Avem un rost pe lumea asta…?

C. Patrasconiu : – Dumneavoastră în ce credeţi, domnule Boia?

– Ooo, Doamne… (zâmbeşte, cade pe gânduri)

– Întreb, apropo de tematica aceasta – şi ea cu multe „etaje” – a credinţei…

– Pe lângă Dumnezeu – şi această credinţă este, în fond, ceva intim –, eu am avut, încă de la 10-12 ani, o pasiune extraordinară pentru istorie. Este o pasiune care nu s-a consumat nici acum. Cum să nu cred, deci, în istorie? Pur şi simplu, am vrut să trăiesc în istorie, să mă ocup cu istoria. Mă întreb însă, şi dacă toate acestea au vreo valoare. Şi, onest, nu am un răspuns; alţii au răspunsuri, dar nu înseamnă că au şi dreptate. A avea răspunsuri nu implică automat a avea şi dreptate.

– V-aţi schimbat, în timp, nucleul credinţelor dumneavoastră?

– Nu cred că m-am schimbat prea mult în timp, dar accentele, sigur, au variat. M-am ocupat cu anchetele mele de ordin istoric şi cred că acum am cam terminat cu lucrările acestea de pură istorie şi am putut să stau de câtăva vreme să mă gândesc mai aplicat la lucrurile acestea mai înalte. De unde venim? Unde ne ducem? Are viaţa noastră vreun rost? Ce este cu istoria? Şi cred că acesta este, foarte probabil, ultimul capitol din viaţa şi opera mea…

– Ce înseamnă a avea dreptate pentru un istoric?

– Pentru mine pot să răspund: în materia temelor pe care le survolez în această carte, nu am certitudini. Sunt, cred, de fapt, că suntem foarte departe de a avea certitudini. Şi atunci – a avea dreptate? A pretinde că deţii adevăruri imbatabile? Să fim totuşi ceva mai modeşti. Să luăm numai un exemplu – din multitudinea de exemple de ordin cosmic, să zicem aşa. Vedeţi, problema aceasta a altor umanităţi, a altor civilizaţii… Logic, pentru că există miliarde şi miliarde de planete, ar trebui să existe. Logic ar fi să existe şi alte „omeniri” cu care ne-am putea compara. Însă, în realitate, ce ştim despre aceasta? Nimic, mai nimic. Nu cred că vom ajunge vreodată să le descoperim. Sunt prea departe, mult prea departe de noi.

– De ce ar trebui să ştim? De ce ar trebui să ştim mai multe?

– Nu ştim în realitate foarte multe. Şi, dacă nu ştim de unde venim, dacă nu ştim care este rostul nostru, dacă nu ştim ce destin avem, încotro ne ducem – ce ştim de fapt? E o mare ironie aici, a istoriei şi a vieţii. De ce ar trebui să ştim? Nu am pus această problemă în carte. De ce nu am vorbit noi doi înainte de a termina această carte? Aş fi pus încă un capitol la ea.

– Mă întorc puţin la tema credinţei, a credinţelor: este sănătos să ne schimbăm credinţele? Este igienic să o facem, să ni le ajustăm? Când trebuie să ne schimbăm credinţele?

– Aceasta este o opţiune personală şi ea poate să survină sub presiunea mai multor factori, a mai multor fapte. Dar noi putem să credem în orice; capacitatea de a crede a oamenilor este uluitoare. Şi dacă nu avem prea multe certitudini, cred că există totuşi câteva – una dintre ele este chiar aceasta, că omul este o fiinţă religioasă, are nevoie să creadă. Nu suntem oameni dacă nu avem capacitatea, dorinţa de a crede în ceva. În zeităţi mai mult sau mai puţin inventate, mai simplu sau mai complicate, mai blânde sau mai violente. Omul are nevoie de a şti, are nevoie de un absolut, are nevoie să îşi încarce viaţa cu un sens. Cine nu reuşeşte să îşi încarce viaţa cu Dumnezeu găseşte „materie”, ca să zic aşa, în diverse religii seculare. Spre exemplu, în comunism. Sau în nazism. Sau în naţionalism. Sunt religii secularizate care, de bine, de rău…

– De regulă – „de rău”…

– Da. Religii decăzute, mecanisme cvasi-religioase care încearcă să ofere scheme de mântuire diverse. De regulă, da, violente, sângeroase. Dar sunt, până la urmă, nişte surogate.

– Se poate face o istorie a… întrebărilor fără răspuns?

– Cum să nu? Şi la ce ne foloseşte? Dar, de fapt, dacă ducem mai departe această idee – şi mă leg acum şi de titlul cărţii mele, mai ales de ceea ce am pus între paranteze (sau „cu prea multe răspunsuri”) –, vom vedea că istoria e o disciplină unde, de regulă, la una şi aceeaşi temă sau problemă, avem mai multe, uneori chiar foarte multe răspunsuri. Aceasta – pluralitatea răspunsurilor, a interpretărilor – poate fi, deopotrivă, fertilă sau derutantă. Putem să credem sau putem să nu credem în unele sau în altele.

– Nu relativizaţi cam mult?

– Nu e vorba despre relativizare, cred. Ci mai degrabă despre faptul că nu avem prea multe certitudini. Şi atunci, decât să pretinzi că deţii ceea ce e evident că nu deţii, mai bine stai deschis, mai bine formulezi în mod dubitativ. Putem să credem în diverse interpretări sau putem să nu credem într-un noian de interpretări. Nu există o singură întrebare, nu există un singur răspuns.

– Ştiţi acum, domnule Boia, mai multe despre istorie decât ştiaţi la 30 de ani, la 40 de ani?

– Da, ştim mai multe, în mod cert. Ar fi culmea să nu ştiu mai multe. Istoria înseamnă timp, deci acumulare, pentru că istoria însăşi este o materie la limită nesfârşită.

– Ştiţi, ştim mai multe, dar cunoaştem cum anume?

– Vorbeam şi mai înainte – pentru că avem aşa de puţine certitudini, şi în orice caz nu cu privire la marile întrebări –, putem să fim în situaţia în care să acceptăm această condiţie: că, de fapt, ştim multe, dar cunoaştem puţine. Poate fi o formă de resemnare cu condiţia noastră umană. Mai e ceva, ceva logic, natural: pe măsură ce ştim mai multe, apar şi mai multe întrebări, deci şi mai multe nelămuriri, confuzii, enigme. De aici sau şi de aici sentimentul acesta – că am cunoaşte, de fapt, puţin sau mai puţin. Ia să ne gândim puţin: cum era sistemul cosmic pentru cei care trăiau în Antichitate? Relativ simplu – în orice caz, destul de simplu de înţeles. Şi cum este el acum? Ştim sigur că e compus din cel puţin câteva miliarde de galaxii. Miliarde! Este aproape de neînţeles, aproape de neimaginat. Cum să nu fii perplex în faţa unei asemenea ipoteze ştiinţifice? Cum să faci să imaginezi, să vizualizezi aşa ceva? Doamne! Miliarde de galaxii care conţin poate, fiecare, miliarde de stele! Cum să spun? E o nebunie…

– Putem să spunem că Timpul este o temă majoră pentru opera dumneavoastră de istoric?

– Istoria asta înseamnă: timp, durată. Da, este cum spuneţi. Şi este o temă foarte importantă pentru mine, în mod direct, personal.

– Dacă timpul e aşa de important pentru dumneavoastră, ce ne puteţi spune despre viitor?

– Nimic, chiar nimic important şi limpede. Elementele viitorului le avem, în bună măsură, la îndemână. Dar, simultan, nu le ştim pe toate. Şi cu atât mai puţin ştim combinaţia viitorului care va ieşi în cele din urmă. Combinaţia care iese este aleatorie. Nu avem cum să cunoaştem viitorul; nu putem să ştim ce ne aşteaptă.

– Dar trecutul? Cum putem cunoaşte trecutul?

Niciodată integral. Stăm, în privinţa cunoaşterii, ceva mai bine decât stăm cu viitorul – dar nu cu mult mai bine. Trecutul îl ştim mai bine decât viitorul, dar mecanismele după care acesta se agregă şi mai ales pe acelea după care selectăm părţile care ni se par relevante din trecut nu prea le stăpânim. Încă o dată: e mai uşor cu trecutul decât cu viitorul – pentru că aici avem ceva. Dar interpretările sunt foarte problematice. Aceasta a fost şi una dintre marile mele preocupări din ultimele decenii – cea a cauzalităţii din istorie. De ce alegem ceea ce alegem din istorie, de ce legăm aşa şi nu altfel lucrurile? Jocul cu trecutul, da…

– Dar despre prezent?

– Că încă mai trăim…

– Care este din punctul dumneavostră de vedere întrebarea la care, uman, este cel mai greu, dacă nu chiar imposibil de răspuns? Care e Întrebarea cu majusculă, să zic aşa?

– Întrebarea aceasta cred că este simplă: dacă avem vreun rost pe lumea aceasta sau nu avem nici un rost. Răspunsul însă nu e deloc simplu.

notă: acest interviu a fost publicat în numărul din luna noiembrie 2019 al revistei RAMURI

https://www.lapunkt.ro/2020/01/interviu-lucian-boia-o-lume-in-care-exista-dumnezeu-ar-fi-mai-plina-ar-avea-mai-mult-sens/

 

Lucian Boia despre sensul vietii si altele

Interviu realizat de Cristian Pătrăşconiu

„Îmi propun să trec în revistă câteva mari întrebări pe care oamenii şi le-au pus – şi nu încetează să şi le pună – generaţie după generaţie. Sunt întrebările fundamentale privitoare la condiţia umană. Ele continuă, în mare parte, să rămână fără răspuns, sau, şi mai derutant, primesc adesea, din belşug, răspunsuri multiple şi contradictorii. Evident, nu am soluţii de propus pentru a face lumea mai inteligibilă. M-am mulţumit să identific nedumeririle. Lista lor e impresionantă. Trăim în plin mister“, notează Lucian Boia, în declaraţia de intenţie cu privire la cea mai recentă carte a domniei sale, Întrebări fără răspuns (sau cu prea multe răspunsuri). Orizontul tematic al acestui volum, de altfel, este cel care a provocat interviul de mai jos.

– Există sau nu Dumnezeu, domnule Boia? Este o întrebare pe care o ridicaţi şi dumneavoastră în cea mai recentă dintre cărţile publicate de dumneavostră, cea despre Întrebări fără răspuns” (sau cu prea multe răspunsuri)

– Da, este una dintre cele mai grele întrebări. După unii, există; după alţii, nu ar exista. Nu ştiu cine are dreptate.

– Dar dacă aş preciza că pun această întrebare deopotrivă istoricului şi omului Lucian Boia?

– Istoricul nu are instrumente speciale pentru a tranşa definitiv această chestiune. Şi nici instrumente cu care să decidă ce există sau ce nu există în Univers. Istoria, aş zice, se ocupă de lucruri mai mărunte. Nu priveşte spre Galaxii. Dar omul, inclusiv eu, da. O poate face.

– Omul Lucian Boia, atunci?

– Eu nu ştiu. Pur şi simplu, nu ştiu. Este cel mai onest răspuns pe care îl pot da. Dacă însă este să dau un răspuns din zona credinţei, deci dacă omul Lucian Boia vorbeşte de pe această poziţie, eu cred că da, cred că există. Da. Aş mai adăuga şi aşa: aş vrea să existe. O lume cu Dumnezeu ar fi mai plină, mai încărcată, ar avea mai mult sens decât o lume în care această forţă supremă nu ar exista. Dacă eu aş vrea să existe Dumnezeu?, bineînţeles că aş vrea ca acesta să existe. Dacă ar fi după mine…Dar pentru că eu gândesc aşa ceva, nu implică automat că Dumnezeu există sau nu există.

– Ce v-a venit cu această carte – Întrebări fără răspunsuri? Nu avem şi aşa multe întrebări fără răspunsuri? De fapt, nu „ce v-a venit”, ci întrebarea justă e: cum v-a venit această carte?

– Pe undeva în chip firesc. Mereu avem multe întrebări fără răspunsuri. Aceasta este condiţia noastră umană. Cred că am simţit nevoia, de fapt simt aceasta de câţiva ani încoace, să mă ridic mai sus. Tematic, vreau să spun. Sunt, în fond, întrebări pe care mi le tot pun (şi, de fapt, cred că ni le tot punem, căci nu numai eu sunt în această situaţie) şi acum a venit vremea să le sistematizez. Aceasta este, probabil, ultima fază a activităţii mele de istoric – mă ridic ceva mai sus, încerc să văd omenirea într-un context mult mai larg.

– Şi atunci, dacă îmi permiteţi să plusez: de unde ne vin aceste întrebări fără răspuns?

– Sau cu răspunsuri prea multe. Nu e deloc o contradicţie: întrebările care provoacă mai multe răspunsuri sunt şi mai nelămuritoare, ca să zic aşa. De unde ne vin? Sunt ale noastre. Aceasta este condiţia noastră umană. Nu putem să fim ceea ce suntem, nu putem să fim oameni dacă nu le avem. Ne întrebăm mereu: doar atâta e? Ne naştem, murim, asta e tot? Poate că asta e tot. Sau poate că nu e tot. Să sperăm că nu e totul „doar atât”. Dar există şi această variantă: ca asta să fie tot. Nu ştim. Mai mult: eu cred că nu vom şti niciodată.

Mai departe pe

https://www.lapunkt.ro/2020/01/ianuarie-2/

Célibat sacerdotal : le Vatican réagit à l’ouvrage de Benoît XVI et du cardinal Sarah — Aleteia

Le Saint-Siège a réagi à l’annonce de la sortie du livre « Des profondeurs de nos cœurs » cosigné par Benoît XVI et le cardinal Sarah, qui sera publié le 15 janvier. Matteo Bruni, directeur du Bureau de presse du Saint-Siège rappelle notamment les propos du pape François concernant le célibat sacerdotal en janvier 2019…

via Célibat sacerdotal : le Vatican réagit à l’ouvrage de Benoît XVI et du cardinal Sarah — Aleteia : un regard chrétien sur l’actualité, la spiritualité et le lifestyle

La mort engloutie dans la victoire

… suite des extraits que j’ai reproduits sous le titre ” A la mort d’une vieille amie”, un autre extrait d’une conférence de Raniero Cantalamessa, capucin, prédicateur de la maison pontificale.

On s’est accroché aussi à des remèdes positifs. Le plus universel s’appelle « progéniture », survivre dans ses enfants ou dans sa réputation: « Je ne mourrai pas tout entier (« non omnis moriar ») – disait le poète latin Horace –, car resteront de moi mes écrits, ma réputation ». « J’ai achevé un monument plus durable que le bronze » . Pour le marxisme, l’homme survit dans la société du futur, non comme individu mais comme espèce.

La réincarnation est un autre de ces remèdes palliatifs. Mais c’est une sottise. Ceux qui professent cette doctrine comme partie intégrante de leur culture et de leur religion, c’est-à-dire ceux qui savent vraiment ce qu’est la réincarnation, savent aussi que celle-ci n’est ni un remède ni une consolation, mais une punition. Il ne s’agit pas d’une prorogation accordée au plaisir, mais à la purification. L’âme se réincarne parce qu’elle a encore quelque chose à expier, et si elle doit expier, elle devra souffrir. La parole de Dieu met un terme à toutes ces échappatoires, à toutes ces illusions: « Le sort des hommes est de mourir une seule fois et puis d’être jugés » (He 9, 27). Une seule fois! La doctrine de la réincarnation est incompatible avec la foi des chrétiens.

Notre époque est allée plus loin. Il existe un mouvement au niveau mondial appelé « transhumanisme ». Celui-ci a plusieurs facettes, pas toutes négatives, mais son noyau commun est la conviction que l’espèce humaine, grâce aux progrès de la technologie, est en passe de se surpasser radicalement, jusqu’à vivre pendant des siècles et peut-être pour toujours! Selon un de ses plus hauts représentants, Zoltan Istvan, l’objectif final sera « devenir comme Dieu et vaincre la mort ». Un croyant juif ou chrétien ne peut pas ne pas penser immédiatement aux paroles, presque identiques, qui furent prononcées au début de l’histoire humaine: « Pas du tout ! Vous ne mourrez pas ! Vous serez comme des dieux » (cf. Gn 3,4-5), avec le résultat que nous connaissons.

La mort engloutie dans la victoire

Il existe un seul vrai remède à la mort, et nous, chrétiens, nous trompons le monde si nous ne le proclamons pas par la parole et la vie. Ecoutons comment l’apôtre Paul annonce au monde ce changement:

« Si la mort a frappé la multitude par la faute d’un seul, combien plus la grâce de Dieu s’est-elle répandue en abondance sur la multitude, cette grâce qui est donnée en un seul homme, Jésus Christ […].

Si, en effet, à cause d’un seul homme, par la faute d’un seul, la mort a établi son règne, combien plus, à cause de Jésus Christ et de lui seul, régneront-ils dans la vie, ceux qui reçoivent en abondance le don de la grâce qui les rend justes »

(Rm 5, 12-17).

Câteva gânduri…

Blog de albina

… despre doliu, supravietuire, prezenta “altfel” a celor dusi

NB: Generalitatile, corecte ori ba, nu pot fi decât banale; invers decât màrturiile vii!

Résultat de recherche d'images pour "cathédrale chartres"“Dacà moartea nu poate fi ocolità, vesnicia e de asemenea inexorabilà. Spiritul ne pregàteste pentru moarte, pregàtindu-ne pentru vesnicie. Omului care nu-i opune rezistentà, care nu se cramponeazà disperat de tot ce trebuie sà pàràseascà, Dumnezeu îi înfàtiseazà într-un fel ori altul realitàtile care-l asteaptà.

Cei care fac pelerinajul càtre catedrala din Chartres o vàd apàrând dintr-o datà la orizont. Sperau sà o vadà, se asteptau sà o vadà: deodatà, iat-o, e aici.

Tot astfel Duhul Sfânt ne pregàteste ochii ce vor vedea ceva ce n-au mai vàzut, iar urechile, le pregàteste sà audà ceva nemaiauzit. Darul Duhului (fr « don d’Intelligence) ne poate face sà presimtim ceea ce le pregàteste Dumnezeu celor care-L iubesc… Maestrul interior, spune sfântul Augustin, „ne introduce în tainele acestea. »[ii]

“Evenimentul mortii…

Vezi articolul original 1.563 de cuvinte mai mult