesta este trupul meu care se jertfeşte pentru voi”. Vreau să spun, în această privinţă, mica mea experienţă, adică modul în care am ajuns să descopăr însemnătatea eclezială şi personală a consacrării euharistice. Iată cum trăiam eu momentul consacrării la Sfânta Liturghie în primii ani ai preoţiei mele: închideam ochii, înclinam capul, încercam să mă înstrăinez de tot ceea ce mă înconjura pentru a mă întruchipa în Isus care, în cenacol, a rostit pentru prima dată acele cuvinte: „Accipite et manducate: Luaţi şi mâncaţi…”. Însăşi liturgia insufla această atitudine, făcând să se pronunţe cuvintele consacrării în şoaptă şi în latină, aplecaţi asupra speciilor.

Apoi a fost reforma liturgică a Conciliului al II-lea din Vatican. S-a început să se celebreze privind adunarea; nu se mai celebra în latină, ci în limba poporului. Asta m-a ajutat să înţeleg că acea atitudine a mea, singură, nu exprima toată semnificaţia participării mele la consacrare. Acel Isus din cenacol nu mai există! Există de acum Cristos înviat: Cristos, pentru a fi exacţi, care a murit, dar acum trăieşte pentru totdeauna (cf. Ap 1,18). Dar acest Isus este „Cristos total”, cap şi trup unite indisolubil. Aşadar, dacă acest Cristos total pronunţă cuvintele consacrării, şi eu le pronunţ cu el. Le pronunţ, da, „in persona Christi”, în numele lui Cristos, dar şi „in prima persona”, adică în numele meu.

Din ziua în care am înţeles asta, am început să nu mai închid ochii în momentul consacrării, ci să privesc – măcar câteodată – fraţii pe care-i am în faţă, sau, dacă celebrez singur, mă gândesc la cei pe care trebuie să-i întâlnesc peste zi şi cărora trebuie să le dedic timpul meu, sau mă gândesc chiar la toată Biserica şi, îndreptat spre ei, spun cu Isus: „Luaţi, mâncaţi toţi: acesta este trupul meu pe care vreau să-l dau pentru voi… Luaţi, beţi: acesta este sângele meu pe care vreau să-l vărs pentru voi”.

După aceea a venit Sfântul Augustin pentru a-mi elimina orice îndoială. „În ceea ce oferă, Biserica se oferă pe sine însăşi”: „In ea re quam offert, ipsa [Ecclesia] offertur”[5], scrie el într-un vestit text din De civitate Dei. Mai aproape de noi, mistica mexicană Concepción Cabrera de Armida, numită familiar Conchita, decedată în 1937 şi beatificată de Papa Francisc în 2019, scria fiului său iezuit, când era aproape de a fi hirotonit preot, aceste cuvinte: „Aminteşte-ţi, fiul meu, când vei ţine în mână Ostia Sfântă, tu nu vei spune: «Iată trupul lui Isus, iată sângele său», ci vei spune: «Acesta este trupul meu, acesta este sângele meu»: adică trebuie să aibă loc în tine o transformare totală, trebuie să te pierzi în el, să fii un alt Isus”[6].

Toate acestea nu se aplică numai preoţilor hirotoniţi, ci tuturor botezaţilor. Un text vestit al Conciliului se exprimă astfel: „Credincioşii, în puterea preoţiei lor regale, participă la jertfa euharistică… Participând la jertfa euharistică, izvor şi apogeu al întregii vieţi creştine, ei oferă lui Dumnezeu victima divină şi pe ei înşişi odată cu ea. Astfel, atât prin oferire, cât şi prin Sfânta Împărtăşanie, toţi, nu în mod identic, ci fiecare în felul său, îşi împlinesc rolul propriu în acţiunea liturgică”[7].

Există două trupuri ale lui Cristos pe altar: este trupul său real (trupul „născut din Maria Fecioară”, mort, înviat şi înălţat la cer) şi este trupul său mistic care este Biserica. Ei bine, pe altar este prezent într-adevăr trupul său real şi este prezent în mod mistic trupul său mistic, unde „în mod mistic” înseamnă: în virtutea unirii sale indisolubile cu Capul. Niciun amestec între cele două prezenţe care sunt distincte, dar inseparabile.

Deoarece sunt două „ofrande” şi două „daruri” pe altar – cel care trebuie să devină trupul şi sângele lui Cristos (pâinea şi vinul) şi cel care trebuie să devină trupul mistic al lui Cristos -, iată că sunt şi două „epicleze” la Liturghie, adică două invocaţii ale Duhului Sfânt. În prima se spune: „Te rugăm cu umilinţă să sfinţeşti prin Duhul tău darurile pe care ţi le oferim, pentru ca ele să devină trupul şi sângele lui Cristos”; în a doua, care se recită după consacrare, se spune: „Dă-ne nouă harul ca, din plinătatea Duhului Sfânt, să devenim un singur trup şi un singur suflet în Cristos. Duhul Sfânt să facă din noi un prinos veşnic”.

Iată cum Euharistia face Biserica: Euharistia face Biserica, făcând din Biserică o Euharistie! Euharistia nu este numai, în mod generic, izvorul sau cauza sfinţeniei Bisericii; este şi „forma” ei, adică modelul. Sfinţenia creştinului trebuie să se realizeze după „forma” Euharistiei; trebuie să fie o sfinţenie euharistică. Creştinul nu se poate limita să celebreze Euharistia, trebuie să fie Euharistie cu Isus.

Trupul şi sângele

Acum putem scoate consecinţele practice din această învăţătură pentru viaţa noastră zilnică. Dacă în consacrare suntem şi noi cei care, îndreptaţi spre fraţi, spunem: „Luaţi, mâncaţi: acesta este trupul meu. Luaţi, beţi: acesta este sângele meu”, trebuie să ştim ce înseamnă „trup” şi „sânge”, pentru a şti ceea ce oferim.

Cuvântul „trup” nu indică, în Biblie, o componentă, sau o parte, a omului care, unită cu celelalte componente care sunt sufletul şi spiritul, formează omul complet. În limbajul biblic, deci în cel al lui Isus şi al lui Paul, „trup” indică tot omul, deoarece trăieşte viaţa sa într-un trup, într-o condiţie corporală şi muritoare. Aşadar, „trup” indică toată viaţa. Isus, instituind Euharistia, ne-a lăsat în dar toată viaţa sa, din prima clipă a întrupării până în ultimul moment, cu tot ceea ce a umplut concret această viaţă: tăceri, sudori, trude, rugăciune, lupte, umiliri. Nu „viaţa” în abstract, ci „trăirea”.

După aceea, Isus spune: „Acesta este sângele meu”. Ce adaugă cu termenul „sânge”, dacă deja ne-a dăruit toată viaţa sa în trupul său? Adaugă moartea! După ce ne-a dăruit viaţa, ne dăruieşte şi partea cea mai preţioasă a ei, moartea sa. De fapt, termenul „sânge” în Biblie nu indică o parte a trupului, adică o parte a unei părţi a omului; indică un eveniment: moartea. Dacă sângele este sediul vieţii (aşa se gândea atunci), „vărsarea” sa este semnul plastic al morţii. Euharistia este misterul trupului şi sângelui Domnului, adică al vieţii şi morţii Domnului!

Acum, venind la noi, ce oferim noi, oferind trupul nostru şi sângele nostru, împreună cu Isus, la Liturghie? Oferim şi noi ceea ce a oferit Isus: viaţa şi moartea. Cu termenul „trup”, dăruim tot ceea ce constituie concret viaţa pe care o trăim în această lume, trăirea noastră: timp, sănătate, energii, capacităţi, afect, eventual numai un zâmbet. Cu termenul „sânge” exprimăm şi noi oferta morţii noastre. Nu în mod necesar moartea definitivă, martiriul pentru Cristos sau pentru fraţi. Este moarte tot ceea ce în noi, încă de acum, pregăteşte şi anticipă moartea: umiliri, insuccese, boli care imobilizează, limitări datorate vârstei, sănătăţii: toate acestea, într-un cuvânt, care ne „mortifică”.

Însă toate acestea cer ca noi, imediat ce am ieşit de la Liturghie, să ne străduim să realizăm ceea ce am spus; să ne străduim cu adevărat, cu toate limitele noastre, să oferim fraţilor noştri „trupul” nostru, adică timpul, energiile, atenţia; într-un cuvânt, viaţa noastră. Aşadar, este nevoie ca, după ce am spus fraţilor: „Luaţi, mâncaţi”, noi să ne lăsăm realmente „mâncaţi” şi să ne lăsăm mâncaţi mai ales de cel care nu face asta cu toată delicateţea şi amabilitatea pe care le-am aştepta. Sfântul Ignaţiu din Antiohia, mergând la Roma pentru a muri acolo ca martir, scria: „Eu sunt grâul lui Cristos: eu să fiu măcinat de dinţii fiarelor, pentru a deveni pâine curată pentru Domnul”[8]. Fiecare dintre noi, dacă privim bine în jur, are astfel de dinţi ascuţiţi de fiare care îl macină: sunt critici, contraste, opoziţii ascunse sau vizibile, divergenţe de vederi cu acela care este în jurul nostru, diversităţi de caracter.

Să încercăm să ne imaginăm ce s-ar întâmpla dacă am celebra cu această participare personală Liturghia, dacă am spune cu adevărat toţi, în momentul consacrării, care cu glas tare, care în tăcere, după slujirea fiecăruia: „Luaţi, mâncaţi”. Un preot, un paroh şi, cu atât mai mult, un episcop, celebrează astfel Liturghia, apoi merge: se roagă, predică, spovedeşte, primeşte oameni, vizitează bolnavi, ascultă… Şi ziua sa este Euharistie. Un mare maestru spiritual francez, Pierre Olivaint (1816-1871), spunea: „Dimineaţa, la Liturghie, eu sunt preot şi Isus este victimă; de-a lungul zilei, Isus este preot şi eu sunt victimă”. Aşa îl imită un preot pe „bunul Păstor”, pentru că realmente îşi dă viaţa pentru oile sale.

Semnătura noastră pe dar

Aş vrea să rezum, cu ajutorul unui exemplu uman, ce se întâmplă în celebrarea euharistică. Să ne gândim la o familie numeroasă în care este un copil, primul născut, care îl admiră şi îl iubeşte peste măsură pe tatăl său. Pentru ziua sa de naştere vrea să-i dea un cadou preţios. Însă, înainte de a i-l prezenta, le cere, în secret, tuturor fraţilor şi surorilor să pună semnătura lor pe dar. Aşadar, acesta ajunge în mâinile tatălui ca semn al iubirii tuturor copiilor săi, fără deosebire, chiar dacă, în realitate, unul singur a plătit preţul cadoului.

Este ceea ce se întâmplă în jertfa euharistică. Isus îl admiră şi îl iubeşte nemărginit pe Tatăl ceresc. Lui vrea să-i ofere în fiecare zi, până la sfârşitul lumii, darul cel mai preţios care se poate imagina, cel al vieţii sale. La Liturghie, el invită pe toţii fraţii săi şi surorile sale să pună semnătura lor pe dar, aşa încât el ajunge la Dumnezeu Tatăl ca darul fără deosebire al tuturor copiilor săi, chiar dacă unul singur a plătit preţul acestui dar. Şi ce preţ!

Semnătura noastră sunt puţinele picături de apă care sunt amestecate cu vinul din potir. Ele nu sunt decât apă, dar amestecate în potir devin o unică băutură. Semnătura tuturor este Amin-ul solemn pe care-l rosteşte, sau îl cântă, adunarea la sfârşitul doxologiei: „Prin Cristos, cu Cristos şi în Cristos, ţie Dumnezeule, Tată Atotputernic, toată cinstea şi mărirea în toţi vecii vecilor. AMIN”.

Ştim însă că acela care a semnat un angajament are după aceea datoria de a onora propria semnătură. Asta înseamnă că, ieşind de la Liturghie, trebuie să facem şi noi din viaţa noastră un dar de iubire Tatălui şi fraţilor. Noi – repet – nu suntem chemaţi numai să celebrăm Euharistia, ci şi să devenim Euharistie. Dumnezeu să ne ajute să realizăm asta!

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Note:

[1] Ignaţiu din Antiohia, Scrisoare către creştinii din Magnezia, 10,3.

[2] J. Ratzinger – Benedetto XVI, Gesù di Nazaret, vol. II, LEV, Roma 2011, pag. 132-163; cf. L. Bouyer, Eucharistie. Théologie et spiritualità de la prière eucharistique, Desclée, Tournai 1966 (trad. ital. Eucaristia. Teologia e spiritualità della Preghiera eucaristica, LDC, Torino 1983).

[3] Augustin, Confesiuni, X, 43.

[4] R. Girard, Des choses cachées depuis la fondation du monde, Grasset, Paris, 1978.

[5] Augustin, De civitate Dei, X, 6.

[6] În Diario spirituale di una madre di famiglia, îngrijit de M.-M. Philipon, Roma, Città Nuova, 1985, p. 117.

[7] Lumen gentium, 10-11.

[8] Ignaţiu din Antiohia, Scrisoare către creştinii din Roma, 4,1.

A doua predic� de Postul Mare 2022 a card. Raniero Cantalamessa: Lua�i,

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile cerute sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.