A Response To A Letter By Van Gogh

Maria Popova in her Brainpickings

To keep repeating a baleful pattern without recognizing that we are caught in its loop is one of life’s greatest tragedies; to recognize it but feel helpless in breaking it is one of our greatest trials; to transcend the fear of uncertainty, which undergirds all such patterns of belief and behavior, is a supreme triumph.

nicolekrauss_vangogh3.jpg?resize=680%2C357

Novelist Nicole Krauss explores in an exquisite response to Vincent van Gogh’s 1884 letter to his brother about fear and risk-taking. Her piece is part of an exhibition by the Van Gogh Museum in Amsterdam, in which twenty-three contemporary artists and writers respond to the letters of Van Gogh in paintings, sculptures, letters, poems, photographs, and videos.

Krauss writes:

2e292385-dc1c-4cfe-b95e-845f6f98c2ec.pngDear Vincent,

You write about fear: Fear of the blank canvas, but also, on a larger scale, of the “infinitely meaningless, discouraging blank side” that life itself always turns toward us, and which can only be countered when a person “steps in and does something,” when he “breaks” or “violates.”

It’s extraordinary that I should have been given your letter now, because it is exactly that act of breaking that has been on my mind this last year, and which I feel has everything to do with how I want to make art, and how I want to live.

It’s a strange thing about the human mind that, despite its capacity and its abundant freedom, its default is to function in a repeating pattern. It watches the moon and the planets, the days and seasons, the cycle of life and death all going around in an endless loop, and unconsciously, believing itself to be nature, the mind echoes these cycles. Its thoughts go in loops, repeating patterns established so long ago we often can’t remember their origin, or why they ever made sense to us. And even when these loops fail over and over again to bring us to a desirable place, even while they entrap us, and make us feel anciently tired of ourselves, and we sense that sticking to their well-worn path means we’ll miss contact with the truth every single time, we still find it nearly impossible to resist them. We call these patterns of thought our “nature” and resign ourselves to being governed by them as if they are the result of a force outside of us, the way that the seas are governed — rather absurdly, when one thinks about it — by a distant and otherwise irrelevant moon.

And yet it is unquestionably within our power to break the loop; to “violate” what presents itself as our nature by choosing to think — and to see, and act — in a different way. It may require enormous effort and focus. And yet for the most part it isn’t laziness that stops us from breaking these loops, it’s fear. In a sense, one could say that fear is the otherwise irrelevant moon that we allow to govern the far larger nature of our minds.

And so before we can arrive at the act of breaking, we first have to confront our fear. The fear that the blank canvas and the blank side of life reflects back to us, which is so paralyzing, as you put it, and seems to tell us that we can’t do anything.” It’s an abstract fear, though it finds a way to take on endless shapes. Today it may be the fear of failure, but tomorrow it will be the fear of what others will think of us, and at a different time it will be fear of discovering that the worst things we suspect about ourselves are true. My lover says that the fear, which seems always to be there when one wakes up in the morning, and which he feels in the hollow between his ribs (above his stomach and below his heart) comes from the “other world,” a phrase that always brings tears to his eyes, and by which he means the awareness of our finitude, our lack of the infinite and eternal. I think he’s right, but I would also add to that that fear, being anticipatory, is always without knowledge. It is a mental calculation based on the future unknown. And yet the experience of fear is the experience of being in the grip of a sensation that seems to possess an unassailable conviction in itself. To be afraid that the plane will crash is, in a sense, to assume that the plane will crash. And yet even if we could scrape away the many forms our fear takes and get to the underlying source-our mortality, our division from the infinite — we would still discover that our fear is not based on actual knowledge, unlike the part of us that chooses to be free. Bravery is always more intelligent than fear, since it is built on the foundation of what one knows about oneself: the knowledge of one’s strength and capacity, of one’s passion. You implied as much in your letter: “However meaningless and vain, however dead life appears to be, the man of faith, of energy, of warmth, and who knows something, doesn’t let himself be fobbed off like that,” you wrote. “He steps in and does something, and hangs on to that, in short, breaks, “violates.”

And so we find ourselves, once again, in front of the blank canvas. The blank canvas, which reflects both our fear and our opportunity to break it. In Jewish mysticism, the empty space — the Chalal Panui, in Hebrew — has tremendous importance, because it was the necessary pre-condition for God’s creation of the world. How did the Ein Sof — the being without end, as God is called in Kabbalah — create something finite within what is already infinite? And how can we explain the paradox of God’s simultaneous presence and absence in the world? And the answer to this, according to the Kabbalah, is that when it arose in God’s will to create the world, He first had to withdraw Himself, leaving a void. To create the world, God first had to create an empty space.

And so we might say: The first act of creation is not a mark, it is the nullification of the infinity that exists before the first mark. To make a mark is to remember that we are finite. It is to break, or violate, the illusion that we are nature that goes around in a loop forever. But it is also a confirmation of our knowledge and freedom, which is all we have in this world.

Sincerely,

Nicole Krauss

 

Reclame

Pe deal

A fost odata ca niciodata un mic sat la poalele unui deal, pompos numit  munte; mai exact: „Zürichberg”. Catunul a fost de mult înghitit de oras, iar pe deal au fost croite poteci si drumuri, care alcatuiesc acum un soi de „autostrada pensionarilor,” de fapt un rai al vârstei a treia si al primei. Foarte numerosi plimbareti în aceste zile incredibil de calde de octombrie. Pentru mine, un paradis. Am dat acolo de un colt de pajiste plin de statui de bronz foarte reusite, operele unui sculptor local care si-a imortalizat contemporanii din prima jumatate a secolului trecut. Printre statui, una are o poveste deosebita; reprezinta o doamna în vârsta care se plimba zilnic, cu palarie, poseta asortata, o tinuta foarte îngrijita, prin oras. In plimbarea ei culegea discret pungi de plastic aruncate. A murit la 92 de ani, calcata de un tramvai, lasând o casa plina de pungi…

WP_20181018_15_22_37_Pro.jpgWP_20181018_15_23_56_Pro.jpg

WP_20181018_15_20_35_ProWP_20181018_15_18_18_Pro.jpg

Lytta Basset, „Pietricele albe”

Textul în italice este extras dintr-un jurnal retranscris la persoana a treia. Restul face parte dintr-un comentariu scris câtiva ani mai târziu. Amintesc ca Lytta Basset, doctor în teologie protestanta si autoare a mai multor carti extrem de valoroase, si-a pierdut în 2001 fiul cel mare, Samuel-Pascal, care s-a sinucis dupa ce se îmbolnavise psihic în urma consumarii unor droguri.

14-16 mai 2001. Cateva zile dupa sinuciderea fiului. Împreuna cu sotul ei Lytta Basset  viziteaza o biserica romana, în orasul Tournus. “Se aseaza, distrusa. Viata s-a oprit. Nu mai stie sa traiasca, si nici nu va mai sti. În acel moment… unde?- În mintea, în corpul, în spiritul ei? – durerea ei nespusa de mama care si-a pierdut copilul se întalneste cu cea a Mariei, mama lui Isus. Îsi revine pe loc. Nu au trecut decat cateva secunde, dar usurarea e incontestabila.

Comentariul, în care se noteaza faptul ca traditia ei protestanta nu o legase în mod special pe autoare de Maica Domnului, defineste „evenimentul de la Tournus” ca pe o „vizita” divina, precum cea a Mariei la Elisabeta.  Ceva ce face parte din relatia care ne leaga uneori, inefabil, de „comuniunea sfintilor” ce transcende distantele în timp si spatiu. Relatie cu fiinte care au trait cu mult înaintea noastra si a caror compasiune ajunge cumva pana la noi…

În ziua aceea, la Tournus, nu eram în stare nici macar sa astept ceva de la absolut nimeni. Dar Isus a zis “Duhul sufla unde vrea”. Sa fi fost oare nevoie sa simt durerea altei mame ca sa poata ajunge pana la mine suflul Compasiunii? Dar, dar nu era numai atat: acea mama era Maria, al carui Fiu paruse definitiv distrus, rastignit pentru o eternitate de neant – acel Isus care apoi a fost vazut de mai multe ori viu, „întaiul nascut dintre morti”… Maria fusese – ca întotdeauna, nu? – în situatia de a sti ca o mama „îsi poate reveni”.

Cu un an înainte ca Samuel sa se sinucida, mama lui îl vizitase la spitalul de psihiatrie. Întalnire cumplit de dureroasa cu un fiu înstrainat, care se simte rupt de toate si se simte în stare de tot ce e mai rau. (În asa masura încat, dupa moartea lui, medicul care l-a îngrijit spune ca s-a temut de un gest necugetat, asa încât sinuciderea poate fi privita ca un gest altruist.)

Intrand în camera, l-a vazut stand în picioare în fata ferestrei si, în chip absolut neadaptat situatiei, bizar si de neînteles, a fost napadita de „bucuria perfecta” de care vorbea Isus chiar în ajunul mortii sale. Mai tarziu, o prietena i-a tradus: Poate ca ai perceput în Samuel, în acea zi, „partea sa christica”. Era epoca cand îi era din ce în ce mai rau, viata lui era iad si pentru el si pentru ceilalalti. Nu fusesem martora a prezentei christice în fiul meu? Vizitele acelea la spital erau o mare încercare, dar Isus le-a promis prietenilor lui ca „va fi în cel mai mic dintre fratii sai”.

„Eram bolnav si m-ati vizitat” (Mt 25).

În mai 2001, la Roma, o prietena a Lyttei are o „viziune” a lui Samuel ridicandu-se la cer într-un soi de explozie de lumina. Era vorba de cineva care nu stia nimic despre episodul de la spital.

Desenul reprezentand scena vazuta de prietena mea, trimis de ea ceva mai încolo, a stat mult timp pe pianul meu… Nu-i vorbisem lui B. despre propria mea „viziune” a lui Samuel ridicandu-se spre cer: înca o „pietricica alba”! Dar ce se întelege de fapt prin acest cuvant? Pentru mine, e o coincidenta, o convergenta, o rezonanta… orice eveniment care pune între cei vii ceva care-i leaga. De ce „eveniment”?  Pentru ca toate acestea se petrec, fara sa le fi programat ori prevazut cineva, fara ca anturajul sa observe ceva (special): un fapt care nu e eveniment decat pentru cel caruia îi e destinat.

De ce e nevoie de o nenorocire ca sa devii constient de mangaierile Prezentei? Pentru ca în vremuri normale am avea mai putin nevoie? Personal eram deschisa de mult, însa extrema precaritate în care am fost aruncata brutal a dat „pietricelelor albe” valoarea manei cazute în pustiu. De fiecare data, eram reintrodusa în lumea celor vii. (…) astazi, nu mai caut Prezenta decat în lucruri de o infinita discretie: fara surle si trambite, viata recapata sens.

O alta „pietricica alba”, vine din relatarile unei prietene catolice, foarte credincioasa, care simte ca „l-a primit pe Samuel” ca sa se roage pentru el, si vede moartea lui ca pe un gest de autosacrificiu. Cuvintele acestea îi ajung mamei distruse ca niste farame de sens într-un univers absurd, în care devii „surd”, adica „izolat într-o lume privata de ecouri” în care „viata nu mai are nici o rezonanta”. acesta e contextul în care, aproape „neauzite”, ajungeau la mama faramele de sens gasite de altii. Sensul mortii lui Samuel, vazuta de acea prietena ca un „dar”. B. nu stia nimic despre Samuel. Este însa o persoana deosebit de receptiva la realitatile invizibile. Nu aveam nici o pricina sa pun la îndoiala relatia fecunda care a început sa se teasa între Samuel si ea. De-abea la patru ani dupa aceea aveam sa înteleg, retrospectiv, semnificatia adanca a „întalnirii lor”.

O marturie autentica, atunci cand e primita, nu te lasa niciodata neatins, mai cu seama cand coincide cu o experienta personala. Pregatind (ca pastor) serviciul funebru pentru cineva, mi s-a întamplat sa simt prezenta uimitor de vie a persoanei decedate, uneori parca îmi sufla cuvintele potrivite. Dar lumea „îngerilor” sau a „calauzelor invizibile” îmi ramanea relativ straina.  

Dupa moartea lui Samuel, mi se pare ca am facut pasi uriasi în raporturile cu Invizibilul. Biblia e plina de îngeri, iar preferatii mei fusesera totdeauna cei pe care evanghelistul Luca îi asociaza cu bucuria pastorilor în noaptea de Craciun. Ei vorbeau poetic despre Dumnezeu, însa eu nu aveam nici o experienta personala legata de ei. Stiu ca „înger” vine din grecescul aggelos si înseamna mesager, cineva care-l vesteste pe Dumnezeu. Ca multi altii, mi se întampla sa zic cuiva „esti un înger”, sau „cerul te-a trimis”. acum am început însa sa întrezaresc ca e cu putinta, intrand în Viata si avand acces la tot ce e mai bun în tine, sa devii „înger”, trimis al luminii pe langa cei de pe pamant.

„Trezeste-te, tu cel ce dormi”

În Noul Testament, moartea e adesea numita „somn”.  De unde chemarea la „veghe”.

Lazar, prietenul nostru, a adormit. Ma duc sa-l trezesc.

O schimbare de optica este un pas esential de facut de catre cei în doliu.  Ideea ca moartea nu e decat un somn din care te trezesti îl poate ajuta pe supravietuitor sa creada într-o Viata mai tare ca moartea. Nu e simplu, pentru ca ceea ce îl sfasie este despartirea de cel drag. La care se adauga nenumarate fantasme, în care cel plecat apare ca distrus pentru întotdeauna, pierdut pe vecie, înghitit de un neant fara nume…

Exista un mijloc de a taia calea acestor ganduri nefaste. Pentru a explicita ideea, LB reciteste în felul ei episodul din Ioan 11 în care e vorba de moartea si învierea lui Lazar.  Atentia îi e atrasa de expresia „s-a ridicat în graba” al carei subiect este sora celui decedat, Maria. Ea statea, scufundata în durerea ei, cand Isus a venit. Dupa dialogul lui Isus cu Marta si magnifica ei profesiune de credinta – Da, Doamne, eu am crezut ca tu esti Hristos, Fiul lui Dumnezeu, cel care vine în lume – Marta intra în casa s-o cheme pe sora ei, care, ridicandu-se sa-l întampine pe Domnul, „învie”.

De parca ar fi murit si ea. Si daca toata povestea ne-ar vorbi mai degraba despre somnul nostru de moarte, pe care prea adesea îl luam dreopt viata?

Ce s-a petrecut cu Maria? O alta persoana, vie, sora ei Marta, a venit s-o cheme, soptindu-i „Învatatorul e aici si te cheama”… ceea ce el de fapt nu facuse. Oare sa nu fi auzit Marta în cursul discutiei dinainte chemarea insistenta a Celui Viu? Maria a fost trezita de catre Cineva... Trezirea ei nu e voluntara. I s-a întamplat, venind printr-o alta faptura omeneasca. Ce avea ea de facut, era sa „se ridice”, pentru a „veni la Isus” – verbul e la modul activ, hotararea este ai ei.

Mortii nostri sunt numai adormiti… sau au intrat în neantul definitiv care e, pentru multi dintre noi, moartea? Exista o a treia cale, pe care poti pasi de pe acum: disparutii nostri au plecat înainte de noi spre acel ceva pe care-l experimentam de pe acum, episodic, numit de M. Bellet „puterea buna care e numai rodire si daruire, fara nimic care sa lucreze pentru moarte”.

Atunci, ceea ce s-a petrecut în acea zi la Betania, învierea lui Lazar, ar putea sa fie legat si de disparutii nostri; de apropiatii nostri în viata, sau de noi însine!

Efectiv, regasim acelasi amestec de pasivitate si de activitate la Lazar, ca si la Maria! El ” adormit” si e neputincios: moartea, o suferim pasiv. Dar, dupa o vreme, doua adverbe de miscare : „Lazar, aici, afara!” urmate de efect, indica limpede ca hotararea de a se ridica, sau acceptarea ridicarii, îi apartine.

Frecventarea personajelor biblice mi-a confirmat ca o alta optica asupra mortii este posibila.”

==================

Dumnezeu, care l-a înviat pe Domnul, ne va învia si pe noi prin puterea sa. (1 Cor 6,14)

Hristos a înviat din morti, fiind începutul învierii celor adormiti. Caci de vreme ce printr-un om a venit moartea, tot printr-un om vine si învierea din morti.

Daca mortii nu învie, sa mancam si sa bem, caci maine vom muri.

Nu va înselati… (1 Cor 15, 20-21. 32b.)

 

 

Credinta si doliu, cu Lytta Basset

Povestea necredintei noastre nu e de azi. Nu face parte numai din experienta doliului, care e, în primul rand, o radicala sfasiere ce pare, cel putin la început, nevindecabila. Cel ce jeleste are o constiinta acuta asupra faptului ca nu e în stare sa-si duca mai departe viata prin propriile puteri. Dar întelege, cumva, ca îl poarta o putere aflata dincolo de fiinta sa.

O fraza a lui C.G. Jung citita în lucrarea unei studente a devenit un reper important pentru Lytta Basset : „Singura experienta care îi poate oferi omului o baza indestructibila, este faptul de a fi singur, pentru a descoperi ceea ce îl sustine atunci cand nu mai e în stare sa se sustina singur” (citat din Psihologie si alchimie).

„Exista totdeauna o cale, afirma psihanalistul si preotul Maurice Bellet. Mi se pare ca acolo se afla esenta a ceea ce îl face pe om „cineva care crede”. Daca crezi ca un drum exista, sa nu fie oare tocmai pentru ca exista, chiar si îngropata în cenusa, o dorinta? 

Trebuie sa fi trait pana la capat alunecarea în neant pentru a întelege ca Cineva ne asteapta acolo. De aceea nu pot crede ca sunt eu însami la originea sensului pe care-l dau vietii mele: cand ai fost lipsit, mai mult sau mai putin timp, de cel mai mic sentiment ca poti avea vreo putere asupra ta însuti, afli o data pentru întotdeauna ca este „sustinut”, „purtat” de ceva fin afara – desigur, acea Viata care e de fapt insesizabila.”

https://www.amazon.fr/Lytta-Basset/e/B004ML5MTW/ref=sr_tc_2_0?qid=1539769775&sr=8-2-ent

 

„If at eighty you’re not a cripple or an invalid…”

By Henry Miller

If at eighty you’re not a cripple or an invalid, if you have your health, if you still enjoy a good walk, a good meal (with all the trimmings), if you can sleep without first taking a pill, if birds and flowers, mountains and sea still inspire you, you are a most fortunate individual and you should get down on your knees morning and night and thank the good Lord for his savin’ and keepin’ power. If you are young in years but already weary in spirit, already on the way to becoming an automaton, it may do you good to say to your boss — under your breath, of course — “Fuck you, Jack! You don’t own me!” …

If you can fall in love again and again, if you can forgive your parents for the crime of bringing you into the world, if you are content to get nowhere, just take each day as it comes, if you can forgive as well as forget, if you can keep from growing sour, surly, bitter and cynical, man you’ve got it half licked.

He later adds:

I have very few friends or acquaintances my own age or near it. Though I am usually ill at ease in the company of elderly people I have the greatest respect and admiration for two very old men who seem to remain eternally young and creative. I mean [the Catalan cellist and conductor] Pablo Casals and Pablo Picasso, both over ninety now. Such youthful nonagenarians put the young to shame. Those who are truly decrepit, living corpses, so to speak, are the middle-aged, middle class men and women who are stuck in their comfortable grooves and imagine that the status quo will last forever or else are so frightened it won’t that they have retreated into their mental bomb shelters to wait it out.

Miller considers the downside of success — not the private kind, per Thoreau’s timeless definition, but the public kind, rooted in the false deity of prestige:

If you have had a successful career, as presumably I have had, the late years may not be the happiest time of your life. (Unless you’ve learned to swallow your own shit.) Success, from the worldly standpoint, is like the plague for a writer who still has something to say. Now, when he should be enjoying a little leisure, he finds himself more occupied than ever. Now he is the victim of his fans and well wishers, of all those who desire to exploit his name. Now it is a different kind of struggle that one has to wage. The problem now is how to keep free, how to do only what one wants to do.

He goes on to reflect on how success affects people’s quintessence:

One thing seems more and more evident to me now — people’s basic character does not change over the years… Far from improving them, success usually accentuates their faults or short-comings. The brilliant guys at school often turn out to be not so brilliant once they are out in the world. If you disliked or despised certain lads in your class you will dislike them even more when they become financiers, statesmen or five star generals. Life forces us to learn a few lessons, but not necessarily to grow.

Miller returns to youth and the young as a kind of rear view mirror for one’s own journey:

You observe your children or your children’s children, making the same absurd mistakes, heart-rending mistakes often, which you made at their age. And there is nothing you can say or do to prevent it. It’s by observing the young, indeed, that you eventually understand the sort of idiot you yourself were once upon a time — and perhaps still are.

Like George Eliot, who so poignantly observed the trajectory of happiness over the course of human life, Miller extols the essential psycho-emotional supremacy of old age:

At eighty I believe I am a far more cheerful person than I was at twenty or thirty. I most definitely would not want to be a teenager again. Youth may be glorious, but it is also painful to endure…

I was cursed or blessed with a prolonged adolescence; I arrived at some seeming maturity when I was past thirty. It was only in my forties that I really began to feel young. By then I was ready for it. (Picasso once said: “One starts to get young at the age of sixty, and then it’s too late.”) By this time I had lost many illusions, but fortunately not my enthusiasm, nor the joy of living, nor my unquenchable curiosity.

 

And therein lies Miller’s spiritual center — the life-force that stoked his ageless inner engine:

Perhaps it is curiosity — about anything and everything — that made me the writer I am. It has never left me…

With this attribute goes another which I prize above everything else, and that is the sense of wonder. No matter how restricted my world may become I cannot imagine it leaving me void of wonder. In a sense I suppose it might be called my religion. I do not ask how it came about, this creation in which we swim, but only to enjoy and appreciate it.

Two years later, Miller would come to articulate this with even more exquisite clarity in contemplating the meaning of life, but here he contradicts Henry James’s assertion that seriousness preserves one’s youth and turns to his other saving grace — the capacity for light-heartedness as an antidote to life’s often stifling solemnity:

Perhaps the most comforting thing about growing old gracefully is the increasing ability not to take things too seriously. One of the big differences between a genuine sage and a preacher is gaiety. When the sage laughs it is a belly laugh; when the preacher laughs, which is all too seldom, it is on the wrong side of the face.

Equally important, Miller argues, is countering the human compulsion for self-righteousness. In a sentiment Malcolm Gladwell would come to complement nearly half a century later in advocating for the importance of changing one’s mind regularly, Miller writes:

With advancing age my ideals, which I usually deny possessing, have definitely altered. My ideal is to be free of ideals, free of principles, free of isms and ideologies. I want to take to the ocean of life like a fish takes to the sea…

I no longer try to convert people to my view of things, nor to heal them. Neither do I feel superior because they appear to be lacking in intelligence.

Miller goes on to consider the brute ways in which we often behave out of self-righteousness and deformed idealism:

One can fight evil but against stupidity one is helpless… I have accepted the fact, hard as it may be, that human beings are inclined to behave in ways that would make animals blush. The ironic, the tragic thing is that we often behave in ignoble fashion from what we consider the highest motives. The animal makes no excuse for killing his prey; the human animal, on the other hand, can invoke God’s blessing when massacring his fellow men. He forgets that God is not on his side but at his side.

But despite observing these lamentable human tendencies, Miller remains an optimist at heart. He concludes by returning to the vital merriment at the root of his life-force:

My motto has always been: “Always merry and bright.” Perhaps that is why I never tire of quoting Rabelais: “For all your ills I give you laughter.” As I look back on my life, which has been full of tragic moments, I see it more as a comedy than a tragedy. One of those comedies in which while laughing your guts out you feel your inner heart breaking. What better comedy could there be? The man who takes himself seriously is doomed…

There is nothing wrong with life itself. It is the ocean in which we swim and we either adapt to it or sink to the bottom. But it is in our power as human beings not to pollute the waters of life, not to destroy the spirit which animates us.

The most difficult thing for a creative individual is to refrain from the effort to make the world to his liking and to accept his fellow man for what he is, whether good, bad or indifferent.

https://www.brainpickings.org/2014/06/26/henry-miller-on-turning-eighty/

 

Adevaruri triste

„Cu tot efortul unor ierarhi și preoți mai ales din generațiile noi pentru o schimbare în bine a lucrurilor, ortodoxia românească (poate și din cauza constrângerilor istorice) este încă una a formelor trăite între pereții bisericilor, nu o ortodoxie de conștiință evanghelică, exersată să formeze o conștiință civică. Ceea ce i-a făcut pe mulți să observe, încă de demult, că românul este foarte evlavios până iese pe ușa bisericii, după aceea, vorba lui Creangă, „mai aproape-s dinții decât părinții”. 

Așa se explică faptul că România este țara europeană cu cele mai multe biserici, cele mai frumoase mânăstiri, cei mai mulți oameni botezați și cununați, cele mai spectaculoase tradiții și sărbători, cele mai lungi pelerinaje la sfintele moaște, dar și cu cei mai mulți copii abandonați, cele mai multe avorturi, cele mai grave forme de violență domestică, corupție, impostură și hoție generalizate, cel mai scăzut nivel de trai și de asistență socială, într-un cuvânt, o țară care a cunoscut frumusețea credinței, dar prea puțin din puterea învățăturii ei.”

Dintr-un lung articol de pe blogul „Jurnal scotian”.