Fantasmele care-l otravesc pe invidios

Mai departe, tot de la Lytta Basset citire, „La joie imprenable”.

O fantasma pe care o hrănim ne poate ucide: ceilalţi au ce nu am eu, şi faptul că sunt lipsit de ce au alţii mă exclude din fluxul vieţii. Şi atunci mi se pare inacceptabil şi insuportabil faptul că existenţa ori in-existenţa mea contează atât de puţin, şi exagerez cât pot sentimentul că sunt de prisos: frustrarea este aşa de mare, într-atâta mă simt privat de propria mea existenţă, încât nici nu mai cred că am parte şi eu de viaţă. Existenţa o văd ca pe ceva închis între graniţe înguste, prea strâmtă ca să fie împărtăşită. Şi ce se petrece, este că ea revine, iar şi iar, altora.

Cuprins de invidie si gelozie, nu mai sunt capabil să înţeleg că Viaţa întru Spirit este mai mult decât îmbelşugată. Sentimentul că alţii posedă ceea ce mie îmi este refuzat include, pe de altă parte, bănuiala că viaţa este totuşi suficient de generoasă – măcar cu alţii. Privesc cum alţii trăiesc ca şi cum ei ar fi luat singurul tren spre bucurie, iar eu am rămas singur pe peronul gării.

Şi atunci, eu de ce nu….?

Ce se petrece atunci când frustrarea nu este nici recunoscută nici asumată? Omul încearcă să umple, cu orice preţ, golul produs. Toxicomaniile şi dependenţele de tot soiul au ca scop – inconştient ! – umplerea unui gol, acel sentiment de ne-fiinţă ce pare de neîndurat. Iar faptul că el este atât de vertiginos ne arată cât este de puternică aspiraţia omenească la o viaţă trăită pe deplin – aspiraţie prezentă în fiecare suflet de om. Cel care se droghează nu o face pentru că nu mai aşteaptă nimic de la viaţă, ci dimpotrivă, ca să-şi manifeste infinitul  aspiraţiei la un prea-plin pe care el nu-l vede nicidecum posibil printr-o acceptare a sentimentului de frustrare.

În momentul în care acceptăm să străbatem, cinstit şi lucid, sentimentul vidului, intrăm în contact cu tot ce este mai autentic în noi, cu dorinţa de a trăi, împreună cu ceilalţi oameni, sărbătoarea unei bucurii venite „de dincolo de spaţiu, de dincolo de timp”. Izvorul acestei năzuinţe se află în noi.

Ca să ajungem să ne adăpăm din el, e nevoie să renunţăm la ceva: şi anume, la aşteptarea ca cineva, sau ceva din exterior să ne umple golul. De multe ori, ne facem iluzii, socotind că evenimentele, lucrurile, fiinţele sunt cela care ne aduc bucurie şi ne fac să existăm – de unde expresia „a face fericit”. Nimeni însă nu „face” fericirea altei persoane care nu e în contact cu propria-i aspiraţie către bucurie: nimic nu ne poate face să fim fericiţi din exterior. Ce poate face pentru noi o fiinţă cu care comunicăm în profunzime, ne asigură oamenii Duhului, este să ne revele existenţa în noi a izvorului lăuntric al bucuriei…

Păcatul poate fi definit ca o încercare a omului de a-şi face dreptate singur, umplând cum îi vine golul său existenţial. Nesocotind potenţialul de viaţă pe care-l cuprinde orice experienţă negativă, omul riscă să se rupă definitiv de Dumnezeu. „Ceea ce face ca omul să fie în stare de păcat, este golul. Toate păcatele sunt încercări de a umple nişte goluri.” (Simone Weil)

Episodul cu Marta şi Maria, pe care-l relatează evanghelistul Luca (10, 38-42), ne arată că Iisus a luat în serios sentimentul frustrării, iar răspunsul pe care l-a dat Martei ne arată şi calea de urmat:

„Marto, Marto, te îngrijorezi şi eşti tulburată de o mulţime de lucruri, însă un singur lucru trebuie: Maria a ales partea cea bună, cea care nu-i va fi luată”.

Ce-i spune Martei Mântuitorul, este să revină la acea comoară aflată în ea pe care nimeni nu i-o poate lua  sau distruge: aspiraţia unei fiinţe „depline” la existenţă. Comoara aceasta nu este de ordinul posesiei, de aceea nu ne-o poate lua nimeni. Indiferent cât de tare suntem frustraţi, există ceva „care nu ni se va lua”, şi anume participarea la Viaţa care „era, este şi vine”, şi care nu poate fi distrusă. Iisus nu ne cheamă aici la bucurie, pentru că nimeni în afara noastră nu ne poate determina să optăm pentru viaţă. Ne dă, prin Maria, cea care nu făcea altceva decât să şadă la picioarele Mântuitorului, şi să-l asculte, o pildă care poate fi o referinţă. De ce nu am face ca ea, care a ales „partea cea bună, pentru că un singur lucru trebuie”?

Când spui da vieţii, recunoscând că o doreşti, şi că nu legi acest „da” de anumite condiţii, ţi se deschide calea către ea. O altă cugetare a Simonei Weil  încheie capitolul din cartea Lyttei Basset din care m-am inspirat:

„Dacă ai coborât în adâncul propriului suflet, afli că stăpâneşti de pe acum ceea ce îţi doreşti.”

Marta si Maria, tablou de Diego VelasquezRésultat de recherche d'images pour "marthe et marie"

 

Un punct de vedere solid argumentat

„Cum ne vrea Hristos în lume? După spusa celebră a lui Nicolae Steinhardt, „Hristos nu ne-a cerut niciunde să fim proști, ci deștepți. Nicăieri şi niciodată nu ne-a cerut Hristos să fim proști. Ne cheamă să fim buni, blânzi şi cinstiţi, smeriţi cu inima, dar nu tâmpiţi”.

Cunoaștem cuvintele cu care îi trimite Hristos pe apostoli să propovăduiască adevărul: „Iată, Eu vă trimit ca pe niște oi în mijlocul lupilor; fiți dar înțelepți ca șerpii și blânzi ca porumbeii” (Matei 10, 16). Pasajul din Biblia ortodoxă (în diortosirea vrednicului de pomenire Bartolomeu Anania) ar trebui totuși amendat.

În greacă, adjectivul care califică șerpii nu este σοφόi (înțelepți), ci φρόνιμοι, care înseamnă „deștepți”, „isteți”. Nu vicleni, nici înțelepți, ci deștepți – adică inteligenți, dar și treji, alerți, capabili mereu să deosebească prietenul de dușman, înțeleptul de nebun, licheaua de cel vrednic, minciuna de adevăr.

Cel deficitar în registrul lui „frónimos” se cheamă oligofren. „Fren-”, „fron-” sunt grade apofonice diferite ale aceluiași radical, la rândul lui înrudit cu „frag-”, care înseamnă a închide, a proteja. Diafragma (φρήν) este membrana care separă plămânii și inima, organele nobile ale sufletului, de viscere, organele joase ale pasiunilor și instinctelor primare. Găsim deci în subsidiar opoziția dintre rațiune și pasiune, dintre inteligență și pornirea animalică. Deși comparația hristică privește animale, asociate ca în fabulă unor calități specifice, cuvântul ales disociază între inteligența umană și visceralitatea animală. Hristos le cere deci apostolilor să nu fie pasionali, viscerali, impulsivi, deci dobitoci, ci raționali și deștepți, în toate sensurile pe care acest din urmă cuvânt le are în limba română.

Și atributul porumbeilor se cuvine îndreptat. Nu blândețe cere Hristos aici, ci puritate. În greaca veche, avem ἀκέραιοι, adică „neamestecat” (cf. verbul κεράννυμι, a amesteca). Amestecul la care se referă în primul rând acest cuvânt este cel al apei cu vinul, adică falsificarea, diluarea. Hristos le cere deci apostolilor să fie puri ca vinul neîndoit cu apă. Cea mai bună traducere ar fi, așadar, „integru”, „pur”. Nu este deci vorba despre blândețe, opusă asprimii, ci despre nevinovăție, căci în versetul următor Hristos îi avertizează pe apostoli să fie ireproșabili, integri, ca să se ferească de cei care oricum caută să-i persecute.

În vremuri de confuzie, să fim deci așa cum ne cere Mântuitorul: integri și deștepți. Să înțelegem că manipularea ideologică a credinței se poate numi putinism, dughinism, puricism, vadimism – orice, dar nu ortodoxie. Că Dumnezeu nu-i iubește pe criminali, pe hoți și pe corupți dacă nu se îndreaptă. Că patriotismul înseamnă iubire cinstită și firească, nu viol urmat de jaf. Că libertatea și curajul de a te lupta pentru adevăr și dreptate sunt bineplăcute lui Dumnezeu, iar faptul că unii profită viclean de ele nu e un motiv de resemnare și inacțiune.”

Adrian Papahagi

inliniedreapta.net/monitorul-neoficial/adrian-papahagi-nu-va-lasati-inselati-de-cantecul-de-sirena-al-celor-care-denatureaza-patriotismul-si-ortodoxia/

Opinia unui teolog

„… unii teologi, născuţi în familii protestante, nu au ajuns să-l cunoască pe Dumnezeu potrivit învăţăturilor Scripturii. Prin urmare, faptul că s-au născut în familii protestante nu înseamnă că şi sunt protestanţi, după cum faptul că un român se naşte într-o familie ortodoxă nu-l face automat ortodox, lucru valabil şi în cazul catolicismului. Deci, nu ne naştem nici protestanţi, nici ortodocşi, nici catolici – de fapt, nu ne naştem creştini.

Devenim creştini, iar dacă experienţa convertirii la creştinism (ortodox, catolic sau protestant) nu se numără printre trăirile noastre, atunci cu siguranţă vom gândi şi acţiona potrivit unor valori care sunt oricum doriţi să le numim, doar creştine nu.”

Corneliu Simuţ

Cine are urechi de auzit, sa auda. Necesara punere la punct. 

„Nimeni pe lumea asta nu se naşte creştin. Cu toţii ne naştem oameni păcătoşi.”

 

Discernamânt

Citesc în Revista 22, preluat din “Adevarul”, într-un articol de Andrei Plesu despre spiritul critic, pasajul de mai jos. Ma inspira sa-l amplific, fireste la un nivel stilistic extrem de modest, întrebarea unei cititoare, care cere amanunte despre deosebirea duhurilor (ceea ce catolicii numesc “discernamântul spiritelor”, si lumea obisnuita, pur si simplu, discernamânt sau întelepciune, ca ceva opus credulitatii si prostiei, impulsivitatii si pripelii.)

http://www.revista22.ro/chipuri-ale-spiritului-critic-60014.html

“În lumea credinţei, scrie A. Plesu, se vorbeşte despre „deosebirea duhurilor”, despre capacitatea de a distinge între autentic şi contrafăcut, între legitim şi înşelător, între adevărat şi fals, bine şi rău, îngeri şi demoni… Fără această virtute, suntem mereu în pericol de a fi „păcăliţi”, deturnaţi de la calea corectă, smintiţi. Pe de altă parte, suntem avertizaţi că excesul spiritului critic, obiceiul de a-i judeca pe ceilalţi, fără a te judeca, mai întîi, pe tine, negativismul (ca incapacitate de a vedea şi partea bună a lucrurilor), convingerea că ai autoritatea şi competenţa de a împărţi lumea în două după criterii personale – sunt tot atîtea derapaje care ne întunecă minţile şi ne strică sufletele.”

As adauga câteva explicatii si exemple. Lucruri as zice simple de spus, mai putin simplu de trait.

A discerne, adica a “deosebi” duhul, spiritul în care gândesc si actionez,

înseamna  a-mi cerceta propria mea constiinta,

pentru a putea raspunde cât mai cinstit la intrebarea:

ceea ce urmeaza sa fac, hotarârea pe care o am de luat, corespunde vointei divine?

Ceea ce mi se cere corespunde cu ceea ce vrea Dumnezeu de la mine?

Altfel spus, actiunea mea e de bine, în raport cu Cel care singur este Binele, Bunatatea, Dragostea desavârsita, sau nu? Sigur, referintele pentru bine si rau nu sunt numai de ordin religios, crestinii vorbesc despre  “ordinea morala” pe care omul o poarta în sine, ca pecete a asemanarii sale cu Dumnezeu. Aici, fireste, opiniile filosofilor si ale  teologilor coincid arareori, si sunt extrem de diverse. A se vedea, pe Wikipedia, câteva variante posibile de „decalog”.

In ce priveste regulile de baza ale unui comportament caracterizat de discernamânt, noi crestinii le gasim in cele zece porunci, in spusele lui Iisus, în  felul în care a trait, în modelele de viata ale sfintilor.

Daca consimt sa ma gândesc la consecintele actelor mele, care ar putea dauna altcuiva chiar daca mie îmi aduc folos, raspunsul îl am in “regula de aur” stiuta de majoritatea dintre noi din pruncie: “ce tie nu-ti place, altuia nu-i face”. E în Evanghelie, ca si multe alte îndemnuri, precum cel de a nu “nu judeca”; în sensul precizat foarte limpede de dl Plesu. Excesul de atentie acordat raului din ceilalti nu ne ajuta sa fim lucizi in ce ne priveste, nici smeriti.

Un alt lucru simplu consta în a te privi ca “din afara”, de la distanta, si a nu te identifica cu propriile emotii, sentimente, opinii, prejudecati.  O anumita situatie ma sperie, ma supara, ma nelinisteste… dar NU ma identific cu ea. Totul trece, dar Dumnezeu ramâne. Si cu atât mai bine pentru mine daca am lucrat dupa Voia Lui!

O metoda „sigura” de a te lasa educat de Dumnezeu, cerând de la Duhul Lui sa ne lamureasca, este lectura frecventa a Sfintei Evanghelii si meditarea ei staruitoare. Ceea ce presupune sa te recunosti „prost”, adica „mai putin informat, mai putin educat ca altii, si cu totul „nevrednic” înaintea lui Dumnezeu, si sa vrei sa te lasi modelat de catre Duhul, ca argila de olar. Cei care, în vechime, cereau sfaturi de la Parintii din pustiu primeau inevitabil raspunsuri impregnate de Scripturi.

“Nimic sa nu te sperie, nimic sa nu te tulbure. Toate sunt trecatoare.

Dumnezeu singur dureaza. Dumnezeu ne ajunge”

(Bucatele din celebrul text de sf. Teresa de Avila, “Nada te turbe, nada te espante, toto pasa… Dios solo basta”)

Despre o obligatie morala: cea de a-ti lumina mintea

Dintr-un articol de Gabriel Liiceanu

„Concluzie – Ideea lui Alexandru Dragomir că datoria față de ceilalți începe cu datoria pe care o ai față de tine însuți, formulată de el în maniera dezinvoltă a lui „ca să nu mor bou”, se întâlnește (dezvăluindu-și întreaga încărcătură morală) cu titlul celebrului eseu din 1915 al lui John Erskine, The Moral Obligation to Be Intelligent. Nu cumva, în tabla virtuților, trebuie să punem la loc de cinste inteligența? se întreabă Erskine. Dacă există o „virtute a inteligenței”, nu cumva complacerea în minorat și imbecilitate, cu iradierea ei negativă asupra tuturor semenilor tăi, este un păcat? Dacă e adevărat că binele și răul unei societăți depind în întregime de prostia și inteligența fiecărui membru al ei, atunci „ca să nu mor bou” devine un imperativ etic suprem. Și atunci vor fi totdeauna vinovate două categorii: 1.Cei ce ar fi avut condițiile intrinseci pentru a se dezbăra la timp de inocența acută (ignoranța existențială și politică), dar care n-au făcut nimic pentru asta. 2. Cei care au suferit „din mers” trauma deraiajului afectiv, pierzându-și, temporar sau definitiv, discernământul rațiunii.

Cu cât cantitatea de inteligență va fi mai mică într-un grup, cu atât toți membrii grupului (și cei inteligenți și nevinovați, printre ei) vor plăti un preț mai mare. De aceea, cu excepția imbecililor caracterizați, cu care nu e nimic de făcut (singura apărare imaginabilă este, după cum am văzut, să-i eviți pe cât îți stă în putință), o societate care-și urmărește binele propriu are ca supremă îndatorire să facă tot ce poate pentru a dezvolta inteligența membrilor săi. „Dragomirian” vorbind, orice putere are datoria publică (și obligația de a-și face din asta un program politic) de a crea condițiile pentru a ne împiedica „să murim boi”, adică de a înceta să fim manipulabili, devenind, dimpotrivă, apți să descifrăm semnele lumii.

În calea acestui deziderat se ridică, după cum am avut timp să aflăm în „anii tranziției”, un enorm obstacol: când puterea încape pe mâna răufăcătorilor bine organizați care-i manipulează pe imbecili sau care-i selectează pe cei mai proeminenți dintre ei, aliindu-se cu ei la guvernare, inteligenții devin neputincioși. Toate civilizațiile care s-au dus de râpă au devenit victima conjuncției letale dintre ticăloși și imbecili.”

http://www.contributors.ro/cultura/ca-sa-nu-mor-bou/

___________________________