Paris, 23 mars 2023
Arhive pe autori: agnesD
„Surge!” /« Lazare, viens dehors ! » (Jean 11,43)
Voir https://fr.wikipedia.org/wiki/Pierre_Teilhard_de_Chardin
Max Begouën in Propos sur le bonheur
„J’ai fait la connaissance du Père Teilhard de Chardin au début de l’été de 1915. La rencontre entre le caporal d’infanterie coloniale que j’étais et le caporal de zouaves tirailleurs marocains qu’il était alors eut un cadre des plus prosaïques.
Je lavais mon linge de soldat dans la mare de la ferme de Killem où nous cantonnions près de la frontière belge, quand un grand et mince caporal de tirailleurs s’avança vers moi :
– Max Begouën ?
– C’est moi.
– Teilhard, se nomma le soldat.
Je bondis :
– C’est donc vous, l’homme de la dent de Piltdown ?
(…)
C’est ainsi que se réalisa la rencontre qui devait avoir plus tard une influence déterminante sur ma vie tout entière.
Ce qu’a été le comportement du Père Teilhard au feu, le témoignage de ses camarades et de ses chefs, ses magnifiques citations et ses décorations l’attestent. Ce que je puis en dire, c’est son courage tranquille, la paix souveraine avec laquelle il dominait le danger. Les tirailleurs nord-africains de son régiment le considéraient comme protégé par la baraka. Les nappes de balles de mitrailleuses, la grêle des bombardements, [16] tout semblait l’éviter. Aux attaques du 25 septembre en Artois, mon frère, blessé, errant sur le champ de bataille, vit surgir devant lui un unique brancardier, Teilhard, qui sous le feu terrible accomplissait sa mission, imperturbable. Mon frère m’a dit souvent l’impression de miracle qu’il avait ressentie en voyant la haute silhouette kaki du Père s’élancer vers lui pour le panser et l’amener au poste de secours.
– J’ai cru voir apparaître l’envoyé spécial de Dieu…
Je demandai au Père, un jour :
– Comment faites-vous pour garder cette sérénité dans la bataille ? On croirait que vous ne voyez pas le danger et que la peur ne peut vous atteindre…
Il me répondit avec ce sourire sérieux et fraternel qui donnait tant de chaleur humaine à ses paroles :
– Si je suis tué, je changerai d’état et voilà tout…
La conviction, l’assurance en même temps que la simplicité avec lesquelles cette profession de foi me fut faite, me donnèrent un choc. Nous étions encore en pleine guerre, et Dieu sait combien elle fut meurtrière. Il s’agissait donc bien d’une position d’âme consciente et vécue, d’une règle de vie.
J’en fus d’autant plus frappé qu’à ce moment je n’avais plus la foi, et que j’avais connu les affres du désespoir de me sentir sombrer dans la nuit de la mort le jour où, quelques mois auparavant, j’avais été grièvement blessé.
Ce sont mes premiers contacts avec la Science qui bouleversèrent la foi de mon enfance. Quelques années avant la guerre, la préhistoire m’avait révélé l’ancienneté de l’Homme sur la terre et l’existence d’Humanités fossiles. Des questions avaient surgi auxquelles alors personne n’avait pu m’apporter de réponse satisfaisante. Les explications traditionnelles m’apparaissaient être une duperie. La rupture intime se fit d’un coup le jour où, posant à mon directeur de conscience l’angoissant problème de la liberté, je reçus en réponse une explication tellement formelle, banale et évasive qu’elle me démontrait ce que précisément je redoutais : aucun lien n’est possible entre la Science et la Foi parce qu’il existe entre elles une opposition irréductible.
Ma déception était d’autant plus profonde que mon directeur [17] de conscience était un homme de haute culture et de forte intelligence. Il était plein de bonté… mais ses préoccupations étaient totalement étrangères aux questions scientifiques.
J’avais alors dix-huit ans et je partageais avec mon père et mes frères la passion de la préhistoire. L’enthousiasme de la recherche et des découvertes masqua le vide qui s’était ouvert dans mon esprit [1].
Mais ce vide se révéla de plus en plus lourd lorsque je fus lancé comme acteur sur le théâtre où se joua cette tragédie inhumaine qu’est la guerre.
Le sentiment patriotique était puissant encore en 1914 et soutenait, de sa mystique, l’élan qui nous portait en avant. Mais lorsque l’élan physique est arrêté net par une blessure grave, lorsque l’homme se trouve, comme il m’advint, isolé de la masse humaine qui l’épaulait jusqu’alors, par l’ombre de la mort, alors vraiment on se sent seul, tragiquement, désespérément seul, en face de son destin.
J’ai réchappé de la mort, et, après un long séjour à l’hôpital, je suis revenu au front pour un temps. Mais j’étais désormais désemparé. Les mutineries de 1917, la tourmente révolutionnaire russe, faisaient confusément comprendre aux peuples qu’un temps du monde était révolu. Le fait de la guerre changeait de signification. Mais où était la foi nouvelle qui valût qu’on meure pour elle ?
La guerre se termina dans un climat d’épuisement, de lassitude, d’amertume et de révolte.
Un soir de fin d’automne, en 1919, le Père Teilhard, démobilisé, dînait avec un de mes frères et moi chez une de mes vieilles parentes, derrière l’église Saint-Augustin. Nous prîmes congé de notre hôtesse, et ensemble vers neuf heures nous partîmes avec le Père pour aller prendre le métro à la Madeleine. Il pleuvait et il faisait froid. Tout en marchant à son côté, je lui avouai que j’avais perdu la foi depuis longtemps et lui en exposai les motifs… Très simplement, avec cette bonté et cette charité dont il n’a jamais cessé de se départir, il m’exposa ses idées sur la Création, le sens de l’Evolution, la place éminente et active du Christ dans l’Evolution du Cosmos.
De neuf heures à minuit, allant et venant sous la pluie, entre Saint-Augustin et la Madeleine, le Père m’apportait une révélation qui m’illuminait, il me donnait la réponse si longtemps attendue.
Ce soir-là, je suis né à la vie, titubant comme Lazare au sortir du tombeau à l’appel du Seigneur : Surge ! Ce fut un éblouissement qui bouleversa rapidement ma vie de fond en comble.„
[1] On sait que la découverte d’un des plus beaux spécimens de l’art préhistorique, les fameux bisons d’argile, est due à M. Max Begouën et à ses frères (caverne du Tuc d’Audoubert, située dans leur propriété de l’Ariège). Cf. le livre de Max Begouën, les Bisons d’ArgiLe. N.D.E.
„…toate ale mele ale tale sunt”
O pilda celebra, un tablou de Rembrandt si mai mult decât atât…
« Un om avea doi fii… De doi mii de ani încoace, aceasta pilda a pildelor a facut sa curga lacrimile multor crestini. A atins, în inima omului, un punct unic, tainic, misterios. Un punct inaccesibil altora. Nu se stie sa fie alt punct mai adânc si mai tainic. Oameni fara numar, crestini fara numar, au plâns aplecându-se deasupra ei, de când pilda îsi îndeplineste menirea. Cel putin, se poate spune ca au plâns cei ale caror inimi nu sunt de piatra. Peste veacuri, oamenii vor mai plânge ascultând-o, credinciosi si necredinciosi . Copilul meu, iata Cuvântul lui Iisus care a ajuns cel mai departe. » (Charles Péguy)
Un tablou celebru al lui Rembrandt, aflat la Ermitaj, înfatiseaza scena primirii fiului risipitor de catre parintele sau, cuprins de o nesfârsit de duioasa compasiune. Fiul întors dintr-o lunga si voluntara pribegie are hainele rupte, sandalele facute ferfenita, si talpile crapate. Sta prosternat la picioarele parintelui sau, iar tatal, un om în vârsta, cu o tinuta majestuoasa, se apleaca sa-l ridice ca sa-l îmbratiseze. Momentul surprins de pictor este acela în care parintele îsi aseaza mâinile pune umerii fiului îngenunchiat. Mâini usor diferite una de cealalta: ai zice o mâna de barbat, si una de femeie… În partea din dreapta a tabloului, un personaj drapat într-o mantie rosie, asemanatoare cu cea a tatalui, urmareste neclintit, întunecat, rece, scena regăsirii.
« Un om avea doi fii. » Cu aceste cuvinte începe pilda, spusa de Mântuitor fariseilor, despre fiul risipitor; i s-a mai spus si « pilda despre tatal iertator si cu inima larga ». O aflam în Evanghelia sf. Luca, la capitolul 16, alaturi de pildele cu oaia ratacita si cu banul pierdut.
Pilda, sau parabola, este o poveste cu înteles menita sa transmita unul ori mai multe adevaruri; lucruri care, exprimate direct, risca sa nu fie ascultate ori primite de catre cei carora le este adresat mesajul. Este un fel de exprimare tipic poporului Bibliei, si de care Biblia e plina. Într-un fel, se mai poate spune si ca fiecare eveniment din vietile noastre, placut ori neplacut, marcant sau aparent anodin, este o pilda, un mesaj prin care Dumnezeu ni se adreseaza, spunându-ne ceva, învatându-ne, povatindu-ne, mustrându-ne ori mângâindu-ne.
« Un om avea doi fii ». Un parinte, doi fii.
Tâlcul e simplu, în aparenta. Parintele din parabola este Dumnezeu, iar fiii, suntem noi, oamenii. De n-ar fi decât pilda aceasta, spunea un preot al carui apostolat a constat mai cu seama în afirmarea iubirii duioase a lui Dumnezeu pentru faptura Sa, si ar fi îndeajuns ca sa cunoastem inima Tatalui ceresc, si atitudinea Lui fata de pacatele, ratacirile si mizeriile noastre…
Doi fii. Dar de ce doi ?
« De ce doi? Pentru ca sa se poata iubi între ei, iar iubirea ce-i leaga sa aduca slava Tatalui. Dumnezeu nu e preamarit de fumul tamâii ce urca spre El, ci de felul în care se împletesc între ele aceste doua afectiuni, este preaslavit de daruirea lor reciproca. Nu-I aducem slava lui Dumnezeu dându-I Lui o sarutare, ci dându-ne unii altora o sarutare. Iata de ce sunt doi fii: este un minim. »
Pilda despre fiul risipitor si fratele lui are multe de spus în ce priveste relatiile dintre oameni, dintre frati, obiect al unei dificil de împlinit, dar esentiale, porunci dumnezeiesti. « Îti vei iubi fratele, asa cum te iubesti pe tine însuti »… Raporturi în care, bine o stim, pizma, resentimentele, amaraciunile, se strecoara cu mult mai lesne decât se pot instala întelegerea si respectul.
Dar acest cuvânt din evanghelia dupa Luca aduce în primul rând o învatatura privitoare la relatia dintre om si parintele sau dupa trup, înainte de a revela-o pe aceea dintre fiecare om si Dumnezeu, « Tatal nostru din ceruri ».
« Cel mai tânar spuse tatalui: Tata, da-mi partea de mostenire care mi se cuvine ».
« Tata »… Cu acest cuvânt, în forma sa arameeana familiara, Abba, se adreseaza Iisus lui Dumnezeu. Dar ce contrast între acest nume sacru, iesind de pe buzele lui Iisus, si adresarea insolenta a fiului mezin din poveste, convins, ca atâtia rasfatati ai acestei lumi, ca tatal sau nu are fata de el decât datorii, iar el personal, nici una.
« Tata, da-mi »… !
« Da-mi partea mea de mostenire ». În anumite societati traditionale, o asemenea pretentie este de neconceput: ea înseamna, nici mai mult nici mai putin, « doresc sa mori mai repede »…
Însa parintele din pericopa sf Luca, generos, îi acorda imediat fiului mezin ceea ce « i se cuvine ». Tot asa, respectându-ne libertatea, Dumnezeu nu ne sileste sa traim în apropierea, în intimitatea Lui. Nu ne refuza dreptul de a trai dupa propriile noastre idei, cu toate ca, prea adesea, autonomia dorita de noi coincide cu întreruperea unei comuniuni, cu ruperea unei aliante: esenta însasi a pacatului.
Mezinul, dupa ce i s-a pus în mâna partea sa de mostenire, pleaca de acasa si se îndreapta spre un mare oras unde va face tot ce-i place. Întrebarea este : nu este oare legitima plecarea unui fiu adult din casa parintelui sau? Nu o facem cu toti, mai devreme sau mai târziu? Nu i-a poruncit Dumnezeu lui Avram, cândva, sa plece de la Ur, salasluirea tatalui sau, si sa devina un nomad ? « Iesi din pamântul tau, din neamul tau si din casa tatalui tau si vino în pamântul pe care ti-l voi arata Eu ». (Facerea 12,1)
Mai multe fire, si tot atâtea întrebari, se întretaie în acest punct. Mai precis, încercând sa raspund, îmi vin în minte, una peste alta, tema supunerii, a ascultarii; cea a respectului datorat de fii parintilor; cea a necesarei plecari dintr-o matrice, plecare « pentru sine » a fiilor de la casa parinteasca, acea autonomie a omului adult si liber, la care tinteste de fapt orice educatie conceputa corect (educare, ex-ducere, « conducere catre exterior »).
De fapt aventura lui Avraam, începuta printr-un act credinta, ca raspuns la o porunca divina Dumnezeu, nu are prea mult de a face cu plecarea, oarecum capricioasa, a fiului din parabola. Prima « iesire » urmeaza unei chemari dumnezeiesti care tinteste decât binele omului. (Cuvintele ebraice pentru « iesi! » sunt: lekh lekha, în traducere literala: « pleaca, du-te pentru tine, pentru binele tau »; le vom regasi si în « Cântarea Cântarilor », în chemarea adresata de « iubit », adica de Dumnezeu, « iubitei », într- prima lectura, poporul evreu, într-o alta, mai larga, întreaga omenire.)
Pentru patriarh, urmarea plecarii de acasa este magnifica, si constituie un preludiu al istoriei sacre. Pentru eroul pildei din Luca 15, lucrurile se desfasoara însa lamentabil.
« Si nu dupa multe zile, adunând toate, fiul cel mai tânar s-a dus într-o tara îndepartata si acolo si-a risipit averea, traind în desfrânari. »
« Tara îndepartata » unde a ajuns acest fiu simbolizaza de fapt tot ce aduce înstrainarea: pierdere a reperelor, disparitia oricarui orizont moral si spiritual. « Mezinul îsi închipuie ca-si rezolva problemele îndepartându-se de inima sa adânca, îndepartându-se chiar de sine însusi. Se lasa tras în jos si dominat cu desavârsire de catre un psihic în dezordine. Si-a pierdut adevarata libertate. Se îndeparteaza si de izvorul sau : Dumnezeu. Alege o viata din care lipsesc referintele la Cuvântul lui Dumnezeu, la legile vietii, la Duh. Pâinea vietii nu-l mai hraneste. » (Rânduri care mi se par un adevarat « portret robot » al materialistului din lumea de azi, preocupat exclusiv de agoniseala si cheltuiala.)
Nestiind sa faca nimic altceva decât sa consume, lipsit de repere morale si de gânduri constructive de viitor, antieroul îsi risipeste mostenirea, dupa care, foarte rapid, are de înfruntat inevitabilele consecinte ale actelor sale necugetate.
« Si dupa ce a cheltuit totul, s-a facut foamete mare în tara aceea si el a început sa duca lipsa ».
Drept care s-a tocmit porcar la un bastinas bogat, fara a reusi însa sa-si potoleasca foamea. « Se face porcar, functie pe care legea lor le-o interzice formal evreilor, si stapânul lui îl trateaza mai prost decât îsi trateaza porcii. În sens biblic, demonii au afinitati cu porcii, asa cum o arata episodul demoniacului gherasenean (Mt 8,28-34). Acest teritoriu mizerabil în care Dumnezeu este uitat evoca o locuire satanica. Rupt de Dumnezeu, cel aflat într-un asemenea loc nu mai poate trai, caci îi lipsesc iubirea si comuniunea cu ceilalti oameni. E vorba, de fapt, de un fel de moarte a propriei constiinte, în care ajungi sa te negi pe tine însuti, îti interzici si sa existi, refuzi sa te stimezi, sa te iubesti pe tine însuti. Disperarea e la portile sufletului ».
Pentru Henri Nouwen, o meditatie a parabolei, prin care te identifici cu unul ori altul din personajele pildei, reprezinta un act esential de introspectie. « Plecarea de acasa – spune el – este mult mai mult decât un eveniment istoric legat de un timp si de un loc. Este o negare a unei realitati spirituale: faptul ca îi apartin lui Dumnezeu cu fiecare fibra a fiintei mele, ca Dumnezeu este adapostul meu, în care ramân, vesnic, în siguranta, ca sunt într-adevar « sapat » în palmele Lui, ferit de orice primejdie în umbra dumnezeiasca. Plecarea de acasa înseamna nesocotirea faptului ca Dumnezeu « m-a plamadit în taina, m-a modelat în adâncurile pamântului, si mi-a tesut faptura în pântecele mamei » (Ps 138). Plecarea de acasa este un act prin care arat ca nu mai am camin, si îmi caut un altul, ducându-ma pentru aceasta tot mai departe.
Acasa este centrul fiintei mele, locul în care pot auzi vocea care spune: « Esti cel pe care îl îndragesc, în tine mi-am gasit bucuria ». Glasul Celui care i-a dat viata lui Adam, si -a vorbit lui Iisus, cel de-al doilea Adam; glasul care vorbeste tuturor fiilor lui Dumnezeu, si îi lasa sa traiasca liberi în mijlocul celei mai întunecate dintre lumi, ramânând totodata în lumina. Glasul acesta, l-am auzit si-l aud. Mi-a vorbit cândva si continua sa-mi vorbeasca. »
Dar au existat clipe în viata mea, mai spune acelasi autor, si nu odata; a fost, mai ales, un moment când am plecat si eu undeva departe, aruncând întreaga sete de dragoste a fiintei mele într-o prietenie care s-a dovedit o capcana. Acest lucru mi s-a întâmplat si mie, si multor oameni pe care i-m întâlnit în lunga calatorie a vietii mele…
Urmeaza întoarcerea. Împins de foame, de amaraciunea exilului, în care a pierdut tot ce avea, mezinul se hotaraste sa se întoarca la acela caruia îi este, înca, fiu.
« Dar, venindu-si în sine, a zis…. »
Nu se întoarce pentru ca-i este dor, ca sa-si revada familia, ci o face în cautarea disperata a unei solutii de supravietuire. Mai mult înca, nu se întoarce cu gândul ca va fi socotit iarasi ca un fiu, ci doar ca va putea sa traiasca, eventual ca slujitor, ceva mai bine decât printre straini.
Cu toate acestea, întoarcerea acasa a risipitorului este un gest de o importanta covârsitoare. În acest punct, pilda spusa de Mântuitor cuprinde un sens spiritual a carui adâncime o poti sonda o viata întreaga, dat fiind ca parintele despre care ni se povesteste Îl reprezinta de fapt pe Dumnezeu Tatal. Pentru majoritatea comentatorilor, dragostea tatalui din pilda este revelatia nemeritatei Milosteniei dumnezeiesti, a Duiosiei pline de compasiune a Tatalui ceresc pentru copilul care a luat-o pe cai gresite : acel copil care suntem cu totii, la un moment ori altul al vietii. Revelatie care duce, fulgerator la unii, treptat, la altii, la conversiune, adica la « schimbarea inimii » : echivalentul unei renasteri, a trecerii de la « economia creatiei » la cea a mântuirii.
« Conversiunea mezinului nu poate fi traita decât într-o reîntoarcere din exil, o întoarcere la propriul centru. Ca pretutindeni în cuvântul lui Iisus, drumul de întoarcere este exprimat de numai câteva cuvinte foarte dense, aproape fulgeratoare: Venindu-si în sine, a zis… Mezinul reface drumul în sens invers: revine spre adâncul inimii, spre izvorul sau. Renunta la vorbarie, la agitatie, spre a intra în tacerea launtrica. Aici, regasim chemarea adresata lui Avram: « Du-te spre tine însuti ».
Revenirea mezinului, chiar asa de putin legata de cainta adevarata, reprezinta un prim demers, capital, al omului în cautare de mântuire. Caci revenirea la matca îi va deschide pribeagului, neasteptat, si cu totul si cu totul pe nemeritate, tezaurul milosteniei divine, al inexplicabilei iubiri de om a Creatorului.
« Prima înfaptuire a oricarui om care-si regaseste demnitatea, care se împaca cu identitatea sa de fiu al cuiva, este o coborâre în adâncurile inimii, o regasire a adevarului propriei sale fiinte: revelatie ce se leaga de regasirea iubirii: iubirea de Dumnezeu, de semeni, de sine. »
Regasindu-si deci, în afara micului sau « eu » si a preocuparilor pentru bunastarea proprie, adevaratul centru, care este Tatal, omul poate intra în contact cu ceea ce, de fapt, poseda din totdeauna: adevarata sa parte de mostenire, cea care nu se poate risipi. Si anume, tainica asemanare cu Ziditorul, pecetea divina pusa, de la origini, în fiinta sa. « Imago Dei », chipul dumnezeiesc întiparit în fiecare fiinta omeneasca.
Pentru a putea raspunde poruncii dumnezeiesti : « Îl vei iubi pe Domnul din toata inima ta, din tot cugetul tau, cu toate puterile tale », omul are nevoie sa primeasca acea Iubire pe care, primul, i-o poarta Dumnezeu. Altfel spus, are nevoie sa-si recunoasca obârsia: Dragostea Tatalui, cea care, înca dinainte de nastere, si pâna în orice « acum », în orice clipa prezenta, îl cladeste si îl recladeste pe om, facând din el « o faptura minunata » (Ps 138), o fiinta libera, un fiu iubit caruia îi sta la la dispozitie tot ce poseda Tatal. (« Si toate ale Mele sunt ale Tale, si ale Tale sunt ale Mele », Ioan 17,10)
Revenind la textul pildei din Luca 15, sa recitim versetul care descrie reactia tatalui la întoarcerea copilului ingrat, sa ne patrundem de întelesul lui, cu convingerea ca se afla acolo ceva ce ne priveste pe toti.
« Si înca departe fiind el, l-a vazut tatal sau si i s-a facut mila si, alergând, a cazut la grumazul lui si l-a sarutat » (Luca 15,20)
Scena pe care o reda, genial, tabloul lui Rembrandt aflat la muzeul Ermitaj. (L-am vazut cândva, în reproducere, pe un perete unde se mai afla o memorabila inscriptie: « Sa avem încredere. Dumnezeu este un Tata care ne iubeste cu o iubire de neînteles »…)
« I s-a facut mila ». Cuvântul din originalul grec al Evangheliei dupa sf. Luca, esplagknisthe, sugereaza de fapt ceva mult mai puternic decât mila, si anume o adevarata zguduire a fiintei launtrice a cuiva, o tresarire de compasiune care trece prin maruntaie. « Nu e vorba de o emotie superficiala, ci de o zguduire a adâncului fiintei. Glasul sângelui. Bucuria tatalui nu tâsneste din indiferenta, asa cum te bucuri când are loc un eveniment ce rupe monotonia cotidianului; ci dintr-o spaima de moarte care se spulbera, o grija cumplita, prefacuta în sfârsit în cenusa. « Fiul meu pierdut era, si s-a aflat ».
Ca sa poti schita macar, daca nu arata, ce înseamna Milostenia Tatalui ceresc fata de pacatosul care îsi vine în fire si I se arunca la picioare, nu ajunge sa spui ca este « gratuita », nu ajunge sa spui ca « nimeni nu o poate merita, oricât si-ar zdrobi inima, si oricâte fapte bune ar face mai departe ». Caci poti da impresia, absolut falsa, si extrem de periculoasa, ca de fapt nu ai nimic de facut « spre a merita », si ca, bazându-te pe Mila Domnului, poti pacatui în voie, înaintea finalei întâlniri care este moartea…
Ponderea pacatului, gravitatea lui, ireparabilul din el, nu este cu nimic atenuat de catre Iisus, când Mântuitorul ne asigura, în pilda despre Risipitor, ca ceea ce ne asteapta este Mila. « Departe de a fi slab în privinta pacatului, departe de a se gândi sa-i atenueze gravitatea, de a-i minimiza ravagiile, Iisus, dimpotriva, le vede sinistra adâncime: moartea, pierzania. Si, pentru a ne face sa întelegem ce înseamna pierzania, ce are ea ireparabil, si ce reprezinta acest ireparabil pentru Dumnezeu, care o cunoaste si-i stie riscurile, Iisus recurge la une din experientele omenesti cele mai banale si mai dureroase. Pierderea a ceva la care tii, chiar daca obiectul, în sine, nu are cine stie ce valoare. (…) Or, ne spune Iisus, Dumnezeu Însusi a facut experienta aceasta. Bucuria pe care o are atunci când iarta, emotia covârsitoare pe care o simte când îsi regaseste copiii, este emotia cuiva care-si vedea deja distrus ceea ce iubeste, si care înca se mai cutremura la gândul a ceea ce s-ar fi putut întâmpla daca nu i-ar fi putut regasi la vreme. »
Urmeaza marea bucurie si ospatul pe care fericitul parinte îl ofera copilului pierdut si regasit, si tuturor celor ai casei: Fiul a carui întoarcere echivaleaza cu salvarea de la o moarte sigura printre straini, în cea mai cumplita dintre singuratati, care este cea a uscaciunii si învârtosarii unei inimi din care a fugit dragostea. Ca si în restul pericopei, câteva vorbe ajung pentru a spune foarte mult.
« Si a zis tatal catre slugile sale: Aduceti degraba haina cea dintâi si-l îmbracati si dati inel în mâna lui si încaltaminte în picioarele lui. Si aduceti vitelul cel îngrasat si-l înjungheati si, mâncând, sa ne veselim. Caci acest fiu al meu mort era si a înviat, pierdut era si s-a aflat. Si au început sa se veseleasca. »
« Haina dintâi » ne duce cu gândul la nevinovatia care-i îmbraca, la origini, pe stramosii oamenilor, dupa pierderea careia, dupa cum scrie Cartea Facerii, Dumnezeu le-a cusut oamenilor « haine de piele ». Încaltamintea, care va înlocui sandalele rupte în vremea ratacirii fiului printre straini, e menita sa-l ocroteasca de acum înainte de contactul cu pamântul si cu toate spurcaciunile de pe jos. Inelul pus în deget este, poate, purtator al unui sigiliu care înseamna repunerea în drepturi a celui care va lua parte, de aici încolo, la « mostenirea sfintilor, întru lumina » despre care citim în Epistola catre Coloseni (1,12)
Mostenire la care vom avea dreptul si noi, fara a avea alt merit decât pe cel al Crucii lui Hristos… Este tot mesajul Epistolelor sfântului Pavel, pus în lumina de catre majoritatea teologilor. A crede însa ca adevarurile pe care ni le dezvaluie teologia ne privesc personal – acesta nu poate fi, cum spuneam, decât un rod al unei conversiuni personale. Al revelatiei dragostei dumnezeiesti pentru fiecare din noi.
Sarbatoarea data de fericitul tata în cinstea copilului pierdut si regasit poate fi interpretata ca o imagine a acestui eveniment capital. « Traiectoria evanghelizarii adâncurilor din noi este o întoarcere din surghiun. Ne întoarcem la Dumnezeu. Deschidem luminii sale întreaga noastra biografie, tot trecutul si tot prezentul nostru. Însa nu putem trai întoarcerea fara sa « ne venim în fire » si sa aducem înapoi acasa acele parti din fiinta noastra care mai traiesc înca precum niste oi ratacite, împrastiate, pierdute ».
Ca sa îti întorci privirile, si inima, spre acel « acasa » primordial care este constiinta ca-I apartii lui Dumnezeu, nu ca un obiect, ci ca un fiu, trebuie sa treci prin durere. O spun, fara exceptie, toti marii cunoscatori întru Duh. Dumnezeu s-a facut om, pentru ca omul sa ajunga sa fie îndumnezeit. Cum s-ar putea petrece aceasta, când umanitatea din noi este degradata de egoism, idolatrie, violenta… ?
« Exilatul revine, si este sarbatorit. Un curs de apa iesit din matca nu face altceva decât sa murdareasca si sa strice. Omul, prins în propria-i capcana, este un visator fara leac, mereu cu gândul la vreun teritoriu interzis. În propria-i inima, Risipitorul este încercat, iar si iar, de nevoia de a iesi din rostul lui, parca anume spre a cunoaste suferinta, acea suferinta care-l va face sa descopere, în cele din urma, natura singurei fericiri care îi poate umple inima. Fericirea pe termen scurt, cea a aventurii, se dovedeste rapid o stavila considerabila pentru inima dornica de spatiul celor spirituale. Singura terapie în stare sa trezeasca în noi adevaratul « dor de acasa » este suferinta, singuratatea fiintei. Iata cele doua sandale cu talpile rupte care-l readuc pe cel exilat în toiul sarbatorii. (…) Trebuie sa fi trecut prin suferinta foamei si, adesea, sa fi ajuns sa invidiem hrana porcilor, ca sa ajungem sa descoperim, în cele din urma, aroma incomparabila a pâinii facute acasa. »
Iata « veselia », bucuria sarbatorii pe care o reprezinta întâlnirea omului cu imaginea divina sapata în el, tema care revine constant în Scripturi. Citez, la întâmplare, din Psalmi:
« Dat-ai veselie în inima mea, mai mare decât veselia pentru rodul lor de grâu, de vin si de untdelemn ce s-a înmultit. » (Ps. 4,7)
« Sa se veseleasca toti cei ce nadajduiesc întru Tine; în veac se vor bucura si le vei fi lor salas si se vor lauda cu Tine cei ce iubesc numele Tau. » (Ps 5, 11)
În toiul ospatului se întoarce de la câmp fiul cel mare. Aude cântarile ce rasuna din casa, si-l întreaba pe un slujitor: ce înseamna toate acestea? I se explica bucuria tatalui, pentru ce a poruncit el sa fie înjunghiat vitelul îngrasat; iar fiul cel mai vârstnic, uitând ca este îi frate celui care s-a întors sanatos acasa, se mânie cumplit. Nu, asa ceva nu se poate! Nu este drept ca un puturos care s-a dat la o parte când era vorba de munca grea a câmpului, un destrabalatcare n-a stiut decât sa cheltuiasca, facându-si toate poftele, sa fie primit asa!
« Dreptatea nu este câteodata decât supapa prin care se scurge rautatea celor buni ». (Lanza del Vasto)
Tatal îi iese si fiului cel mare în întâmpinare, rugându-l chiar sa intre, ceea ce nu face decât ca mânia celui « drept » sa se înteteasca, într-o adevarata revarsare de rautati, din care nu lipseste calomnia. (15,30)
Cine este acest « om drept » pentru fiecare dintre noi? Cum sa nu te recunosti, daca faci parte dintre « evlaviosii cu titluri », în chipul celui care priveste chiorâs spre cel ce nu-i împartaseste zelul? Cum sa nu-ti pipai, îndurerat, propria invidie si propriul orgoliu, când te gândesti la felul în care privesti, nu doar pacatul altuia, ci si faptul ca Dumnezeu îl iubeste si pe acesta, oricât ti-ar fi el de antipatic si oricât l-ai dezaproba tu?
Dar Tatal – de-as putea sa nu uit asta niciodata! – îmi iese în întâmpinare, asa cum i-a iesit parintele din pilda în cale fiului cel mare… « si îl ruga ».
« Fiul cel mare nu a admis niciodata ca tatal sau îl poate iubi într-atât. Se aseamana cu atâtia barbati, cu atâtea femei cu suflet marginit, care traiesc din propria substanta, împiedicându-se în amorul lor propriu, uneori foarte devotati, si ziditi la fel ca oricine pentru marea aventura a dragostei. Nefericirea în care ei par a se complace este cea de a nu admite ca sunt îndragiti, de a nu se lasa iubiti. »
Una din cauzele « clasice » ale starilor de nemultumire, de nefericire cronica, este nerecunoasterea faptului ca o alta persoana ma iubeste manifestându-se altfel decât consider eu ca ar trebui. Un parinte sever. Un maestru exigent. Un prieten care-mi deschide ochii. Cineva apropiat care stie sa spuna « nu » unei exagerari, unei cereri, unei atitudini care nu ne face cinste… Toate acestea, din dragoste !
Si mai e înca ceva. Si anume, acreala, amaraciunea, îngustimea sufleteasca a atâtor oameni « drepti ».
« Problema fundamentala a fiului cel mare este ca se crede fara pacat. Se considera drept si, ca urmare, are o inima de justitiar.(…) Fiul mai mare simbolizeaza orbirea noastra în fata distorsiunii celei mai adânci din fiinta noastra, dezvaluie rezistenta pe care o opunem unei vieti duse în lumina : distorsiunea care ne vine din faptul ca « avem constiinta curata ». Omul plin de el se pacaleste singur. Nu a întâlnit iubirea, poate pentru ca e incapabil sa se lase rascolit. Înainte de orice, cauta o ordine artificiala si iluzorie. De aceea, ramâne afara, singur si lipsit de bucurie, în afara relatiei si în afara sarbatorii. »
Cu toate acestea, iubirea Tatalui se revarsa si asupra fiului celui suparat, nemultumit de întreaga-i viata de truda traita constiincios, însa fara chef si fara dragoste. Omul acesta nu se iubeste nici macar pe sine, nici nu se recunoaste vrednic de a fi iubit. Asa ca întoarce pur si simplu spatele dragostei parintesti, fratiei, ca si sarbatorii vietii.
Acest fiu mai mare, spune Henri Nouwen, este prezent în fiecare dintre noi, atunci când, fata de bucuria sarbatorii altora, din care ne simtim, poate pe nedrept, exclusi, lasam sa tâsneasca vechi resentimente si frustrari. Ceea ce, fireste, nu ne introduce defel în bucuria sarbatorii, si creeaza un cerc vicios.
« Cu cât ma gândesc mai mult la fiul cel mare, cu atât îmi dau mai bine seama cât este de adânc înradacinat acest fel de a fi pierdut, si cât este de greu sa revii acasa din el. Pare mai usor sa revii acasa dintr-o expeditie facuta din pofta, decât sa scapi de mânia rece care-si are radacinile în cele mai negre ascunzisuri ale fiintei mele. Ciuda pe care o simt e greu de detectat prin ratiune si greu de vindecat. Este ceva foarte pernicios: ceva legat de « captuseala » propriei mele virtuti. Nu am facut oare bine când am fost ascultator, silitor, plin de grija, n-am facut bine uitînd de mine însumi? Si totusi, pare ca resentimentele mele se leaga tocmai de aceste atitudini vrednice de lauda. Legatura aceasta ma aduce uneori la disperare… Când mi se pare ca sunt mai putin egoist, îmi dau seama ca sunt de fapt obsedat de nevoia de a fi iubit. »
« Într-o zi, s-a ridicat o cortina… »
Cu aceste cuvinte îsi începe cineva marturia despre felul în care, dincolo de un mesaj prea limpede, si extrem de binestiut, cel al pildei de care ne ocupam, Cuvântul lui Dumnezeu a ajuns sa-i strapunga inima, inaugurând o etapa în care el a devenit ceva mereu nou, savuros, viu, primit cu inima, si nu doar cu mintea. Din clipa în care a auzit, ca un mesaj adresat ei însisi, chemarea Tatalui, care s-a îndreptat spre fiul cel mare, « rugându-l sa intre», credinta Georgettei Blaquière, viata ei de rugaciune, s-au adâncit si schimbat. « Într-o zi, mi s-a ridicat un val dinaintea ochilor. Am avut, brusc, revelatia neîntelegerii atât de dureroase dintre Dumnezeu si mine. Credeam ca-L caut pe Dumnezeu, dar Cel care pornise de mult la drum în cautarea mea era El. Credeam ca ma rog Lui, dar cel care ma implora era El… Am privit îndarat, cercetându-mi întreaga viata… De câte ori, Doamne, Te-am împiedicat sa ma afli, de câte ori nu m-am lasat rugata, de câte ori n-am refuzat sa Te-am ascult! Cuvintele lui Dumnezeu se napusteau spre mine din adâncurile memoriei, ca tot atâtea confidente carora nu le dadusem atentie. Si eu care, atâta vreme, nu pricepusem nimic!… »
Cu toate ca simbolizeaza, atât de percutant, pe fariseul din noi, fiul cel mare are si ceva din ce are Iisus, si din tot ce ne revine si noua, întru El: participarea la tot ce are Tatal. (….)
Omul dornic sa se lase interpelat, modelat, înnoit de Cuvântul dumnezeiesc aflat în aceasta « evanghelie în evanghelie » nu are altceva de facut decât sa uite ca a ascultat si citit pilda de nenumarate ori, însotita de nenumarate platitudini… Ca orice cuvânt din Evanghelie, pasajul trebuie lasat sa « coboare » în adâncul constiintei si, acolo, sa « opereze ». Prin lucrarea Duhului, omul de buna-vointa poate ajunge sa înteleaga în ce masura îl priveste, direct si personal, asigurarea pe care fericitul parinte al celui pierdut si regasit o adreseaza celui ramas acasa :
« Fiule, tu totdeauna esti cu mine si toate ale mele ale tale sunt. Trebuia însa sa ne veselim si sa ne bucuram, caci fratele tau acesta mort era si a înviat, pierdut era si s-a aflat » (Luca 15,31-32) Cele doua versete amintesc frapant de certitudinile Mântuitorului asa cum le rezuma cuvântarea de ramas-bun aflata în evanghelia dupa sfântul Ioan.
« Si toate ale Mele sunt ale Tale, si ale Tale sunt ale Mele… » (Ioan 17,10)
Copilul de azi — Pași către propriul suflet
Venim pe lume copii dar nu toți suntem copiii cuiva. Unii pleacă din lumea asta copii pentru că nu au atins vârsta maturității, alții pleacă tot copii pentru că nu au devenit adulți. Unii dintre noi ne „facem mari” cu mult înainte de vreme pentru că lumea în care trăim ne forțează să înțelegem și […]
Copilul de azi — Pași către propriul suflet
„…L-au scos afara din cetate…”
Citire din Evanghelia Domnului nostru Isus Cristos după sfântul Luca 4,24-30
În acel timp, când a venit la Nazaret, Isus le-a spus celor din sinagogă: „Adevăr vă spun că niciun profet nu este acceptat în patria sa; 25 şi adevărat vă spun că multe văduve erau în Israel în zilele lui Ilie, când cerul a fost închis timp de trei ani şi şase luni, încât s-a făcut mare foamete în toată ţara, 26dar Ilie nu a fost trimis la niciuna dintre ele, ci doar la o femeie văduvă din Sarepta Sidonului. 27 Şi mulţi leproşi erau în Israel pe timpul profetului Elizeu, dar nimeni dintre ei n-a fost curăţat, decât doar Naaman sirianul”. 28 Auzind acestea, toţi cei din sinagogă s-au umplut de mânie. 29 Ridicându-se, l-au scos afară din cetate şi l-au dus pe buza prăpastiei de pe colina pe care era construită cetatea lor ca să-l arunce de acolo. 30 Însă el, trecând prin mijlocul lor, a plecat.
Cuvântul Domnului
Fragmente de predica pe marginea acestei citiri. Autor: Fr Pierre-Marie DELFIEUX (+ 2013)
Când locuitorii din Nazaret, alături de care a crescut fiul lui Iosif şi al Mariei,
l-au ascultat predicând la Cafarnaum,
unde ajunsese aureolat de gloria celor dintâi miracole,
când l-au auzit afirmând că, încă din vechime,
de pe vremea lui Ilie şi ale lui Eliseu,
dragostea lui Dumnezeului lui Israel trecuse dincolo graniţe (cf.Lc 4,25-27)
şi urma să se întindă şi mai departe
prin acel Astăzi al harului divin,
ajungând până în Libanul vecin şi în păgâna Sirie,
atunci, ne spune Luca, toţi s-au umplut de mânie şi
l-au scos afară din cetate (4,28).
Cum ar fi putut ei reţine în strâmta lor sinagogă
înflăcărata iubire a lui Cristos,
venit „să arunce foc” pe întreg pământul (Lc 12,49)?
Tot astfel, rămânem poate şi noi buimăciţi,
parcă necrezându-ne urechilor, ba chiar refuzăm să ascultăm,
atunci când Dumnezeu ne repetă
că dragostea lui pentru noi e nesfârşită, că marea lui dorinţă
e ca noi să învăţăm s-o primim
şi să-i răspundem, împărtăşind-o cu toţi ceilalţi!
În pofida faptului că ne considerăm familiari ai Prezenţei divine,
de vreme ce ne regăsim în biserici, suntem cu toate acestea surprinşi…!
Iată de ce Evanghelia acestei zile
ne readuce în punctul central al credinţei noastre creştine:
Dumnezeu este iubire şi vrea totul pentru noi,
fiindcă este Totul.
*
Într-o zi, în mânăstirea ei carmelitană din Lisieux,
tânăra soră Tereza visa la sfinţenie;
nesătulă, ca orice mistic adevărat,
şi-a dat seama că doreşte, de-a valma, „totul”:
„Simt în mine toate vocaţiile: războinic, preot, apostol, învăţător, martir…”
Dar cum ar putea o călugăriţă trăind în clauzură realiza aceste multiple vocaţii?
„La ceasul rugăciunii, dorinţele acestea mă făceau să sufăr un adevărat martiriu. Am deschis Epistolele sf Paul pentru a căuta un răspuns…”
Şi atunci ea a dat de faimosul capitol 13 din Scrisoarea Întâi către Corinteni
care i-a adus liniştea…
„Am înţeles că Iubirea cuprinde toate vocaţiile,
că Iubirea este totul,
că ea îmbrăţişează toate timpurile şi toate locurile.
Într-un cuvânt, că este eternă!…
Şi atunci, cuprinsă de o bucurie fără seamăn,
am strigat: Isuse, dragostea mea… mi-am găsit vocaţia…
Vocaţia mea este iubirea[1].
Înţelegând acest lucru, Tereza a înţeles de fapt totul.
Dar de ce este iubirea „totul”?
În primul rând, fiindcă e singura realitate ce ne poate împlini.
Chiar dacă nu îndrăznim s-o recunoaştem, toţi, fără nici o excepţie,
suntem meniţi să iubim şi să fim iubiţi.
Apoi, pentru că iubirea strânge în ea toată Legea divină
şi e singura cale de a dobândi sfinţenia (cf. Ga 5,14).
Şi, în fine, pentru că Dumnezeu este Iubire…
Iar iubirea lui noi o avem de primit din toată inima,
pentru a-i răspunde cu întreaga fiinţă,
împărtăşind-o cu fraţii şi surorile noastre.
A întâmpina şi interioriza iubirea cu care, Cel dintâi,
ne iubeşte Dumnezeu,
e calea către împlinire şi bucurie.
De-am şti s-o primim cu adevărat,
câte suferinţe ar fi uşurate, vindecate, alinate,
câte nevroze, câte carenţe afective, câte întunecări spirituale…!
Căci Tatăl însuşi ne iubeşte (In 16,27).
În palmele mâinilor ce au zidit lumea, Isaia ne spune atât de grăitor că
Dumnezeu ne-a „însemnat”, indelebil, numele:
Iată, te-am însemnat în palmele mele (Is 46,4).
Până la bătrâneţea voastră Eu sunt Acelaşi,
până la adâncile voastre cărunteţe vă voi ocroti.
Precum am făcut în trecut,
mă leg înaintea voastră
că vă voi ocroti şi vă voi izbăvi şi în viitor (Is 46,4).
Oare femeia uită pe pruncul ei şi de rodul pântecelui ei n-are ea milă?
Chiar când ea îl va uita, Eu nu te voi uita pe tine. (Is 49,15).
Acesta e adevărul cel dintâi şi cel de pe urmă,
Vestea cea Bună ce o avem de vestit lumii:
Trebuie ca lumea să creadă că tu m-ai trimis…
şi că i-ai iubit pe ei,
aşa cum m-ai iubit pe mine (In 17,23).
Iar dragostea lui Dumnezeu, spune sfântul Paul,
a fost revărsată în inimile noastre
de către Duhul Sfânt ce ni s-a dat (Rom 5,5).
Nimic nu poate opri revărsarea iubirii unui Dumnezeu
pe care chiar cuvântul lui îl arată Părinte al milostivirii.
Nimic ne va despărţi de iubirea lui Cristos (Rom 8,35).
Nimic nu va putea stinge văpaia iubirii divine,
care este Duhul Sfânt.
Câtă putere şi câtă bucurie dobândeşti
ştiindu-te iubit de însuşi izvorul Frumuseţii,
Bunătăţii, de Dumnezeul cel adevărat!
Răspunsul nostru se cuvine să fie pe măsură:
a-l iubi pe Dumnezeu „cu toată inima,
cu tot cugetul, cu tot sufletul” (cf. Dt 6,5).
Iubirea adevărată se hrăneşte din reciprocitate, din împărtăşire.
Uneori, ceea ce numim „religie”
ne apare ca ceva insipid, dacă nu chiar complet neatrăgător,
fiindcă nu ştim să ne trăim credinţa ca pe o aventură a iubirii.
Dar dacă într-o zi încercăm să răspundem cu adevărat, prin darul iubirii
noastre, Iubirii ce ne-o oferă Dumnezeu, viaţa noastră va fi orientată
pe calea adevăratei fericiri…
Fiindcă iubirea lui Dumnezeu poate fi trăită în toate registrele:
filial, conjugal, prietenesc, părintesc…
Într-adevăr, atât de mult a iubit Dumnezeu lumea,
încât l-a dat pe Fiul său, unicul născut,
ca oricine crede în el să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică (In 3,16-17).
Chiar avem de ce să răspundem şi noi prin dăruirea întregii vieţi,
spre a rămâne în Cristos, şi, prin Cristos, în Tatăl! (cf. In 6,56).
Am putea spune poate la rândul nostru, împreună cu sfânta Tereza a Puncului Isus,
că ne-am găsit în iubire vocaţia.
Vom înţelege cândva cât de mult se aseamănă
cea de-a doua poruncă cu cea dintâi (Mt 22,39).
Fiindcă atât de mult a pus Dumnezeu din el în om,
încât există în germene, în fiecare din noi, dorul de iubirea lui,
acea iubire ce vine prima în întâmpinarea noastră.
Un asemenea fel de a vedea lucrurile schimbă totul.
O dată pentru întotdeauna, scrie sfântul Augustin,
ţi se dă acest scurt precept:
iubeşte şi fă ceea ce doreşti.
Dacă taci, taci din iubire.
Dacă vorbeşti, vorbeşte din iubire.
Dacă cerţi, ceartă din iubire.
Dacă ierţi, iartă din iubire.
Poartă în străfundul sufletului rădăcina iubirii.
Dintr-o asemenea rădăcină nu poate ieşi decât bine[2].
Ajunge să iubeşti, căci nu există nimic dincolo de iubire.
Iubirea e totul, purifică totul, luminează totul.
Iubirea este îndelung răbdătoare, iubirea este binevoitoare,
nu este invidioasă, iubirea nu se laudă, nu se mândreşte.
Ea nu se poartă necuviincios, nu caută la ale sale,
nu se mânie, nu ţine cont de rău.
Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr.
Toate le suportă, toate le crede,
toate le speră, toate le îndură. (1 Co 13,4-7)
Înţelegem acum mai bine pentru ce, meditând la aceste cuvinte,
„mica” Tereza a încetat să mai dorească vreo altă vocaţie decât cea de a iubi.
„Şi atunci, cuprinsă de o bucurie fără seamăn,
am exclamat : În inima Bisericii, voi fi Iubirea… astfel voi fi totul…”
[1] Sfânta Tereza de Lisieux, Istoria unui suflet, Manuscrise autobiografice.
[2] Augustin, Omilie despre Ioan 7,8.
Doamne, dă-mi această apă ca să nu-mi mai fie sete — Prea târziu te-am iubit…
Doar Cristos poate stinge adevărata sete. Menirea noastră, a celor care l-am cunoscut pe Mesia, este să-i conducem pe oameni la Cristos. Acolo, ascultându-l și văzându-l, vor cunoaște că el este Mântuitorul lumii. (cf. In 4,5-42)
Citire din Evanghelia Domnului nostru Isus Cristos după sfântul Ioan 4,5-42
În acel timp, Isus a venit într-o cetate din Samaria numită […]
Doamne, dă-mi această apă ca să nu-mi mai fie sete — Prea târziu te-am iubit…
Henri Nouwen’s Reflexion for the Third Sunday of Lent
| Returning to Trust In my own life I well know how hard it is for me to trust that I am loved, and to trust that the intimacy I most crave is there for me. I most often live as if I have to earn love, do something noteworthy, and then perhaps I might get something in return. This attitude touches the whole question of what is called in the spiritual life the „first love.” Do I really believe that I am loved first, independent of what I do or what I accomplish? This is an important question because as long as I think that what I most need I have to earn, deserve and collect by hard work, I will never get what I most need and desire, which is a love that cannot be earned, but that is freely given. Thus, my return is my willingness to renounce such thoughts and to choose to live more and more from my true identity as a cherished child of God. |
 |
| – Henri Nouwen, From Fear to Love: Lenten Reflections on the Parable of the Prodigal Son |
Patriotism si nationalism — Persona
Iată și ultima mea contribuție la Comentariul biblic central și est-european. _____ PATRIOTISM ȘI NAȚIONALISM Dumnezeu a creat o lume armonioasă, care prosperă în diversitate. Prin contrast, narațiunea biblică legată de turnul Babel relatează faptul că ființele umane au încercat să se opună intențiilor lui Dumnezeu printr-o demonstrație sfidătoare de uniformitate. Astfel, conform Genezei, limbile, […]
Patriotism si nationalism — Persona
Retin pasajul:
„… patriotismul este radical diferit de naționalism (un alt termen pe care nu-l găsim în Scriptură, fiind un termen inventat relativ recent). El derivă din conceptul modern de națiune, definită ca o comunitate de sânge și de pământ, cu o limbă, o cultură, un teritoriu și o viață economică comune. Fenomenul care însoțește naționalismul a fost definit de Hans Kohn, unul dintre părinții fondatori ai studiului academic al naționalismului, ca fiind „o stare de spirit în care loialitatea supremă a individului este simțită ca fiind datorată statului-națiune”. Acest lucru explică dimensiunea cvasi-religioasă a naționalismului.
Astfel, este ușor de înțeles de ce naționalismul este incompatibil cu o viziune creștină asupra lumii, de vreme ce loialitatea supremă a creștinului ar trebui să fie față de Dumnezeu, nu față de un steag național. Acest lucru face ca actualul concept de „naționalism creștin” să fie o contradicție în termeni.”
„Now the Lord is the Spirit, and where the Spirit of the Lord is, there is freedom.”
2 CORINTHIANS 3:17 (NIV)”
HENRI NOUWEN, DAILY MEDITATION | MARCH 4, 2023 |
Carême, chemin de conversion
Méditation par Mgr Francesco Follo
Prémisse
Au début du carême le prêtre impose les cendres à tous ceux qui viennent à la messe. Ce rite des cendres sur la tête ou sur le front des fidèles a une triple signification. Premièrement, il rappelle la fragilité et la faiblesse de l’homme, façonné avec la poussière du sol. Deuxièmement, il est le signe extérieur de celui qui se repent de ses mauvaises actions et décide de prendre un nouveau chemin pour aller vers le Seigneur. Troisièmement, il indique que notre pauvre personne est le fruit d’une Rencontre « cuisante ». Le chrétien passe dans le feu ardent de l’Amour du sauveur, et devient, oui, de la « cendre », mais une cendre purificatrice et féconde pour le monde, une cendre d’où sort la chaleur du Créateur.
Le carême n’est donc pas seulement « souffrance » d’avoir commis des péchés, n’est pas seulement « effort » ascétique pour affiner les facultés de l’esprit, mais « redécouvrir » que « nous avons reçu gratuitement et donnons gratuitement aux autres ».
« Le carême nous aide à comprendre d’une manière singulière que la vie est rachetée en lui. Par le Saint-Esprit, il renouvelle notre vie et nous rend participants de la vie même de Dieu qui nous introduit dans son intimité et nous fait goûter son amour pour nous » (Saint Jean Paul II).
Le carême est un chemin qui conduit vers une destination sûre : la Pâque de la Résurrection, la victoire du Christ sur la mort.
Le carême est aussi « temps de miséricorde qui nous adresse un appel pressant à la conversion : le chrétien est appelé à revenir à Dieu « de tout son cœur » (Jl 2,12), pour ne pas se contenter d’une vie médiocre, mais grandir dans l’amitié avec le Seigneur. Jésus est l’ami fidèle qui ne nous abandonne jamais, car même lorsque nous péchons, il attend patiemment notre retour à Lui et, par cette attente, il manifeste sa volonté de pardon » (Pape François, Message pour le Carême 2017).
- De la miséricorde à la miséricorde
Il est important de rappeler que la perfection de notre condition de chrétien ne se réalise pas si nous disons « nous avons tout abandonné », mais si nous disons au Christ : « Nous avons tout abandonné et T’avons suivi ». L’Église nous apprend à suivre Jésus en nous faisant passer chaque année par le mercredi des cendres, le carême et la semaine sainte. Durant cette marche, nos cœurs se purifient et la joie de Pâques n’apparaît donc pas à des personnes aveuglées par les incrustations du péché mais à des personnes ouvertes à Lui, notre vie, que nous pouvons voir parce que « les cœurs purs voient Dieu » (Mt 5,8).
Les juifs sortirent autrefois de l’esclavage de l’Égypte et mirent quarante ans pour arriver à la Terre Promise, nous – chaque année – nous progressons dans notre marche de carême, car obtenir la victoire sur nous-même consiste à quitter l’Égypte de notre péché pour vivre uniquement dans l’amour du Christ et pour le Christ. Aidés par le jeûne, par la prière et par l’aumône durant le carême nous vivons l’expérience particulière de la miséricorde de Dieu qui « efface, lave et purifie » (Ps 50, 3-4) nous pécheurs et nous transforme en une créature nouvelle avec un esprit, une langue, des lèvres, un cœur, transfigurés (cf. Id vv 14-19). C’est avec un cœur pur comme celui des enfants qu’en cette période de Pâques nous pourrons comprendre et vivre l’antienne d’ouverture du dimanche de la miséricorde : « Comme des enfants nouveaux nés ont soif du lait qui les nourrit, soyez avides du lait pur de la Parole, afin qu’il vous fasse grandir pour le salut ». Ce dimanche, que l’on appelait jadis in Albis[1], on l’appelle aujourd’hui dimanche de la miséricorde[2]. Saint Jean Paul II en décida ainsi en s’inspirant de sainte Faustine Kowalska, qui avait écrit : « Nos péchés seraient-ils noirs comme la nuit, la Miséricorde de Dieu est plus forte que notre misère. Une seule chose est nécessaire : que le pécheur entrouvre, ne serait-ce qu’un peu, les portes de son cœur … Dieu fera le reste … Tout commence par la miséricorde de Dieu et se termine par Sa miséricorde ».
- Le carême : temps de miséricorde et chemin de conversion.
Le Carême est un moment spécial de miséricorde qui dure quarante jours. L’Église nous demande de le vivre comme un cheminement spirituel de conversion pour bien nous préparer à Pâques. Il s’agit essentiellement de suivre Jésus qui se dirige résolument vers la Croix, point d’orgue de sa mission de salut et la clef qui ouvre à la Résurrection.
Le carême est un chemin de miséricorde reçu et partagé, non seulement parce qu’on fait ce qui nous est conseillé de faire en cette période – prière, jeûne et aumône – mais parce que ces actes nous enracinent en Dieu, nous convertissent à Lui avec un cœur contrit et un corps mortifié. En effet, s’il est vrai que c’est le cœur de pierre de l’homme qui veut le mal, il est vrai aussi que, souvent, son corps l’aide à le commettre. D’un autre côté, nous êtres humains, nous sommes faits de l’un et de l’autre, et devons unir les deux dans l’hommage que nous rendons à Dieu. Le corps participera ou aux joies de l’éternité ou aux tourments de l’enfer. Il n’y a donc pas de vie chrétienne complète, ni d’expiation valable, si dans l’une et dans l’autre le corps ne s’associe pas à l’âme.
Rappelons naturellement que le principe de la vraie pénitence est dans le cœur. L’évangile nous l’enseigne en nous parlant du fils prodigue, de la pécheresse, de Zachée le publicain et de saint Pierre. Il faut donc que le cœur abandonne à jamais le péché, que celui-ci provoque en lui une souffrance profonde, qu’il le déteste et fuit les occasions.
Pour indiquer cette disposition du cœur, la Bible utilise un mot qui est entré dans le langage chrétien et décrit très bien l’état de la personne humaine sincèrement repentie de ses péchés : C’est la Conversion. Pendant le carême, nous sommes invités à nous exercer dans la pénitence du cœur et à la considérer comme le fondement essentiel de tous les actes propres à cette sainte période. Mais cette conversion resterait illusoire si on n’ajoutait pas l’hommage du corps aux sentiments intérieurs qu’elle inspire. Le Sauveur, sur la montagne, ne se contente pas de pleurer sur nos péchés : il les expie en souffrant de tout son corps ; et l’Église, son infaillible interprète, nous prévient que la pénitence de notre cœur ne sera pas accueillie, si nous ne l’accompagnons pas de la stricte observance de l’abstinence et du jeûne.
- Carême : pèlerinage vers et avec le Christ, source de miséricorde.
Le carême est une période privilégiée, avec laquelle l’Église nous conduit vers Celui qui est la source de la miséricorde. C’est un pèlerinage où Lui-même nous accompagne à travers le désert de notre pauvreté, nous soutenant dans notre marche vers la joie vivante de Pâques. Mais ce cheminement n’est pas sans épreuves, et c’est pourquoi la liturgie du premier dimanche de Pâques nous fait méditer sur les tentations que le Christ affronta dans le désert.
Comme Moïse, comme le peuple d’Israël, Jésus a lui aussi sa traversée du désert pour mettre à l’épreuve sa fidélité, pour donner des bases solides à sa propre action.
Mais alors que le peuple d’Israël dans le désert n’a pas su résister à la fatigue et à la tentation et a plusieurs fois manqué de fidélité à Dieu, Jésus, Lui, surmonte les trois tentations : celle du pain (Comment parler de Dieu à ceux qui ont tout en abondance ? Comment parler de Dieu à ceux qui ressentent la faim ?), celle du prestige (prestige de la science, de l’argent, d’une conduite morale irrépréhensible, de faire bonne figure, du nom, de l’honneur), celle du pouvoir (là où deux personnes se rencontrent, ressort une relation de pouvoir).
Ces épreuves sont maquillées en promesse, pour détacher le Fils du Père. Par trois fois, le diable dit à Jésus : « Si tu es le Fils de Dieu, fais… » Et par trois fois, Lui, il répond : « Mon Père ». Fidèle à l’amour du Père le Christ résiste aux trois formes d’une seule et même tentation : celle d’une vie construite de façon autonome comme celle du premier Adam (« vous serez comme des dieux, connaissant le bien et le mal … ») et une vie de confidence et obéissance à Dieu, celle du second Adam. Jésus dit ici : « C’est le Seigneur ton Dieu que tu adoreras, à lui seul tu rendras un culte », et au Gethsémani il dira : « Que soit faite non pas ma volonté, mais la tienne » (Lc 22,42).
Imitons Jésus dans cet amour au Père et ce chemin se transformera en marche derrière Lui, le Rédempteur. Pour marcher à sa suite, nous avons l’exemple de personnages évangéliques que saint Grégoire de Nazianze décrit ainsi :
« Si tu es pareil à Simon de Cyrène, prends la croix et suis Le Christ.
Si tu es pareil au voleur suspendu à la croix, fait comme le bon voleur et reconnaît ton Dieu avec honnêteté, qui t’attendait dans l’épreuve. Il a été compté avec les pécheurs pour toi et pour ton péché, et pour que tu deviennes juste pour lui.
Si tu es pareil à Joseph d’Arimathie, réclame le corps à celui qui l’a crucifié, prends ce corps et fait ainsi tienne l’expiation du monde.
Si tu es pareil à Nicodème, l’adorateur nocturne de Dieu, enterre son corps et oint-le avec les onguents rituels, autrement dit en l’entourant de ton culte et de ton adoration.
Et si tu es pareil à une des Marie, laisse couler le matin tes larmes. Fais que tu sois la première à voir la pierre roulée sur le côté, va à la rencontre des anges et de Jésus lui-même. Voilà ce que veut dire participer à la Pâques du Christ, en vivant bien le Carême ».
Voulant continuer cette liste avec des personnes non présentes dans l’évangile, mais qui vivent évangéliquement, je me permets d’ajouter : « Si tu es vierge consacrée, sois comme une des vierges prudentes qui attendaient l’Époux avec abondance d’huile (qui indique la fidélité et la persévérance), pour que la lampe d’amour ne s’éteigne pas ». La vierge qui se consacre au Rédempteur se met définitivement sur un chemin de conversion, c’est-à-dire en condition d’union constante avec le Christ Époux. Avec la consécration, l’appartenance au Christ, qui avait commencé avec le baptême, prend une physionomie d’absoluité, d’amour indivis, car le cœur de la consacrée est désormais incapable de se satisfaire de n’importe quel autre amour. Le Christ est le vrai trésor, caché, la perle précieuse, et pour l’avoir celui qui l’a trouvée va vendre tout ce qu’il possède ses biens et l’achète (cf. Mt 13, 44- 46). A Dieu qui lui dit : « Ne crains pas, car je t’ai racheté, je t’ai appelé par ton nom, tu es à moi » (cf. Is 43, 1), la vierge consacrée dit : « Me voici ». Et sa vie devient féconde comme celle de la Vierge Marie, Mère du Christ et de l’humanité entière.
Avant la Lecture patristique je propose cette prière pour le Carême
Rendez-moi, Seigneur Dieu, obéissant sans contradiction, pauvre sans défection, chaste sans corruption, patient sans protestation, humble sans fiction, joyeux sans dissipation, sérieux sans abattement, retenu sans rigidité, actif sans légèreté, animé de votre crainte sans désespoir, véridique sans duplicité, faisant le bien sans présomption, reprenant le prochain sans hauteur, l’édifiant de parole et d’exemple sans simulation.
(Saint Thomas d’Aquin)
Lecture Patristique
Saint Grégoire de Nazianze (329 – 389)
Discours 40, 10, PG 36, 370-371
Le baptisé, tenté comme le Christ
Si le persécuteur et le tentateur de la lumière vient t’assaillir après le baptême, – et certes il le fera, car il a bien assailli le Verbe, mon Dieu, dissimulé sous le voile de la chair, cette lumière cachée par son humanité visible, – tu as de quoi le vaincre ! Ne redoute pas le combat. Oppose-lui l’eau du baptême, oppose-lui cet esprit en qui s’éteignent les traits enflammés du Mauvais.
Si celui-ci te montre la pauvreté, – car il n’a pas hésité à la montrer au Christ lui-même – et si, te montrant la faim qui te menace, il te demande que les pierres deviennent du pain, dépiste ses intentions. Enseigne-lui ce qu’il ignore, oppose-lui cette Parole de vie qui est le Pain envoyé du ciel pour donner la vie au monde.
S’il t’attaque par les pièges de la vaine gloire – comme il l’a fait pour lui, en l’élevant sur le pinacle du Temple et en lui disant : Jette-toi en bas (Mt 4,6) pour donner une preuve de sa divinité -, ne te laisse pas abaisser par l’élévation de l’esprit. Car si cette épreuve le met en échec, il ne s’arrêtera pas pour autant. Il est insatiable, il attaque sur tous les fronts. Il flatte, avec une apparence de bénignité, mais il finit par le mal. C’est là sa stratégie. En outre, cet usurpateur est versé dans les Écritures. D’où ce refrain : Il est écrit, dit-il, au sujet du pain ; il est écrit au sujet des anges. Car il est écrit, dit-il, qu’il a donné pour toi des ordres à ses anges, ils te porteront sur leurs mains (Mt 4,6). O sophiste du mal ! Comment as-tu supprimé ce qui suit ? Car cela, je le comprends parfaitement, même si tu l’as caché : que je marcherai sur l’aspic et le basilic, qui te représentent ; que je foulerai aux pieds serpents et scorpions, car je serai entouré et protégé par la Trinité.
S’il t’attaque par la cupidité en te montrant en un moment, d’un seul coup d’œil, tous les royaumes comme s’ils lui appartenaient, en exigeant que tu l’adores, méprise-le comme le pauvre qu’il est. Dis-lui, encouragé par le sceau du baptême : « Moi aussi, je suis une image de Dieu, mais je n’ai pas, comme toi, été précipité de ma gloire céleste à cause de mon orgueil. J’ai revêtu le Christ. Par le baptême, le Christ m’appartient. C’est à toi de m’adorer. »
A ces paroles, crois-moi, il s’en ira, vaincu et humilié par ceux que le Christ a illuminés, comme il l’a été par le Christ, lumière primordiale.
Tels sont les bienfaits qu’apporté le bain du baptême à ceux qui reconnaissent sa force ; voilà le festin qu’il propose à ceux qui souffrent d’une faim méritoire.”
[1] Le Dimanche in Albis (sous-entendu deponendis, appelé Dimanche in Albis Depositis dans le rite ambrosien, littéralement: « le dimanche où les vêtements blancs sont déposés ») est lié au rite du baptême: les nouveaux baptisés reçoivent et portent un vêtement blanc, signe de la vie divine qu’ils viennent de recevoir; les adultes baptisés pendant la Vigile pascale, le portent ensuite pendant toute la semaine de l’Octave de Pâques, jusqu’au dimanche suivant, qui est donc le dimanche où sont déposés les vêtements blancs.
[2] Ce dimanche a été proclamé fête de la divine miséricorde par le pape Saint Jean Paul II en 2000. Le culte de la divine miséricorde est lié à sainte Faustina Kowalska, la mystique polonaise canonisée pendant l’Année sainte de l’An 2000, pour qui Jean Paul II avait une grande dévotion, comme en témoigne son encyclique Dives in Misericordia, écrite en 1980 et consacrée donc à la Divine Miséricorde.
Source:https://fr.zenit.org/2023/02/24/careme-chemin-avec-le-christ-par-mgr-francesco-follo/
Blog de albina 