Évangile de Jésus Christ selon saint Luc 19,1-10. En ce temps-là, entré dans la ville de Jéricho, Jésus la traversait.Or, il y avait un homme du nom de Zachée ; il était le chef des collecteurs d’impôts, et c’était quelqu’un de riche.Il cherchait à voir qui était Jésus, mais il ne le pouvait pas à cause de […]
Homélie pour le 31e Dimanche – C — Blogue du Moine ruminant
Mulți îl caută pe Dumnezeu. Unii îl întâlnesc. Puțini îl ascultă. Dacă ne credem mai buni decât alții, nu l-am întâlnit și nici ascultat. Să-l căutăm pe drumul smereniei! Domnul ne așteaptă acolo.(Cf. Lc 18,9-14)
33. Căutare — Prea târziu te-am iubit…
de + Bernard Ducruet
Adolescenţa este o perioadă a vieţii în care ispitele se înmulţesc. Se vorbeşte, adeseori, de criză. În mod normal, ieşirea din copilărie ar trebui să se petreacă prin ascultarea încrezătoare de cuvântul autorităţii, cuvânt al cărui rol este să ajute copilul să crească, să iasă din orizontul său îngust, eliberându-se treptat de narcisismul original, deschizându-se prezenţei “Celuilalt” – prezenţei Dumnezeu dar şi a celorlalţi oameni – spre a deveni treptat o persoană conştientă de răspunderile sale.
Ascultarea zideşte o personalitate ce poate fi cu atât mai puternică, rămânând smerită, cu cât omul a fost mai bine susţinut în vremea copilăriei, mai solid ancorat în identitatea sa; şi cu cât a putut trăi mai deplin ieşirea din copilărie, ascultând de ordinul autorităţii exprimat de porunca biblică: “Ieşi din ţara ta şi dintre rudele tale… fără a spera într-o întoarcere”. Porunca ce educă persoana, “scoţând-o” din sine, ( nota trad.: care o “educă” în sens etimologic, cuvântul latin “ex-ducere” desemnând o ducere în afară, o ieşire) va putea fi însoţită uneori de manifestarea puterii, însă un climat de alianţă şi de prietenie trebuie păstrat totdeauna, în aşa fel încât autoritatea să refuze să se exercite prin umilire şi strivire.
Din nefericire, ispita îl împinge de multe ori pe adolescent să încerce să-şi dobândească singur autonomia. Uneori, pentru a fugi de o autoritate tiranică; alteori, fiindcă simte lipsa unei autorităţi paterne; şi, în alte cazuri, pentru că nu a avut parte, în copilărie, de un mediu educativ ori de o mamă adevărată. Personalitatea tânărului este atunci inconsistentă şi el va încerca să se autoafirme, pentru a se simţi mai în siguranţă.
Adolescentul devine conştient de diferenţe. Începe să simtă că devine el însuşi în raport cu mediul său. Încearcă să reprime elanul fuzional ce-l identifică cu acesta. Va încerca, mai mult ori mai puţin stângaci, să se distanţeze, rupând legăturile cu familia, cu părinţii, cu educaţia, cultura, comunitatea sa. Contestă şi se opune. Dar caută totodată şi să se afirme, şi să se situeze în mod diferit. Uneori, împreună cu alti adolescenţi, îsi remodelează universul personal, cultural, afirmându-şi întotdeauna individualitatea proprie, tot ce îl singularizează.
Remodelarea universului propriu înseamnă de fapt pentru adolescent o cucerire a identităţii pe care vrea să şi-o dea, şi o face încercând să lupte, să domine, să cucerească… Respinge ocrotirea mamei, însă caută şi să-i placă. Îşi respinge familia, însă ar vrea să devină centrul ei. Oricum, încă nu a ieşit din “de sub fusta mamei”. Îşi priveşte familia, comunitatea familială sau religioasă ca pe un piedestal al propriei puneri în valoare. Familia i se pare că trebuie să fie în serviciul lui, iar comunitatea nu o apreciază decât în funcţie de ce-i poate oferi. Totul trebuie să contribuie la afirmarea lui, a singularităţii lui, a individualităţii proprii, pe care şi-o simte slabă.
În raport cu Biserica, credinciosul aflat încă în adolescenţă ia uneori o atitudine de contestare, căci se doreşte autonom şi pretinde să se desprindă de vatra părintească pe care aceasta o reprezintă, dar totodată el aşteaptă de la ea responsabilităţi noi, care să-l pună în valoare.
Cum se va situa adolescentul în raport cu tatăl, cu autoritatea, cu o altă persoană? Comportamentul său va fi dublu. La început, el va cere să fie pus în valoare, să fie lăsat să-şi afirme personalitatea : nu mai e copil ! Funcţia de a-l scoate din relaţia “fuzională” cu mama şi cu mediul familial îi revine, cum am văzut, tatălui. Autoritatea acestuia trebuie să-l educe pe adolescent, să-l conducă dincolo de eul lui şi de narcisismul firesc.
Însă, în acelaşi timp, adolescentul poate refuza să iasă din copilărie, de unde intrarea în conflict cu o autoritate care, după părerea lui, îl privează de binefacerile comuniunii fuzionale; în sfârşit, în cazul în care tânărul doreşte să-şi cucerească singur autonomia, comportamentul lui poate deveni pervers; el poate pândi fiecare mică greşeală a celor care reprezintă autoritatea, ca să ocupe locul de unde i se pare că se exercită puterea asupra obştii, sau va încerca să-şi domine mama, luând locul tatălui.
Există aşadar un joc foarte subtil în adolescenţa care încă nu ştie cum să se situeze faţă de autoritate, pe care tânărul îl exploatează uneori, pentru a se “da mare” în ochii grupului, până în ziua în care va putea profita de o slăbiciune pentru ca să ocupe poziţia de şef.
Vedem adesea un asemenea mic joc şi pe scena politică, sau în cadrul comediei umane, în saloane, pe ecrane, unde putem urmări cum oamenii se luptă între ei, caută să seducă opinia publică, să ia locul vedetei slăbite, să cucerească şi să domine prin orice mijloace.
Toate aceste comportamente care urmăresc o autonomie dominatoare şi iluzorie duc la rezultatul că persoana pierde calea acelui “exod” ce ar fi făcut-o să iasă definitiv din coconul familial, alegând calea unei ascultări libere de o altă persoană, care o interpelează şi o face responsabilă. Căci secretul propriei sale maturităţi se află în mâinile altcuiva.
de + Bernard Ducruet
Înainte de a vedea ce reprezintă ascultarea întru credinţă, cea care face cu adevărat din noi fii ai lui Dumnezeu, va trebui să eliberăm noţiunea de ascultare de tot ce parazitează ori falsifică relaţia noastră cu autoritatea, fie aceasta autoritatea părinţilor nostri, a superiorilor, ori a lui Dumnezeu.
Confundăm adesea ascultarea cu un tip de relaţie pe care am cunoscut-o cu toţi la începuturile existenţei noastre, şi anume cea dintre copil şi mama sa, restul familiei, apoi mediul în care se formează individualitatea.
La începutul vieţii, copilul este una cu mama, de care îl leagă strâns mirosul, căldura, tot ce ţine de trup. Într-un prim timp, legătura aceasta strânsă este necesară, dar ea nu poate dura. Dorinţa bebeluşului nu cunoaşte limite. Avem de-a face cu un mic tiran impulsiv şi avid. Dacă nu capătă sânul mamei ori biberonul la anumite ore, strigă şi plânge până ce primeşte ce-i trebuie. El încă nu are habar nici de ce înseamnă să aştepţi, nici de ce înseamnă să împarţi cu alţii. Mama este toată a lui. Nu i se refuză nimic.
Creşterea trece însă prin inevitabilele frustrări care îl vor ajuta pe copil să se deschidă spre lucruri noi, şi să-şi dorească şi alte satisfacţii decât cele imediate – constând în potolirea foamei, în astâmpărarea setei, în bucuria de a se afla la căldură în braţele mamei. Tatăl este cel căruia îi revine rolul de a pune limite relaţiei fuzionale dintre mamă şi sugar. Prin simplul fapt că îl ia în braţe, tatăl îi arată copilului că nu e singur pe lume cu mama sa, că mai există şi alţii. Crescând, copilul învaţă să aştepte, să-şi împartă comorile, apoi să se supună condiţiilor existenţei, să renunţe la satisfactiile exclusive şi imediate, să ţină seama şi de cei din jur.
Autoritatea tatălui începe prin a-l scoate pe copil din acel “totul pentru mine, imediat” al începuturilor, pentru a-l conduce la o conştientizare a faptului că mai există şi alţii. Cu toate acestea, unii oameni păstrează şi ca adulţi un comportament infantil caracterizat prin refuzul oricărei frustrări, prin egocentrism, raportarea la sine a tot si a toate, ceea ce conduce la alergie în faţa oricărei autorităţi punând stavile relaţiei de tip “fuzional”. Refuză să ascultăm şi să auzim ceea ce ne displace.
De aceea avem nevoie, de-a lungul întregii noastre vieţi, să fim educaţi în sensul trecerii de la relaţia fuzională cu cei din jur la o adevărată relaţie de alteritate. Nu devenim “cineva “ decât atunci când ne ajungem să ne simţim răspunzători faţă de alte persoane.
Desigur, vom avea încă nevoie mult timp de un mediu care să ne susţină. Pentru a ne dobândi individualitatea şi identitatea, am avut nevoie de părinţi, de familie, de un loc al nostru, de apartenenţa la o comunitate omenească. Identitatea noastră îşi are rădăcinile în toate acestea. Prin cultură, prin şcoală, individualitatea se întăreşte, se maturizează, este educată; atât conformismul, admiraţia, mimetismul, cât şi moda, pildele şi idealurile conlucrează la această educaţie. Toate acestea ţin însă de începuturi. O parte din noi, aflată încă în copilărie, are nevoie să crească, depăşind copilăria, pentru ca să fie posibilă adevărata relaţie cu alţii, proprie persoanei mature.
Lasă-ţi ţara, neamul şi casa părintelui tău, i se cere lui Avraam.
O parte din noi se va identifica în continuare cu părinţii, neamul, comunitatea, uneori cu un prieten admirat, cu un superior, sau cu o anumită condiţie de viaţă. Identificarea este proprie copilului, viaţa lui psihică începe prin identificare. Copilul îşi admiră mama, o imită, îi urmează exemplul, este modelat prin adaptarea la o anumită ambianţă, la anumite ritmuri ; relaţia fuzională, care îi evită confruntarea cu ceilalţi, îi prieşte si o caută. El nu este încă în stare să se situeze faţă cu alţii, şi urmează să descopere asemănările şi diferenţele dintre aceştia şi el însuşi.
Prezenţa tatălui, manifestată prin autoritatea, prin îndemnurile lui, îl va ajuta pe copil să iasă din coconul familial şi să devină conştient de mediul în care trăieşte şi de faptul că mai există şi alţi oameni; iar acest fapt îl situează altfel în lumea pe care începe s-o descopere. Prezenţa tatălui ca autoritate, cuvântul lui trezesc conştiinţa copilului, îi lărgesc orizontul către existenţa celorlalţi. Însă, într-un prim timp, copilul percepe în tată pe cineva care îl desparte de mamă, împiedicând relaţia sa fuzională cu ea. Cuvântul şi autoritatea tatălui îi vor părea o ameninţare, ceva menit să-l scoată din ambianţa caldă cu care era obişnuit, şi la care încă mai aspiră.
Ascultarea religioasă poate rămâne foarte infantilă. Anumiţi oameni se vor “identifica” mai ales cu trecutul lor, cu educaţia lor religioasă, alţii, mai mult cu obştea (parohială, religioasă, călugărească), alţii tind să fie una cu preotul (abatele, maestrul novicilor). Cel credincios se mai poate “identifica” cu ambianţa religioasă a ceremoniilor, cu diferite reguli sau legi. Toate au fost necesare cândva pentru a educa în noi omul religios, creştinul, monahul.
Pentru a ajunge la ascultarea autentică, creştinul trebuie să treacă printr-un soi de ruptură, renunţând la procesul de identificare despre care am pomenit, care este un parazit al ascultării teologale. Ruptura aceasta poate constitui pentru omul credincios o adevărată încercare, atunci când ea trece printr-o relativizare a tot ce a învăţat şi a deprins mai devreme; adevărul este însă că exact în acest punct poate el începe să intre în adevărata economie a credinţei. Încet-încet, creştinul va învăţa să se detaşeze de anumite lucruri care l-au ajutat cândva, care l-au educat şi i-au configurat credinţa prin mecanismele imitaţiei sau identificării – toate lucruri care şi-au avut rostul lor pentru un timp. Dar vine un moment în care, descătuşat de toate acestea, el va deveni conştient de originea sa spirituală, de capacitatea sa de a intra într-o relaţie liberă şi personală cu Dumnezeu, aşa încât să se poată angaja pe calea ascultării încrezătoare, pentru a face voia Domnului. Şi atunci se leagă o nouă relaţie cu Dumnezeu, cea a credinţei pline de încredere şi de dragoste.
De acum înainte, sub privirea lui Dumnezeu – privire eliberatoare, nu alienantă – creştinul alege în toată libertatea să asculte din dragoste, supunându-se evenimentelor, condiţiilor de viaţă date, persoanelor care îi sunt superiori legitimi, obiceiurilor comunităţii sale şi structurilor care îi fixează apartenenţa la societate.
Din păcate, ce aşteaptă un “eu-încă-în-pruncie “ de la autoritate nu este ca aceasta să-l ajute să ajungă un om liber şi matur ; dimpotrivă, el doreşte să fie în continuare ocrotit, “securizat”, vrea ca nimic să nu se schimbe în reperele lui, visează să fie lăsat în ambianţa cu care s-a obişnuit. Statului i se cere să garanteze siguranţa sub toate formele posibile : sociale, juridice, legislative, culturale, etc. Bisericii i se cere păstrarea unor repere, a unor certitudini, se aşteaptă de la ea să dea legi foarte concrete, altfel spus, să fie Biserica-Mamă.
Desigur, primul lucru pe care se cuvine să-l facă autoritatea este să ocrotească mediul familial în care se dezvoltă copilul mic. El are nevoie să fie ca “sub aripile unei cloşti”, o ambianţă călduroasă îi este imperios necesară. Însă printre menirile autorităţii este şi aceea de a ne ajuta să ne maturizăm, desprinzându-ne de narcisismul începuturilor, pentru a deveni capabili de a intra, liber, într-o relaţie de la persoană la persoană.
Libertatea unei persoane adulte vine de la desprinderea ei din toate condiţionările în care îşi are rădăcinile individualitatea sa, pentru a ajunge la o capacitate de relaţie din ce în ce mai universală.
Dar de îndată ce suntem fi împinşi de catre autoritate să ne depăşim limitele, să ieşim din făgaşurile obişnuite, din orizonturile familiare, vom avea tendinţa de a ne închide, de a refuza un mesaj care tulbură, de a ne revolta împotriva autorităţii, aidoma unui copil răsfăţat.
Aşa s-au petrecut lucrurile la începuturile umanităţii. Când le-a dat primilor oameni, în paradis, porunca : “nu vei mânca din copacul ştiinţei fericirii şi a nenorocirii”, Dumnezeu s-a arătat ca Cel-cu-totul-Altcineva, Cel-fără-de-asemănare. Dumnezeu îl îndeamnă pe omul începuturilor, aflat încă în ambianţa călduroasă a paradisului, să intre într-o relaţie de ascultare plină de încredere, în care să-i fie recunoscută divinităţii suprema ei alteritate; acesta este totodată un îndemn la ieşirea din sine, la autodepăşire.
Este vorba de fapt de o poruncă ce-i pune în mână omului cheia propriei dezvoltări. Pentru a se deosebi de animalele care mănâncă orice iarbă şi orice frunză, omul urmează să descopere că lui nu-i este îngăduit a mânca totul. Dorinţa urmează să-i fie educată. Pentru a evolua, ajungând până la asemănarea cu Dumnezeu, după al Cărui chip a fost modelat, omul trebuie să renunţe la a pune mâna pe Înţelepciune, şi la a o consuma aşa cum face cu toate roadele grădinii Edenului. Ce are de făcut în schimb, este să primească de la Dumnezeu înţelepciunea prin care va deosebi răul de bine, şi care este chiar înţelepciunea dragostei. Nu îi este îngăduit să o cucerească singur, şi nici s-o consume. Dumnezeu îi dă omului pe care vrea să-l scoată din pruncie o poruncă ziditoare : “ omul nu se hrăneşte doar cu pâine, ci şi cu Cuvântul lui Dumnezeu”.
Relaţia omului cu Dumnezeu, prin supunerea la tot ce aduce Cuvântul Lui, trebuie să ajungă o adevărată hrană, să constituie o legătură interpersonală vitală, în care să fie respectate toate diferenţele. O asemenea relaţie nu se poate cuceri, ci urmează să fie primită ca un dar, într-o ascultare reciprocă. Primind Cuvântul Aceluia care este fără asemănare, omul îsi va descoperi esenţa personalităţii, identitatea sa de fiu al lui Dumnezeu.
Păstrarea legăturii cu obârşia divină, recunoscută prin ascultarea de Cuvântul lui Dumnezeu, este singurul lucru care-l poate ajuta pe om să se cunoască cu adevărat, în identitatea sa personală. Numai o viaţă de cunoaştere şi de dragoste de fiu îi poate revela omului, prin chiar actul autodepăşirii cerute de ascultare, faptul că există în fiinţa sa dinamismul unei “imago Dei” care îl meneşte unei asemănări tot mai depline cu Dumnezeu şi unei comuniuni tot mai strânse întru dragoste.
Este ceea ce exprimă Isus atunci când le zice ucenicilor :
Dacă păziţi poruncile Mele, veţi rămâne întru iubirea Mea, după cum şi Eu am păzit poruncile Tatălui meu şi rămân întru iubirea Lui. (Ioan 15,10)
Diavolul a pervertit total noţiunea de ascultare – acea ascultare ce conduce la dezvoltarea persoanei într-o respectare a alterităţii mergând până la realizarea comuniunii interpersonale. “Veţi fi ca nişte dumnezei”, îi spune el Evei. Dar noţiunea unui Dumnezeu care este Dragoste îi este cu totul şi cu totul străină. Pentru diavol, esenţa divinităţii este faptul de a domina prin ştiinţă: “veţi cunoaşte binele şi răul”, altfel spus, veţi fi chiar sursa înţelepciunii prin care veţi ajunge să stăpâniţi lumea. “Nimeni nu va fi deasupra voastră”, iată sugestia diavolului. Iar mijlocul de a cuceri înţelepciunea, le sugerează el în continuare primilor oameni, este neascultarea poruncii lui Dumnezeu. Roada copacului interzis nefiind, după ispititor, altceva decât un talisman magic de care, din gelozie, Dumnezeu ar vrea să-i lipsească pe oameni, fiindcă secretul puterii şi stăpânirii Lui acolo ar sta.
Răul a intrat astfel în lume prin cuplul dominare-supunere, complex care va înlănţui de acum înainte toate relaţiile, inclusiv dragostea dintre soţi.
De aici înainte, diavolul va sufla neîncetat asupra tuturor patimilor omeneşti, dorind să falsifice orice relaţie; el este cel care le inspiră unora temeri servile înaintea autorităţii; el este cel care le dă altora gustul de a domina prin ştiinţă, avere şi putere; el este cel care, în fine, insuflă oricui dorinţa de a nu depinde decât de sine. La obârşia unor asemenea comportamente se află întotdeauna o imagine falsificată a lui Dumnezeu, prezentat ca un despot gelos, de care omul ar avea tot dreptul să încerce să scape, pentru a fi singur stăpân al propriei vieţi, scutit de răspunderi faţă de ceilalţi. “Veţi fi ca nişte dumnezei” hotărând, singuri, ce este bun şi ce este rău pentru voi, fără referire la alţii.
Va urma
Sainte Thérèse d’Avila
Vierge et Docteur de l’Église
(1515-1582)
Thérèse (nom complet : Teresa Sánchez de Cepeda Avila Y Ahumada) naît à Avila (85 km à nord-ouest de Madrid, le 28 mars 1515, de parents nobles et chrétiens.
Dès l’âge le plus tendre, un fait révéla ce qu’elle devait être un jour. Parmi ses frères, il y en avait un qu’elle aimait plus que les autres ; ils se réunissaient pour lire ensemble la vie des saints : « Quoi ! lui dit-elle, les martyrs verront Dieu toujours, toujours ! Allons, mon frère, chez les cruels Maures, et soyons martyrs nous aussi, pour aller au ciel. » Et, joignant les actes aux paroles, elle emmenait son petit frère Rodrigue ; ils avaient fait une demi-lieue, quand on les ramena au foyer paternel.
Elle avait dès lors une grande dévotion à la Sainte Vierge. Chaque jour elle récitait le rosaire. Ayant perdu sa mère, à l’âge de douze ans, elle alla se jeter en pleurant aux pieds d’une statue de Marie et la supplia de l’accepter pour sa fille, promettant de la regarder toujours comme sa Mère.
Cependant sa ferveur eut un moment d’arrêt. De vaines lectures, la société d’une jeune parente mondaine, refroidirent son âme sans toutefois que le péché mortel la ternît jamais. Mais ce relâchement fut court, et, une vive lumière divine inondant son âme, elle résolut de quitter le monde. Elle en éprouva un grand déchirement de cœur ; mais Dieu, pour l’encourager, lui montra un jour la place qu’elle eût occupée en enfer, si elle s’était attachée au monde.
Elle devint la réformatrice de l’Ordre du Carmel et fut accompagnée de saint Jean de la Croix.
Un séraphin vint un jour la percer du dard enflammé de l’amour divin : Jésus la prit pour épouse. Ses révélations, ses écrits, ses miracles, ses œuvres, ses vertus, tout est sublime à la même hauteur.
Elle a notamment rédigé à la demande de ses supérieures : Le Château intérieur, Le Chemin de la perfection, Les Exclamations, Les Fondations.
En 1582, après avoir fondé le carmel de Burgos et tandis qu’elle est en train d’effectuer son voyage de retour à Avila, elle meurt la nuit du 15 octobre à Alba de Tormes, en répétant humblement ces deux phrases : « À la fin, je meurs en fille de l’Église » et « L’heure est à présent venue, mon Époux, que nous nous voyions ». Une existence passée en Espagne, mais consacrée à l’Église tout entière.
Thérèse d’Avila a été béatifiée par le pape Paul V (Camillo Borghese, 1605-1621) en 1614 et canonisée le 12 mars 1622 par Grégoire XV (Alessandro Ludovisi, 1621-1623) ; elle est proclamée « Docteur de l’Église » par le pape saint Paul VI (Giovanni Battista Montini, 1963-1978) en 1970.
Pour approfondir, lire la Catéchèse du pape Benoît XVI :
>>> Sainte Thérèse d’Avila
[Allemand, Anglais, Croate, Espagnol, Français, Italien, Portugais]
Pour lire ou télécharger les Œuvres :
>>> Autobiographie (écrite par elle-même)
>>> Le chemin de la perfection
>>> Le Château Intérieur
Astazi 15 octombrie Biserica catolica celebreaza memoria sfintei Teresa de Avila.
One of Teresa’s most famous teachings is a poem known as “Teresa’s Bookmark” that was found in her own prayer book after her death:
Let nothing disturb you.
Let nothing upset you.
Everything changes.
God alone is unchanging.
With patience all things are possible.
Whoever has God lacks nothing.
God alone is enough. [2]
I hope Teresa’s words will bring you some comfort in this challenging time.
Évangile de Jésus Christ selon saint Luc 17, 11-19
En ce temps-là,
Jésus, marchant vers Jérusalem,
traversait la région située entre la Samarie et la Galilée.
Comme il entrait dans un village,
dix lépreux vinrent à sa rencontre.
Ils s’arrêtèrent à distance
et lui crièrent:
«Jésus, maître,
prends pitié de nous.»
À cette vue, Jésus leur dit:
«Allez vous montrer aux prêtres.»
En cours de route, ils furent purifiés.
L’un d’eux, voyant qu’il était guéri,
revint sur ses pas, en glorifiant Dieu à pleine voix.
Il se jeta face contre terre aux pieds de Jésus
en lui rendant grâce.
Or, c’était un Samaritain.
Alors Jésus prit la parole en disant:
«Tous les dix n’ont-ils pas été purifiés?
Les neuf autres, où sont-ils?
Il ne s’est trouvé parmi eux que cet étranger
pour revenir sur ses pas et rendre gloire à Dieu!»
Jésus lui dit:
«Relève-toi et va: ta foi t’a…
Vezi articolul original 919 cuvinte mai mult
SUKKOT
Sukkot for Hebrew Year 5783 begins at sundown on and ends at nightfall on .
Sukkot (Hebrew: סוכות or סֻכּוֹת, sukkōt, or sukkos, Feast of Booths, Feast of Tabernacles) is a Biblical holiday celebrated on the 15th day of the month of Tishrei (late September to late October). It is one of the three biblically mandated festivals Shalosh regalim on which Jews were commanded to make a pilgrimage to the Temple in Jerusalem.
The word sukkah best translates as “shelter” or “cover” and refers to the space where we spend as much time as possible during the holiday of Sukkot.
It Commemorates the Exodus
Scripture tells us to dwell in the sukkah so that “Your [ensuing] generations should know that I had the children of Israel live in shelters when I took them out of the land of Egypt.”1 What were these shelters? The Talmud tells us that they were the clouds of glory that encompassed the entire nation during their epic 40-year trek through the Sinai desert.2
One of two traditions cited in the Talmud, Sukkah 11b.
Before enjoying a meal containing bread or cake in the sukkah, we bless the Lord “Who sanctified us with His commandments, and instructed us to dwell in the sukkah.” And the first time we do it each season (typically on the first night of Sukkot), we also say the Shehecheyanu blessing, thanking G‑d for having brought us to this occasion.
When eating in the sukkah for the first time this year, say the following blessing:
Bah-rookh ah-tah ah-doh-noi eh-loh-hay-noo meh-lekh hah-oh-lahm sheh-heh-kheh-yah-noo veh-kee-mah-noo ve-hig-ee-yah-noo liz-mahn hah-zeh
Blessed are You, Lord our God, King of the Universe, who has granted us life, sustained us and enabled us to reach this occasion.
בָּרוּךְ אַתָּה ה’ אֱלֹהֵינוּ מֶלֶךְ הָעוֹלָם שֶׁהֶחֱיָנוּ וְקִיְּמָנוּ וְהִגִיעָנוּ לִזְמַן הַזֶּה
30/09/2022
Nu putem remedia realitatea prin visare chiar dacă credem în Dumnezeu.
În momentele grele, trăim cu impresia că ne putem mulțumi să supraviețuim, dar viața nu așteaptă după nimeni. Ea trebuie trăită, indiferent de ceea ce ne așterne în față.
Admițând că viața merge întotdeauna mai departe, nu cred să existe nimic mai trist în lume decât să ne resemnăm în fața perspectivei care împarte deznodămintele în triumfuri sau eșecuri. Banalitățile care ne fac existența, punându-ne în postura incomodă de a friza derizoriul (dar și de a ne vindeca de prețiozități ridicole), au dreptul la o poetică a lor, reală și, până la urmă, de un elementar bun simț salvator.
De curând, m-am lovit altfel de un binecunoscut pasaj din Evanghelii. Problematica pe care o sugerează „Pescuirea minunată” (Luca 5, 1-11) depășește, cred, contextul confortabil al logicii „interne” (de amvon). Cu un război teribil în vecini și cu atâtea trăznăi publice, care ne pun tot mai mult răbdarea la încercare, m-am gândit – de ce nu? – că episodul respectiv ar putea sugera un dram de seninătate, fără de care, chiar și în universul celor credincioși, viața n-ar mai avea decât marca tristeții.
La puțină vreme de la prima întâlnire cu Isus din Nazaret, după o noapte petrecută la pescuit, timp în care nu prinde nimic, Simon Petru se întoarce la țărm dezamăgit și obosit. Aici îl regăsește pe Hristos care, scoțându-l din melancolia eșecului, îi cere să-l primească în barcă pentru a predica mulțimii strânse pe mal. Puțin mai târziu, Isus îl va ruga să iasă în larg, fără zăbavă, și să-și arunce năvoadele.
Nici un pescar serios nu-și aruncă însă mreaja, ziua în amiaza mare, pe un lac traversat de vase și bărci. Jenat, Simon ascultă, totuși, punându-și la bătaie, în fața tovarășilor săi, meseria și reputația. Copleșit, după pescuirea minunată, este cuprins de teamă și, invocându-și nevrednicia, îi cere lui Isus să plece. Ca să-l încurajeze, Isus păstrează discuția pe tărâmul pescuitului, invitându-l pe Simon să facă încă un salt pentru a ajunge „pescar de oameni“. De fapt, ca orice om obișnuit, poate prea ancorat în evidențele acestei lumi, Petru nu se simte pregătit (dispus?) să intre în planul lui Dumnezeu. Pentru continuarea misiunii sale Isus dorește însă oameni ca el – ca noi! –, dispuși să-și asume riscurile și să se expună.
„Toată noaptea ne-am trudit, n-am prins nimic!” Merită în continuare efortul? Mai merită să ieșim în larg? Are sens să ne mai zbuciumăm, să dăm mărturie, să nu renunțăm, să credem acestui cuvânt singular al lui Isus? În toți acești ani, văzându-i pe aceia care lasă totul acasă și pleacă în lume, resemnați să se descurce fără recursul explicit la credință, ne-am simțit la rândul nostru copleșiți. Se poate aproxima oare transmiterea încrederii în Isus – inspirată mai curând de universul de sensibilitate al unei generații de valoare, dar trecută de-acum în asfințit – precum dispozițiile unui testament? Nu ar fi, totuși, prea simplu să predai credința celor care vin după tine ca pe un nume, o proprietate, ca pe niște valori materiale? Îndoielile, știm cu toții, sunt parte a drumului credinței. Curajul ei, oferit de Dumnezeu, nu este însă o cifră a abilității noastre personale.
Zestrea inimii n-o putem mărturisi, dacă ea nu reprezintă lucrul cel prețios pentru noi. A avea un asemenea curaj înseamnă să ieșim uneori până și din acel mediu obișnuit care, altfel, ne conferă aparent siguranță sau obiectivitate. Mai târziu, Evanghelia ni-l arată pe Sfântul Petru opunându-se fățiș drumului crucii printr-un bun simț legat de siguranța personală, dar Isus îl va pune la respect fără menajamente: „Înapoia mea Satano, nu cugeți după judecata lui Dumnezeu!” (Matei 16, 23). Îndrăzneala de a reclama în public dreptatea și siguranța în numele lui Isus nu poate fi, așadar, totul pentru omul credincios.
În lumea de azi cei care continuă să creadă ajung să fie considerați tot mai puțin oameni de succes. Vitalitatea nu mai poate fi reală decât atunci când facem lucruri memorabile? Or, pentru Isus o asemenea perspectivă înseamnă nu numai să disprețuiești forța vieții, dar și valoarea lucrurilor mici care le fac indubitabil pe cele mari. Dintr-un lucru neînsemnat – politețea câtorva femei simțitoare, care și-au pus în gând să ducă la bun sfârșit o datină, respectul față de trupul neînsuflețit al Învățătorului, un lucru fără prea mare importanță în recurența zilelor noastre – s-a revelat vestea Învierii. A ne lăsa marcați atunci de frustrări și resentimente, a crede doar în triumfurile de putere (care împart oamenii în ratați și reușiți) nu conduce spre victoriile pe care le acordă Dumnezeu.
Marea vieții pe care navigăm ascunde abisurile nebănuite ale sufletului și este, într-un fel, emblema necunoscutului din noi, din ceilalți, din istoriile pe care le trăim. În conștiința puterii harului se străduiesc creștinii să meargă înainte prin mijlocul greutăților. Numai în asemenea condiții încrederea, pe care învățăm să o luăm, zi de zi, de la capăt cu fidelitate și consecvență, poate închide ușa în fața descurajării. Cu o bărcuță bună, încrezători și răbdători, putem traversa orice întindere de apă. Curajul este în primul rând stăruința de a crede că Dumnezeu oferă rodnicie chiar și într-o lume ostilă față de mesajul lui salvator. În Isus, El nu-i mai vorbește lumii din înălțimea cutremurătoare a Sinaiului, ci de lângă noi, din barcă. Aici, unde află bucuria de a-și rosti numele: Emanuel, adică Dumnezeu cu noi!
*
Nu ne este ușor să filozofăm asupra a ceea ce complicitățile noastre la Rău sunt în stare să destrame. Este reconfortant însă a nu uita că încrederea continuă să se scrie, la fel ca ieri, pe fundalul sobru și lucid al inconsistenței noastre. Tocmai acest lucru îl face pe un om înțelept (Ioan-Florin Florescu, preot pribeag în Scoția cu familia) să afirme, azi: „Nu așteptați minuni mai înainte de a vă face toată datoria. Să ieșiți în larg, să vă luptați cu valurile, să înfruntați incertitudinile, iar spre dimineață vă va arăta Cineva unde să aruncați năvoadele, ca să știți că nu puteți face nimic fără El, dar nici fără voi!”.
Dacă inconsistența și platitudinile noastre nu pot birui compasiunea lui Isus, n-ar fi oare cazul ca – măcar în cazul nostru, al celor care cred! – naufragiile să piardă tușa dezagreabilă a iremediabilului?
Episcop al Episcopiei Greco-Catolice “Sfântul Vasile cel Mare” de Bucureşti. A studiat teologia la Roma (1991-1996) la Universităţile Urbaniana şi Gregoriana, cu bursă la Colegiului Pontifical Pio Romeno, și la Institutul Catolic din Paris. Preot din 1996, a fost vice-rector și apoi rector al Colegiului Pio Romeno de la Roma. La 20 iunie 2007, este ales de Sinodul Episcopilor Bisericii Române Unite cu Roma, Greco-Catolică episcop auxiliar al Arhieparhiei de Alba-Iulia şi Făgăraş, alegere proclamată de Sfântul Părinte Papa Benedict XVI la 27 octombrie 2007. Este hirotonit episcop în Catedrala “Sfânta Treime” din Blaj, la 16 decembrie 2007, iar la 4 mai 2008 este instalat solemn la Bucureşti ca episcop auxiliar al Arhieparhiei de Alba-Iulia şi Făgăraş, vicar general pentru Bucureşti şi teritoriul fostului Regat. La 8 mai 2014 este ales de Sinodul Episcopilor Bisericii Române Unite cu Roma, Greco-Catolică episcop al noii Episcopii Greco-Catolice “Sfântul Vasile cel Mare” de Bucureşti, alegere proclamată de Sfântul Părinte Papa Francisc, la 29 mai 2014.
„Sub ocrotirea ta alergăm, Sfântă Născătoare de Dumnezeu. Nu disprețui rugăciunile noastre în nevoile noastre, ci ne mântuiește pururi de orice primejdie, Fecioară slăvită și binecuvântată”. Bucură-te, Marie, cea plină de har, Domnul este cu tine, binecuvântată ești tu între femei, și binecuvântat este rodul trupului tău Isus, care prin tine s-a făcut om pentru noi. […]
Luna sfântului Rozariu — Prea târziu te-am iubit…
Blog de albina 