Nonviolence Works

Nonviolence Works

Thursday, August 22, 2019

How is it that many Christians have managed to avoid what Jesus actually taught? We’ve evaded major parts of the Sermon on the Mount (Matthew 5-7): the Beatitudes, Jesus’ warning about idolizing “mammon,” his clear directive and example of nonviolence, and his command to love our enemies. I never see the Beatitudes on courthouse lawns. Perhaps we think his teaching is nice in theory but impractical in real life. Perhaps we do not believe nonviolence can actually effect real change.

A few years ago, people from around the world came together in Rome to discuss the Catholic commitment to peace. Marie Dennis writes: “One person after another shared how violence in his or her own experience, failed, and how nonviolence overcame violence.” [1] As we saw yesterday, Pope Francis is helping reclaim Jesus’ teachings on peace. Dennis continues:

He is saying that nonviolence is effective in the real world of politics—in fact superior to and more effective than violence. The world never gets to peace through violence and war but only begets more violence and war. . . .

[One] active peacemaker the pope points to is Leymah Gbowee, the [2011] Nobel prize winner from Liberia. . . . She organized pray-ins and nonviolent protests that resulted in high-level peace talks to end the second civil war in Liberia. . . . The contributions of such women as Gbowee in Liberia and Marguerite Barankitse in Burundi are showing the way to the eventual cessation of violence and the dawning of peace. . . . [2]

In their book Why Civil Resistance Works, Erica Chenoweth and Maria Stephan write about the effectiveness of nonviolence, drawing from examples in Iran, Palestine, the Philippines, and Burma. Based on in-depth research, they observe that nonviolent resistance is “nearly twice as likely to achieve full or partial success as their violent counterparts.” [3] Nonviolent campaigns have greater participation, loyalty, resilience, innovation, and civic impact than violent ones. [4] While surprising, there’s plenty of evidence that the very thing we consider foolish confounds the wise and that the powerless confound the powerful (see 1 Corinthians 1:27).

One reason for our failure to understand Jesus’ clear teaching on nonviolence lies in the fact that the Gospel has primarily been expounded by a small elite group of educated European and North American men. The bias of white males is typically power and control. From this perspective nonviolence and love of enemies makes no sense whatsoever.

Because we Christians haven’t taken Jesus’ teaching and example seriously, much of the world refuses to take us seriously. “Christians love to talk of a new life,” critics say, “but the record shows that you are afraid to live in a new way—a way that is responsible, caring, and nonviolent. Even the common ‘pro-life movement’ is much more pro-birth than about caring for all life—black and brown lives, refugees, the poor, the sick, immigrants, LGBTQIA people, the environment.” In fact, many “pro-lifers” I know are the first in line to oppose any gun regulation.

I’m grateful that Christianity is finally becoming much more universal in its teaching, more effective in its action, and just more honest about Jesus.

Gateway to Presence:
If you want to go deeper with today’s meditation, take note of what word or phrase stands out to you. Come back to that word or phrase throughout the day, being present to its impact and invitation.

[1] Choosing Peace: The Catholic Church Returns to Gospel Nonviolence, ed. Marie Dennis (Orbis Books: 2018), 230-231. This book includes many of the papers prepared for the conference “Nonviolence and Just Peace: Contributing to the Catholic Understanding of and Commitment to Nonviolence” in Rome (April 2016). All the papers are available at

[2] Ibid., 231-232, 237.

[3] Erica Chenoweth and Maria J. Stephan, Why Civil Resistance Works: The StrategicLogic of Nonviolent Conflict (Columbia University Press: 2011), 7. Learn more

[4] See ibid., 10.

Degeaba le-am avea pe toate dacă suntem răi, haini, mojici şi vulgari… — Prea târziu te-am iubit…

„Degeaba le-am avea pe toate: inteligenţa, cultura, isteţimea, supracultura, doctoratele, supra doctoratele (ca profesorul din Lecţia lui Eugen Ionescu), dacă suntem răi, haini, mojici şi vulgari, proşti şi nerozi, doi bani nu facem, se duc pe apa sâmbetei şi inteligenţa, şi erudiţia, şi supradoctoratele, şi toate congresele internaţionale la care luăm parte, şi toate bursele […]

via Degeaba le-am avea pe toate dacă suntem răi, haini, mojici şi vulgari… — Prea târziu te-am iubit…

„The Magna Carta of Christian Non- Violence”

Image credit: The Sleeping Gypsy (detail), by Henri Rousseau, 1897, Museum of Modern Art, New York, NY.

Politics for Peace
CA&C, Wednesday, August 21, 2019

One of the most hopeful signs of growth and evolution in Christianity today is the effort to reclaim nonviolence as fundamental to Jesus’ life and teaching. Pope Francis’ message for the World Day of Peace in 2017 focused on this:

I pray that the image and likeness of God in each person will enable us to acknowledge one another as sacred gifts endowed with immense dignity. . . .

May charity and nonviolence govern how we treat each other as individuals, within society and in international life. When victims of violence are able to resist the temptation to retaliate, they become the most credible promotors of nonviolent peacemaking. In the most local and ordinary situations and in the international order, may nonviolence become the hallmark of our decisions, our relationships and our actions, and indeed of political life in all its forms. . . .

Violence is not the cure for our broken world. Countering violence with violence leads at best to forced migrations and enormous suffering, because vast amounts of resources are diverted to military ends and away from the everyday needs of young people, families experiencing hardship, the elderly, the infirm and the great majority of people in our world. At worst, it can lead to the death, physical and spiritual, of many people, if not of all. 

An ethics of fraternity and peaceful coexistence . . . cannot be based on the logic of fear, violence and closed-mindedness, but on responsibility, respect and sincere dialogue. Hence, I plead for disarmament and for the prohibition and abolition of nuclear weapons: nuclear deterrence and the threat of mutual assured destruction are incapable of grounding such an ethics. [1] I plead with equal urgency for an end to domestic violence and to the abuse of women and children. . . .

Jesus taught that the true battlefield, where violence and peace meet, is the human heart: for “it is from within, from the human heart, that evil intentions come” (Mark 7:21). . . . Jesus marked out the path of nonviolence. He walked that path to the very end, to the cross . . . (Ephesians 2:14-16). Whoever accepts the Good News of Jesus is able to acknowledge the violence within and be healed by God’s mercy, becoming in turn an instrument of reconciliation. In the words of Saint Francis of Assisi: “As you announce peace with your mouth, make sure that you have greater peace in your hearts.” [2] . . .

As my predecessor Benedict XVI observed . . . : “For Christians, nonviolence is not merely tactical behavior but a person’s way of being, the attitude of one who is so convinced of God’s love and power that [they are] not afraid to tackle evil with the weapons of love and truth alone.” [3] The Gospel command to love your enemies (Luke 6:27) “is rightly considered the magna carta of Christian nonviolence.” [4] . . .

Jesus himself offers a “manual” for this strategy of peacemaking in the Sermon on the Mount [see Matthew 5:3-10]. . . . Blessed are the meek, Jesus tells us, the merciful and the peacemakers, those who are pure in heart, and those who hunger and thirst for justice.

Gateway to Presence:
If you want to go deeper with today’s meditation, take note of what word or phrase stands out to you. Come back to that word or phrase throughout the day, being present to its impact and invitation.

[1] Message for the Conference on the Humanitarian Impact of Nuclear Weapons (December 7, 2014).

[2] “The Legend of the Three Companions,” chapter 14. See Francis of Assisi: Early Documents, vol. 2 (New City Press: 2000), 102.

[3] Benedict XVI, Angelus (February 18, 2007). Full text at

[4] Ibid.

Pope Francis, “Nonviolence: A Style of Politics for Peace,” Message of His Holiness Pope Francis for the Celebration of the Fiftieth World Day of Peace (January 1, 2017),

Image credit: The Sleeping Gypsy (detail), by Henri Rousseau, 1897, Museum of Modern Art, New York, NY.

20 août, Saint Bernard

Saint Bernard
Abbé et docteur de l’Église

St Bernard

Bernard, le prodige de son siècle, naît au château de Fontaines, près de Dijon, d’une famille distinguée par sa noblesse et par sa piété, et fut, dès sa naissance, consacré au Seigneur par sa mère, qui avait eu en songe le pressentiment de sa sainteté future. Une nuit de Noël, Bernard, tout jeune encore, assistait à la Messe de Noël ; il s’endormit, et, pendant son sommeil, il vit clairement sous ses yeux la scène ineffable de Bethléem, et contempla Jésus entre les bras de Marie.

À dix-neuf ans, malgré les instances de sa famille, il obéit à l’appel de Dieu, qui le voulait dans l’Ordre de Cîteaux ; mais il n’y entra pas seul ; il décida six de ses frères et vingt-quatre autres gentilshommes à le suivre. L’exemple de cette illustre jeunesse et l’accroissement de ferveur qui en résulta pour le couvent suscitèrent tant d’autres vocations, qu’on se vit obligé de faire de nouveaux établissements. Bernard fut le chef de la colonie qu’on envoya fonder à Clairvaux un monastère qui devint célèbre et fut la source de cent soixante fondations, du vivant même du Saint. 
Chaque jour, pour animer sa ferveur, il avait sur les lèvres ces mots : « Bernard, qu’es-tu venu faire ici ? » Il y répondait à chaque fois par des élans nouveaux. Il réprimait ses sens au point qu’il semblait n’être plus de la terre ; voyant, il ne regardait point, entendant, il n’écoutait point ; goûtant, il ne savourait point. C’est ainsi qu’après avoir passé un an dans la chambre des novices, il ne savait si le plafond était lambrissé ou non ; côtoyant un lac, il ne s’en aperçut même pas ; un jour, il but de l’huile pour de l’eau, sans se douter de rien.

Bernard avait laissé, au château de sa famille, Nivard, le plus jeune de ses frères : « Adieu, cher petit frère, lui avait-il dit; nous t’abandonnons tout notre héritage. Oui, je comprends, avait répondu l’enfant, vous prenez le Ciel et vous me laissez la terre ; le partage n’est pas juste.” » Plus tard, Nivard vint avec son vieux père rejoindre Bernard au monastère de Clairvaux.

Le Saint n’avait point étudié dans le monde ; mais l’école de l’oraison suffit à faire de lui un grand docteur, admirable par son éloquence, par la science et la suavité de ses écrits. Il fut le conseiller des évêques, l’ami des Papes, l’oracle de son temps. Mais sa principale gloire, entre tant d’autres, semble être sa dévotion incomparable envers la très Sainte Vierge.

Pour approfondir, lire la Catéchèse du Pape Benoît XVI :
>>> Saint Bernard 


Romano Guardini despre mersul pe apa

Résultat de recherche d'images pour "jesus sur le lac"


„El a zis şi s-a pornit vânt furtunos şi s-au înălţat valurile mării.

Şi se urcau până la ceruri şi se coborau până în adâncuri, iar sufletul lor întru primejdii încremenea… dar au strigat către Domnul în necazurile lor şi din nevoile lor i-a izbăvit.

Şi i-a poruncit furtunii şi s-a liniştit şi au tăcut valurile mării.

Şi s-au veselit ei, că s-au liniştit valurile, şi Domnul i-a povăţuit pe ei la limanul dorit de ei.”  (Psalmul 106, 25-30)

„Din toate părţile, oamenii au alergat înspre omul despre care vorbeşte toată ţara. Foamea lor este ca un simbol al  precarităţii omeneşti aducătoare de angoasă. Iisus le vede nevoia, şi face o minune (un semn) : binecuvântează pâinea şi peştii, şi le împarte. Toţi mănâncă, se satură, prisosul rămâne pe jos. Sensul minunii sare în ochi: scopul ei nu este săturarea mulţimii. Dacă priveşti lucrurile în termeni practici, apostolii aveau dreptate: oamenii aceia ar fi trebuit să se ducă prin satele din jur, şi să-şi cumpere merinde. Or hrana înmulţită anume pentru îndestularea celor veniţi în masă ca să-l asculte pe Iisus nu are alt scop decât să dezvăluie dimensiunile bogăţiilor  divine. Izvorul îmbelşugat, creator, al dragostei dumnezeieşti, a început să curgă, iar hrana trupească nu face decât să prefigureze alimentul spiritual care va fi vestit puţin după aceea, la Cafarnaum.

Apoi Iisus se îndepărtează, spre a fi singur. Poporul este în fierbere: a văzut semnul mesianic, şi vrea să-l proclame pe Mântuitor împărat. Dar împărăţia pe care o caută oamenii nu înseamnă nimic pentru Iisus… 

… Atunci Iisus vine către ei mergând pe apă… Înainte de aceasta, a petrecut câtva timp în rugăciune. Putem desigur încerca să ne reprezentăm tălăzuirea acelei rugăciuni, prin care sufletul Domnului era ca luat pe sus, trecând, fără ca El să bage de seamă, din timp în veşnicie, din lume, în Dumnezeu; ne putem închipui puterea nesfârşită, suverana autoritate, tot ce a simţit după înfăptuirea minunii înmulţirii pâinilor. Şi atunci, spiritul  Lui s-a îndreptat către ucenici; a văzut că sunt în pericol, şi a simţit că şi pentru ei, şi pentru El însuşi, a sosit un ceas anume, fixat de către Tatăl. S-a ridicat şi s-a îndreptat către ei.  

Poate că nici măcar n-a observat locul unde se termina malul şi începea apa. Pentru puterea care-L umplea, nu exista deosebire între uscat şi suprafaţa lichidă… (un episod asemănător în Cartea Regilor, când Ilie aleargă în faţa caleştii regale).

(….) Cel care este ridicat de către Duh nu mai este supus aceloraşi constrângeri ca oamenii de rând. Iisus însă, nu doar era cuprins şi purtat de Duh, ci Duhul Sfânt era Duhul Lui. Ceea ce este pentru raţiunea omenească un miracol nemaiauzit, chiar dacă raţiunea este iluminată prin credinţă, este efectul firesc şi proporţionat al fiinţei înseşi a lui Hristos.

… Petru merge şi el pe apă : « Există credinţa, şi, datorită ei, Petru se menţine în zona de forţă emanând de la Iisus. Hristos, în ce-L priveşte, nu crede; pur şi simplu există aşa cum este, ca Fiu al lui Dumnezeu. A crede, pentru om, este o participare la fiinţa însăşi a lui Hristos. Simon Petru stă în această zonă de putere, şi lucrează precum Hristos, împreună cu Hristos. Dar toată aceast lucrare dumnezeiască e ceva viu. Oscilează, urcă şi coboară. Atâta vreme cât Petru priveşte drept în ochii Mântuitorului, atâta vreme cât voinţa lui aderă, prin credinţă, la cea a lui Iisus, apa îl poartă. La un moment dat însă, tensiunea încrederii lui scade, conştiinţa omenească obişnuită îşi reia drepturile, şi el percepe ameninţarea puterilor pământesti. Aude mugetul furtunii, vede ridicându-se talazurile. Iată-l ajuns în clipa încercării. În loc însă să privească şi mai adânc în ochii Domnului, îşi desprinde privirile, atunci zona de forţă se diluează; iar Petru începe să se scufunde. În locul „credinţei care poate învinge lumea”, vine strigătul disperat : „Doamne, scapă-mă!” 

Iar Domnul îi răspunde… 

Dupa Romano Guardini, Der Herr, versiunea franceza „Le Seigneur”