Ce înseamna sa asculti de cineva?

Din întelepciunea benedictina

Ascultarea copilărească

de + Bernard Ducruet

Înainte de a vedea ce reprezintă ascultarea întru credinţă, cea care face cu adevărat din noi fii ai lui Dumnezeu, va trebui să eliberăm noţiunea de ascultare de tot ce parazitează ori falsifică relaţia noastră cu autoritatea, fie aceasta autoritatea părinţilor nostri, a superiorilor, ori a lui Dumnezeu.

Confundăm adesea ascultarea cu un tip de relaţie pe care am cunoscut-o cu toţi la începuturile existenţei noastre, şi anume cea dintre copil şi mama sa, restul familiei, apoi mediul în care se formează individualitatea.

La începutul vieţii, copilul este una cu mama, de care îl leagă strâns mirosul, căldura, tot ce ţine de trup. Într-un prim timp, legătura aceasta strânsă este necesară, dar ea nu poate dura. Dorinţa bebeluşului nu cunoaşte limite. Avem de-a face cu un mic tiran impulsiv şi avid. Dacă nu capătă sânul mamei ori biberonul la anumite ore, strigă şi plânge până ce primeşte ce-i trebuie. El încă nu are habar nici de ce înseamnă să aştepţi, nici de ce înseamnă să împarţi cu alţii. Mama este toată a lui. Nu i se refuză nimic.

Creşterea trece însă prin inevitabilele frustrări care îl vor ajuta pe copil să se deschidă spre lucruri noi, şi să-şi dorească şi alte satisfacţii decât cele imediate – constând în potolirea foamei, în astâmpărarea setei, în bucuria de a se afla la căldură în braţele mamei. Tatăl este cel căruia îi revine rolul de a pune limite relaţiei fuzionale dintre mamă şi sugar. Prin simplul fapt că îl ia în braţe, tatăl îi arată copilului că nu e singur pe lume cu mama sa, că mai există şi alţii. Crescând, copilul învaţă să aştepte, să-şi  împartă comorile, apoi să se supună condiţiilor existenţei,  să renunţe la satisfactiile exclusive şi imediate, să ţină seama şi de cei din jur.

Autoritatea tatălui începe prin a-l scoate pe copil din acel “totul pentru mine, imediat” al începuturilor, pentru a-l conduce la o conştientizare a faptului că mai există şi alţii. Cu toate acestea, unii oameni păstrează şi ca adulţi un comportament infantil caracterizat prin refuzul oricărei frustrări, prin egocentrism, raportarea la sine a tot si a toate, ceea ce conduce la alergie în faţa oricărei autorităţi punând stavile relaţiei de tip “fuzional”. Refuză să ascultăm şi să auzim ceea ce ne displace.

De aceea avem nevoie, de-a lungul întregii noastre vieţi, să fim educaţi în sensul trecerii de la relaţia fuzională  cu cei din jur la o adevărată relaţie de alteritate. Nu devenim “cineva “ decât atunci când ne ajungem să ne simţim răspunzători faţă de alte persoane.

Desigur, vom avea încă nevoie mult timp de un mediu care să ne susţină. Pentru a ne dobândi individualitatea şi identitatea, am avut nevoie de părinţi, de familie, de un loc al nostru, de apartenenţa la o comunitate omenească. Identitatea noastră îşi are rădăcinile în toate acestea. Prin cultură, prin şcoală, individualitatea se întăreşte, se maturizează, este educată; atât conformismul, admiraţia, mimetismul, cât şi moda, pildele şi idealurile conlucrează la această educaţie. Toate acestea ţin însă de începuturi. O parte din noi, aflată încă în copilărie, are nevoie să crească, depăşind copilăria, pentru ca să fie posibilă adevărata relaţie cu alţii, proprie persoanei mature.

Lasă-ţi ţara, neamul şi casa părintelui tău, i se cere lui Avraam.

O parte din noi se va identifica în continuare cu părinţii, neamul, comunitatea, uneori cu un prieten admirat, cu un superior, sau cu o anumită condiţie de viaţă. Identificarea este proprie copilului, viaţa lui psihică începe prin identificare. Copilul îşi admiră mama, o imită, îi urmează exemplul, este modelat prin adaptarea la o anumită ambianţă, la anumite ritmuri ; relaţia fuzională, care îi evită confruntarea cu ceilalţi, îi prieşte si o caută. El nu este încă în stare să se situeze faţă cu alţii, şi urmează să descopere asemănările şi  diferenţele dintre aceştia şi el însuşi. 

Prezenţa tatălui, manifestată prin autoritatea, prin îndemnurile lui, îl va ajuta pe copil să iasă din coconul familial şi să devină conştient de mediul în care trăieşte şi de faptul că mai există şi alţi oameni; iar acest fapt îl situează altfel în lumea pe care începe s-o descopere. Prezenţa tatălui ca autoritate, cuvântul lui trezesc conştiinţa copilului, îi lărgesc orizontul către existenţa celorlalţi. Însă, într-un prim timp, copilul percepe în tată pe cineva care îl desparte de mamă, împiedicând relaţia sa fuzională cu ea. Cuvântul şi autoritatea tatălui îi vor părea o ameninţare, ceva menit să-l scoată din ambianţa caldă cu care era obişnuit, şi la care încă mai aspiră.

Ascultarea religioasă poate rămâne foarte infantilă. Anumiţi oameni se vor “identifica” mai ales cu trecutul lor, cu educaţia lor religioasă, alţii, mai mult cu obştea (parohială, religioasă, călugărească), alţii tind să fie una cu preotul (abatele, maestrul novicilor). Cel credincios se mai poate “identifica” cu ambianţa religioasă a ceremoniilor, cu diferite reguli sau legi. Toate au fost necesare cândva pentru a educa în noi omul religios, creştinul, monahul.

Pentru a ajunge la ascultarea autentică, creştinul trebuie să treacă printr-un soi de ruptură, renunţând la procesul de identificare despre care am pomenit, care este un parazit al ascultării teologale. Ruptura aceasta poate constitui pentru omul credincios o adevărată încercare, atunci când ea trece printr-o relativizare a tot ce a învăţat şi a deprins mai devreme; adevărul este însă că exact în acest punct poate el începe să intre în adevărata economie a credinţei. Încet-încet, creştinul va învăţa să se detaşeze de anumite lucruri care l-au ajutat cândva, care l-au educat şi i-au configurat credinţa prin mecanismele imitaţiei sau identificării – toate lucruri care şi-au avut rostul lor pentru un timp. Dar vine un moment în care, descătuşat de toate acestea, el va deveni conştient de originea sa spirituală, de capacitatea sa de a intra într-o relaţie liberă şi personală cu Dumnezeu, aşa încât să se poată angaja pe calea ascultării încrezătoare, pentru a face voia Domnului. Şi atunci se leagă o nouă relaţie cu Dumnezeu, cea a credinţei pline de încredere şi de dragoste.

De acum înainte, sub privirea lui Dumnezeu – privire eliberatoare, nu alienantă – creştinul alege în toată libertatea să asculte din dragoste, supunându-se evenimentelor, condiţiilor de viaţă date, persoanelor care îi sunt superiori legitimi, obiceiurilor comunităţii sale şi structurilor care îi fixează apartenenţa la societate.

Din păcate, ce aşteaptă un “eu-încă-în-pruncie “ de la autoritate nu este ca aceasta să-l ajute să ajungă un om liber şi matur ; dimpotrivă, el doreşte să fie în continuare ocrotit, “securizat”, vrea ca nimic să nu se schimbe în reperele lui, visează să fie lăsat în ambianţa cu care s-a obişnuit. Statului i se cere să garanteze siguranţa sub toate formele posibile : sociale, juridice, legislative, culturale, etc. Bisericii i se cere păstrarea unor repere, a unor certitudini, se aşteaptă de la ea să dea legi foarte concrete, altfel spus, să fie Biserica-Mamă.

Desigur, primul lucru pe care se cuvine să-l facă autoritatea este să ocrotească mediul familial în care se dezvoltă copilul mic. El are nevoie să fie ca “sub aripile unei cloşti”, o ambianţă călduroasă îi este imperios necesară. Însă printre menirile autorităţii este şi aceea de a ne ajuta să ne maturizăm, desprinzându-ne de narcisismul începuturilor, pentru a deveni capabili de a intra, liber, într-o relaţie de la persoană la persoană.

Libertatea unei persoane adulte vine de la desprinderea ei din toate condiţionările în care îşi are rădăcinile individualitatea sa, pentru a ajunge la o capacitate de relaţie din ce în ce mai universală.

Dar de îndată ce suntem fi împinşi de catre autoritate să ne depăşim limitele, să ieşim din făgaşurile obişnuite, din orizonturile familiare, vom avea tendinţa de a ne închide, de a refuza un mesaj care tulbură, de a ne revolta împotriva autorităţii, aidoma unui copil răsfăţat.

Aşa s-au petrecut lucrurile la începuturile umanităţii. Când le-a dat primilor oameni, în paradis, porunca :  “nu vei mânca din copacul ştiinţei fericirii şi a nenorocirii”, Dumnezeu s-a arătat ca Cel-cu-totul-Altcineva, Cel-fără-de-asemănare. Dumnezeu îl îndeamnă pe omul începuturilor, aflat încă în ambianţa călduroasă a paradisului, să intre într-o relaţie de ascultare plină de încredere, în care să-i fie recunoscută divinităţii suprema ei alteritate; acesta este totodată un îndemn la ieşirea din sine, la autodepăşire. 

Este vorba de fapt de o poruncă ce-i pune în mână omului cheia propriei dezvoltări. Pentru a se deosebi de animalele care mănâncă orice iarbă şi orice frunză, omul urmează să descopere că lui nu-i este îngăduit a mânca totul. Dorinţa urmează să-i fie educată. Pentru a evolua, ajungând până la asemănarea cu Dumnezeu, după al Cărui chip a fost modelat, omul trebuie să renunţe la a pune mâna pe Înţelepciune, şi la a o consuma aşa cum face cu toate roadele grădinii Edenului. Ce are de făcut în schimb, este să primească de la Dumnezeu înţelepciunea prin care va deosebi răul de bine, şi care este chiar înţelepciunea dragostei. Nu îi este îngăduit să o cucerească singur, şi nici s-o consume. Dumnezeu îi dă omului pe care vrea să-l scoată din pruncie o poruncă ziditoare : “ omul nu se hrăneşte doar cu pâine, ci şi cu Cuvântul lui Dumnezeu”.

Relaţia omului cu Dumnezeu, prin supunerea la tot ce aduce Cuvântul Lui, trebuie să ajungă o adevărată hrană, să constituie o legătură interpersonală vitală, în care să fie respectate toate diferenţele. O asemenea relaţie nu se poate cuceri, ci urmează să fie primită ca un dar, într-o ascultare reciprocă. Primind Cuvântul Aceluia care este fără asemănare, omul îsi va descoperi esenţa personalităţii, identitatea sa de fiu al lui Dumnezeu.

Păstrarea legăturii cu obârşia divină, recunoscută prin ascultarea de Cuvântul lui Dumnezeu, este singurul lucru care-l poate ajuta pe om să se cunoască cu adevărat, în identitatea sa personală. Numai o viaţă de cunoaştere şi de dragoste de fiu îi poate revela omului, prin chiar actul autodepăşirii cerute de ascultare, faptul că există în fiinţa sa dinamismul unei “imago Dei” care îl meneşte unei asemănări tot mai depline cu Dumnezeu şi unei comuniuni tot mai strânse întru dragoste.

Este ceea ce exprimă Isus atunci când le zice ucenicilor :

Dacă păziţi poruncile Mele, veţi rămâne întru iubirea Mea, după cum şi Eu am păzit poruncile Tatălui meu şi rămân întru iubirea Lui. (Ioan 15,10)

Diavolul a pervertit total noţiunea de ascultare – acea ascultare ce conduce la dezvoltarea persoanei într-o respectare a alterităţii mergând până la realizarea comuniunii interpersonale. “Veţi fi ca nişte dumnezei”, îi spune el Evei. Dar noţiunea unui Dumnezeu care este Dragoste îi este cu totul şi cu totul străină. Pentru diavol, esenţa divinităţii este faptul de a domina prin ştiinţă: “veţi cunoaşte binele şi răul”, altfel spus, veţi fi chiar sursa înţelepciunii prin care veţi ajunge să stăpâniţi lumea. “Nimeni nu va fi deasupra voastră”, iată sugestia diavolului. Iar mijlocul de a cuceri înţelepciunea, le sugerează el în continuare primilor oameni, este neascultarea poruncii lui Dumnezeu. Roada copacului interzis nefiind, după ispititor, altceva decât un talisman magic de care, din gelozie, Dumnezeu ar vrea să-i lipsească pe oameni, fiindcă secretul puterii şi stăpânirii Lui acolo ar sta.

Răul a intrat astfel în lume prin cuplul dominare-supunere, complex care va înlănţui de acum înainte toate relaţiile, inclusiv dragostea dintre soţi.

De aici înainte, diavolul va sufla neîncetat asupra tuturor patimilor omeneşti, dorind să falsifice orice relaţie; el este cel care le inspiră unora temeri servile înaintea autorităţii; el este cel care le dă altora gustul de a domina prin ştiinţă, avere şi putere; el este cel care, în fine, insuflă oricui dorinţa de a nu depinde decât de sine. La obârşia unor asemenea comportamente se află întotdeauna o imagine falsificată a lui Dumnezeu, prezentat ca un despot gelos, de care omul ar  avea tot dreptul să încerce să scape, pentru a fi singur stăpân al propriei vieţi, scutit de răspunderi faţă de ceilalţi. “Veţi fi ca nişte dumnezei” hotărând, singuri, ce este bun şi ce este rău pentru voi, fără referire la alţii.

Va urma

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile cerute sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.