1. L-am întrebat odată pe starețul Clement: de ce căuta Zaheu să-l vadă pe Iisus? Ce-l interesa pe el cum arăta Iisus? Citește cu atenție, mi-a răspuns starețul. Evanghelia nu zice „căuta să-l vadă pe Iisus”, ci „căuta să vadă cine este Iisus” (τίς ἐστιν, Luca 19,3). Un alt profet, ca atâția alții? un alt […]
șapte despre vameșul Zaheu — JURNAℓ SCOȚIAN
Marius Vasileanu, Contributors 19/01/2023
Fragment
(3.VI.1971) [Pe] toți oamenii care au suferit persecuții și închisoare îi înțeleg foarte bine și compătimesc cu ei și doresc să-și aducă aminte toată viața lor, să spună și altora, și copiilor, și nepoților lor, cât este de cumplită viața în asemenea condiții, iar cei care din vreo iluzie, din vreun idealism naiv sau din alte pricini au ajutat la biruința și instaurarea comunismului în lume și pe spinarea altora sau au ajutat la distrugerea altora, să meargă să-și mărturisească păcatele și să ceară iertare de la Dumnezeu, Tatăl nostru al tuturor!”
Dedicat cu toată ființa cunoașterii deopotrivă științifice, filosofice și mistice – pe care nu le consideră, decât parțial, în contradicție –, profesorul Al. Mironescu face adesea și mărturii tulburătoare. Pentru un om cu înalte studii de chimie și de filosofie, aceste mărturii devin cu atât mai interesante:
„(4.I.1971) Anul Nou e de multă vreme prilejul sau momentul obligatoriu al unui bilanț. Îl fac șefii de state, băncile, societățile «burgheze», revistele, cronicarii titulari ș.a. Ar fi bine să-l facă și alții, pentru ei, pentru cunoștința lor, pentru viața lor știută sau neștiută sau mai neștiută. Creștinii care se împărtășesc au prilejuri mai dese să-l facă… Doresc, în ceea ce mă privește, aici și acum, să spun, ca un rezumat, ca o mare și cutremurătoare concluzie a unei investigații de o claritate deplină, să spun că ceea ce mă covârșește, făcând bilanțul, e caracterul de mister reiterat în lunga mea existență personală atât de bogată în evenimente de primă importanță pentru viața mea. Caracterul acesta de mister, în înțelesul cel mai strict al cuvântului, mi se impune cu claritatea totală a unei evidențe, la capătul analizei riguroase a acestor evenimente majore și decisive în existența mea personală. Nici o calitate personală, nici o conjunctură, nici o socoteală proprie, nici o aspirație, nici o râvnă – ele n-au lipsit, dar și aceasta mă uimește până la perplexitate – nu pot explica evenimentele care articulează și formează miezul și răbojul vieții mele. Mai rămâne ceva inexplicabil și tulburător; și acest ceva e esențial. Nu e o impresie subiectivă. Oricine cunoaște aceste evenimente spune la fel ca mine, căci este evidența însăși. Dacă voi avea răgazul, am să pun, cu un alt prilej, câteva puncte pe i. Dar e destul și atât!”
În ultimii ani de viață este încercat de o boală nemiloasă și supus unei grele operații, astfel că profesorul Al. Mironescu stăruie constant asupra meditațiilor creștine. Dar nu oricum, ci în ceea ce s-ar putea numi duhul Rugului Aprins, adică nonconformist, nefanatic, cu o uimitoare priză la Realitate, anticipând vizionar noile schimbări de paradigmă:
„(22.IX.1971) Aș dori, în puține cuvinte, să deschid o perspectivă, pe care eu o resimt ca o nouă perspectivă. (…) Noi, contemporanii cu explozia de la Hiroșima, asistăm la o explozie – unii vorbesc de o mutație – și în ordinea spirituală. Biserica e din nou în situația segregației, ca să zic așa, e din nou Biserica și Lumea. Se pun din nou niște probleme, alte probleme, noi probleme, altfel de probleme. E ca o surpriză, deși ca o latență asemenea alte probleme au plutit mereu, prin sfinți și creștini de elită, în văzduhul ei. Și din acest punct de vedere, și din acest unghi se cere o lărgire de orizonturi, o dilatare a conștiinței raporturilor cu Dumnezeu, cu lucrarea sa providențială. E ceva care se revarsă peste marginile unei anumite imagini despre Biserică.”
Presimțindu-și plecarea din această lume, notațiile diaristice din ultimul an sunt din ce în ce mai telegrafice. Învierea lui Hristos, asupra căreia face câteva comentarii, este ultima scripta. Semicentenarul morții lui Alexandru Mironescu ar merita celebrat și în mediile științifice, și în cele culturale, și în cele teologice: căci Profesorul este un model uman de care avem urgentă nevoie…
In every life, there comes a time when we are razed to the bone of our resilience by losses beyond our control — lacerations of the heart that feel barely bearable, that leave us bereft of solid ground. What then?
“In art,” Kafka assured his teenage walking companion, “one must throw one’s life away in order to gain it.”
As in art, so in life — so suggests the American Tibetan Buddhist nun and teacher Pema Chödrön. In When Things Fall Apart: Heart Advice for Difficult Times (public library), she draws on her own confrontation with personal crisis and on the ancient teachings of Tibetan Buddhism to offer gentle and incisive guidance to the enormity we stand to gain during those times when all seems to be lost. Half a century after Albert Camus asserted that “there is no love of life without despair of life,”
Chödrön reframes those moments of acute despair as opportunities for befriending life by befriending ourselves in the deepest sense.
Writing in that Buddhist way of wrapping in simple language the difficult and beautiful truths of existence, Chödrön examines the most elemental human response to the uncharted territory that comes with loss or any other species of unforeseen change:
Fear is a universal experience. Even the smallest insect feels it. We wade in the tidal pools and put our finger near the soft, open bodies of sea anemones and they close up. Everything spontaneously does that. It’s not a terrible thing that we feel fear when faced with the unknown. It is part of being alive, something we all share. We react against the possibility of loneliness, of death, of not having anything to hold on to. Fear is a natural reaction to moving closer to the truth.
If we commit ourselves to staying right where we are, then our experience becomes very vivid. Things become very clear when there is nowhere to escape.
This clarity, Chödrön argues, is a matter of becoming intimate with fear and rather than treating it as a problem to be solved, using it as a tool with which to dismantle all of our familiar structures of being, “a complete undoing of old ways of seeing, hearing, smelling, tasting, and thinking.” Noting that bravery is not the absence of fear but the intimacy with fear, she writes:
When we really begin to do this, we’re going to be continually humbled. There’s not going to be much room for the arrogance that holding on to ideals can bring. The arrogance that inevitably does arise is going to be continually shot down by our own courage to step forward a little further. The kinds of discoveries that are made through practice have nothing to do with believing in anything. They have much more to do with having the courage to die, the courage to die continually.
In essence, this is the hard work of befriending ourselves, which is our only mechanism for befriending life in its completeness. Out of that, Chödrön argues, arises our deepest strength:
Only to the extent that we expose ourselves over and over to annihilation can that which is indestructible be found in us.
[…]
Things falling apart is a kind of testing and also a kind of healing. We think that the point is to pass the test or to overcome the problem, but the truth is that things don’t really get solved. They come together and they fall apart. Then they come together again and fall apart again. It’s just like that. The healing comes from letting there be room for all of this to happen: room for grief, for relief, for misery, for joy.
Decades after Rollo May made his case for the constructiveness of despair, Chödrön considers the fundamental choice we have in facing our unsettlement — whether with aggressive aversion or with generative openness to possibility:
Life is a good teacher and a good friend. Things are always in transition, if we could only realize it. Nothing ever sums itself up in the way that we like to dream about. The off-center, in-between state is an ideal situation, a situation in which we don’t get caught and we can open our hearts and minds beyond limit. It’s a very tender, nonaggressive, open-ended state of affairs.
To stay with that shakiness — to stay with a broken heart, with a rumbling stomach, with the feeling of hopelessness and wanting to get revenge — that is the path of true awakening. Sticking with that uncertainty, getting the knack of relaxing in the midst of chaos, learning not to panic — this is the spiritual path. Getting the knack of catching ourselves, of gently and compassionately catching ourselves, is the path of the warrior. We catch ourselves one zillion times as once again, whether we like it or not, we harden into resentment, bitterness, righteous indignation — harden in any way, even into a sense of relief, a sense of inspiration.
From Maria Popova’s „Marginalian”
| Lectures du 2e dimanche T.O. (A) Évangile selon saint Jean (1, 29-34) En ce temps-là, voyant Jésus venir vers lui, Jean le Baptiste déclara : « Voici l’Agneau de Dieu, qui enlève le péché du monde ; c’est de lui que j’ai dit : L’homme qui vient derrière moi est passé devant moi, car avant moi il était. Et moi, je ne le connaissais pas ; mais, si je suis venu baptiser dans l’eau, c’est pour qu’il soit manifesté à Israël. » Alors Jean rendit ce témoignage : « J’ai vu l’Esprit descendre du ciel comme une colombe et il demeura sur lui. Et moi, je ne le connaissais pas, mais celui qui m’a envoyé baptiser dans l’eau m’a dit : “Celui sur qui tu verras l’Esprit descendre et demeurer, celui-là baptise dans l’Esprit Saint.” Moi, j’ai vu, et je rends témoignage : c’est lui le Fils de Dieu. » Extrait de la Traduction Liturgique de la Bible – © AELF, Paris |
GRAND TÉMOIN Nous sommes maintenant dans la confidence. Cette page d’Évangile nous fait assister à un passage de témoin. Et le temps en est tout retourné. Jean-Baptiste voit arriver celui dont il préparait la venue. Cette arrivée sonne la fin de sa tâche. L’ancien monde va s’en aller avec lui et tout cela est dans l’ordre des choses. Place au Messie, à l’Agneau de Dieu. L’accomplissement de l’un marque le commencement de l’autre. Un trait d’union avait été marqué entre les deux enfants dans le sein de leurs mères au moment de leur rencontre. La fulgurance d’une évidence et le tressaillement de joie sont sans doute encore là pour Jean-Baptiste qui a misé toute sa vie sur cette foi décisive que sa vie était liée à celle d’un autre, plus grand que lui. Intuition vague qui prend chair avec le visage de Jésus.Son service à l’aveugle est récompensé. Il voit maintenant, il entend et il atteste. Jésus est bien celui qui vient combler son attente, valider son ministère, et même s’y soumettre, lui le maître de tout. Jean-Baptiste lui aussi n’est qu’obéissance: écoute de la Parole, contemplation avide du visage du Verbe au creux de son désir et service assidu de ses frères humains en quête d’une vie meilleure. Il n’a pas de problème d’identité. Sa place est celle du témoin. Il rend témoignage. Il le donne à qui veut entendre. Suivrons-nous donc ses mots jusqu’au bout de la phrase pour découvrir à notre tour le visage du Père dans son Fils bien-aimé ? Car la place de témoin est à prendre. Elle est libre! Mais le service va changer. Le baptême à offrir va se transformer. Plus d’eau ou de conversion, mais de l’Esprit et de la vie nouvelle nous attendent dans les bras ouverts du Christ dévoilé à toute l’humanité. Dieu est désormais parmi nous et ça change tout. Le mouvement s’inverse. On venait auparavant au désert chercher la vie. C’est maintenant la Vie qui vient à nous. Dieu vient nous chercher, et bonne nouvelle: c’est pour tous ! Alors qui va raconter la suite? Qui pour être témoin? Marie-Dominique Minassian Equipe Evangile&Peinture https://www.evangile-et-peinture.org https://www.lecloitredetibhirine.org https://www.bernalopez.org |
Urmăresc documentarul ”Adevăruri din trecut: Parenting în epoca de aur” și mă trec fiori. A început ciudat, cu o fetiță de la spital, care povestește liniștită despre cum s-a opărit cu o găleată de apă. O simt, am fost acolo, în locul ei.
Ascult elogiile din Epoca de Aur repetate mecanic cu tovarășul și tovarășa, și mă gândesc cu tristețe la spălarea creierului practicată intens de comuniștii români. Când am fost mică, chiar am fost la un moment dat confuză, că cine sunt adevărații mei părinți, m-am întrebat, cei care mă cresc și-mi dau de mâncare, ori Ceaușescu și Elena, cei a căror nume îmi erau repetate aproape zilnic la școală și la grădiniță, cărora le aduceam elogii și a căror portrete le vedeam peste tot.
Comunismul, o nenorocire umană, care și-a lăsat o tristă amprentă asupra multor țări și generații, dar în România parcă mantia lui neagră, a lăsat…
Vezi articolul original 134 de cuvinte mai mult
Lors de l’Angélus de ce jeudi 6 janvier, le Pape est revenu sur la solennité de l’Épiphanie que l’Église catholique en ce jour. Il a évoqué les trois cadeaux reçus par les mages lors de leur visite à la Sainte Famille.
Lors de l’Angélus qui a suivi la messe de l’Épiphanie ce jeudi 6 janvier, le pape François a choisi de s’attarder sur les trois cadeaux reçus par les mages au moment de rencontrer Jésus. En effet, s’ils sont connus pour avoir offert de l’or de l’encens et de la myrrhe au nouveau-né, eux aussi ont été gratifiés de présents par Dieu lors de leur venue à Bethléem. Ils correspondent à « trois dons précieux », selon le pape François : le « don de l’appel », le « discernement » et la « surprise ».
« Le premier est le don de l’appel », a expliqué le Pape. En effet, les mages n’avaient pas pressenti la venue de Jésus « en lisant les Écritures ou en ayant une vision d’anges, mais en étudiant les étoiles ». « Cela nous dit quelque chose d’important, poursuit François, Dieu nous appelle à travers nos plus grandes aspirations et nos plus grands désirs ». « Instruits et sages, ils étaient davantage fascinés par ce qu’ils ne savaient pas que par ce qu’ils savaient », a-t-il salué, avant d’inviter chacun à sortir de ses « zones de confort » pour chercher Dieu.
Les mages ont ensuite reçu le don de « discernement ». Le Pape a retracé le périple de ces hommes qui ne tombèrent pas dans le piège du roi Hérode – qui cherchait alors à porter atteinte à l’enfant Jésus. Le pape François a loué la lucidité des mages qui ont pu faire la distinction « entre le but du voyage et les tentations » rencontrées en chemin. Il a ensuite exhorté les chrétiens à ne « jamais se lasser » de demander le don de discernement.
Le dernier des dons est la surprise. En effet, les trois rois ont rencontré un bébé couché dans une mangeoire, un « Dieu dans la pauvreté », au lieu d’un « Messie puissant et prodigieux ». Pour autant, les mages le reconnaissent comme leur Seigneur. C’est, selon François, « dans l’humilité, dans le silence, dans l’adoration, dans les petits et les pauvres que l’on rencontre le Seigneur ».
11 ianuarie 2010 Magisteriu.ro
Fragmente din
Scrisoarea enciclică Caritas in Veritate
a suveranului pontif Benedict al XVI-lea
către episcopi, preoți și diaconi,
către persoanele consacrate
și către credincioșii laici
și către toți oamenii de bunăvoință
despre dezvoltarea umană integrală
în caritate și în adevăr
„Caritatea este iubire primită și dăruită. Ea este „har” (cháris). Originea ei este iubirea care provine de la Tatăl prin Fiul, în Duhul Sfânt. Este iubire care din Fiul coboară asupra noastră. Este iubire creatoare, care ne-a dăruit existența; este iubire răscumpărătoare, prin care suntem recreați. Iubire revelată și realizată de Cristos (cf. In 13,1) și „revărsată în inimile noastre prin Duhul Sfânt” (Rom 5,5).
Destinatari ai iubirii lui Dumnezeu, oamenii sunt constituiți subiecți ai carității, chemați să devină ei înșiși instrumente ale harului, pentru a revărsa caritatea lui Dumnezeu și pentru a țese legăturile carității.
Acestei dinamici de caritate primită și dăruită îi răspunde doctrina socială a Bisericii. Ea este „caritas in veritate in re sociali”: vestire a adevărului iubirii lui Cristos în societate.
Această doctrină este slujire a carității, dar în adevăr. Adevărul apără și exprimă forța de eliberare a carității în evenimentele mereu noi ale istoriei. Este, în același timp, adevăr al credinței și al rațiunii, în distincția și, totodată, în sinergia celor două domenii de cunoaștere. Dezvoltarea, bunăstarea socială, o soluționare adecvată a gravelor probleme socio-economice cu care se confruntă omenirea au nevoie de acest adevăr. Și, mai mult, au nevoie ca acest adevăr să fie iubit și mărturisit. Fără adevăr, fără încredere și iubire față de adevăr, nu există conștiință și responsabilitate socială, și acțiunea socială cade în voia intereselor private și a logicilor de putere, cu efecte de descompunere asupra societății, cu atât mai mult într-o societate în curs de globalizare, în momente dificile cum sunt cele actuale.
6. „Caritas in veritate” este principiul în jurul căruia se învârte doctrina socială a Bisericii, un principiu care ia formă operativă în criteriile orientative ale acțiunii morale. Doresc să amintesc în mod deosebit două criterii, dictate în mod special de angajarea pentru dezvoltarea unei societăți în curs de globalizare: dreptatea și binele comun.„
Citesc că într-un sat din Moldova o bătrână a murit de frig zilele trecute, iar pe soțul ei l-au găsit reporterii aproape degerat, într-o căsuță cu geamurile sparte. Aveau niște lemne în curte, dar voiau să facă economie. Asistenta socială din comună a declarat că nu știa de ei. Mă întreb dacă asistenții sociali au […]
Un car cu lemne pentru Bărăcani — JURNAℓ SCOȚIAN
22. Domnul a vorbit lui Moise și a zis:23. „Vorbește lui Aaron și fiilor lui și spune-le: „Așa să binecuvântați pe copiii lui Israel și să le ziceți:
24. „Domnul să te binecuvânteze și să te păzească!
25. Domnul să facă să lumineze fața Lui peste tine și să Se îndure de tine!
26. Domnul să-Și înalțe fața peste tine și să-ți dea pacea!
27. Astfel să pună Numele Meu peste copiii lui Israel, și Eu îi voi binecuvânta.”
Blog de albina 