29 iunie, sfintii apostoli Petru si Pavel

Catehezele papei Benedict al XVI-lea despre sfântul Paul (Pavel)

Papa încheie ciclul de cateheze despre figura sfântului Paul şi despre gândirea paulină
Miercuri, 4 februarie 2009

Sfântul Paul (20)
Mare speranţă pentru ecumenism


Iubiţi fraţi şi surori,
Seria catehezelor noastre despre figura sfântului Paul a ajuns la încheierea ei: vrem să vorbim astăzi despre sfârşitul vieţii sale pământeşti. Tradiţia creştină antică dă mărturie în mod unanim că moartea lui Paul a avut loc ca urmare a martiriului îndurat aici la Roma. Scrierile din Noul Testament nu ne prezintă acest fapt. Faptele Apostolilor termină relatarea făcând aluzie la starea de întemniţare a apostolului, care, totuşi, putea să-i primească pe toţi cei care mergeau la el (cf. Fap 28,30-31).


Numai în a doua Scrisoare către Timotei găsim aceste cuvinte prevestitoare ale lui: „Eu de acum sunt oferit ca jertfă şi timpul plecării mele a sosit” (2Tim 4,6; cf. Fil 2,17) [N.t.: a se vedea notele b şi c din traducerea Noului Testament, Editura Sapientia, Iaşi 2002, pag. 493)]. Sunt folosite aici două imagini, cea cultuală a sacrificiului, pe care o folosise deja în Scrisoarea către Filipeni interpretând martiriul ca parte a sacrificiului lui Cristos, şi cea marinărească a dezlegării corabiei şi a ridicării pânzelor: două imagini care împreună fac aluzie în mod discret la evenimentul morţii, şi încă al unei morţi sângeroase.Prima mărturie explicită cu privire la moartea sfântului Paul ne vine din jumătatea anilor 90 din secolul I, deci la mai puţin de trei decenii după moartea sa efectivă.

E vorba mai precis despre Scrisoarea pe care Biserica din Roma, cu episcopul său Clement I, a scris-o Bisericii din Corint. În acel text epistolar este invitaţia de a ţine în faţa ochilor exemplul apostolilor şi, imediat după ce a menţionat martiriul lui Petru, se citeşte astfel: „Din cauza geloziei şi a discordiei Paul a fost obligat să ne arate cum se obţine răsplata răbdării. Arestat de şapte ori, exilat, bătut cu pietre, a fost mesagerul lui Cristos în orient şi în occident, şi datorită credinţei sale a dobândit o glorie curată. După ce a predicat lumii întregi dreptatea şi după ce a ajuns până la capătul occidentului, a îndurat martiriul în faţa guvernanţilor; astfel a plecat din această lume şi a ajuns în locul sfânt, devenit cu asta cel mai mare model de răbdare” (1Clem 5,2).

Răbdarea despre care vorbeşte este expresie a comuniunii sale cu pătimirea lui Cristos, a generozităţii şi statorniciei cu care a acceptat drumul lung de suferinţă, aşa încât să poată spune: „Eu port în trupul meu semnele [stigmatele] lui Isus” (Gal 6,17). Am auzit în textul sfântului Clement că Paul ar fi ajuns până la „capătul occidentului”. Se discută dacă asta ar fi o aluzie la o călătorie în Spania pe care sfântul Paul ar fi făcut-o.

Nu există certitudine despre asta, dar este adevărat că sfântul Paul în Scrisoarea către Romani exprimă intenţia sa de a merge în Spania (cf. Rom 15,24).În schimb, este foarte interesant în scrisoarea lui Clement succesiunea celor două nume a lui Petru şi a lui Paul, chiar dacă ele vor fi inversate în mărturia lui Eusebiu din Cezareea din secolul al IV-lea, care vorbind despre împăratul Nero va scrie: „În timpul domniei sale, Paul a fost decapitat chiar la Roma şi Petru a fost răstignit acolo. Relatarea este confirmată de numele lui Petru şi a lui Paul, care este păstrat şi astăzi pe mormintele lor în acel oraş” (Hist. eccl. 2,25,5).

Eusebiu continuă apoi prezentând declaraţia antecedentă a unui preot roman cu numele Gaius, care provine de la începuturile secolului al II-lea: „Eu pot să-ţi arăt trofeele apostolilor: dacă vei merge în Vatican sau pe Via Ostiense, acolo vei găsi trofeele întemeietorilor Bisericii” (ibid. 2,25,6-7). „Trofeele” sunt monumentele funerare şi e vorba chiar de mormintele lui Petru şi al lui Paul, pe care şi astăzi noi le venerăm după două mii de ani în aceleaşi locuri: fie aici în Vatican în ceea ce-l priveşte pe Petru, fie în bazilica sfântului Paul din afara zidurilor pe Via Ostiense în ceea ce-l priveşte pe apostolul neamurilor.Este interesat ne a spune că cei doi mari apostoli sunt menţionaţi împreună. Chiar dacă nici un izvor antic nu vorbeşte despre o slujire contemporană a lor la Roma, conştiinţa creştină ulterioară, pe baza înmormântării lor comune în capitala imperiului, îi va asocia şi ca întemeietori ai Bisericii din Roma.

De fapt, aşa se citeşte în Irineu din Lyon: „Pentru că ar fi prea lung să prezentăm succesiunile tuturor Bisericilor, vom lua Biserica cea mai mare şi cea mai veche şi cunoscută de noi toţi, Biserica întemeiată şi stabilită la Roma de cei doi preaglorioşi apostoli Petru şi Paul” (Adv. haer. 3,3,2).

Însă să lăsăm deoparte acum figura lui Petru şi să ne concentrăm asupra figurii lui Paul. Martiriul său este relatat pentru prima dată de Faptele lui Paul, scrise pe la sfârşitul secolului al II-lea. Ele prezintă că Nero l-a condamnat la moarte prin decapitare, realizată imediat după aceea (cf. 9,5). Data morţii variază deja în izvoarele antice, care o pun între persecuţia dezlănţuită de Nero însuşi după incendierea Romei în iulie 64 şi ultimul an al domniei sale, adică anul 68 (cf. Ieronim, De viris ill., 5,8). Calculul depinde mult de cronologia sosirii lui Paul la Roma, o discuţie în care nu putem intra aici. Tradiţii care au urmat vor preciza alte două elemente. Unul, cel mai legendar, este că martiriul a avut loc la Acquae Salviae, pe Via Laurentina, cu o triplă săritură a capului, provocând fiecare dintre ele ieşirea unui izvor de apă, motiv pentru care locul a fost numit până astăzi „Trei fântâni” (Faptele lui Petru şi Paul de Pseudo Marcel, din secolul al V-lea).

Celălalt, în consonanţă cu mărturia antică, menţionată deja, a preotului Gaius, este că înmormântarea sa a avut loc nu numai „în afara oraşului… la a doua milă pe Via Ostiense”, dar mai precis „în ferma Lucinei”, care era o matroană creştină (Pătimirea lui Paul de Pseudo Abdia, din secolul al VI-lea). Aici, în secolul al IV-lea, împăratul Constantin a ridicat o primă biserică, apoi mărită mult între secolele IV şi V de împăraţii Valentinian al II-lea, Teodosiu şi Arcadiu. După incendiul din anul 1800, a fost ridicată aici actuala bazilică a sfântului Paul din afara zidurilor.În orice caz, figura sfântului Paul domină cu mult dincolo de viaţa sa pământească şi de moartea sa; de fapt, el a lăsat o moştenire spirituală extraordinară.

Şi el, ca adevărat discipol al lui Isus, a devenit semn de contradicţie. În timp ce printre aşa-numiţii „ebioniţi” – un curent iudeo-creştin – era considerat ca apostat de la legea mozaică, deja în cartea Faptele Apostolilor apare o mare veneraţie faţă de apostolul Paul. Aş vrea să fac abstracţie acum de literatura apocrifă, cum sunt Faptele lui Paul şi Tecla şi un epistolar apocrif dintre apostolul Paul şi filozoful Seneca. Important este să constatăm mai ales că foarte repede scrisorile sfântului Paul intră în liturgie, unde structura profet-apostol-evanghelie este determinantă pentru forma liturgiei cuvântului. Astfel, graţie acestei „prezenţe” în liturgia Bisericii, gândirea apostolului devine imediat hrană spirituală a credincioşilor din toate timpurile.Este clar că părinţii Bisericii şi apoi toţi teologii s-au hrănit din scrisorile sfântului Paul şi din spiritualitatea sa.

El a rămas astfel de-a lungul secolelor, până astăzi, adevăratul învăţător şi apostol al neamurilor. Primul comentariu patristic, care a ajuns la noi, despre o scriere din Noul Testament este cel al marelui teolog alexandrin Origene, care comentează Scrisoarea lui Paul către Romani. Din păcate, acest comentariu este păstrat numai în parte. Sfântul Ioan Gură de Aur, în afară de a comenta scrisorile sale, a scris despre el şapte Panegirice memorabile. Sfântul Augustin îi va datora lui pasul decisiv al convertirii sale, şi la Paul se va întoarce în timpul întregii sale vieţi.

Din acest dialog permanent cu apostolul derivă marea sa teologie catolică şi chiar pentru cea protestantă din toate timpurile. Sfântul Toma de Aquino ne-a lăsat un frumos comentariu la scrisorile pauline, care reprezintă rodul cel mai matur al exegezei medievale. O adevărată cotitură a avut loc în secolul al XVI-lea cu reforma protestantă.

Momentul decisiv în viaţa lui Luther a fost aşa-numitul „Turmerlebnis” (1517) în care într-o clipă el a găsit o nouă interpretare a doctrinei pauline a justificării. O interpretare care l-a eliberat de scrupulele şi de neliniştile vieţii sale precedente şi i-a dat o nouă, radicală încredere în bunătatea lui Dumnezeu care iartă totul fără condiţie. Din acel moment Luther a identificat legalismul iudeo-creştin, condamnat de apostol, cu ordinea de viaţă a Bisericii catolice. Şi atunci Biserica i-a apărut ca expresie a sclaviei legii căreia i-a opus libertatea evangheliei.

Conciliul Tridentin (1545-1563) a interpretat în mod profund chestiunea justificării şi a găsit în linia întregii tradiţii catolice sinteza dintre lege şi evanghelie, în conformitate cu mesajul Sfintei Scripturi citită în totalitatea şi unitatea sa.Secolul al XIX-lea, adunând moştenirea cea mai bună a Iluminismului, a cunoscut o nouă reînviere a paulinismului acum mai ales pe planul muncii ştiinţifice desfăşurată de interpretarea istorico-critică a Sfintei Scripturi. Aici facem abstracţie de faptul că şi în acel secol, apoi şi în secolul al douăzecilea, a apărut o adevărată denigrare a sfântului Paul. Mă gândesc mai ales la Nietzsche care lua în râs teologia umilinţei a sfântului Paul, opunându-i teologia sa a omului tare şi puternic. Însă să facem abstracţie de asta şi să vedem curentul esenţial al noii interpretări ştiinţifice a Sfintei Scripturi şi al noului paulinism din acest secol.

Aici a fost subliniat mai ales ca şi central în gândirea paulină conceptul de libertate: în el s-a văzut inima gândirii pauline, aşa cum de altfel intuise deja Luther. Însă acum conceptul de libertate era reinterpretat în contextul liberalismului modern. Şi apoi este subliniată puternic diferenţierea dintre vestirea sfântului Paul şi vestirea lui Isus. Şi sfântul Paul apare aproape ca un nou întemeietor al creştinismului. Este adevărat că în sfântul Paul centralitatea împărăţiei lui Dumnezeu, determinantă pentru vestirea lui Isus, este transformată în centralitatea cristologiei, al cărei punct determinant este misterul pascal. Şi din misterul pascal rezultă sacramentele Botezului şi Euharistiei, ca prezenţă permanentă a acestui mister, din care creşte trupul lui Cristos, se construieşte Biserica.

Dar aş spune, fără a intra acum în detalii, că tocmai în noua centralitate a cristologiei şi a misterului pascal se realizează împărăţia lui Dumnezeu, devine concretă, prezentă, activă vestirea autentică a lui Isus. Am văzut în catehezele precedente că tocmai această noutate paulină este fidelitatea cea mai profundă faţă de vestirea lui Isus. În progresul exegezei, mai ales în ultimii două sute de ani, cresc şi convergenţele între exegeza catolică şi exegeza protestantă realizând astfel un important consens chiar în punctul care a fost la originea celei mai mari disensiuni istorice.

Deci o mare speranţă pentru cauza ecumenismului, atât de centrală pentru Conciliul al II-lea din Vatican.Pe scurt, aş vrea la sfârşit să mai amintesc de diferitele mişcări religioase, apărute în perioada modernă în interiorul Bisericii catolice, care fac referinţă la numele sfântului Paul. Aşa s-a întâmplat în secolul al XVI-lea cu „Congregaţia sfântului Paul” numită a Barnabiţilor, în secolul al XIX-lea cu „Misionarii sfântului Paul” sau „Pauliştii”, şi în secolul al XX-lea cu poliedrica „Familie Paulină” întemeiată de fericitul Giacomo Alberione, ca să nu mai vorbim despre Institutul Secular al „Societăţii sfântului Paul”.

În substanţă, rămâne luminoasă în faţa noastră figura unui apostol şi a unui gânditor creştin extrem de fecund şi profund, de care dacă se apropie cineva poate să scoată mult profit. Într-unul din panegiricele sale, sfântul Ioan Gură de Aur a instaurat o asemănare originală între Paul şi Noe, exprimându-se astfel: „Paul nu a pus împreună bârne pentru a fabrica o arcă; mai degrabă, în loc să unească tablele de lemn, a compus scrisorile şi astfel a smuls din mijlocul valurilor, nu doi, trei sau cinci membri ai familiei sale, ci întreaga ecumene care era pe punctul de a pieri” (Paneg. 1,5).

Tocmai asta poate încă şi întotdeauna să facă apostolul Paul. A ne inspira din el, atât din exemplul său apostolic cât şi din învăţătura sa, va fi deci un stimulent, dacă nu o garanţie, pentru consolidarea identităţii creştine a fiecăruia dintre noi şi pentru întinerirea întregii Biserici.

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
ERCIS Ro Magisteriu

En mémoire de Doru Davidovici (1945-1989)

Blog de albina

Le pilote

A ses moments perdus, le pilote avait fait de la littérature.

A savoir, il bricolait des fictions qui passaient, sans l’être à cent pour cent, pour des „docu-fictions” ou „romans à clés”. Ceci, parce que des lieux et des gens étaient désignés par leurs vrais noms, surpris au gré d’un épisode ou d’un autre, puis traités avec la plus grande désinvolture, ce que n’arrivaient pas à comprendre les „matériaux”, pour ne pas dire „héros”, car en vérité ils ne l’étaient pas.

(Comment accepter, d’ailleurs, de n’être, aux yeux de qui que ce soit, mais surtout aux yeux de personnes que vous aimez et que vous respectez, de n’être que des „objets”, de la „matière première”, échantillon de vécu saisi une fois pour toutes, placé sous un collimateur, étiqueté, à jamais figé dans un cliché qui est, et qui n’est pas vous ? )

Dans ses histoires d’aérodrome, le…

Vezi articolul original 1.520 de cuvinte mai mult

“I and the Father are one” (John 10:30).

Eventually, you are led by grace into the non-dual state (“not totally one, but not two either!”). (…) I use Jesus’ words: “I and the Father are one” (John 10:30). This is unitive consciousness, where you live in conscious, loving communion and trust with God and everyone else. God is no longer out there or over there or separate from you.

Henceforward, as Teresa of Avila says, “You find God in yourself, and you find yourself in God.” This is largely an inner experience, an inner knowing. It is truly following Christ, who is a mixture of humanity and divinity. You know that you are the Body of Christ and that your source is Divine, while you are still quite ordinary and human.

Every other aspect of your persona—your roles, your titles, your functions, even your bodily self—is seen as a passing form, a passing ego possession. At this point, you know your body is not fully you. You have found your soul, your True Self, who you are “hidden with Christ in God” (Colossians 3:3), who you are before you did anything right or anything wrong. Frankly, you have discovered your soul, which is that part of you that already knows, already loves, is already in union with and can quite naturally say “yes” to God.

When you learn how to trust this Divine Indwelling (and that’s what it is—it’s God in you doing the God-thing through you), when you learn how to draw from that place, you can find happiness any hour of any day, and anywhere. You can “pray always.” You also realize this is what you were created for. Heaven is not later. Heaven and salvation are whenever you live in conscious union with God, which means conscious loving union with everything else, too.

Richard Rohr

CA&C Newsletter, Thursday, February 6, 2014

Adapted from The Art of Letting Go: Living the Wisdom of St. Francis

„How is your heart feeling today?”

Richard Rohr’s Daily Meditations

From the Center for Action and Contemplation

Emotional Sobriety

June 19 – June 24, 2022

Detoxing Our Hearts

Buddhist author Valerie Mason-John encourages us to remain emotionally sober by practicing a detox of the heart, allowing ourselves to experience waves of emotion and let them go:

Our hearts could be described as huge muscles that open and close, shrivel and expand, soften and harden, love and hate. We have to work diligently to keep our hearts open, just as we have to work to keep other muscles in the body strong. Purifying our hearts is an ongoing process, like physical exercise. . . .

If we are to detox our hearts, build up our heart muscles, and become happier, we must cultivate mindfulness in everything we do. . . . With the presence of awareness we can see there is no need to hold on to or push away our thoughts, feelings, and emotions. They will come and go of their own accord. If we push them away or cling to them they will stay in our hearts and accumulate. Similarly, if we allow our thoughts to be like clouds in the sky, they will pass. Even the dark, heavy clouds eventually pass.  

How is your heart feeling today? Awareness begins in the heart. This turning inward can be a revolutionary act. We might ask ourselves how we feel when we wake up in the morning. . . . Befriend your feelings and see them as a warning to take care of yourself throughout the day. Try not to eradicate or block the experience. Only acknowledge them, then let go. Let the muscles of your heart soften, let your tears dilute your toxins, let the heart stay open.

If you remember, ask yourself in the middle of the day how your heart is. This will help to keep it open, and you may find that what you were feeling in the morning is quite different from what you are feeling at midday. This is impermanence: the universal law of change.

„Que je vive ou que je meure, je suis avec Toi”

La prière d’intercession

Par Dietrich Bonhoeffer

Pasteur et théologien luthérien, né en 1906 à Breslau (actuellement Wroclaw en Pologne). Sixième enfant d’une famille de huit, Bonhoeffer fut élevé dans l’esprit du Kulturprotestantismus. Durant sa jeunesse, il reçut une éducation musicale assez poussée et devint un excellent pianiste. En 1912, sa famille s’installa à Berlin, où le père avait obtenu une charge d’enseignant. L’influence de la bourgeoisie cultivée de Berlin marqua le jeune Bonhoeffer profondément. Vers 1924-1925, Bonhoeffer se plongea dans la théologie de Karl Barth, qui le libéra du subjectivisme et de l’idéalisme allemand. En 1927, à l’âge de 21 ans, il passa sa thèse de doctorat dont le sujet était Sanctorum communio: Une recherche dogmatique sur la sociologie de l’Église. En 1932, après avoir envisagé momentanément la carrière universitaire, cet élève d’Adolf von Harnack, consacré entre-temps pasteur, se tourna définitivement vers le pastorat.

L’année suivante, en janvier, Hitler arriva au pouvoir. Dès avril, Bonhoeffer manifesta son opposition aux mesures antisémites du régime nazi en s’engageant dans l’aile «radicale» de l’Église confessante. En 1935, il devint directeur d’un séminaire pastoral à Finkenwalde. Cette période de directorat fut très féconde: Bonhoeffer publia Le prix de la Grâce (1937) et De la vie communautaire (1939), où il affirmait la nécessité de la foi et la responsabilité de l’Église dans le monde. Pendant la guerre, tout en poursuivant son oeuvre de théologien, il travailla pour les services de contre-espionnage allemand en cherchant à établir des contacts entre la résistance allemande et les forces alliées. Après un bref séjour aux États-Unis, il retourna en Allemagne, où il était interdit d’enseignement. Il fut arrêté par la Gestapo en avril 1943 pour avoir participé au mouvement d’opposition à Hitler dirigé par von Stauffenberg. Le 9 avril 1945, Bonhoeffer fut pendu au camp de concentration de Flossenbürg. Ses derniers écrits, des lettres de captivité, ont été rassemblées sous le titre Résistance et soumission.

Une communauté chrétienne vit de l’intercession de ses membres, sinon elle meurt

Quand je prie pour un frère, je ne peux plus en dépit de toutes les misères qu’il peut me faire, le condamner ou le haïr. Si odieux et si insupportable que me soit son visage, il prend au cours de l’intercession l’aspect de frère pour lequel le Christ est mort, l’aspect du pécheur gracié. Quelle découverte apaisante pour le chrétien que l’intercession : il n’existe plus d’antipathie, de tension ou de désaccord personnel dont, pour autant qu’il dépend de nous, nous ne puissions triompher. L’intercession est bain de purification où, chaque jour, le fidèle et la communauté doivent se plonger. Elle peut signifier parfois une lutte très dure avec tel d’entre nos frères, mais une promesse de victoire repose sur elle.

Comment est-ce possible ? C’est que l’intercession n’est rien d’autre que l’acte par lequel nous présentons à Dieu notre frère en cherchant à le voir sous la croix du Christ, comme un homme pauvre et pécheur qui a besoin de sa grâce. Dans cette perspective, tout ce qui me le rend odieux disparaît, je le vois dans toute son indigence, dans toute sa détresse, et sa misère et son péché me pèsent comme s’ils étaient miens, de sorte que je ne puis plus rien faire d’autre que prier : Seigneur agis toi-même sur lui, selon Ta sévérité et Ta bonté. Intercéder signifie mettre notre frère au bénéfice du même droit que nous avons reçu nous-mêmes ; le droit de nous présenter devant le Christ pour avoir part à sa miséricorde.

Par là nous voyons que notre intercession est un service que nous devons chaque jour à Dieu et à nos frères. Refuser à notre prochain notre intercession c’est lui refuser le service chrétien par excellence. Nous voyons aussi que l’intercession est, non pas une chose générale, vague, mais un acte absolument concret. Il s’agit de prier pour telles personnes, telles difficultés et plus l’intercession est précise, et plus aussi elle est féconde.

Au terme de cette journée
Seigneur Dieu, je te rends grâces
d’avoir mené à terme cette journée;
je te rends grâces d’apaiser
mon corps et mon âme.

Ta main était sur moi, elle m’a gardé.
Pardonne mon manque de foi
et tout le mal de cette journée.
Aide-moi à pardonner
à ceux qui m’ont fait du tort.

Fais-moi dormir paisiblement sous ta garde
et préserve-moi des tentations de la nuit.
Je te confie les miens, je te confie cette maison,
je te confie mon corps et mon âme.
Que ton nom soit loué.

O Dieu
J’ai confiance en ta grâce
et remets entièrement ma vie entre tes mains.
Fais de moi ce que bon te semblera
comme étant le meilleur qui puisse m’arriver.
Que je vive ou que je meure
je suis avec Toi
et Toi ô mon Dieu,
Tu es avec moi .
J’attends Ton salut et ton Royaume
Amen.

La prière d’intercession

The Sacred Heart of God: Love, Only Love

NOTHING STANDS ALONE

WE ARE MADE FOR LOVE

Nothing Stands Alone. And it’s true! We are intrinsically like the Trinity, living in an absolute relatedness. We call this love. 

We Are Made for Love

The Christian belief in the Trinity says that God is absolute relatedness. God is our word for the ultimate ecosystem that holds all things in positive relationship (see Colossians 1:17). As long as we’re in honest and loving relationship with what is right in front of us, the Spirit can keep working in us and through us and for us.

Jesus comes as a naked, vulnerable baby, totally dependent upon relationship with others. Naked vulnerability means that we are going to let otherness influence and change us. When we don’t give other people any power over our lives, when we block them by thinking we can stand alone, or that otherness can’t change us or teach us anything, we are spiritually dead. As our 2022 theme puts it: Nothing Stands Alone. And it’s true! We are intrinsically like the Trinity, living in an absolute relatedness. We call this love. 

We really were made for love, and outside of love we die very quickly. If we are going to start with Trinity, then loving relationship is the pattern, the very nature of being for us. But when we start with a philosophical concept of being and then try to convince everyone that this being is, in fact, love, we don’t have a lot of success. I’ve been a priest for almost fifty-two years and can say that most Christians seem to be afraid of God. We Christians aren’t more loving than anyone else; sometimes, we’re even less loving than other people! In some ways, that’s inevitable if we’re basically relating to God out of fear, and we haven’t been drawn into the love between the Father and the Son by the Spirit.

Jesus says the Spirit is always the hardest to describe, because “the Spirit blows where it will” (see John 3:8). Jesus’ message to us is clear: don’t ever try to control the Spirit and say where it comes from, where it goes, or who has it. It’s called group narcissism whenever we say our group is the only one that has the Spirit or the Truth. Every group at less mature levels will try to put God in their own pocket and say God only loves their group. Such a belief has nothing to do with the love of God. It isn’t a search for Truth or Holy Mystery, but a search for control. It’s the search for the small self, the search to make myself feel superior and to stand alone. I’m not in control or in charge of this Holy Mystery. I don’t presume to understand. All I know is I’m forever being drawn—through everything—each manifestation (epiphany) calling for surrender, communion, and intimacy.

Symbolic of all of us, the “three wise men” traveled long distances from their native religion and country to fittingly bow down before such an unknown Holy Mystery. It always leads to another Epiphany.

Source: Center for Action and Contemplation, Meditations for every day. Theme of the year: „Nothing stands alone”.

Richard Rohr and Cynthia Bourgeault, The Shape of God: Deepening the Mystery of the Trinity, disc 2 (Albuquerque: Center for Action and Contemplation, 2004), DVDCDMP3 download

Freedom from Our Passions

Blessed are the pure of heart; for they shall see God. —Matthew 5:8

Richard Rohr’s Daily Meditations

From the Center for Action and Contemplation

Episcopal priest and CAC teacher emerita Cynthia Bourgeault writes of the difference between our modern understanding of emotions and the teachings of the Desert Fathers and Mothers:

In the psychological climate of our own times, our emotions are almost always considered to be virtually identical with our personal authenticity, and the more freely they flow, the more we are seen to be honest and “in touch.” A person who gravitates to a mental mode of operation is criticized for being “in his head”; when feeling dominates, we proclaim with approval that such a person is “in his heart.”

In the Wisdom tradition, this would be a serious misuse of the term heart. Far from revealing the heart, Wisdom teaches that the emotions are in fact the primary culprits that obscure and confuse it. The real mark of personal authenticity is not how intensely we can express our feelings but how honestly we can look at where they’re coming from and spot the elements of clinging, manipulation, and personal agendas that make up so much of what we experience as our emotional life today. . . .

In the teachings of the Christian Desert Fathers and Mothers, these intense feelings arising out of personal issues were known as the “passions,” and most of the Desert spiritual training had to do with learning to spot these land mines and get free of them before they did serious psychic damage. In contrast to our contemporary usage, which tends to see passion as a good thing, indicating that one is fully alive and engaged, the Desert tradition saw passion as a diminishment of being. It meant falling into passivity, into a state of being acted upon (which is what the Latin passio actually means), rather than clear and conscious engagement. Instead of enlivening the heart, according to one Desert Father, the real damage inflicted by the passions is that “they divide our heart into two.”. . .

The heart, in the ancient sacred traditions, has a very specific and perhaps surprising meaning. It is not the seat of our personal affective life—or even, ultimately, of our personal identity—but an organ for the perception of divine purpose and beauty. . .

Finding the way to where our true heart lies is the great journey of spiritual life. . . . [1]

Bourgeault describes contemplation and letting go as the pathway back to the heart’s wholeness:

The core practice for cleansing the heart, for restoring the heart to its organ of spiritual seeing, becomes supremely, in Christianity, the path of kenosis, of letting go. The seeing will come, and it’s a part we still have to work on in Christianity, but the real heart of emotion is the willingness to let go, to sacrifice . . . your personal drama, the letting go at that level, so that you can begin to see. [2]

[1] Cynthia Bourgeault, The Wisdom Way of Knowing: Reclaiming an Ancient Tradition to Awaken the Heart (San Francisco, CA: Jossey-Bass, 2003), 32–34. 

[2] An Introductory Wisdom School with Cynthia Bourgeault: Course Transcript and Companion Guide (Wisdom Way of Knowing: 2017), 124. Now available through the online course Introductory Wisdom School (Albuquerque, NM: Center for Action and Contemplation, 2019).

„A Riverbed of Mercy”

Richard Rohr’s Daily Meditations

From the Center for Action and Contemplation

For Father Richard, emotional sobriety is found when we experience life from our True Self:

There is something in us that is not touched by coming and going, by up and down, by for or against, by totally right or totally wrong. This part of us is patient with both goodness and evil, exactly as God is; it does not rush to judgment or demand closure now. Rather, it stands vigilant and patient in the tragic gap that almost every moment offers.

God-in-us is a riverbed of mercy that underlies all the flotsam and jetsam that flows over it and soon passes away. Vast, silent, restful, and resourceful, it receives and also releases all these comings and goings. It is awareness itself (as opposed to judgment), and awareness is not the same as “thinking.” It refuses to be pulled into emotional and mental tugs-of-war that form most of human life. To look out from this untouchable silence is what we mean by contemplation.

St. Teresa of Ávila (1515–1682) writes, “Always visualize [the] soul as vast, spacious, and plentiful . . . The sun at the center of this place radiates to every part. . . . God has given [it] such dignity.” [1] This is your soul. This is God-in-you. This is your True Self.  

A person who lives freely from the True Self is present to life and the full range of emotions. Father Richard’s good friend, Enneagram teacher Russ Hudson, writes of the importance of presence:

For me, presence is a grace offered in each moment. It allows whatever I am feeling to be transmuted into something useful, for myself, for the situation I may be in, and perhaps for some greater good. . . .

Most of my spiritual journey has been about learning how to be present and, from that grounding in presence, learning how to allow love to be what moves me. . . . Presence seems to be something received, that comes to us through a kind of willingness more than through some forceful effort. We come to understand that our will does not operate quite as we might imagine. There is an element of grace, of something miraculous arising in us which gives us the capacity to be awake to our experience.

This is hard enough when conditions are favorable—when we are relaxed and not particularly stressed about anything. However, when powerful emotions arise, it is generally much more difficult to find a ground in us that can be compassionately awake with what we are feeling. . . .

In this sense, we naturally come to understand the importance of practices—contemplation, meditation, and prayer—as methods to cultivate in ourselves a capacity to be with larger emotions and bigger triggers in our lives. As I often tell my students, “Practice when it is easy and it will be there for you when it is hard.” [2]

[1] Teresa of Ávila, The Interior Castle, First Dwelling, chap. 2, trans. Mirabai Starr (New York: Riverhead Books, 2004), 45. 

[2] Russ Hudson, “The Role of Anger in Spiritual Work,” Oneing 6, no.1, Anger (Spring 2018): 70, 71. Available in print or PDF download

Richard Rohr, Immortal Diamond: The Search for Our True Self (San Francisco, CA: Jossey-Bass, 2013), 23.

„Ajunge zilei răutatea ei”


Citire din Evanghelia Domnului nostru Isus Cristos după sfântul Matei 6,24-34

În acel timp, Isus le-a spus discipolilor săi: „Nimeni nu poate sluji la doi stăpâni; căci sau îl va urî pe unul şi îl va iubi pe celălalt, sau va ţine la unul, iar pe celălalt îl va dispreţui. Nu puteţi sluji lui Dumnezeu şi mamonei. 25 De aceea vă spun: nu vă îngrijoraţi pentru viaţa voastră: ce veţi mânca sau ce veţi bea, nici pentru trupul vostru: cu ce vă veţi îmbrăca. Oare nu este viaţa mai mult decât hrana, iar trupul mai mult decât îmbrăcămintea? 26 Priviţi păsările cerului: nu seamănă, nu seceră, nici nu adună în hambar, iar Tatăl vostru ceresc le hrăneşte. Oare nu sunteţi voi mult mai de preţ decât ele? 27 Cine dintre voi, oricât s-ar strădui, poate să adauge câtuşi de puţin la durata vieţii sale? 28 Iar pentru îmbrăcăminte de ce vă străduiţi? Observaţi cum cresc crinii de pe câmp: nu trudesc şi nu ţes. 29 Totuşi vă spun că nici Solomon, în toată gloria lui, nu s-a îmbrăcat ca unul dintre aceştia. 30 Aşadar, dacă Dumnezeu îmbracă astfel iarba câmpului, care astăzi este şi mâine se aruncă în cuptor, cu cât mai mult pe voi, oameni cu puţină credinţă? 31 Deci, nu vă îngrijoraţi, spunând: «Ce vom mânca? Ce vom bea?» sau «Cu ce ne vom îmbrăca?»! 32 Căci pe toate acestea le caută neamurile păgâne; dar Tatăl vostru ceresc ştie că aveţi nevoie de toate acestea. 33 Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea lui şi toate acestea vi se vor adăuga! 34 Deci nu vă îngrijoraţi pentru ziua de mâine, căci ziua de mâine se va îngriji de ea însăşi. Ajunge zilei răutatea ei”.

Cuvântul Domnului