O pilda celebra, un tablou de Rembrandt si mai mult decât atât…
« Un om avea doi fii… De doi mii de ani încoace, aceasta pilda a pildelor a facut sa curga lacrimile multor crestini. A atins, în inima omului, un punct unic, tainic, misterios. Un punct inaccesibil altora. Nu se stie sa fie alt punct mai adânc si mai tainic. Oameni fara numar, crestini fara numar, au plâns aplecându-se deasupra ei, de când pilda îsi îndeplineste menirea. Cel putin, se poate spune ca au plâns cei ale caror inimi nu sunt de piatra. Peste veacuri, oamenii vor mai plânge ascultând-o, credinciosi si necredinciosi . Copilul meu, iata Cuvântul lui Iisus care a ajuns cel mai departe. » (Charles Péguy)
Un tablou celebru al lui Rembrandt, aflat la Ermitaj, înfatiseaza scena primirii fiului risipitor de catre parintele sau, cuprins de o nesfârsit de duioasa compasiune. Fiul întors dintr-o lunga si voluntara pribegie are hainele rupte, sandalele facute ferfenita, si talpile crapate. Sta prosternat la picioarele parintelui sau, iar tatal, un om în vârsta, cu o tinuta majestuoasa, se apleaca sa-l ridice ca sa-l îmbratiseze. Momentul surprins de pictor este acela în care parintele îsi aseaza mâinile pune umerii fiului îngenunchiat. Mâini usor diferite una de cealalta: ai zice o mâna de barbat, si una de femeie… În partea din dreapta a tabloului, un personaj drapat într-o mantie rosie, asemanatoare cu cea a tatalui, urmareste neclintit, întunecat, rece, scena regăsirii.
« Un om avea doi fii. » Cu aceste cuvinte începe pilda, spusa de Mântuitor fariseilor, despre fiul risipitor; i s-a mai spus si « pilda despre tatal iertator si cu inima larga ». O aflam în Evanghelia sf. Luca, la capitolul 16, alaturi de pildele cu oaia ratacita si cu banul pierdut.
Pilda, sau parabola, este o poveste cu înteles menita sa transmita unul ori mai multe adevaruri; lucruri care, exprimate direct, risca sa nu fie ascultate ori primite de catre cei carora le este adresat mesajul. Este un fel de exprimare tipic poporului Bibliei, si de care Biblia e plina. Într-un fel, se mai poate spune si ca fiecare eveniment din vietile noastre, placut ori neplacut, marcant sau aparent anodin, este o pilda, un mesaj prin care Dumnezeu ni se adreseaza, spunându-ne ceva, învatându-ne, povatindu-ne, mustrându-ne ori mângâindu-ne.
« Un om avea doi fii ». Un parinte, doi fii.
Tâlcul e simplu, în aparenta. Parintele din parabola este Dumnezeu, iar fiii, suntem noi, oamenii. De n-ar fi decât pilda aceasta, spunea un preot al carui apostolat a constat mai cu seama în afirmarea iubirii duioase a lui Dumnezeu pentru faptura Sa, si ar fi îndeajuns ca sa cunoastem inima Tatalui ceresc, si atitudinea Lui fata de pacatele, ratacirile si mizeriile noastre…
Doi fii. Dar de ce doi ?
« De ce doi? Pentru ca sa se poata iubi între ei, iar iubirea ce-i leaga sa aduca slava Tatalui. Dumnezeu nu e preamarit de fumul tamâii ce urca spre El, ci de felul în care se împletesc între ele aceste doua afectiuni, este preaslavit de daruirea lor reciproca. Nu-I aducem slava lui Dumnezeu dându-I Lui o sarutare, ci dându-ne unii altora o sarutare. Iata de ce sunt doi fii: este un minim. »
Pilda despre fiul risipitor si fratele lui are multe de spus în ce priveste relatiile dintre oameni, dintre frati, obiect al unei dificil de împlinit, dar esentiale, porunci dumnezeiesti. « Îti vei iubi fratele, asa cum te iubesti pe tine însuti »… Raporturi în care, bine o stim, pizma, resentimentele, amaraciunile, se strecoara cu mult mai lesne decât se pot instala întelegerea si respectul.
Dar acest cuvânt din evanghelia dupa Luca aduce în primul rând o învatatura privitoare la relatia dintre om si parintele sau dupa trup, înainte de a revela-o pe aceea dintre fiecare om si Dumnezeu, « Tatal nostru din ceruri ».
« Cel mai tânar spuse tatalui: Tata, da-mi partea de mostenire care mi se cuvine ».
« Tata »… Cu acest cuvânt, în forma sa arameeana familiara, Abba, se adreseaza Iisus lui Dumnezeu. Dar ce contrast între acest nume sacru, iesind de pe buzele lui Iisus, si adresarea insolenta a fiului mezin din poveste, convins, ca atâtia rasfatati ai acestei lumi, ca tatal sau nu are fata de el decât datorii, iar el personal, nici una.
« Tata, da-mi »… !
« Da-mi partea mea de mostenire ». În anumite societati traditionale, o asemenea pretentie este de neconceput: ea înseamna, nici mai mult nici mai putin, « doresc sa mori mai repede »…
Însa parintele din pericopa sf Luca, generos, îi acorda imediat fiului mezin ceea ce « i se cuvine ». Tot asa, respectându-ne libertatea, Dumnezeu nu ne sileste sa traim în apropierea, în intimitatea Lui. Nu ne refuza dreptul de a trai dupa propriile noastre idei, cu toate ca, prea adesea, autonomia dorita de noi coincide cu întreruperea unei comuniuni, cu ruperea unei aliante: esenta însasi a pacatului.
Mezinul, dupa ce i s-a pus în mâna partea sa de mostenire, pleaca de acasa si se îndreapta spre un mare oras unde va face tot ce-i place. Întrebarea este : nu este oare legitima plecarea unui fiu adult din casa parintelui sau? Nu o facem cu toti, mai devreme sau mai târziu? Nu i-a poruncit Dumnezeu lui Avram, cândva, sa plece de la Ur, salasluirea tatalui sau, si sa devina un nomad ? « Iesi din pamântul tau, din neamul tau si din casa tatalui tau si vino în pamântul pe care ti-l voi arata Eu ». (Facerea 12,1)
Mai multe fire, si tot atâtea întrebari, se întretaie în acest punct. Mai precis, încercând sa raspund, îmi vin în minte, una peste alta, tema supunerii, a ascultarii; cea a respectului datorat de fii parintilor; cea a necesarei plecari dintr-o matrice, plecare « pentru sine » a fiilor de la casa parinteasca, acea autonomie a omului adult si liber, la care tinteste de fapt orice educatie conceputa corect (educare, ex-ducere, « conducere catre exterior »).
De fapt aventura lui Avraam, începuta printr-un act credinta, ca raspuns la o porunca divina Dumnezeu, nu are prea mult de a face cu plecarea, oarecum capricioasa, a fiului din parabola. Prima « iesire » urmeaza unei chemari dumnezeiesti care tinteste decât binele omului. (Cuvintele ebraice pentru « iesi! » sunt: lekh lekha, în traducere literala: « pleaca, du-te pentru tine, pentru binele tau »; le vom regasi si în « Cântarea Cântarilor », în chemarea adresata de « iubit », adica de Dumnezeu, « iubitei », într- prima lectura, poporul evreu, într-o alta, mai larga, întreaga omenire.)
Pentru patriarh, urmarea plecarii de acasa este magnifica, si constituie un preludiu al istoriei sacre. Pentru eroul pildei din Luca 15, lucrurile se desfasoara însa lamentabil.
« Si nu dupa multe zile, adunând toate, fiul cel mai tânar s-a dus într-o tara îndepartata si acolo si-a risipit averea, traind în desfrânari. »
« Tara îndepartata » unde a ajuns acest fiu simbolizaza de fapt tot ce aduce înstrainarea: pierdere a reperelor, disparitia oricarui orizont moral si spiritual. « Mezinul îsi închipuie ca-si rezolva problemele îndepartându-se de inima sa adânca, îndepartându-se chiar de sine însusi. Se lasa tras în jos si dominat cu desavârsire de catre un psihic în dezordine. Si-a pierdut adevarata libertate. Se îndeparteaza si de izvorul sau : Dumnezeu. Alege o viata din care lipsesc referintele la Cuvântul lui Dumnezeu, la legile vietii, la Duh. Pâinea vietii nu-l mai hraneste. » (Rânduri care mi se par un adevarat « portret robot » al materialistului din lumea de azi, preocupat exclusiv de agoniseala si cheltuiala.)
Nestiind sa faca nimic altceva decât sa consume, lipsit de repere morale si de gânduri constructive de viitor, antieroul îsi risipeste mostenirea, dupa care, foarte rapid, are de înfruntat inevitabilele consecinte ale actelor sale necugetate.
« Si dupa ce a cheltuit totul, s-a facut foamete mare în tara aceea si el a început sa duca lipsa ».
Drept care s-a tocmit porcar la un bastinas bogat, fara a reusi însa sa-si potoleasca foamea. « Se face porcar, functie pe care legea lor le-o interzice formal evreilor, si stapânul lui îl trateaza mai prost decât îsi trateaza porcii. În sens biblic, demonii au afinitati cu porcii, asa cum o arata episodul demoniacului gherasenean (Mt 8,28-34). Acest teritoriu mizerabil în care Dumnezeu este uitat evoca o locuire satanica. Rupt de Dumnezeu, cel aflat într-un asemenea loc nu mai poate trai, caci îi lipsesc iubirea si comuniunea cu ceilalti oameni. E vorba, de fapt, de un fel de moarte a propriei constiinte, în care ajungi sa te negi pe tine însuti, îti interzici si sa existi, refuzi sa te stimezi, sa te iubesti pe tine însuti. Disperarea e la portile sufletului ».
Pentru Henri Nouwen, o meditatie a parabolei, prin care te identifici cu unul ori altul din personajele pildei, reprezinta un act esential de introspectie. « Plecarea de acasa – spune el – este mult mai mult decât un eveniment istoric legat de un timp si de un loc. Este o negare a unei realitati spirituale: faptul ca îi apartin lui Dumnezeu cu fiecare fibra a fiintei mele, ca Dumnezeu este adapostul meu, în care ramân, vesnic, în siguranta, ca sunt într-adevar « sapat » în palmele Lui, ferit de orice primejdie în umbra dumnezeiasca. Plecarea de acasa înseamna nesocotirea faptului ca Dumnezeu « m-a plamadit în taina, m-a modelat în adâncurile pamântului, si mi-a tesut faptura în pântecele mamei » (Ps 138). Plecarea de acasa este un act prin care arat ca nu mai am camin, si îmi caut un altul, ducându-ma pentru aceasta tot mai departe.
Acasa este centrul fiintei mele, locul în care pot auzi vocea care spune: « Esti cel pe care îl îndragesc, în tine mi-am gasit bucuria ». Glasul Celui care i-a dat viata lui Adam, si -a vorbit lui Iisus, cel de-al doilea Adam; glasul care vorbeste tuturor fiilor lui Dumnezeu, si îi lasa sa traiasca liberi în mijlocul celei mai întunecate dintre lumi, ramânând totodata în lumina. Glasul acesta, l-am auzit si-l aud. Mi-a vorbit cândva si continua sa-mi vorbeasca. »
Dar au existat clipe în viata mea, mai spune acelasi autor, si nu odata; a fost, mai ales, un moment când am plecat si eu undeva departe, aruncând întreaga sete de dragoste a fiintei mele într-o prietenie care s-a dovedit o capcana. Acest lucru mi s-a întâmplat si mie, si multor oameni pe care i-m întâlnit în lunga calatorie a vietii mele…
Urmeaza întoarcerea. Împins de foame, de amaraciunea exilului, în care a pierdut tot ce avea, mezinul se hotaraste sa se întoarca la acela caruia îi este, înca, fiu.
« Dar, venindu-si în sine, a zis…. »
Nu se întoarce pentru ca-i este dor, ca sa-si revada familia, ci o face în cautarea disperata a unei solutii de supravietuire. Mai mult înca, nu se întoarce cu gândul ca va fi socotit iarasi ca un fiu, ci doar ca va putea sa traiasca, eventual ca slujitor, ceva mai bine decât printre straini.
Cu toate acestea, întoarcerea acasa a risipitorului este un gest de o importanta covârsitoare. În acest punct, pilda spusa de Mântuitor cuprinde un sens spiritual a carui adâncime o poti sonda o viata întreaga, dat fiind ca parintele despre care ni se povesteste Îl reprezinta de fapt pe Dumnezeu Tatal. Pentru majoritatea comentatorilor, dragostea tatalui din pilda este revelatia nemeritatei Milosteniei dumnezeiesti, a Duiosiei pline de compasiune a Tatalui ceresc pentru copilul care a luat-o pe cai gresite : acel copil care suntem cu totii, la un moment ori altul al vietii. Revelatie care duce, fulgerator la unii, treptat, la altii, la conversiune, adica la « schimbarea inimii » : echivalentul unei renasteri, a trecerii de la « economia creatiei » la cea a mântuirii.
« Conversiunea mezinului nu poate fi traita decât într-o reîntoarcere din exil, o întoarcere la propriul centru. Ca pretutindeni în cuvântul lui Iisus, drumul de întoarcere este exprimat de numai câteva cuvinte foarte dense, aproape fulgeratoare: Venindu-si în sine, a zis… Mezinul reface drumul în sens invers: revine spre adâncul inimii, spre izvorul sau. Renunta la vorbarie, la agitatie, spre a intra în tacerea launtrica. Aici, regasim chemarea adresata lui Avram: « Du-te spre tine însuti ».
Revenirea mezinului, chiar asa de putin legata de cainta adevarata, reprezinta un prim demers, capital, al omului în cautare de mântuire. Caci revenirea la matca îi va deschide pribeagului, neasteptat, si cu totul si cu totul pe nemeritate, tezaurul milosteniei divine, al inexplicabilei iubiri de om a Creatorului.
« Prima înfaptuire a oricarui om care-si regaseste demnitatea, care se împaca cu identitatea sa de fiu al cuiva, este o coborâre în adâncurile inimii, o regasire a adevarului propriei sale fiinte: revelatie ce se leaga de regasirea iubirii: iubirea de Dumnezeu, de semeni, de sine. »
Regasindu-si deci, în afara micului sau « eu » si a preocuparilor pentru bunastarea proprie, adevaratul centru, care este Tatal, omul poate intra în contact cu ceea ce, de fapt, poseda din totdeauna: adevarata sa parte de mostenire, cea care nu se poate risipi. Si anume, tainica asemanare cu Ziditorul, pecetea divina pusa, de la origini, în fiinta sa. « Imago Dei », chipul dumnezeiesc întiparit în fiecare fiinta omeneasca.
Pentru a putea raspunde poruncii dumnezeiesti : « Îl vei iubi pe Domnul din toata inima ta, din tot cugetul tau, cu toate puterile tale », omul are nevoie sa primeasca acea Iubire pe care, primul, i-o poarta Dumnezeu. Altfel spus, are nevoie sa-si recunoasca obârsia: Dragostea Tatalui, cea care, înca dinainte de nastere, si pâna în orice « acum », în orice clipa prezenta, îl cladeste si îl recladeste pe om, facând din el « o faptura minunata » (Ps 138), o fiinta libera, un fiu iubit caruia îi sta la la dispozitie tot ce poseda Tatal. (« Si toate ale Mele sunt ale Tale, si ale Tale sunt ale Mele », Ioan 17,10)
Revenind la textul pildei din Luca 15, sa recitim versetul care descrie reactia tatalui la întoarcerea copilului ingrat, sa ne patrundem de întelesul lui, cu convingerea ca se afla acolo ceva ce ne priveste pe toti.
« Si înca departe fiind el, l-a vazut tatal sau si i s-a facut mila si, alergând, a cazut la grumazul lui si l-a sarutat » (Luca 15,20)
Scena pe care o reda, genial, tabloul lui Rembrandt aflat la muzeul Ermitaj. (L-am vazut cândva, în reproducere, pe un perete unde se mai afla o memorabila inscriptie: « Sa avem încredere. Dumnezeu este un Tata care ne iubeste cu o iubire de neînteles »…)
« I s-a facut mila ». Cuvântul din originalul grec al Evangheliei dupa sf. Luca, esplagknisthe, sugereaza de fapt ceva mult mai puternic decât mila, si anume o adevarata zguduire a fiintei launtrice a cuiva, o tresarire de compasiune care trece prin maruntaie. « Nu e vorba de o emotie superficiala, ci de o zguduire a adâncului fiintei. Glasul sângelui. Bucuria tatalui nu tâsneste din indiferenta, asa cum te bucuri când are loc un eveniment ce rupe monotonia cotidianului; ci dintr-o spaima de moarte care se spulbera, o grija cumplita, prefacuta în sfârsit în cenusa. « Fiul meu pierdut era, si s-a aflat ».
Ca sa poti schita macar, daca nu arata, ce înseamna Milostenia Tatalui ceresc fata de pacatosul care îsi vine în fire si I se arunca la picioare, nu ajunge sa spui ca este « gratuita », nu ajunge sa spui ca « nimeni nu o poate merita, oricât si-ar zdrobi inima, si oricâte fapte bune ar face mai departe ». Caci poti da impresia, absolut falsa, si extrem de periculoasa, ca de fapt nu ai nimic de facut « spre a merita », si ca, bazându-te pe Mila Domnului, poti pacatui în voie, înaintea finalei întâlniri care este moartea…
Ponderea pacatului, gravitatea lui, ireparabilul din el, nu este cu nimic atenuat de catre Iisus, când Mântuitorul ne asigura, în pilda despre Risipitor, ca ceea ce ne asteapta este Mila. « Departe de a fi slab în privinta pacatului, departe de a se gândi sa-i atenueze gravitatea, de a-i minimiza ravagiile, Iisus, dimpotriva, le vede sinistra adâncime: moartea, pierzania. Si, pentru a ne face sa întelegem ce înseamna pierzania, ce are ea ireparabil, si ce reprezinta acest ireparabil pentru Dumnezeu, care o cunoaste si-i stie riscurile, Iisus recurge la une din experientele omenesti cele mai banale si mai dureroase. Pierderea a ceva la care tii, chiar daca obiectul, în sine, nu are cine stie ce valoare. (…) Or, ne spune Iisus, Dumnezeu Însusi a facut experienta aceasta. Bucuria pe care o are atunci când iarta, emotia covârsitoare pe care o simte când îsi regaseste copiii, este emotia cuiva care-si vedea deja distrus ceea ce iubeste, si care înca se mai cutremura la gândul a ceea ce s-ar fi putut întâmpla daca nu i-ar fi putut regasi la vreme. »
Urmeaza marea bucurie si ospatul pe care fericitul parinte îl ofera copilului pierdut si regasit, si tuturor celor ai casei: Fiul a carui întoarcere echivaleaza cu salvarea de la o moarte sigura printre straini, în cea mai cumplita dintre singuratati, care este cea a uscaciunii si învârtosarii unei inimi din care a fugit dragostea. Ca si în restul pericopei, câteva vorbe ajung pentru a spune foarte mult.
« Si a zis tatal catre slugile sale: Aduceti degraba haina cea dintâi si-l îmbracati si dati inel în mâna lui si încaltaminte în picioarele lui. Si aduceti vitelul cel îngrasat si-l înjungheati si, mâncând, sa ne veselim. Caci acest fiu al meu mort era si a înviat, pierdut era si s-a aflat. Si au început sa se veseleasca. »
« Haina dintâi » ne duce cu gândul la nevinovatia care-i îmbraca, la origini, pe stramosii oamenilor, dupa pierderea careia, dupa cum scrie Cartea Facerii, Dumnezeu le-a cusut oamenilor « haine de piele ». Încaltamintea, care va înlocui sandalele rupte în vremea ratacirii fiului printre straini, e menita sa-l ocroteasca de acum înainte de contactul cu pamântul si cu toate spurcaciunile de pe jos. Inelul pus în deget este, poate, purtator al unui sigiliu care înseamna repunerea în drepturi a celui care va lua parte, de aici încolo, la « mostenirea sfintilor, întru lumina » despre care citim în Epistola catre Coloseni (1,12)
Mostenire la care vom avea dreptul si noi, fara a avea alt merit decât pe cel al Crucii lui Hristos… Este tot mesajul Epistolelor sfântului Pavel, pus în lumina de catre majoritatea teologilor. A crede însa ca adevarurile pe care ni le dezvaluie teologia ne privesc personal – acesta nu poate fi, cum spuneam, decât un rod al unei conversiuni personale. Al revelatiei dragostei dumnezeiesti pentru fiecare din noi.
Sarbatoarea data de fericitul tata în cinstea copilului pierdut si regasit poate fi interpretata ca o imagine a acestui eveniment capital. « Traiectoria evanghelizarii adâncurilor din noi este o întoarcere din surghiun. Ne întoarcem la Dumnezeu. Deschidem luminii sale întreaga noastra biografie, tot trecutul si tot prezentul nostru. Însa nu putem trai întoarcerea fara sa « ne venim în fire » si sa aducem înapoi acasa acele parti din fiinta noastra care mai traiesc înca precum niste oi ratacite, împrastiate, pierdute ».
Ca sa îti întorci privirile, si inima, spre acel « acasa » primordial care este constiinta ca-I apartii lui Dumnezeu, nu ca un obiect, ci ca un fiu, trebuie sa treci prin durere. O spun, fara exceptie, toti marii cunoscatori întru Duh. Dumnezeu s-a facut om, pentru ca omul sa ajunga sa fie îndumnezeit. Cum s-ar putea petrece aceasta, când umanitatea din noi este degradata de egoism, idolatrie, violenta… ?
« Exilatul revine, si este sarbatorit. Un curs de apa iesit din matca nu face altceva decât sa murdareasca si sa strice. Omul, prins în propria-i capcana, este un visator fara leac, mereu cu gândul la vreun teritoriu interzis. În propria-i inima, Risipitorul este încercat, iar si iar, de nevoia de a iesi din rostul lui, parca anume spre a cunoaste suferinta, acea suferinta care-l va face sa descopere, în cele din urma, natura singurei fericiri care îi poate umple inima. Fericirea pe termen scurt, cea a aventurii, se dovedeste rapid o stavila considerabila pentru inima dornica de spatiul celor spirituale. Singura terapie în stare sa trezeasca în noi adevaratul « dor de acasa » este suferinta, singuratatea fiintei. Iata cele doua sandale cu talpile rupte care-l readuc pe cel exilat în toiul sarbatorii. (…) Trebuie sa fi trecut prin suferinta foamei si, adesea, sa fi ajuns sa invidiem hrana porcilor, ca sa ajungem sa descoperim, în cele din urma, aroma incomparabila a pâinii facute acasa. »
Iata « veselia », bucuria sarbatorii pe care o reprezinta întâlnirea omului cu imaginea divina sapata în el, tema care revine constant în Scripturi. Citez, la întâmplare, din Psalmi:
« Dat-ai veselie în inima mea, mai mare decât veselia pentru rodul lor de grâu, de vin si de untdelemn ce s-a înmultit. » (Ps. 4,7)
« Sa se veseleasca toti cei ce nadajduiesc întru Tine; în veac se vor bucura si le vei fi lor salas si se vor lauda cu Tine cei ce iubesc numele Tau. » (Ps 5, 11)
În toiul ospatului se întoarce de la câmp fiul cel mare. Aude cântarile ce rasuna din casa, si-l întreaba pe un slujitor: ce înseamna toate acestea? I se explica bucuria tatalui, pentru ce a poruncit el sa fie înjunghiat vitelul îngrasat; iar fiul cel mai vârstnic, uitând ca este îi frate celui care s-a întors sanatos acasa, se mânie cumplit. Nu, asa ceva nu se poate! Nu este drept ca un puturos care s-a dat la o parte când era vorba de munca grea a câmpului, un destrabalatcare n-a stiut decât sa cheltuiasca, facându-si toate poftele, sa fie primit asa!
« Dreptatea nu este câteodata decât supapa prin care se scurge rautatea celor buni ». (Lanza del Vasto)
Tatal îi iese si fiului cel mare în întâmpinare, rugându-l chiar sa intre, ceea ce nu face decât ca mânia celui « drept » sa se înteteasca, într-o adevarata revarsare de rautati, din care nu lipseste calomnia. (15,30)
Cine este acest « om drept » pentru fiecare dintre noi? Cum sa nu te recunosti, daca faci parte dintre « evlaviosii cu titluri », în chipul celui care priveste chiorâs spre cel ce nu-i împartaseste zelul? Cum sa nu-ti pipai, îndurerat, propria invidie si propriul orgoliu, când te gândesti la felul în care privesti, nu doar pacatul altuia, ci si faptul ca Dumnezeu îl iubeste si pe acesta, oricât ti-ar fi el de antipatic si oricât l-ai dezaproba tu?
Dar Tatal – de-as putea sa nu uit asta niciodata! – îmi iese în întâmpinare, asa cum i-a iesit parintele din pilda în cale fiului cel mare… « si îl ruga ».
« Fiul cel mare nu a admis niciodata ca tatal sau îl poate iubi într-atât. Se aseamana cu atâtia barbati, cu atâtea femei cu suflet marginit, care traiesc din propria substanta, împiedicându-se în amorul lor propriu, uneori foarte devotati, si ziditi la fel ca oricine pentru marea aventura a dragostei. Nefericirea în care ei par a se complace este cea de a nu admite ca sunt îndragiti, de a nu se lasa iubiti. »
Una din cauzele « clasice » ale starilor de nemultumire, de nefericire cronica, este nerecunoasterea faptului ca o alta persoana ma iubeste manifestându-se altfel decât consider eu ca ar trebui. Un parinte sever. Un maestru exigent. Un prieten care-mi deschide ochii. Cineva apropiat care stie sa spuna « nu » unei exagerari, unei cereri, unei atitudini care nu ne face cinste… Toate acestea, din dragoste !
Si mai e înca ceva. Si anume, acreala, amaraciunea, îngustimea sufleteasca a atâtor oameni « drepti ».
« Problema fundamentala a fiului cel mare este ca se crede fara pacat. Se considera drept si, ca urmare, are o inima de justitiar.(…) Fiul mai mare simbolizeaza orbirea noastra în fata distorsiunii celei mai adânci din fiinta noastra, dezvaluie rezistenta pe care o opunem unei vieti duse în lumina : distorsiunea care ne vine din faptul ca « avem constiinta curata ». Omul plin de el se pacaleste singur. Nu a întâlnit iubirea, poate pentru ca e incapabil sa se lase rascolit. Înainte de orice, cauta o ordine artificiala si iluzorie. De aceea, ramâne afara, singur si lipsit de bucurie, în afara relatiei si în afara sarbatorii. »
Cu toate acestea, iubirea Tatalui se revarsa si asupra fiului celui suparat, nemultumit de întreaga-i viata de truda traita constiincios, însa fara chef si fara dragoste. Omul acesta nu se iubeste nici macar pe sine, nici nu se recunoaste vrednic de a fi iubit. Asa ca întoarce pur si simplu spatele dragostei parintesti, fratiei, ca si sarbatorii vietii.
Acest fiu mai mare, spune Henri Nouwen, este prezent în fiecare dintre noi, atunci când, fata de bucuria sarbatorii altora, din care ne simtim, poate pe nedrept, exclusi, lasam sa tâsneasca vechi resentimente si frustrari. Ceea ce, fireste, nu ne introduce defel în bucuria sarbatorii, si creeaza un cerc vicios.
« Cu cât ma gândesc mai mult la fiul cel mare, cu atât îmi dau mai bine seama cât este de adânc înradacinat acest fel de a fi pierdut, si cât este de greu sa revii acasa din el. Pare mai usor sa revii acasa dintr-o expeditie facuta din pofta, decât sa scapi de mânia rece care-si are radacinile în cele mai negre ascunzisuri ale fiintei mele. Ciuda pe care o simt e greu de detectat prin ratiune si greu de vindecat. Este ceva foarte pernicios: ceva legat de « captuseala » propriei mele virtuti. Nu am facut oare bine când am fost ascultator, silitor, plin de grija, n-am facut bine uitînd de mine însumi? Si totusi, pare ca resentimentele mele se leaga tocmai de aceste atitudini vrednice de lauda. Legatura aceasta ma aduce uneori la disperare… Când mi se pare ca sunt mai putin egoist, îmi dau seama ca sunt de fapt obsedat de nevoia de a fi iubit. »
« Într-o zi, s-a ridicat o cortina… »
Cu aceste cuvinte îsi începe cineva marturia despre felul în care, dincolo de un mesaj prea limpede, si extrem de binestiut, cel al pildei de care ne ocupam, Cuvântul lui Dumnezeu a ajuns sa-i strapunga inima, inaugurând o etapa în care el a devenit ceva mereu nou, savuros, viu, primit cu inima, si nu doar cu mintea. Din clipa în care a auzit, ca un mesaj adresat ei însisi, chemarea Tatalui, care s-a îndreptat spre fiul cel mare, « rugându-l sa intre», credinta Georgettei Blaquière, viata ei de rugaciune, s-au adâncit si schimbat. « Într-o zi, mi s-a ridicat un val dinaintea ochilor. Am avut, brusc, revelatia neîntelegerii atât de dureroase dintre Dumnezeu si mine. Credeam ca-L caut pe Dumnezeu, dar Cel care pornise de mult la drum în cautarea mea era El. Credeam ca ma rog Lui, dar cel care ma implora era El… Am privit îndarat, cercetându-mi întreaga viata… De câte ori, Doamne, Te-am împiedicat sa ma afli, de câte ori nu m-am lasat rugata, de câte ori n-am refuzat sa Te-am ascult! Cuvintele lui Dumnezeu se napusteau spre mine din adâncurile memoriei, ca tot atâtea confidente carora nu le dadusem atentie. Si eu care, atâta vreme, nu pricepusem nimic!… »
Cu toate ca simbolizeaza, atât de percutant, pe fariseul din noi, fiul cel mare are si ceva din ce are Iisus, si din tot ce ne revine si noua, întru El: participarea la tot ce are Tatal. (….)
Omul dornic sa se lase interpelat, modelat, înnoit de Cuvântul dumnezeiesc aflat în aceasta « evanghelie în evanghelie » nu are altceva de facut decât sa uite ca a ascultat si citit pilda de nenumarate ori, însotita de nenumarate platitudini… Ca orice cuvânt din Evanghelie, pasajul trebuie lasat sa « coboare » în adâncul constiintei si, acolo, sa « opereze ». Prin lucrarea Duhului, omul de buna-vointa poate ajunge sa înteleaga în ce masura îl priveste, direct si personal, asigurarea pe care fericitul parinte al celui pierdut si regasit o adreseaza celui ramas acasa :
« Fiule, tu totdeauna esti cu mine si toate ale mele ale tale sunt. Trebuia însa sa ne veselim si sa ne bucuram, caci fratele tau acesta mort era si a înviat, pierdut era si s-a aflat » (Luca 15,31-32) Cele doua versete amintesc frapant de certitudinile Mântuitorului asa cum le rezuma cuvântarea de ramas-bun aflata în evanghelia dupa sfântul Ioan.
Blog de albina 