Citire din Evanghelia Domnului nostru Isus Cristos după sfântul Luca 4,24-30
În acel timp, când a venit la Nazaret, Isus le-a spus celor din sinagogă: „Adevăr vă spun că niciun profet nu este acceptat în patria sa; 25 şi adevărat vă spun că multe văduve erau în Israel în zilele lui Ilie, când cerul a fost închis timp de trei ani şi şase luni, încât s-a făcut mare foamete în toată ţara, 26dar Ilie nu a fost trimis la niciuna dintre ele, ci doar la o femeie văduvă din Sarepta Sidonului. 27 Şi mulţi leproşi erau în Israel pe timpul profetului Elizeu, dar nimeni dintre ei n-a fost curăţat, decât doar Naaman sirianul”. 28 Auzind acestea, toţi cei din sinagogă s-au umplut de mânie. 29 Ridicându-se, l-au scos afară din cetate şi l-au dus pe buza prăpastiei de pe colina pe care era construită cetatea lor ca să-l arunce de acolo. 30 Însă el, trecând prin mijlocul lor, a plecat.
Cuvântul Domnului
Fragmente de predica pe marginea acestei citiri. Autor: Fr Pierre-Marie DELFIEUX (+ 2013)
Când locuitorii din Nazaret, alături de care a crescut fiul lui Iosif şi al Mariei,
l-au ascultat predicând la Cafarnaum,
unde ajunsese aureolat de gloria celor dintâi miracole,
când l-au auzit afirmând că, încă din vechime,
de pe vremea lui Ilie şi ale lui Eliseu,
dragostea lui Dumnezeului lui Israel trecuse dincolo graniţe (cf.Lc 4,25-27)
şi urma să se întindă şi mai departe
prin acel Astăzi al harului divin,
ajungând până în Libanul vecin şi în păgâna Sirie,
atunci, ne spune Luca, toţi s-au umplut de mânie şi
l-au scos afară din cetate (4,28).
Cum ar fi putut ei reţine în strâmta lor sinagogă
înflăcărata iubire a lui Cristos,
venit „să arunce foc” pe întreg pământul (Lc 12,49)?
Tot astfel, rămânem poate şi noi buimăciţi,
parcă necrezându-ne urechilor, ba chiar refuzăm să ascultăm,
atunci când Dumnezeu ne repetă
că dragostea lui pentru noi e nesfârşită, că marea lui dorinţă
e ca noi să învăţăm s-o primim
şi să-i răspundem, împărtăşind-o cu toţi ceilalţi!
În pofida faptului că ne considerăm familiari ai Prezenţei divine,
de vreme ce ne regăsim în biserici, suntem cu toate acestea surprinşi…!
Iată de ce Evanghelia acestei zile
ne readuce în punctul central al credinţei noastre creştine:
Dumnezeu este iubire şi vrea totul pentru noi,
fiindcă este Totul.
*
Într-o zi, în mânăstirea ei carmelitană din Lisieux,
tânăra soră Tereza visa la sfinţenie;
nesătulă, ca orice mistic adevărat,
şi-a dat seama că doreşte, de-a valma, „totul”:
„Simt în mine toate vocaţiile: războinic, preot, apostol, învăţător, martir…”
Dar cum ar putea o călugăriţă trăind în clauzură realiza aceste multiple vocaţii?
„La ceasul rugăciunii, dorinţele acestea mă făceau să sufăr un adevărat martiriu. Am deschis Epistolele sf Paul pentru a căuta un răspuns…”
Şi atunci ea a dat de faimosul capitol 13 din Scrisoarea Întâi către Corinteni
care i-a adus liniştea…
„Am înţeles că Iubirea cuprinde toate vocaţiile,
că Iubirea este totul,
că ea îmbrăţişează toate timpurile şi toate locurile.
Într-un cuvânt, că este eternă!…
Şi atunci, cuprinsă de o bucurie fără seamăn,
am strigat: Isuse, dragostea mea… mi-am găsit vocaţia…
Vocaţia mea este iubirea[1].
Înţelegând acest lucru, Tereza a înţeles de fapt totul.
Dar de ce este iubirea „totul”?
În primul rând, fiindcă e singura realitate ce ne poate împlini.
Chiar dacă nu îndrăznim s-o recunoaştem, toţi, fără nici o excepţie,
suntem meniţi să iubim şi să fim iubiţi.
Apoi, pentru că iubirea strânge în ea toată Legea divină
şi e singura cale de a dobândi sfinţenia (cf. Ga 5,14).
Şi, în fine, pentru că Dumnezeu este Iubire…
Iar iubirea lui noi o avem de primit din toată inima,
pentru a-i răspunde cu întreaga fiinţă,
împărtăşind-o cu fraţii şi surorile noastre.
A întâmpina şi interioriza iubirea cu care, Cel dintâi,
ne iubeşte Dumnezeu,
e calea către împlinire şi bucurie.
De-am şti s-o primim cu adevărat,
câte suferinţe ar fi uşurate, vindecate, alinate,
câte nevroze, câte carenţe afective, câte întunecări spirituale…!
Căci Tatăl însuşi ne iubeşte (In 16,27).
În palmele mâinilor ce au zidit lumea, Isaia ne spune atât de grăitor că
Dumnezeu ne-a „însemnat”, indelebil, numele:
Iată, te-am însemnat în palmele mele (Is 46,4).
Până la bătrâneţea voastră Eu sunt Acelaşi,
până la adâncile voastre cărunteţe vă voi ocroti.
Precum am făcut în trecut,
mă leg înaintea voastră
că vă voi ocroti şi vă voi izbăvi şi în viitor (Is 46,4).
Oare femeia uită pe pruncul ei şi de rodul pântecelui ei n-are ea milă?
Chiar când ea îl va uita, Eu nu te voi uita pe tine. (Is 49,15).
Acesta e adevărul cel dintâi şi cel de pe urmă,
Vestea cea Bună ce o avem de vestit lumii:
Trebuie ca lumea să creadă că tu m-ai trimis…
şi că i-ai iubit pe ei,
aşa cum m-ai iubit pe mine (In 17,23).
Iar dragostea lui Dumnezeu, spune sfântul Paul,
a fost revărsată în inimile noastre
de către Duhul Sfânt ce ni s-a dat (Rom 5,5).
Nimic nu poate opri revărsarea iubirii unui Dumnezeu
pe care chiar cuvântul lui îl arată Părinte al milostivirii.
Nimic ne va despărţi de iubirea lui Cristos (Rom 8,35).
Nimic nu va putea stinge văpaia iubirii divine,
care este Duhul Sfânt.
Câtă putere şi câtă bucurie dobândeşti
ştiindu-te iubit de însuşi izvorul Frumuseţii,
Bunătăţii, de Dumnezeul cel adevărat!
Răspunsul nostru se cuvine să fie pe măsură:
a-l iubi pe Dumnezeu „cu toată inima,
cu tot cugetul, cu tot sufletul” (cf. Dt 6,5).
Iubirea adevărată se hrăneşte din reciprocitate, din împărtăşire.
Uneori, ceea ce numim „religie”
ne apare ca ceva insipid, dacă nu chiar complet neatrăgător,
fiindcă nu ştim să ne trăim credinţa ca pe o aventură a iubirii.
Dar dacă într-o zi încercăm să răspundem cu adevărat, prin darul iubirii
noastre, Iubirii ce ne-o oferă Dumnezeu, viaţa noastră va fi orientată
pe calea adevăratei fericiri…
Fiindcă iubirea lui Dumnezeu poate fi trăită în toate registrele:
filial, conjugal, prietenesc, părintesc…
Într-adevăr, atât de mult a iubit Dumnezeu lumea,
încât l-a dat pe Fiul său, unicul născut,
ca oricine crede în el să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică (In 3,16-17).
Chiar avem de ce să răspundem şi noi prin dăruirea întregii vieţi,
spre a rămâne în Cristos, şi, prin Cristos, în Tatăl! (cf. In 6,56).
Am putea spune poate la rândul nostru, împreună cu sfânta Tereza a Puncului Isus,
că ne-am găsit în iubire vocaţia.
Vom înţelege cândva cât de mult se aseamănă
cea de-a doua poruncă cu cea dintâi (Mt 22,39).
Fiindcă atât de mult a pus Dumnezeu din el în om,
încât există în germene, în fiecare din noi, dorul de iubirea lui,
acea iubire ce vine prima în întâmpinarea noastră.
Un asemenea fel de a vedea lucrurile schimbă totul.
O dată pentru întotdeauna, scrie sfântul Augustin,
ţi se dă acest scurt precept:
iubeşte şi fă ceea ce doreşti.
Dacă taci, taci din iubire.
Dacă vorbeşti, vorbeşte din iubire.
Dacă cerţi, ceartă din iubire.
Dacă ierţi, iartă din iubire.
Poartă în străfundul sufletului rădăcina iubirii.
Dintr-o asemenea rădăcină nu poate ieşi decât bine[2].
Ajunge să iubeşti, căci nu există nimic dincolo de iubire.
Iubirea e totul, purifică totul, luminează totul.
Iubirea este îndelung răbdătoare, iubirea este binevoitoare,
nu este invidioasă, iubirea nu se laudă, nu se mândreşte.
Ea nu se poartă necuviincios, nu caută la ale sale,
nu se mânie, nu ţine cont de rău.
Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr.
Toate le suportă, toate le crede,
toate le speră, toate le îndură. (1 Co 13,4-7)
Înţelegem acum mai bine pentru ce, meditând la aceste cuvinte,
„mica” Tereza a încetat să mai dorească vreo altă vocaţie decât cea de a iubi.
„Şi atunci, cuprinsă de o bucurie fără seamăn,
am exclamat : În inima Bisericii, voi fi Iubirea… astfel voi fi totul…”
[1] Sfânta Tereza de Lisieux, Istoria unui suflet, Manuscrise autobiografice.
[2] Augustin, Omilie despre Ioan 7,8.
Blog de albina 