Sunt câteva lucruri pe care le spun mereu în biserică și pe care m-am gândit acum să le reamintesc pe scurt celor care se vor spovedi în postul acesta. 1. Spovedania nu este interogatoriu sau judecată, ci mărturisire de bunăvoie, după cum îi spune și numele: „Taina mărturisirii”. Așa încât nu așteptați întrebările preotului: ați […]
Le ciel et la terre dans la contemplation. En la fête de l’Annonciation 2023
Un texte de Adrienne von Speyr
Née à la Chaux-de-Fonds (Suisse). Fille d’un médecin protestant. Médecin elle-même, mariée, mère de famille, elle se convertit au catholicisme en 1940, suite à sa rencontre avec le père Hans Urs von Balthasar. Avec la collaboration de ce dernier, pendant vingt-sept ans, elle fonde un institut séculier et publie une œuvre théologique considérable (environ soixante volumes) d’une grande richesse spirituelle et biblique. Elle meurt à Bâleen 1967.
Aussi longtemps que Marie vit dans le temps de la promesse, celle-ci est objet de sa méditation. « Une jeune fille enfantera… » Elle peut méditer sur ce prodige et sur tout ce qu’il implique : la destinée du Messie sur la terre. Mais quelle sera cette destinée ? Personne ne peut, au temps de la promesse, s’en faire une image. Toute représentation est trop courte. Et pourtant la promesse recèle l’infini de l’espérance en une abondance d’images et de concepts qui paraissent invraisemblables, mais qu’on ne peut refuser : ils traduisent la perfection de l’événement divin qui va se produire sur la terre. Marie le médite dans son cœur de jeune fille, d’enfant même. Il appartient à sa prière et à la vie pour laquelle elle veut vivre sans que l’idée lui vienne le moins du monde qu’elle-même pourrait être choisie.
Il y a en elle tant d’originelle virginité, tant de définitif et d’immuable que cette méditation lui est certainement très chère. Peut-être éveille-t-elle en elle les sentiments maternels que, mère et vierge, elle aura pour son Fils, et ces sentiments de maternité physique et spirituelle sont, en elle, si ouverts qu’ils font place à ce qui sera l’exigence de son Fils, à ses souhaits, à ses plans et à leur réalisation.
De la venue de l’ange, sa méditation a reçu une nourriture nouvelle. Une impulsion nouvelle lui a été donnée, bien moins par son acquiescement que par le fait que l’ange l’a requise et vidée pour cette tâche. Il lui a enlevé ce qui, jusque-là, faisait l’objet de sa méditation pour le remplacer par une réalité nouvelle, et donc par une méditation nouvelle. Comme Marie ne pense jamais à elle-même, elle ne pensera plus à la mère du Messie, elle n’en fera plus l’objet de sa méditation ; elle ne pensera plus qu’au Fils vivant en elle, elle ne fera plus que l’adorer, le contempler en se rendant disponible à tout ce qu’il pourra réclamer. Elle sait aussi que cette méditation, durant les neuf mois d’attente, fait déjà partie de ce qu’exige son Fils.
Après la naissance, elle regarde le Fils comme son enfant et elle doit en même temps voir en lui le Dieu infini et éternel. « Qui me voit, voit le Père. » A travers le Fils, elle apprend à connaître le Père sous un mode nouveau ; à travers le fruit qu’elle a porté, elle apprend à connaître l’Esprit qui féconde, et, à travers celui-ci comme à travers la semence venue du ciel, elle apprend à connaître le Père.
Qui veut scruter de plus près la méditation de Marie remarquera avant tout qu’elle détourne d’elle l’attention ; et que, lorsqu’elle regarde son Enfant et le tient dans ses bras de maman, elle doit considérer en lui ce qui est plus loin, voilé, mystérieux. Pour autant, le Fils ne lui devient pas irréel, ni son humanité chose secondaire. A lui vont ses attentions et ses soins, mais en les référant à son être divin et à la divinité du Père et de l’Esprit. Ainsi un homme, un enfant est-il capable de lui ouvrir le Dieu-Trinité. D’emblée, la maternité de Marie possède en soi cet espace ; comme créature, cependant, elle se sait sollicitée, par la présence de son Fils, par sa propre mission et le chemin qu’elle doit suivre, à méditer sur le Dieu trinitaire. Il n’y a là aucune discordance. La totalité lui est offerte.
Elle est vierge et mère ; elle est l’Épouse et l’Église ; elle éduque l’enfant et est aussi l’aide de l’homme, elle accompagne le Seigneur jusqu’à la croix et est confiée à Jean. Tous ces événements, qui font partie de la dure mais belle réalité, sont pour elle autant de signes de ce qu’elle est : elle est « plus », a une mission plus haute et doit vivre à la hauteur de cette mission. La maternité n’est pas d’un côté et la mission de l’autre. Elles sont toutes deux l’une dans l’autre. Cette unité est essentielle parce qu’elle nous permet de mieux comprendre dans la Mère de l’homme l’Homme-Dieu et à travers celui-ci s’ouvre le mystère du Dieu-Trinité. Tout se défait comme un échafaudage, et pourtant l’échafaudage garde sa signification. Car Marie est symbole et réalité ; cette unité des deux, la méditation la lui garde. « Être plus » de la sorte à l’intérieur de l’unité, cela est aussi offert à tout chrétien.
Toute future maman se le voit accorder à un titre spécial. Pour son mari, elle reste la même, mais elle sent en elle une vie nouvelle, le don de l’époux qui fait retour à lui. Le mari ne peut l’aider, au cours de sa grossesse, à faire l’unité avec son enfant; cette tâche lui incombe à elle seule. Pourtant son mari et sa paternité ne cessent pas d’être une réalité présente. Son mari lui est extérieur, mais son fruit vit à l’intérieur d’elle. Ainsi Marie vit-elle avec Dieu et avec son fruit en elle. Chez celui qui prie vraiment, le fruit de la prière ressemble au fruit des entrailles d’une mère. Chacun, en effet, porte avec soi sa prière, même lorsqu’il vit dans un milieu qui est bien loin de la prière, mais qui ne peut cependant être sans relation avec la prière, car Dieu, qui a créé ce monde, veut que les fruits de la prière lui soient départis. La carmélite qui offre sa vie dans la prière pour les péchés du monde n’a peut-être qu’une faible idée de la réalité du monde pécheur : elle prie et s’offre en union spirituelle avec Jésus et Marie et, dans l’insignifiance du quotidien de sa vie, elle ne peut se permettre aucune défaillance. La proximité avec Dieu doit rester égale ; et cette proximité, cette intimité inclut la présence du monde méchant, étranger à Dieu.
Pour apporter le salut au monde tel qu’il est, pour ramener sur le chemin des âmes perdues, la carmélite a choisi sa vie de prière et de pénitence. Elle l’a fait dans un but qui est bien loin d’elle et qui cependant est à l’origine de son genre de vie avec ses grandes et petites ordonnances. Le mouvement qui va de sa prière au monde, la fécondité de sa vie trouvent en Dieu leur point d’unité; elle recueille celui-ci dans le don qu’elle fait d’elle-même, comme une grâce toujours nouvelle ; le monde l’accueille sans pressentir d’où il lui advient et il participe ainsi, en Dieu et par Marie, à l’unité de la prière de la moniale.
En effet, ce qui caractérise la prière mariale, c’est d’inclure le monde dans sa prière sans vouloir tracer une limite quelconque entre soi et le monde. La carmélite inclut le monde ; Marie, dès le premier instant où elle rencontre l’ange, contient les désirs et les plans de son Fils qui sont à la mesure du monde. Et entre les plans de Dieu et le monde pécheur, le pont est jeté parce que le Fils est envoyé : par la faute d’Adam, l’humanité est devenue pécheresse, et le Père envoie dans le monde son Fils. Par son oui et par sa prière. Marie, vierge et mère, est prise dans ce lien que noue le Dieu trinitaire. Sa prière, dans l’Esprit Saint, se met à la disposition de celui qui sera le fruit de son sein, le Fils, et de ce qu’il apporte avec lui : le ciel tout entier, le ciel qui veut sauver le monde dans le Fils ; c’est ainsi que sa prière renferme le monde.
Toute prière contient donc des choses qui ont un nom, des choses que je ne connais pas mais qui tiennent ensemble par la prière et qui en Dieu seul, ont un nom. La fécondité de celui qui prie se répand sur ce qu’il connaît et sur ce qu’il ne connaît pas, sur les desseins évidents de Dieu comme sur ses décisions secrètes.
Adrienne von Speyr. L’expérience de la prière, préface de H. U. von Balthasar, Éditions Lethielleux, Paris, 1978.
Enluminure – L’Annonciation – Heures de Guyot Le Peley à l’usage de Troyes.
La méditation d’une mère de famille
„Que faisait Marie quand elle reçut l’annonce de l’ange ? Des peintres l’ont représentée tenant le livre des Écritures ouvert : trop beau pour être vrai ? Je l’imagine plutôt en train de cuisiner ou de coudre sa robe de mariée. Pourtant, ces peintres n’ont-ils pas eu une belle intuition ? Dans l’Évangile de Luc, une femme interpelle Jésus : heureuse celle qui t’a porté et allaité !
Jésus répond : heureux plutôt ceux qui écoutent la Parole et la gardent !
Marie a accueilli la Parole de Dieu dans son cœur et se laisse toucher par les paroles de l’ange malgré son trouble. Infirmière, j’ai longtemps accompagné des enfants en soins palliatifs. Pour des parents, il est inacceptable que leur enfant ne puisse être guéri : « ce n’est pas possible, docteur, au XXIe siècle ! Et ce ne sont pas vos…
„J’ai fait la connaissance du Père Teilhard de Chardin au début de l’été de 1915. La rencontre entre le caporal d’infanterie coloniale que j’étais et le caporal de zouaves tirailleurs marocains qu’il était alors eut un cadre des plus prosaïques.
Je lavais mon linge de soldat dans la mare de la ferme de Killem où nous cantonnions près de la frontière belge, quand un grand et mince caporal de tirailleurs s’avança vers moi :
– Max Begouën ?
– C’est moi.
– Teilhard, se nomma le soldat.
Je bondis :
– C’est donc vous, l’homme de la dent de Piltdown ?
(…)
C’est ainsi que se réalisa la rencontre qui devait avoir plus tard une influence déterminante sur ma vie tout entière.
Ce qu’a été le comportement du Père Teilhard au feu, le témoignage de ses camarades et de ses chefs, ses magnifiques citations et ses décorations l’attestent. Ce que je puis en dire, c’est son courage tranquille, la paix souveraine avec laquelle il dominait le danger. Les tirailleurs nord-africains de son régiment le considéraient comme protégé par la baraka. Les nappes de balles de mitrailleuses, la grêle des bombardements, [16] tout semblait l’éviter. Aux attaques du 25 septembre en Artois, mon frère, blessé, errant sur le champ de bataille, vit surgir devant lui un unique brancardier, Teilhard, qui sous le feu terrible accomplissait sa mission, imperturbable. Mon frère m’a dit souvent l’impression de miracle qu’il avait ressentie en voyant la haute silhouette kaki du Père s’élancer vers lui pour le panser et l’amener au poste de secours.
– J’ai cru voir apparaître l’envoyé spécial de Dieu…
Je demandai au Père, un jour :
– Comment faites-vous pour garder cette sérénité dans la bataille ? On croirait que vous ne voyez pas le danger et que la peur ne peut vous atteindre…
Il me répondit avec ce sourire sérieux et fraternel qui donnait tant de chaleur humaine à ses paroles :
– Si je suis tué, je changerai d’état et voilà tout…
La conviction, l’assurance en même temps que la simplicité avec lesquelles cette profession de foi me fut faite, me donnèrent un choc. Nous étions encore en pleine guerre, et Dieu sait combien elle fut meurtrière. Il s’agissait donc bien d’une position d’âme consciente et vécue, d’une règle de vie.
J’en fus d’autant plus frappé qu’à ce moment je n’avais plus la foi, et que j’avais connu les affres du désespoir de me sentir sombrer dans la nuit de la mort le jour où, quelques mois auparavant, j’avais été grièvement blessé.
Ce sont mes premiers contacts avec la Science qui bouleversèrent la foi de mon enfance. Quelques années avant la guerre, la préhistoire m’avait révélé l’ancienneté de l’Homme sur la terre et l’existence d’Humanités fossiles. Des questions avaient surgi auxquelles alors personne n’avait pu m’apporter de réponse satisfaisante. Les explications traditionnelles m’apparaissaient être une duperie. La rupture intime se fit d’un coup le jour où, posant à mon directeur de conscience l’angoissant problème de la liberté, je reçus en réponse une explication tellement formelle, banale et évasive qu’elle me démontrait ce que précisément je redoutais : aucun lien n’est possible entre la Science et la Foi parce qu’il existe entre elles une opposition irréductible.
Ma déception était d’autant plus profonde que mon directeur [17] de conscience était un homme de haute culture et de forte intelligence. Il était plein de bonté… mais ses préoccupations étaient totalement étrangères aux questions scientifiques.
J’avais alors dix-huit ans et je partageais avec mon père et mes frères la passion de la préhistoire. L’enthousiasme de la recherche et des découvertes masqua le vide qui s’était ouvert dans mon esprit [1].
Mais ce vide se révéla de plus en plus lourd lorsque je fus lancé comme acteur sur le théâtre où se joua cette tragédie inhumaine qu’est la guerre.
Le sentiment patriotique était puissant encore en 1914 et soutenait, de sa mystique, l’élan qui nous portait en avant. Mais lorsque l’élan physique est arrêté net par une blessure grave, lorsque l’homme se trouve, comme il m’advint, isolé de la masse humaine qui l’épaulait jusqu’alors, par l’ombre de la mort, alors vraiment on se sent seul, tragiquement, désespérément seul, en face de son destin.
J’ai réchappé de la mort, et, après un long séjour à l’hôpital, je suis revenu au front pour un temps. Mais j’étais désormais désemparé. Les mutineries de 1917, la tourmente révolutionnaire russe, faisaient confusément comprendre aux peuples qu’un temps du monde était révolu. Le fait de la guerre changeait de signification. Mais où était la foi nouvelle qui valût qu’on meure pour elle ?
La guerre se termina dans un climat d’épuisement, de lassitude, d’amertume et de révolte.
Un soir de fin d’automne, en 1919, le Père Teilhard, démobilisé, dînait avec un de mes frères et moi chez une de mes vieilles parentes, derrière l’église Saint-Augustin. Nous prîmes congé de notre hôtesse, et ensemble vers neuf heures nous partîmes avec le Père pour aller prendre le métro à la Madeleine. Il pleuvait et il faisait froid. Tout en marchant à son côté, je lui avouai que j’avais perdu la foi depuis longtemps et lui en exposai les motifs… Très simplement, avec cette bonté et cette charité dont il n’a jamais cessé de se départir, il m’exposa ses idées sur la Création, le sens de l’Evolution, la place éminente et active du Christ dans l’Evolution du Cosmos.
De neuf heures à minuit, allant et venant sous la pluie, entre Saint-Augustin et la Madeleine, le Père m’apportait une révélation qui m’illuminait, il me donnait la réponse si longtemps attendue.
Ce soir-là, je suis né à la vie, titubant comme Lazare au sortir du tombeau à l’appel du Seigneur : Surge ! Ce fut un éblouissement qui bouleversa rapidement ma vie de fond en comble.„
[1] On sait que la découverte d’un des plus beaux spécimens de l’art préhistorique, les fameux bisons d’argile, est due à M. Max Begouën et à ses frères (caverne du Tuc d’Audoubert, située dans leur propriété de l’Ariège). Cf. le livre de Max Begouën, les Bisons d’ArgiLe. N.D.E.
O pilda celebra, un tablou de Rembrandt si mai mult decât atât…
« Un om avea doi fii… De doi mii de ani încoace, aceasta pilda a pildelor a facut sa curga lacrimile multor crestini. A atins, în inima omului, un punct unic, tainic, misterios. Un punct inaccesibil altora. Nu se stie sa fie alt punct mai adânc si mai tainic. Oameni fara numar, crestini fara numar, au plâns aplecându-se deasupra ei, de când pilda îsi îndeplineste menirea. Cel putin, se poate spune ca au plâns cei ale caror inimi nu sunt de piatra. Peste veacuri, oamenii vor mai plânge ascultând-o, credinciosi si necredinciosi . Copilul meu, iata Cuvântul lui Iisus care a ajuns cel mai departe. » (Charles Péguy)
Un tablou celebru al lui Rembrandt, aflat la Ermitaj, înfatiseaza scena primirii fiului risipitor de catre parintele sau, cuprins de o nesfârsit de duioasa compasiune. Fiul întors dintr-o lunga si voluntara pribegie are hainele rupte, sandalele facute ferfenita, si talpile crapate. Sta prosternat la picioarele parintelui sau, iar tatal, un om în vârsta, cu o tinuta majestuoasa, se apleaca sa-l ridice ca sa-l îmbratiseze. Momentul surprins de pictor este acela în care parintele îsi aseaza mâinile pune umerii fiului îngenunchiat. Mâini usor diferite una de cealalta: ai zice o mâna de barbat, si una de femeie… În partea din dreapta a tabloului, un personaj drapat într-o mantie rosie, asemanatoare cu cea a tatalui, urmareste neclintit, întunecat, rece, scena regăsirii.
« Un om avea doi fii. » Cu aceste cuvinte începe pilda, spusa de Mântuitor fariseilor, despre fiul risipitor; i s-a mai spus si « pilda despre tatal iertator si cu inima larga ». O aflam în Evanghelia sf. Luca, la capitolul 16, alaturi de pildele cu oaia ratacita si cu banul pierdut.
Pilda, sau parabola, este o poveste cu înteles menita sa transmita unul ori mai multe adevaruri; lucruri care, exprimate direct, risca sa nu fie ascultate ori primite de catre cei carora le este adresat mesajul. Este un fel de exprimare tipic poporului Bibliei, si de care Biblia e plina. Într-un fel, se mai poate spune si ca fiecare eveniment din vietile noastre, placut ori neplacut, marcant sau aparent anodin, este o pilda, un mesaj prin care Dumnezeu ni se adreseaza, spunându-ne ceva, învatându-ne, povatindu-ne, mustrându-ne ori mângâindu-ne.
« Un om avea doi fii ». Un parinte, doi fii.
Tâlcul e simplu, în aparenta. Parintele din parabola este Dumnezeu, iar fiii, suntem noi, oamenii. De n-ar fi decât pilda aceasta, spunea un preot al carui apostolat a constat mai cu seama în afirmarea iubirii duioase a lui Dumnezeu pentru faptura Sa, si ar fi îndeajuns ca sa cunoastem inima Tatalui ceresc, si atitudinea Lui fata de pacatele, ratacirile si mizeriile noastre…
Doi fii. Dar de ce doi ?
« De ce doi? Pentru ca sa se poata iubi între ei, iar iubirea ce-i leaga sa aduca slava Tatalui. Dumnezeu nu e preamarit de fumul tamâii ce urca spre El, ci de felul în care se împletesc între ele aceste doua afectiuni, este preaslavit de daruirea lor reciproca. Nu-I aducem slava lui Dumnezeu dându-I Lui o sarutare, ci dându-ne unii altora o sarutare. Iata de ce sunt doi fii: este un minim. »
Pilda despre fiul risipitor si fratele lui are multe de spus în ce priveste relatiile dintre oameni, dintre frati, obiect al unei dificil de împlinit, dar esentiale, porunci dumnezeiesti. « Îti vei iubi fratele, asa cum te iubesti pe tine însuti »… Raporturi în care, bine o stim, pizma, resentimentele, amaraciunile, se strecoara cu mult mai lesne decât se pot instala întelegerea si respectul.
Dar acest cuvânt din evanghelia dupa Luca aduce în primul rând o învatatura privitoare la relatia dintre om si parintele sau dupa trup, înainte de a revela-o pe aceea dintre fiecare om si Dumnezeu, « Tatal nostru din ceruri ».
« Cel mai tânar spuse tatalui: Tata, da-mi partea de mostenire care mi se cuvine ».
« Tata »… Cu acest cuvânt, în forma sa arameeana familiara, Abba, se adreseaza Iisus lui Dumnezeu. Dar ce contrast între acest nume sacru, iesind de pe buzele lui Iisus, si adresarea insolenta a fiului mezin din poveste, convins, ca atâtia rasfatati ai acestei lumi, ca tatal sau nu are fata de el decât datorii, iar el personal, nici una.
« Tata, da-mi »… !
« Da-mi partea mea de mostenire ». În anumite societati traditionale, o asemenea pretentie este de neconceput: ea înseamna, nici mai mult nici mai putin, « doresc sa mori mai repede »…
Însa parintele din pericopa sf Luca, generos, îi acorda imediat fiului mezin ceea ce « i se cuvine ». Tot asa, respectându-ne libertatea, Dumnezeu nu ne sileste sa traim în apropierea, în intimitatea Lui. Nu ne refuza dreptul de a trai dupa propriile noastre idei, cu toate ca, prea adesea, autonomia dorita de noi coincide cu întreruperea unei comuniuni, cu ruperea unei aliante: esenta însasi a pacatului.
Mezinul, dupa ce i s-a pus în mâna partea sa de mostenire, pleaca de acasa si se îndreapta spre un mare oras unde va face tot ce-i place. Întrebarea este : nu este oare legitima plecarea unui fiu adult din casa parintelui sau? Nu o facem cu toti, mai devreme sau mai târziu? Nu i-a poruncit Dumnezeu lui Avram, cândva, sa plece de la Ur, salasluirea tatalui sau, si sa devina un nomad ? « Iesi din pamântul tau, din neamul tau si din casa tatalui tau si vino în pamântul pe care ti-l voi arata Eu ». (Facerea 12,1)
Mai multe fire, si tot atâtea întrebari, se întretaie în acest punct. Mai precis, încercând sa raspund, îmi vin în minte, una peste alta, tema supunerii, a ascultarii; cea a respectului datorat de fii parintilor; cea a necesarei plecari dintr-o matrice, plecare « pentru sine » a fiilor de la casa parinteasca, acea autonomie a omului adult si liber, la care tinteste de fapt orice educatie conceputa corect (educare, ex-ducere, « conducere catre exterior »).
De fapt aventura lui Avraam, începuta printr-un act credinta, ca raspuns la o porunca divina Dumnezeu, nu are prea mult de a face cu plecarea, oarecum capricioasa, a fiului din parabola. Prima « iesire » urmeaza unei chemari dumnezeiesti care tinteste decât binele omului. (Cuvintele ebraice pentru « iesi! » sunt: lekh lekha, în traducere literala: « pleaca, du-te pentru tine, pentru binele tau »; le vom regasi si în « Cântarea Cântarilor », în chemarea adresata de « iubit », adica de Dumnezeu, « iubitei », într- prima lectura, poporul evreu, într-o alta, mai larga, întreaga omenire.)
Pentru patriarh, urmarea plecarii de acasa este magnifica, si constituie un preludiu al istoriei sacre. Pentru eroul pildei din Luca 15, lucrurile se desfasoara însa lamentabil.
« Si nu dupa multe zile, adunând toate, fiul cel mai tânar s-a dus într-o tara îndepartata si acolo si-a risipit averea, traind în desfrânari. »
« Tara îndepartata » unde a ajuns acest fiu simbolizaza de fapt tot ce aduce înstrainarea: pierdere a reperelor, disparitia oricarui orizont moral si spiritual. « Mezinul îsi închipuie ca-si rezolva problemele îndepartându-se de inima sa adânca, îndepartându-se chiar de sine însusi. Se lasa tras în jos si dominat cu desavârsire de catre un psihic în dezordine. Si-a pierdut adevarata libertate. Se îndeparteaza si de izvorul sau : Dumnezeu. Alege o viata din care lipsesc referintele la Cuvântul lui Dumnezeu, la legile vietii, la Duh. Pâinea vietii nu-l mai hraneste. » (Rânduri care mi se par un adevarat « portret robot » al materialistului din lumea de azi, preocupat exclusiv de agoniseala si cheltuiala.)
Nestiind sa faca nimic altceva decât sa consume, lipsit de repere morale si de gânduri constructive de viitor, antieroul îsi risipeste mostenirea, dupa care, foarte rapid, are de înfruntat inevitabilele consecinte ale actelor sale necugetate.
« Si dupa ce a cheltuit totul, s-a facut foamete mare în tara aceea si el a început sa duca lipsa ».
Drept care s-a tocmit porcar la un bastinas bogat, fara a reusi însa sa-si potoleasca foamea. « Se face porcar, functie pe care legea lor le-o interzice formal evreilor, si stapânul lui îl trateaza mai prost decât îsi trateaza porcii. În sens biblic, demonii au afinitati cu porcii, asa cum o arata episodul demoniacului gherasenean (Mt 8,28-34). Acest teritoriu mizerabil în care Dumnezeu este uitat evoca o locuire satanica. Rupt de Dumnezeu, cel aflat într-un asemenea loc nu mai poate trai, caci îi lipsesc iubirea si comuniunea cu ceilalti oameni. E vorba, de fapt, de un fel de moarte a propriei constiinte, în care ajungi sa te negi pe tine însuti, îti interzici si sa existi, refuzi sa te stimezi, sa te iubesti pe tine însuti. Disperarea e la portile sufletului ».
Pentru Henri Nouwen, o meditatie a parabolei, prin care te identifici cu unul ori altul din personajele pildei, reprezinta un act esential de introspectie. « Plecarea de acasa – spune el – este mult mai mult decât un eveniment istoric legat de un timp si de un loc. Este o negare a unei realitati spirituale: faptul ca îi apartin lui Dumnezeu cu fiecare fibra a fiintei mele, ca Dumnezeu este adapostul meu, în care ramân, vesnic, în siguranta, ca sunt într-adevar « sapat » în palmele Lui, ferit de orice primejdie în umbra dumnezeiasca. Plecarea de acasa înseamna nesocotirea faptului ca Dumnezeu « m-a plamadit în taina, m-a modelat în adâncurile pamântului, si mi-a tesut faptura în pântecele mamei » (Ps 138). Plecarea de acasa este un act prin care arat ca nu mai am camin, si îmi caut un altul, ducându-ma pentru aceasta tot mai departe.
Acasa este centrul fiintei mele, locul în care pot auzi vocea care spune: « Esti cel pe care îl îndragesc, în tine mi-am gasit bucuria ». Glasul Celui care i-a dat viata lui Adam, si -a vorbit lui Iisus, cel de-al doilea Adam; glasul care vorbeste tuturor fiilor lui Dumnezeu, si îi lasa sa traiasca liberi în mijlocul celei mai întunecate dintre lumi, ramânând totodata în lumina. Glasul acesta, l-am auzit si-l aud. Mi-a vorbit cândva si continua sa-mi vorbeasca. »
Dar au existat clipe în viata mea, mai spune acelasi autor, si nu odata; a fost, mai ales, un moment când am plecat si eu undeva departe, aruncând întreaga sete de dragoste a fiintei mele într-o prietenie care s-a dovedit o capcana. Acest lucru mi s-a întâmplat si mie, si multor oameni pe care i-m întâlnit în lunga calatorie a vietii mele…
Urmeaza întoarcerea. Împins de foame, de amaraciunea exilului, în care a pierdut tot ce avea, mezinul se hotaraste sa se întoarca la acela caruia îi este, înca, fiu.
« Dar, venindu-si în sine, a zis…. »
Nu se întoarce pentru ca-i este dor, ca sa-si revada familia, ci o face în cautarea disperata a unei solutii de supravietuire. Mai mult înca, nu se întoarce cu gândul ca va fi socotit iarasi ca un fiu, ci doar ca va putea sa traiasca, eventual ca slujitor, ceva mai bine decât printre straini.
Cu toate acestea, întoarcerea acasa a risipitorului este un gest de o importanta covârsitoare. În acest punct, pilda spusa de Mântuitor cuprinde un sens spiritual a carui adâncime o poti sonda o viata întreaga, dat fiind ca parintele despre care ni se povesteste Îl reprezinta de fapt pe Dumnezeu Tatal. Pentru majoritatea comentatorilor, dragostea tatalui din pilda este revelatia nemeritatei Milosteniei dumnezeiesti, a Duiosiei pline de compasiune a Tatalui ceresc pentru copilul care a luat-o pe cai gresite : acel copil care suntem cu totii, la un moment ori altul al vietii. Revelatie care duce, fulgerator la unii, treptat, la altii, la conversiune, adica la « schimbarea inimii » : echivalentul unei renasteri, a trecerii de la « economia creatiei » la cea a mântuirii.
« Conversiunea mezinului nu poate fi traita decât într-o reîntoarcere din exil, o întoarcere la propriul centru. Ca pretutindeni în cuvântul lui Iisus, drumul de întoarcere este exprimat de numai câteva cuvinte foarte dense, aproape fulgeratoare: Venindu-si în sine, a zis… Mezinul reface drumul în sens invers: revine spre adâncul inimii, spre izvorul sau. Renunta la vorbarie, la agitatie, spre a intra în tacerea launtrica. Aici, regasim chemarea adresata lui Avram: « Du-te spre tine însuti ».
Revenirea mezinului, chiar asa de putin legata de cainta adevarata, reprezinta un prim demers, capital, al omului în cautare de mântuire. Caci revenirea la matca îi va deschide pribeagului, neasteptat, si cu totul si cu totul pe nemeritate, tezaurul milosteniei divine, al inexplicabilei iubiri de om a Creatorului.
« Prima înfaptuire a oricarui om care-si regaseste demnitatea, care se împaca cu identitatea sa de fiu al cuiva, este o coborâre în adâncurile inimii, o regasire a adevarului propriei sale fiinte: revelatie ce se leaga de regasirea iubirii: iubirea de Dumnezeu, de semeni, de sine. »
Regasindu-si deci, în afara micului sau « eu » si a preocuparilor pentru bunastarea proprie, adevaratul centru, care este Tatal, omul poate intra în contact cu ceea ce, de fapt, poseda din totdeauna: adevarata sa parte de mostenire, cea care nu se poate risipi. Si anume, tainica asemanare cu Ziditorul, pecetea divina pusa, de la origini, în fiinta sa. « Imago Dei », chipul dumnezeiesc întiparit în fiecare fiinta omeneasca.
Pentru a putea raspunde poruncii dumnezeiesti : « Îl vei iubi pe Domnul din toata inima ta, din tot cugetul tau, cu toate puterile tale », omul are nevoie sa primeasca acea Iubire pe care, primul, i-o poarta Dumnezeu. Altfel spus, are nevoie sa-si recunoasca obârsia: Dragostea Tatalui, cea care, înca dinainte de nastere, si pâna în orice « acum », în orice clipa prezenta, îl cladeste si îl recladeste pe om, facând din el « o faptura minunata » (Ps 138), o fiinta libera, un fiu iubit caruia îi sta la la dispozitie tot ce poseda Tatal. (« Si toate ale Mele sunt ale Tale, si ale Tale sunt ale Mele », Ioan 17,10)
Revenind la textul pildei din Luca 15, sa recitim versetul care descrie reactia tatalui la întoarcerea copilului ingrat, sa ne patrundem de întelesul lui, cu convingerea ca se afla acolo ceva ce ne priveste pe toti.
« Si înca departe fiind el, l-a vazut tatal sau si i s-a facut mila si, alergând, a cazut la grumazul lui si l-a sarutat » (Luca 15,20)
Scena pe care o reda, genial, tabloul lui Rembrandt aflat la muzeul Ermitaj. (L-am vazut cândva, în reproducere, pe un perete unde se mai afla o memorabila inscriptie: « Sa avem încredere. Dumnezeu este un Tata care ne iubeste cu o iubire de neînteles »…)
« I s-a facut mila ». Cuvântul din originalul grec al Evangheliei dupa sf. Luca, esplagknisthe, sugereaza de fapt ceva mult mai puternic decât mila, si anume o adevarata zguduire a fiintei launtrice a cuiva, o tresarire de compasiune care trece prin maruntaie. « Nu e vorba de o emotie superficiala, ci de o zguduire a adâncului fiintei. Glasul sângelui. Bucuria tatalui nu tâsneste din indiferenta, asa cum te bucuri când are loc un eveniment ce rupe monotonia cotidianului; ci dintr-o spaima de moarte care se spulbera, o grija cumplita, prefacuta în sfârsit în cenusa. « Fiul meu pierdut era, si s-a aflat ».
Ca sa poti schita macar, daca nu arata, ce înseamna Milostenia Tatalui ceresc fata de pacatosul care îsi vine în fire si I se arunca la picioare, nu ajunge sa spui ca este « gratuita », nu ajunge sa spui ca « nimeni nu o poate merita, oricât si-ar zdrobi inima, si oricâte fapte bune ar face mai departe ». Caci poti da impresia, absolut falsa, si extrem de periculoasa, ca de fapt nu ai nimic de facut « spre a merita », si ca, bazându-te pe Mila Domnului, poti pacatui în voie, înaintea finalei întâlniri care este moartea…
Ponderea pacatului, gravitatea lui, ireparabilul din el, nu este cu nimic atenuat de catre Iisus, când Mântuitorul ne asigura, în pilda despre Risipitor, ca ceea ce ne asteapta este Mila. « Departe de a fi slab în privinta pacatului, departe de a se gândi sa-i atenueze gravitatea, de a-i minimiza ravagiile, Iisus, dimpotriva, le vede sinistra adâncime: moartea, pierzania. Si, pentru a ne face sa întelegem ce înseamna pierzania, ce are ea ireparabil, si ce reprezinta acest ireparabil pentru Dumnezeu, care o cunoaste si-i stie riscurile, Iisus recurge la une din experientele omenesti cele mai banale si mai dureroase. Pierderea a ceva la care tii, chiar daca obiectul, în sine, nu are cine stie ce valoare. (…) Or, ne spune Iisus, Dumnezeu Însusi a facut experienta aceasta. Bucuria pe care o are atunci când iarta, emotia covârsitoare pe care o simte când îsi regaseste copiii, este emotia cuiva care-si vedea deja distrus ceea ce iubeste, si care înca se mai cutremura la gândul a ceea ce s-ar fi putut întâmpla daca nu i-ar fi putut regasi la vreme. »
Urmeaza marea bucurie si ospatul pe care fericitul parinte îl ofera copilului pierdut si regasit, si tuturor celor ai casei: Fiul a carui întoarcere echivaleaza cu salvarea de la o moarte sigura printre straini, în cea mai cumplita dintre singuratati, care este cea a uscaciunii si învârtosarii unei inimi din care a fugit dragostea. Ca si în restul pericopei, câteva vorbe ajung pentru a spune foarte mult.
« Si a zis tatal catre slugile sale: Aduceti degraba haina cea dintâi si-l îmbracati si dati inel în mâna lui si încaltaminte în picioarele lui. Si aduceti vitelul cel îngrasat si-l înjungheati si, mâncând, sa ne veselim. Caci acest fiu al meu mort era si a înviat, pierdut era si s-a aflat. Si au început sa se veseleasca. »
« Haina dintâi » ne duce cu gândul la nevinovatia care-i îmbraca, la origini, pe stramosii oamenilor, dupa pierderea careia, dupa cum scrie Cartea Facerii, Dumnezeu le-a cusut oamenilor « haine de piele ». Încaltamintea, care va înlocui sandalele rupte în vremea ratacirii fiului printre straini, e menita sa-l ocroteasca de acum înainte de contactul cu pamântul si cu toate spurcaciunile de pe jos. Inelul pus în deget este, poate, purtator al unui sigiliu care înseamna repunerea în drepturi a celui care va lua parte, de aici încolo, la « mostenirea sfintilor, întru lumina » despre care citim în Epistola catre Coloseni (1,12)
Mostenire la care vom avea dreptul si noi, fara a avea alt merit decât pe cel al Crucii lui Hristos… Este tot mesajul Epistolelor sfântului Pavel, pus în lumina de catre majoritatea teologilor. A crede însa ca adevarurile pe care ni le dezvaluie teologia ne privesc personal – acesta nu poate fi, cum spuneam, decât un rod al unei conversiuni personale. Al revelatiei dragostei dumnezeiesti pentru fiecare din noi.
Sarbatoarea data de fericitul tata în cinstea copilului pierdut si regasit poate fi interpretata ca o imagine a acestui eveniment capital. « Traiectoria evanghelizarii adâncurilor din noi este o întoarcere din surghiun. Ne întoarcem la Dumnezeu. Deschidem luminii sale întreaga noastra biografie, tot trecutul si tot prezentul nostru. Însa nu putem trai întoarcerea fara sa « ne venim în fire » si sa aducem înapoi acasa acele parti din fiinta noastra care mai traiesc înca precum niste oi ratacite, împrastiate, pierdute ».
Ca sa îti întorci privirile, si inima, spre acel « acasa » primordial care este constiinta ca-I apartii lui Dumnezeu, nu ca un obiect, ci ca un fiu, trebuie sa treci prin durere. O spun, fara exceptie, toti marii cunoscatori întru Duh. Dumnezeu s-a facut om, pentru ca omul sa ajunga sa fie îndumnezeit. Cum s-ar putea petrece aceasta, când umanitatea din noi este degradata de egoism, idolatrie, violenta… ?
« Exilatul revine, si este sarbatorit. Un curs de apa iesit din matca nu face altceva decât sa murdareasca si sa strice. Omul, prins în propria-i capcana, este un visator fara leac, mereu cu gândul la vreun teritoriu interzis. În propria-i inima, Risipitorul este încercat, iar si iar, de nevoia de a iesi din rostul lui, parca anume spre a cunoaste suferinta, acea suferinta care-l va face sa descopere, în cele din urma, natura singurei fericiri care îi poate umple inima. Fericirea pe termen scurt, cea a aventurii, se dovedeste rapid o stavila considerabila pentru inima dornica de spatiul celor spirituale. Singura terapie în stare sa trezeasca în noi adevaratul « dor de acasa » este suferinta, singuratatea fiintei. Iata cele doua sandale cu talpile rupte care-l readuc pe cel exilat în toiul sarbatorii. (…) Trebuie sa fi trecut prin suferinta foamei si, adesea, sa fi ajuns sa invidiem hrana porcilor, ca sa ajungem sa descoperim, în cele din urma, aroma incomparabila a pâinii facute acasa. »
Iata « veselia », bucuria sarbatorii pe care o reprezinta întâlnirea omului cu imaginea divina sapata în el, tema care revine constant în Scripturi. Citez, la întâmplare, din Psalmi:
« Dat-ai veselie în inima mea, mai mare decât veselia pentru rodul lor de grâu, de vin si de untdelemn ce s-a înmultit. » (Ps. 4,7)
« Sa se veseleasca toti cei ce nadajduiesc întru Tine; în veac se vor bucura si le vei fi lor salas si se vor lauda cu Tine cei ce iubesc numele Tau. » (Ps 5, 11)
În toiul ospatului se întoarce de la câmp fiul cel mare. Aude cântarile ce rasuna din casa, si-l întreaba pe un slujitor: ce înseamna toate acestea? I se explica bucuria tatalui, pentru ce a poruncit el sa fie înjunghiat vitelul îngrasat; iar fiul cel mai vârstnic, uitând ca este îi frate celui care s-a întors sanatos acasa, se mânie cumplit. Nu, asa ceva nu se poate! Nu este drept ca un puturos care s-a dat la o parte când era vorba de munca grea a câmpului, un destrabalatcare n-a stiut decât sa cheltuiasca, facându-si toate poftele, sa fie primit asa!
« Dreptatea nu este câteodata decât supapa prin care se scurge rautatea celor buni ». (Lanza del Vasto)
Tatal îi iese si fiului cel mare în întâmpinare, rugându-l chiar sa intre, ceea ce nu face decât ca mânia celui « drept » sa se înteteasca, într-o adevarata revarsare de rautati, din care nu lipseste calomnia. (15,30)
Cine este acest « om drept » pentru fiecare dintre noi? Cum sa nu te recunosti, daca faci parte dintre « evlaviosii cu titluri », în chipul celui care priveste chiorâs spre cel ce nu-i împartaseste zelul? Cum sa nu-ti pipai, îndurerat, propria invidie si propriul orgoliu, când te gândesti la felul în care privesti, nu doar pacatul altuia, ci si faptul ca Dumnezeu îl iubeste si pe acesta, oricât ti-ar fi el de antipatic si oricât l-ai dezaproba tu?
Dar Tatal – de-as putea sa nu uit asta niciodata! – îmi iese în întâmpinare, asa cum i-a iesit parintele din pilda în cale fiului cel mare… « si îl ruga ».
« Fiul cel mare nu a admis niciodata ca tatal sau îl poate iubi într-atât. Se aseamana cu atâtia barbati, cu atâtea femei cu suflet marginit, care traiesc din propria substanta, împiedicându-se în amorul lor propriu, uneori foarte devotati, si ziditi la fel ca oricine pentru marea aventura a dragostei. Nefericirea în care ei par a se complace este cea de a nu admite ca sunt îndragiti, de a nu se lasa iubiti. »
Una din cauzele « clasice » ale starilor de nemultumire, de nefericire cronica, este nerecunoasterea faptului ca o alta persoana ma iubeste manifestându-se altfel decât consider eu ca ar trebui. Un parinte sever. Un maestru exigent. Un prieten care-mi deschide ochii. Cineva apropiat care stie sa spuna « nu » unei exagerari, unei cereri, unei atitudini care nu ne face cinste… Toate acestea, din dragoste !
Si mai e înca ceva. Si anume, acreala, amaraciunea, îngustimea sufleteasca a atâtor oameni « drepti ».
« Problema fundamentala a fiului cel mare este ca se crede fara pacat. Se considera drept si, ca urmare, are o inima de justitiar.(…) Fiul mai mare simbolizeaza orbirea noastra în fata distorsiunii celei mai adânci din fiinta noastra, dezvaluie rezistenta pe care o opunem unei vieti duse în lumina : distorsiunea care ne vine din faptul ca « avem constiinta curata ». Omul plin de el se pacaleste singur. Nu a întâlnit iubirea, poate pentru ca e incapabil sa se lase rascolit. Înainte de orice, cauta o ordine artificiala si iluzorie. De aceea, ramâne afara, singur si lipsit de bucurie, în afara relatiei si în afara sarbatorii. »
Cu toate acestea, iubirea Tatalui se revarsa si asupra fiului celui suparat, nemultumit de întreaga-i viata de truda traita constiincios, însa fara chef si fara dragoste. Omul acesta nu se iubeste nici macar pe sine, nici nu se recunoaste vrednic de a fi iubit. Asa ca întoarce pur si simplu spatele dragostei parintesti, fratiei, ca si sarbatorii vietii.
Acest fiu mai mare, spune Henri Nouwen, este prezent în fiecare dintre noi, atunci când, fata de bucuria sarbatorii altora, din care ne simtim, poate pe nedrept, exclusi, lasam sa tâsneasca vechi resentimente si frustrari. Ceea ce, fireste, nu ne introduce defel în bucuria sarbatorii, si creeaza un cerc vicios.
« Cu cât ma gândesc mai mult la fiul cel mare, cu atât îmi dau mai bine seama cât este de adânc înradacinat acest fel de a fi pierdut, si cât este de greu sa revii acasa din el. Pare mai usor sa revii acasa dintr-o expeditie facuta din pofta, decât sa scapi de mânia rece care-si are radacinile în cele mai negre ascunzisuri ale fiintei mele. Ciuda pe care o simt e greu de detectat prin ratiune si greu de vindecat. Este ceva foarte pernicios: ceva legat de « captuseala » propriei mele virtuti. Nu am facut oare bine când am fost ascultator, silitor, plin de grija, n-am facut bine uitînd de mine însumi? Si totusi, pare ca resentimentele mele se leaga tocmai de aceste atitudini vrednice de lauda. Legatura aceasta ma aduce uneori la disperare… Când mi se pare ca sunt mai putin egoist, îmi dau seama ca sunt de fapt obsedat de nevoia de a fi iubit. »
« Într-o zi, s-a ridicat o cortina… »
Cu aceste cuvinte îsi începe cineva marturia despre felul în care, dincolo de un mesaj prea limpede, si extrem de binestiut, cel al pildei de care ne ocupam, Cuvântul lui Dumnezeu a ajuns sa-i strapunga inima, inaugurând o etapa în care el a devenit ceva mereu nou, savuros, viu, primit cu inima, si nu doar cu mintea. Din clipa în care a auzit, ca un mesaj adresat ei însisi, chemarea Tatalui, care s-a îndreptat spre fiul cel mare, « rugându-l sa intre», credinta Georgettei Blaquière, viata ei de rugaciune, s-au adâncit si schimbat. « Într-o zi, mi s-a ridicat un val dinaintea ochilor. Am avut, brusc, revelatia neîntelegerii atât de dureroase dintre Dumnezeu si mine. Credeam ca-L caut pe Dumnezeu, dar Cel care pornise de mult la drum în cautarea mea era El. Credeam ca ma rog Lui, dar cel care ma implora era El… Am privit îndarat, cercetându-mi întreaga viata… De câte ori, Doamne, Te-am împiedicat sa ma afli, de câte ori nu m-am lasat rugata, de câte ori n-am refuzat sa Te-am ascult! Cuvintele lui Dumnezeu se napusteau spre mine din adâncurile memoriei, ca tot atâtea confidente carora nu le dadusem atentie. Si eu care, atâta vreme, nu pricepusem nimic!… »
Cu toate ca simbolizeaza, atât de percutant, pe fariseul din noi, fiul cel mare are si ceva din ce are Iisus, si din tot ce ne revine si noua, întru El: participarea la tot ce are Tatal. (….)
Omul dornic sa se lase interpelat, modelat, înnoit de Cuvântul dumnezeiesc aflat în aceasta « evanghelie în evanghelie » nu are altceva de facut decât sa uite ca a ascultat si citit pilda de nenumarate ori, însotita de nenumarate platitudini… Ca orice cuvânt din Evanghelie, pasajul trebuie lasat sa « coboare » în adâncul constiintei si, acolo, sa « opereze ». Prin lucrarea Duhului, omul de buna-vointa poate ajunge sa înteleaga în ce masura îl priveste, direct si personal, asigurarea pe care fericitul parinte al celui pierdut si regasit o adreseaza celui ramas acasa :
« Fiule, tu totdeauna esti cu mine si toate ale mele ale tale sunt. Trebuia însa sa ne veselim si sa ne bucuram, caci fratele tau acesta mort era si a înviat, pierdut era si s-a aflat » (Luca 15,31-32) Cele doua versete amintesc frapant de certitudinile Mântuitorului asa cum le rezuma cuvântarea de ramas-bun aflata în evanghelia dupa sfântul Ioan.
« Si toate ale Mele sunt ale Tale, si ale Tale sunt ale Mele… » (Ioan 17,10)
Venim pe lume copii dar nu toți suntem copiii cuiva. Unii pleacă din lumea asta copii pentru că nu au atins vârsta maturității, alții pleacă tot copii pentru că nu au devenit adulți. Unii dintre noi ne „facem mari” cu mult înainte de vreme pentru că lumea în care trăim ne forțează să înțelegem și […]
Citire din Evanghelia Domnului nostru Isus Cristos după sfântul Luca 4,24-30
În acel timp, când a venit la Nazaret, Isus le-a spus celor din sinagogă: „Adevăr vă spun că niciun profet nu este acceptat în patria sa; 25 şi adevărat vă spun că multe văduve erau în Israel în zilele lui Ilie, când cerul a fost închis timp de trei ani şi şase luni, încât s-a făcut mare foamete în toată ţara, 26dar Ilie nu a fost trimis la niciuna dintre ele, ci doar la o femeie văduvă din Sarepta Sidonului. 27 Şi mulţi leproşi erau în Israel pe timpul profetului Elizeu, dar nimeni dintre ei n-a fost curăţat, decât doar Naaman sirianul”. 28 Auzind acestea, toţi cei din sinagogă s-au umplut de mânie. 29 Ridicându-se, l-au scos afară din cetate şi l-au dus pe buza prăpastiei de pe colina pe care era construită cetatea lor ca să-l arunce de acolo. 30 Însă el, trecând prin mijlocul lor, a plecat.
Cuvântul Domnului
Fragmente de predica pe marginea acestei citiri. Autor: Fr Pierre-Marie DELFIEUX (+ 2013)
Când locuitorii din Nazaret, alături de care a crescut fiul lui Iosif şi al Mariei,
l-au ascultat predicând la Cafarnaum,
unde ajunsese aureolat de gloria celor dintâi miracole,
când l-au auzit afirmând că, încă din vechime,
de pe vremea lui Ilie şi ale lui Eliseu,
dragostea lui Dumnezeului lui Israel trecuse dincolo graniţe (cf.Lc 4,25-27)
şi urma să se întindă şi mai departe
prin acel Astăzi al harului divin,
ajungând până în Libanul vecin şi în păgâna Sirie,
atunci, ne spune Luca, toţi s-au umplut de mânie şi
l-au scos afară din cetate (4,28).
Cum ar fi putut ei reţine în strâmta lor sinagogă
înflăcărata iubire a lui Cristos,
venit „să arunce foc” pe întreg pământul (Lc 12,49)?
Tot astfel, rămânem poate şi noi buimăciţi,
parcă necrezându-ne urechilor, ba chiar refuzăm să ascultăm,
atunci când Dumnezeu ne repetă
că dragostea lui pentru noi e nesfârşită, că marea lui dorinţă
e ca noi să învăţăm s-o primim
şi să-i răspundem, împărtăşind-o cu toţi ceilalţi!
În pofida faptului că ne considerăm familiari ai Prezenţei divine,
de vreme ce ne regăsim în biserici, suntem cu toate acestea surprinşi…!
Iată de ce Evanghelia acestei zile
ne readuce în punctul central al credinţei noastre creştine:
Dumnezeu este iubire şi vrea totul pentru noi,
fiindcă este Totul.
*
Într-o zi, în mânăstirea ei carmelitană din Lisieux,
tânăra soră Tereza visa la sfinţenie;
nesătulă, ca orice mistic adevărat,
şi-a dat seama că doreşte, de-a valma, „totul”:
„Simt în mine toate vocaţiile: războinic, preot, apostol, învăţător, martir…”
Dar cum ar putea o călugăriţă trăind în clauzură realiza aceste multiple vocaţii?
„La ceasul rugăciunii, dorinţele acestea mă făceau să sufăr un adevărat martiriu. Am deschis Epistolele sf Paul pentru a căuta un răspuns…”
Şi atunci ea a dat de faimosul capitol 13 din Scrisoarea Întâi către Corinteni
care i-a adus liniştea…
„Am înţeles că Iubirea cuprinde toate vocaţiile,
că Iubirea este totul,
că ea îmbrăţişează toate timpurile şi toate locurile.
Într-un cuvânt, că este eternă!…
Şi atunci, cuprinsă de o bucurie fără seamăn,
am strigat: Isuse, dragostea mea… mi-am găsit vocaţia…
Enluminure – L’Annonciation – Heures de Guyot Le Peley à l’usage de Troyes.
Blog de albina 