| Catehezele papei Benedict al XVI-lea despre sfântul Paul (Pavel) Papa încheie ciclul de cateheze despre figura sfântului Paul şi despre gândirea paulină Miercuri, 4 februarie 2009 Sfântul Paul (20) Mare speranţă pentru ecumenism Iubiţi fraţi şi surori, Seria catehezelor noastre despre figura sfântului Paul a ajuns la încheierea ei: vrem să vorbim astăzi despre sfârşitul vieţii sale pământeşti. Tradiţia creştină antică dă mărturie în mod unanim că moartea lui Paul a avut loc ca urmare a martiriului îndurat aici la Roma. Scrierile din Noul Testament nu ne prezintă acest fapt. Faptele Apostolilor termină relatarea făcând aluzie la starea de întemniţare a apostolului, care, totuşi, putea să-i primească pe toţi cei care mergeau la el (cf. Fap 28,30-31). Numai în a doua Scrisoare către Timotei găsim aceste cuvinte prevestitoare ale lui: „Eu de acum sunt oferit ca jertfă şi timpul plecării mele a sosit” (2Tim 4,6; cf. Fil 2,17) [N.t.: a se vedea notele b şi c din traducerea Noului Testament, Editura Sapientia, Iaşi 2002, pag. 493)]. Sunt folosite aici două imagini, cea cultuală a sacrificiului, pe care o folosise deja în Scrisoarea către Filipeni interpretând martiriul ca parte a sacrificiului lui Cristos, şi cea marinărească a dezlegării corabiei şi a ridicării pânzelor: două imagini care împreună fac aluzie în mod discret la evenimentul morţii, şi încă al unei morţi sângeroase.Prima mărturie explicită cu privire la moartea sfântului Paul ne vine din jumătatea anilor 90 din secolul I, deci la mai puţin de trei decenii după moartea sa efectivă. E vorba mai precis despre Scrisoarea pe care Biserica din Roma, cu episcopul său Clement I, a scris-o Bisericii din Corint. În acel text epistolar este invitaţia de a ţine în faţa ochilor exemplul apostolilor şi, imediat după ce a menţionat martiriul lui Petru, se citeşte astfel: „Din cauza geloziei şi a discordiei Paul a fost obligat să ne arate cum se obţine răsplata răbdării. Arestat de şapte ori, exilat, bătut cu pietre, a fost mesagerul lui Cristos în orient şi în occident, şi datorită credinţei sale a dobândit o glorie curată. După ce a predicat lumii întregi dreptatea şi după ce a ajuns până la capătul occidentului, a îndurat martiriul în faţa guvernanţilor; astfel a plecat din această lume şi a ajuns în locul sfânt, devenit cu asta cel mai mare model de răbdare” (1Clem 5,2). Răbdarea despre care vorbeşte este expresie a comuniunii sale cu pătimirea lui Cristos, a generozităţii şi statorniciei cu care a acceptat drumul lung de suferinţă, aşa încât să poată spune: „Eu port în trupul meu semnele [stigmatele] lui Isus” (Gal 6,17). Am auzit în textul sfântului Clement că Paul ar fi ajuns până la „capătul occidentului”. Se discută dacă asta ar fi o aluzie la o călătorie în Spania pe care sfântul Paul ar fi făcut-o. Nu există certitudine despre asta, dar este adevărat că sfântul Paul în Scrisoarea către Romani exprimă intenţia sa de a merge în Spania (cf. Rom 15,24).În schimb, este foarte interesant în scrisoarea lui Clement succesiunea celor două nume a lui Petru şi a lui Paul, chiar dacă ele vor fi inversate în mărturia lui Eusebiu din Cezareea din secolul al IV-lea, care vorbind despre împăratul Nero va scrie: „În timpul domniei sale, Paul a fost decapitat chiar la Roma şi Petru a fost răstignit acolo. Relatarea este confirmată de numele lui Petru şi a lui Paul, care este păstrat şi astăzi pe mormintele lor în acel oraş” (Hist. eccl. 2,25,5). Eusebiu continuă apoi prezentând declaraţia antecedentă a unui preot roman cu numele Gaius, care provine de la începuturile secolului al II-lea: „Eu pot să-ţi arăt trofeele apostolilor: dacă vei merge în Vatican sau pe Via Ostiense, acolo vei găsi trofeele întemeietorilor Bisericii” (ibid. 2,25,6-7). „Trofeele” sunt monumentele funerare şi e vorba chiar de mormintele lui Petru şi al lui Paul, pe care şi astăzi noi le venerăm după două mii de ani în aceleaşi locuri: fie aici în Vatican în ceea ce-l priveşte pe Petru, fie în bazilica sfântului Paul din afara zidurilor pe Via Ostiense în ceea ce-l priveşte pe apostolul neamurilor.Este interesat ne a spune că cei doi mari apostoli sunt menţionaţi împreună. Chiar dacă nici un izvor antic nu vorbeşte despre o slujire contemporană a lor la Roma, conştiinţa creştină ulterioară, pe baza înmormântării lor comune în capitala imperiului, îi va asocia şi ca întemeietori ai Bisericii din Roma. De fapt, aşa se citeşte în Irineu din Lyon: „Pentru că ar fi prea lung să prezentăm succesiunile tuturor Bisericilor, vom lua Biserica cea mai mare şi cea mai veche şi cunoscută de noi toţi, Biserica întemeiată şi stabilită la Roma de cei doi preaglorioşi apostoli Petru şi Paul” (Adv. haer. 3,3,2). Însă să lăsăm deoparte acum figura lui Petru şi să ne concentrăm asupra figurii lui Paul. Martiriul său este relatat pentru prima dată de Faptele lui Paul, scrise pe la sfârşitul secolului al II-lea. Ele prezintă că Nero l-a condamnat la moarte prin decapitare, realizată imediat după aceea (cf. 9,5). Data morţii variază deja în izvoarele antice, care o pun între persecuţia dezlănţuită de Nero însuşi după incendierea Romei în iulie 64 şi ultimul an al domniei sale, adică anul 68 (cf. Ieronim, De viris ill., 5,8). Calculul depinde mult de cronologia sosirii lui Paul la Roma, o discuţie în care nu putem intra aici. Tradiţii care au urmat vor preciza alte două elemente. Unul, cel mai legendar, este că martiriul a avut loc la Acquae Salviae, pe Via Laurentina, cu o triplă săritură a capului, provocând fiecare dintre ele ieşirea unui izvor de apă, motiv pentru care locul a fost numit până astăzi „Trei fântâni” (Faptele lui Petru şi Paul de Pseudo Marcel, din secolul al V-lea). Celălalt, în consonanţă cu mărturia antică, menţionată deja, a preotului Gaius, este că înmormântarea sa a avut loc nu numai „în afara oraşului… la a doua milă pe Via Ostiense”, dar mai precis „în ferma Lucinei”, care era o matroană creştină (Pătimirea lui Paul de Pseudo Abdia, din secolul al VI-lea). Aici, în secolul al IV-lea, împăratul Constantin a ridicat o primă biserică, apoi mărită mult între secolele IV şi V de împăraţii Valentinian al II-lea, Teodosiu şi Arcadiu. După incendiul din anul 1800, a fost ridicată aici actuala bazilică a sfântului Paul din afara zidurilor.În orice caz, figura sfântului Paul domină cu mult dincolo de viaţa sa pământească şi de moartea sa; de fapt, el a lăsat o moştenire spirituală extraordinară. Şi el, ca adevărat discipol al lui Isus, a devenit semn de contradicţie. În timp ce printre aşa-numiţii „ebioniţi” – un curent iudeo-creştin – era considerat ca apostat de la legea mozaică, deja în cartea Faptele Apostolilor apare o mare veneraţie faţă de apostolul Paul. Aş vrea să fac abstracţie acum de literatura apocrifă, cum sunt Faptele lui Paul şi Tecla şi un epistolar apocrif dintre apostolul Paul şi filozoful Seneca. Important este să constatăm mai ales că foarte repede scrisorile sfântului Paul intră în liturgie, unde structura profet-apostol-evanghelie este determinantă pentru forma liturgiei cuvântului. Astfel, graţie acestei „prezenţe” în liturgia Bisericii, gândirea apostolului devine imediat hrană spirituală a credincioşilor din toate timpurile.Este clar că părinţii Bisericii şi apoi toţi teologii s-au hrănit din scrisorile sfântului Paul şi din spiritualitatea sa. El a rămas astfel de-a lungul secolelor, până astăzi, adevăratul învăţător şi apostol al neamurilor. Primul comentariu patristic, care a ajuns la noi, despre o scriere din Noul Testament este cel al marelui teolog alexandrin Origene, care comentează Scrisoarea lui Paul către Romani. Din păcate, acest comentariu este păstrat numai în parte. Sfântul Ioan Gură de Aur, în afară de a comenta scrisorile sale, a scris despre el şapte Panegirice memorabile. Sfântul Augustin îi va datora lui pasul decisiv al convertirii sale, şi la Paul se va întoarce în timpul întregii sale vieţi. Din acest dialog permanent cu apostolul derivă marea sa teologie catolică şi chiar pentru cea protestantă din toate timpurile. Sfântul Toma de Aquino ne-a lăsat un frumos comentariu la scrisorile pauline, care reprezintă rodul cel mai matur al exegezei medievale. O adevărată cotitură a avut loc în secolul al XVI-lea cu reforma protestantă. Momentul decisiv în viaţa lui Luther a fost aşa-numitul „Turmerlebnis” (1517) în care într-o clipă el a găsit o nouă interpretare a doctrinei pauline a justificării. O interpretare care l-a eliberat de scrupulele şi de neliniştile vieţii sale precedente şi i-a dat o nouă, radicală încredere în bunătatea lui Dumnezeu care iartă totul fără condiţie. Din acel moment Luther a identificat legalismul iudeo-creştin, condamnat de apostol, cu ordinea de viaţă a Bisericii catolice. Şi atunci Biserica i-a apărut ca expresie a sclaviei legii căreia i-a opus libertatea evangheliei. Conciliul Tridentin (1545-1563) a interpretat în mod profund chestiunea justificării şi a găsit în linia întregii tradiţii catolice sinteza dintre lege şi evanghelie, în conformitate cu mesajul Sfintei Scripturi citită în totalitatea şi unitatea sa.Secolul al XIX-lea, adunând moştenirea cea mai bună a Iluminismului, a cunoscut o nouă reînviere a paulinismului acum mai ales pe planul muncii ştiinţifice desfăşurată de interpretarea istorico-critică a Sfintei Scripturi. Aici facem abstracţie de faptul că şi în acel secol, apoi şi în secolul al douăzecilea, a apărut o adevărată denigrare a sfântului Paul. Mă gândesc mai ales la Nietzsche care lua în râs teologia umilinţei a sfântului Paul, opunându-i teologia sa a omului tare şi puternic. Însă să facem abstracţie de asta şi să vedem curentul esenţial al noii interpretări ştiinţifice a Sfintei Scripturi şi al noului paulinism din acest secol. Aici a fost subliniat mai ales ca şi central în gândirea paulină conceptul de libertate: în el s-a văzut inima gândirii pauline, aşa cum de altfel intuise deja Luther. Însă acum conceptul de libertate era reinterpretat în contextul liberalismului modern. Şi apoi este subliniată puternic diferenţierea dintre vestirea sfântului Paul şi vestirea lui Isus. Şi sfântul Paul apare aproape ca un nou întemeietor al creştinismului. Este adevărat că în sfântul Paul centralitatea împărăţiei lui Dumnezeu, determinantă pentru vestirea lui Isus, este transformată în centralitatea cristologiei, al cărei punct determinant este misterul pascal. Şi din misterul pascal rezultă sacramentele Botezului şi Euharistiei, ca prezenţă permanentă a acestui mister, din care creşte trupul lui Cristos, se construieşte Biserica. Dar aş spune, fără a intra acum în detalii, că tocmai în noua centralitate a cristologiei şi a misterului pascal se realizează împărăţia lui Dumnezeu, devine concretă, prezentă, activă vestirea autentică a lui Isus. Am văzut în catehezele precedente că tocmai această noutate paulină este fidelitatea cea mai profundă faţă de vestirea lui Isus. În progresul exegezei, mai ales în ultimii două sute de ani, cresc şi convergenţele între exegeza catolică şi exegeza protestantă realizând astfel un important consens chiar în punctul care a fost la originea celei mai mari disensiuni istorice. Deci o mare speranţă pentru cauza ecumenismului, atât de centrală pentru Conciliul al II-lea din Vatican.Pe scurt, aş vrea la sfârşit să mai amintesc de diferitele mişcări religioase, apărute în perioada modernă în interiorul Bisericii catolice, care fac referinţă la numele sfântului Paul. Aşa s-a întâmplat în secolul al XVI-lea cu „Congregaţia sfântului Paul” numită a Barnabiţilor, în secolul al XIX-lea cu „Misionarii sfântului Paul” sau „Pauliştii”, şi în secolul al XX-lea cu poliedrica „Familie Paulină” întemeiată de fericitul Giacomo Alberione, ca să nu mai vorbim despre Institutul Secular al „Societăţii sfântului Paul”. În substanţă, rămâne luminoasă în faţa noastră figura unui apostol şi a unui gânditor creştin extrem de fecund şi profund, de care dacă se apropie cineva poate să scoată mult profit. Într-unul din panegiricele sale, sfântul Ioan Gură de Aur a instaurat o asemănare originală între Paul şi Noe, exprimându-se astfel: „Paul nu a pus împreună bârne pentru a fabrica o arcă; mai degrabă, în loc să unească tablele de lemn, a compus scrisorile şi astfel a smuls din mijlocul valurilor, nu doi, trei sau cinci membri ai familiei sale, ci întreaga ecumene care era pe punctul de a pieri” (Paneg. 1,5). Tocmai asta poate încă şi întotdeauna să facă apostolul Paul. A ne inspira din el, atât din exemplul său apostolic cât şi din învăţătura sa, va fi deci un stimulent, dacă nu o garanţie, pentru consolidarea identităţii creştine a fiecăruia dintre noi şi pentru întinerirea întregii Biserici. Traducere de pr. Mihai Pătraşcu ERCIS Ro Magisteriu |
Blog de albina 