„În lumea de azi cei care continuă să creadă…”

Oameni de succes, lucruri memorabile…

PS Mihai Frățilă

30/09/2022

Nu putem remedia realitatea prin visare chiar dacă credem în Dumnezeu.

            În momentele grele, trăim cu impresia că ne putem mulțumi să supraviețuim, dar viața nu așteaptă după nimeni. Ea trebuie trăită, indiferent de ceea ce ne așterne în față.

            Admițând că viața merge întotdeauna mai departe, nu cred să existe nimic mai trist în lume decât să ne resemnăm în fața perspectivei care împarte deznodămintele în triumfuri sau eșecuri. Banalitățile care ne fac existența, punându-ne în postura incomodă de a friza derizoriul (dar și de a ne vindeca de prețiozități ridicole), au dreptul la o poetică a lor, reală și, până la urmă, de un elementar bun simț salvator.

            De curând, m-am lovit altfel de un binecunoscut pasaj din Evanghelii. Problematica pe care o sugerează „Pescuirea minunată” (Luca 5, 1-11) depășește, cred, contextul confortabil al logicii „interne” (de amvon). Cu un război teribil în vecini și cu atâtea trăznăi publice, care ne pun tot mai mult răbdarea la încercare, m-am gândit – de ce nu? – că episodul respectiv ar putea sugera un dram de seninătate, fără de care, chiar și în universul celor credincioși, viața n-ar mai avea decât marca tristeții.

            La puțină vreme de la prima întâlnire cu Isus din Nazaret, după o noapte petrecută la pescuit, timp în care nu prinde nimic, Simon Petru se întoarce la țărm dezamăgit și obosit. Aici îl regăsește pe Hristos care, scoțându-l din melancolia eșecului, îi cere să-l primească în barcă pentru a predica mulțimii strânse pe mal. Puțin mai târziu, Isus îl va ruga să iasă în larg, fără zăbavă, și să-și arunce năvoadele.

            Nici un pescar serios nu-și aruncă însă mreaja, ziua în amiaza mare, pe un lac traversat de vase și bărci. Jenat, Simon ascultă, totuși, punându-și la bătaie, în fața tovarășilor săi, meseria și reputația. Copleșit, după pescuirea minunată, este cuprins de teamă și, invocându-și nevrednicia, îi cere lui Isus să plece. Ca să-l încurajeze, Isus păstrează discuția pe tărâmul pescuitului, invitându-l pe Simon să facă încă un salt pentru a ajunge „pescar de oameni“. De fapt, ca orice om obișnuit, poate prea ancorat în evidențele acestei lumi, Petru nu se simte pregătit (dispus?) să intre în planul lui Dumnezeu. Pentru continuarea misiunii sale Isus dorește însă oameni ca el – ca noi! –, dispuși să-și asume riscurile și să se expună.

            „Toată noaptea ne-am trudit, n-am prins nimic!” Merită în continuare efortul? Mai merită să ieșim în larg? Are sens să ne mai zbuciumăm, să dăm mărturie, să nu renunțăm, să credem acestui cuvânt singular al lui Isus? În toți acești ani, văzându-i pe aceia care lasă totul acasă și pleacă în lume, resemnați să se descurce fără recursul explicit la credință, ne-am simțit la rândul nostru copleșiți. Se poate aproxima oare transmiterea încrederii în Isus – inspirată mai curând de universul de sensibilitate al unei generații de valoare, dar trecută de-acum în asfințit – precum dispozițiile unui testament? Nu ar fi, totuși, prea simplu să predai credința celor care vin după tine ca pe un nume, o proprietate, ca pe niște valori materiale? Îndoielile, știm cu toții, sunt parte a drumului credinței. Curajul ei, oferit de Dumnezeu, nu este însă o cifră a abilității noastre personale.

            Zestrea inimii n-o putem mărturisi, dacă ea nu reprezintă lucrul cel prețios pentru noi. A avea un asemenea curaj înseamnă să ieșim uneori până și din acel mediu obișnuit care, altfel, ne conferă aparent siguranță sau obiectivitate. Mai târziu, Evanghelia ni-l arată pe Sfântul Petru opunându-se fățiș drumului crucii printr-un bun simț legat de siguranța personală, dar Isus îl va pune la respect fără menajamente: „Înapoia mea Satano, nu cugeți după judecata lui Dumnezeu!” (Matei 16, 23). Îndrăzneala de a reclama în public dreptatea și siguranța în numele lui Isus nu poate fi, așadar, totul pentru omul credincios.

            În lumea de azi cei care continuă să creadă ajung să fie considerați tot mai puțin oameni de succes. Vitalitatea nu mai poate fi reală decât atunci când facem lucruri memorabile? Or, pentru Isus o asemenea perspectivă înseamnă nu numai să disprețuiești forța vieții, dar și valoarea lucrurilor mici care le fac indubitabil pe cele mari. Dintr-un lucru neînsemnat – politețea câtorva femei simțitoare, care și-au pus în gând să ducă la bun sfârșit o datină, respectul față de trupul neînsuflețit al Învățătorului, un lucru fără prea mare importanță în recurența zilelor noastre – s-a revelat vestea Învierii. A ne lăsa marcați atunci de frustrări și resentimente, a crede doar în triumfurile de putere (care împart oamenii în ratați și reușiți) nu conduce spre victoriile pe care le acordă Dumnezeu.

            Marea vieții pe care navigăm ascunde abisurile nebănuite ale sufletului și este, într-un fel, emblema necunoscutului din noi, din ceilalți, din istoriile pe care le trăim. În conștiința puterii harului se străduiesc creștinii să meargă înainte prin mijlocul greutăților. Numai în asemenea condiții încrederea, pe care învățăm să o luăm, zi de zi, de la capăt cu fidelitate și consecvență, poate închide ușa în fața descurajării. Cu o bărcuță bună, încrezători și răbdători, putem traversa orice întindere de apă. Curajul este în primul rând stăruința de a crede că Dumnezeu oferă rodnicie chiar și într-o lume ostilă față de mesajul lui salvator. În Isus, El nu-i mai vorbește lumii din înălțimea cutremurătoare a Sinaiului, ci de lângă noi, din barcă. Aici, unde află bucuria de a-și rosti numele: Emanuel, adică Dumnezeu cu noi!

*

            Nu ne este ușor să filozofăm asupra a ceea ce complicitățile noastre la Rău sunt în stare să destrame. Este reconfortant însă a nu uita că încrederea continuă să se scrie, la fel ca ieri, pe fundalul sobru și lucid al inconsistenței noastre. Tocmai acest lucru îl face pe un om înțelept (Ioan-Florin Florescu, preot pribeag în Scoția cu familia) să afirme, azi: „Nu așteptați minuni mai înainte de a vă face toată datoria. Să ieșiți în larg, să vă luptați cu valurile, să înfruntați incertitudinile, iar spre dimineață vă va arăta Cineva unde să aruncați năvoadele, ca să știți că nu puteți face nimic fără El, dar nici fără voi!”. 

            Dacă inconsistența și platitudinile noastre nu pot birui compasiunea lui Isus, n-ar fi oare cazul ca – măcar în cazul nostru, al celor care cred! – naufragiile să piardă tușa dezagreabilă a iremediabilului?

PS Mihai Frățilă

Episcop al Episcopiei Greco-Catolice “Sfântul Vasile cel Mare” de Bucureşti. A studiat teologia la Roma (1991-1996) la Universităţile Urbaniana şi Gregoriana, cu bursă la Colegiului Pontifical Pio Romeno, și la Institutul Catolic din Paris. Preot din 1996, a fost vice-rector și apoi rector al Colegiului Pio Romeno de la Roma. La 20 iunie 2007, este ales de Sinodul Episcopilor Bisericii Române Unite cu Roma, Greco-Catolică episcop auxiliar al Arhieparhiei de Alba-Iulia şi Făgăraş, alegere proclamată de Sfântul Părinte Papa Benedict XVI la 27 octombrie 2007. Este hirotonit episcop în Catedrala “Sfânta Treime” din Blaj, la 16 decembrie 2007, iar la 4 mai 2008 este instalat solemn la Bucureşti ca episcop auxiliar al Arhieparhiei de Alba-Iulia şi Făgăraş, vicar general pentru Bucureşti şi teritoriul fostului Regat. La 8 mai 2014 este ales de Sinodul Episcopilor Bisericii Române Unite cu Roma, Greco-Catolică episcop al noii Episcopii Greco-Catolice “Sfântul Vasile cel Mare” de Bucureşti, alegere proclamată de Sfântul Părinte Papa Francisc, la 29 mai 2014.

„România în anii urii”

Extrase dintr-o discutie dintre H.R. Patapievici si o jurnalista de la „Ziare.com”

„Din ce se naste ura? Ura sociala, ura dintre noi?

Din neputinta. Raspunsurile sunt diferite, de la caz la caz. Cazul anilor ’90: m-am intrebat in timp ce scriam prefata la volumul pe care-l voi lansa la inceputul anului viitor, „Anii urii”, daca sunt situatii complet similare, cea a polarizarii in jurul lui Ion Iliescu si cea a polarizarii in jurul lui Traian Basescu. Tind sa cred ca nu sunt perfect similare, tocmai prin prezenta urii.”

„Ura e contagioasa si irationala. Si tine cumva locul sperantei, sunt cele doua sentimente cu care poti sa conduci politic o tara: exploatezi sperantele sau resentimentele, ura. Romania a ales aceasta cale a urii. Dar a disparut Traian Basescu din peisaj, a disparut si eticheta de „basist”, dar nu a disparut ura.

Pentru ca mobilizarea prin ura a politicului e ceva care ii pune pe cei care au construit-o in situatia ucenicului vrajitor. Ei nu mai stapanesc fortele pe care le-au declansat. Ura a ramas printre noi.

De fapt ce este ura? Ura este o maniera irationala de a exprima conflictul sau diferendul politic. Conflictele politice sunt constitutive politicului, nu sunt o anomalie. Pentru ca politicul se manifesta prin diferenta de opinii intre ceea ce numim optiuni politice diferite. Asa se organizeaza si se manifesta politicul.

Ura este tipul emotional prin care conflictul politic este tematizat si interiorizat. Este ceva foarte periculos, noi ne-am obisnuit sa ne detestam semenul atunci cand avem diferente politice fata de el. Iar referendumul, pe o chestiune non-politica, a reanimat aceasta maniera a urii de a tematiza diferenta, in care adversarul nu mai este cel care gandeste diferit, sau simte diferit, ci este „dusmanul”.

Ma intreb daca totusi cauza nu e o confiscare politica a acestui referendum.

A fost, clar, dar tema lui nu este una politica.

A fost chiar paradoxal sa avem un guvern social democrat care a sustinut un referendum care contravenea ideologiei stangii de astazi, iar de partea cealalta a lipsit un vehicul politic in directia conservatorismului.

La noi partidele politice nu sunt asa. PSD-ul e de stanga? Exista vreun partid conservator? Sau vreun partid liberal?

Intelectual vorbind, exista?

Exista pozitii conservatoare, liberale, au aparut si pozitii de stanga, chiar neomarxiste, dar politic nu avem reprezentare potrivit ideologiilor politice.

S-a spus ca e o tema infuzata de Moscova, de pilda. Si Moscova nu a parut a fi nefericita.

Asta chiar nu e adevarat, face parte din dezinformarea propagandistica. Adica daca Putin spune ca teorema lui Pitagora e adevarata, asta inseamna ca e propozitie inspirata de Moscova?

Cum am ratat dezbaterea, nu va intreb de vot?

Oamenii s-au raportat la diferendumul dintre ei prin mecanismul urii. Ura nu are un continut, este o modalitate de a tematiza diferenta.

Cand apare o diferenta in campul social sau politic, o societate in care ura musteste tematizeaza diferenta folosind ura. Asta este problema.

Ura este deci o treapta mai abjecta, mai jos, decat cea in care ne gasim in incompatibilitatea ideilor de tara.

E ca un fluid care a fost pompat in societatea noastra de doua televiziuni, iar cea care continua sa practice acest tip de instigare este Antena 3, cu un succes remarcabil. Ganditi-va, Traian Basescu a fost cel mai popular presedinte. El avea, ca si Ion Iliescu, dar in alt fel, o capacitate de a se adresa popular cu totul iesita din comun.

Politicianul veritabil in democratie este acela care stie sa se adreseze oamenilor, fara sa-si falsifice vocea, pe toate palierele culturale din societatea respectiva. Ion Iliescu stia sa vorbeasca cu un taran, cu un muncitor, cu un intelectual intr-un registru care era al activistului de partid luminat, si n-o spun derogatoriu, o spun descriptiv. Traian Basescu stia sa vorbeasca cu toate categoriile sociale fara sa faca rabat in privinta lexicului si a adresarii. Sunt singurii doi politicieni care au avut aceasta virtute in mod natural.”

„Este vechiul si foarte solidul – la care eu ader in continuare – principiu al statului neutru. Statul nu trebuie sa fie un stat ideologic. Asta a fost un principiu al democratiei europene, care a fost observat pana la aparitia in fruntea institutiilor europene a unei elite care considera ca statul sau institutiile statului trebuie sa faca educatia ideologica a cetatenilor lui, iar daca cetatenii nu sunt de acord, atunci sa impuna, prin forta legilor, prin forta care decurge din parghiile statului acea ideologie care este considerata buna, progresista. La asta raspunde Polonia, la asta raspunde Ungaria, intr-un fel care mie personal nu imi place in articulatiile lui, dar cred ca descrierea obiectiva a ceea ce se intampla este asta.”

„Ma intreb si daca poporul roman care a iesit din anii urii, asa cum le-ati spus, odata cu iesirea din scena mare a lui Traian Basescu, e diferit de cel din 2004.

Ura modifica, ura urateste. Cine uraste se urateste pe sine si urateste lumea.

Dar functioneaza strategiile de salvare individuala? Retragerea in patria mica, dupa expresia asta atat de cuprinzatoare a lui Gabriel Liiceanu? Dumneavoastra v-ati retras din spatiul public.

Nu-mi mai trebuie. Nu am putut sa conving pe nimeni de dreptatea mea si de rautatea pozitiei asteia, cu basistii. Tot timpul functioneaza patria mica. E solutia individuala.

Si cea colectiva?

Trebuie regasit cuplajul. E o vorba din Pateric care imi place foarte mult si care suna in felul urmator: un ucenic s-a dus la avva, la calugarul langa care ucenicea, si l-a intrebat: Avva, cum o sa cunoastem ca vin timpurile apocaliptice? Si avva i-a zis: O sa recunoastem dupa aceea ca vor disparea cararile dintre om si om. Asta e un semn apocaliptic: cand se sterg cararile, tot ce e mai rau se intampla. Cuplajul dispare.

Tara din mintea mea devine necomunicabila.

Devine doar a mea.”

http://www.ziare.com/horia-roman-patapievici/stiri-horia-roman-patapievici/romania-in-anii-urii-cum-au-disparut-cararile-dintre-oameni-si-au-aparut-clivaje-de-nevindecat-interviu-cu-horia-roman-patapievici-1535734

 

 

Despre zeii care ne subjuga, 3

Din blogul lui Danut Jemna, o superba analiza a situatiei actuale a societatii românesti.

https://danutj.wordpress.com/2018/10/24/despre-zeii-care-ne-subjuga/

Hedone și noua religie a spațiului public

„Înainte de a încheia, merită să aducem în discuție și zeii care animă o serie de nevoi ce sunt plasate mai sus în piramida lui Maslow. Vorbim despre nevoile sociale și aderența la un sistem de valori, despre o hrană a sufletului și a identității. Am subliniat deja că în perioada de tranziție sistemul de valori este supus unei permanente presiuni și eventual restructurat în funcție de disponibilitatea oamenilor de a accepta sau respinge anumite influențe. În ultimii aproape 30 de ani, societatea românească a fost infuzată cu o serie de elemente ce provin din spațiul occidental.

Probabil că cel mai vizibil impact l-au avut și îl au diversele expresii ale culturii de masă diseminate prin toate canalele media și cu toată eficiența tehnologiei celei mai avansate. Lucrurile se petrec prin apelul la strategia persuasiunii și manipulării, a sugestiei și dependenței. La o analiză mai atentă (așa cum sugerează C. Javeau sau J.C. Kaufmann), putem observa că viața omului postmodern occidental este în căutarea unui ritm și a unor structuri de tip ritualic, după exigențele unei experiențe religioase, însă într-o lume secularizată, post-religioasă. Acțiunile și gesturile conturate ca expresii culturale postmoderne par a fi modalități de a compensa lipsa religiosului din spațiul public și nevoia omului de sacralitate. Recursul la ritualic apare ca un substitut al experienței religioase în calitate de liant al unei comunități, de matrice ce angajează oamenii împreună pentru idealuri comune.

Noua religie afișată în spațiul public este chiar cultura de masă. Iar zeul la a cărui umbră se așază acest nou cult este cel al plăcerii (în greacă, hedone) și comodității, nesațului și lipsei de măsură în definirea nevoilor.

Se poate obiecta că România este o societate tradițională și profund religioasă, cu o populație săracă și educație joasă și că aceste coordonate ale culturii occidentale sunt departe de noi. O asemenea poziție însă nu ia în considerare procesul alert de secularizare și comportamentul curent al unei largi categorii de oameni care au însușit deja aceste caracteristici. În ciuda veniturilor scăzute și a unui nivel de educație modest, România a preluat rapid tiparul unei societăți de consum.

O dovadă este faptul că în ultimii 20 de ani 75% din PIB este dat de consum, chiar dacă asta se realizează din împrumuturile statului pentru a plăti pensii și salarii și din creditele de consum ale populației. Se pare că cetățenii s-au instalat confortabil în datele consumului culturii de masă fără să existe o alternativă viabilă. Iar totul se petrece aproape ritualic, de la realizarea de cumpărături la supermarket până la instalarea în fotoliu pentru a urmări serialul preferat, o emisiune de divertisment sau jurnalul de știri. Acest tip de relaxare socială este paradoxal și trădează lipsa unui proiect social sau eludarea acestuia.

Ne plângem că tinerii nu sunt atrași de carte, că există un procent uriaș de analfabetism funcțional și că ne pleacă copiii din țară, dar o facem fără să fi pus la punct un sistem de educație performant; biserica constată că oamenii nu mai sunt la fel de atrași de credință și de viața comunitară, dar ne lamentăm fără să fi făcut efortul unor schimbări, aduceri la zi și apropieri ale instituției eclesiale de viața curentă a credincioșilor etc. Alunecarea în mrejele consumismului și culturii de masă, practicarea acestei noi religii comode și eficiente acutizează starea de anomie socială ce provine din criza valorilor.

Tonul acestei radiografii poate fi calificat drept unul pesimist sau nefondat. Este drept că există și încercări de a capta oamenii în proiecte civice, proiecte care caută să atingă nevoi reale din viața societății. Ne dorim ca ele să se dezvolte și să contribuie la asanarea capitalului social și la evidențierea valorilor care pot face din noi o societate mai bună. Însă aceste eforturi trebuie să ia în calcul asemenea zei care încă ne domină, asemenea realități care ne țin blocați și ne refuză progresul.”

Kratos si iluzia puterii

Din blogul lui Danut Jemna, o superba analiza a situatiei actuale a societatii românesti.

https://danutj.wordpress.com/2018/10/24/despre-zeii-care-ne-subjuga/

Kratos și iluzia puterii

„O dovadă clară că nu am reușit să învățăm ce înseamnă democrația este tocmai marasmul în care se zbate politicul din această țară. Sigur, de acest eșec suntem cu toții responsabili. Însă nu e suficient să ne declarăm vina. Ca să putem face ceva în plus este de folos să înțelegem unde greșim, în ce constă blocajul societății noastre când vine vorba de gestionarea autorității. Prefer să folosesc acest termen pentru că are încărcătura necesară ce permite o analiză de profunzime a situației în care ne aflăm. Autoritatea (din latină, auctoritas) este instanța sporitoare, cea care face posibilă devenirea, schimbarea și, în cele din urmă, atingerea scopurilor.

În societățile democratice, autoritatea politică este a poporului, iar aceasta este delegată unor reprezentanți care își asumă responsabilitatea să guverneze, adică să se ocupe de problemele obștii și să urmărească binele comun. Autoritatea delegată în funcțiile publice este autentică atâta vreme cât își realizează menirea și produce efectele așteptate.

Nu vorbim despre situații ideale, ci despre societăți funcționale în care fiecare își face treaba, iar lucrurile se desfășoară într-o normalitate relativ stabilă. În România, o asemenea stare de normalitate nu există. Conceptul de autoritate a primit o lovitură fatală în perioada comunistă când a luat forma autoritarismului și a deviat în putere. Figura șefului a devenit figura unui mic dictator sau a unui mic Ceaușescu aproape în orice loc unde s-a conferit o formă de autoritate publică. Liderul puternic și autoritar a dominat spațiul public românesc din acea perioadă, iar situația a continuat și în perioada de tranziție.

Semnul lui Kratos (în greacă, putere) a rămas peste societatea noastră ca o prezență a autorității violente, opresive, care domină și supune, care controlează și inhibă în loc să fie germenul creșterii și transformării.

Întâlnim această paradigmă în sistemul de educație, în biserică și familie (instituții fundamentale pentru conturarea unui sistem axiologic), nu doar în politică și administrație. De exemplu, un studiu realizat recent de cercetători de la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj, pe un eșantion reprezentativ de profesori, arată că această categorie profesională esențială consideră că România are nevoie de un lider autoritar și puternic.

Însă această imagine este reprezentarea în oglindă a celei despre profesorul ideal: o personalitate dominantă, care se impune cu autoritate și care, așezat pe un piedestal, transmite un set de cunoștințe elevului. Aceeași imagine există și despre liderii religioși. Preoții și pastorii își manifestă activitatea în cadre similare. Autoritatea religioasă îi face intangibili, o clasă superioară a societății, oameni care gestionează adevărul pentru cei mulți.

Frecvent derapajele sunt mult mai abrupte și iau forma abuzului, controlului și manipulării, așa cum aflăm în aceste zile că un episcop a interzis credincioșilor să intre în altar pentru că nu au ieșit la vot, iar diverși pastori au mobilizat oamenii prin discursuri radicale sub semnul apocalipsei. Revenind la spațiul politic postrevoluționar, constatăm că acesta a fost marcat doar de personalități autoritare, care au știut să se impună și să domine atât adversarii, cât și simpatizanții. Nu este o întâmplare că cel mai important român este domnitorul Ștefan cel Mare și că mulți români au nostalgii după Ceaușescu, Năstase sau Băsescu. Pentru mentalul colectiv din România, ieșirea din criză și eventualele soluții nu pot veni decât de la oameni providențiali cu mână de fier, care pot controla și determina comportamente prin impunere.”

„Diabolos si dihonia socială”

Din blogul lui Danut Jemna, o superba analiza a situatiei actuale a societatii românesti.

https://danutj.wordpress.com/2018/10/24/despre-zeii-care-ne-subjuga/

„Aproape orice problemă mai importantă care se ridică în spațiul public este un prilej să observăm cât de divizat, primitiv și agresiv este capitalul social românesc. Este uimitor cum membrii unei societăți care se pretinde creștină și europeană reacționează cu maximă violență la orice idee sau poziție care este diferită de a lor. Se petrece același lucru fie că vorbim despre politică, economie, drept sau religie.

Suntem incapabili de dialog și de buna-cuviință a disponibilității de a asculta vocea celuilalt și de a-i da dreptul la opinie. Suntem o țară dominată de spiritul dihoniei și fragmentării, al rupturii și dezbinării. Trăim, așadar, sub semnul lui Diabolos (din greacă, cel care împarte, divide; cel care inspiră invidia și mânia, calomnia). Reacționăm impulsiv și în grabă la orice ni se pare că nu rezonează cu ceea ce fiecare dintre noi consideră că este corect și normal cu privire la problemele ce privesc binele comun.

Un exemplu recent îl constituie referendumul privind redefinirea căsătoriei. Dezbaterile legate de acest subiect au arătat încă o dată incapacitatea de dialog și lipsa de disponibilitate de a asculta cu atenție poziția celuilalt. Discuțiile nu s-au purtat pe argumente, ci au degenerat ușor în atacuri la persoană și violență verbală. Cu acest prilej oamenii au constatat cât de ușor se pot polariza comunitățile, cât de radicali ne sunt colegii sau vecinii, cât de intransigenți ne pot fi păstorii sufletești, cât de virulenți suntem noi înșine.

Ne putem întreba de unde vin aceste coordonate, cum e posibil să fim atât de dominați de spiritul lui Diabolos? Discuția este complexă, însă putem identifica o serie de cauze.

În primul rând, este de luat foarte serios în calcul trecutul recent, istoria noastră sub comunism. În această perioadă, capitalul uman s-a erodat la maximum. Efectele acestei uzuri au fost transmise mai departe în perioada de tranziție și se manifestă din plin și astăzi. Deconstrucția operată în comunism a avut în vedere dimensiunea comunitară și valorile ei, date care permit unei societăți să se manifeste ca un organism viu, integrator și reglator. Ingineria socială a regimului trecut a sabotat sistematic ideea de comunitate ce este fondată pe respectul față de demnitatea ființei umane și structura nevoilor ei. Omul a fost redus la nevoile de bază și a fost aruncat într-o luptă crâncenă de a le împlini prin orice mijloace. Prin manipulare și frică, a fost indusă neîncrederea în celălalt și a fost diluată solidaritatea socială. Artificializată și secătuită, comunitatea umană a devenit un spațiu colectiv amorf, o masă de indivizi ușor de manipulat și controlat prin pârghii ce ating și ajustează nivelul de trai.

Renunțând sistematic la o serie de valori, oamenii au ajuns ușor la dezbinare și încrâncenare, dependenți și manipulabili. Toate acestea au indus o formă dură de individualism care a slăbit la maximum legăturile dintre semeni și a animat lupta de supraviețuire pe cont propriu.

Căderea comunismului a lăsat în urmă o umanitate deteriorată, confuză și fără repere valorice. În al doilea rând, după 1990, îndepărtarea instrumentelor opresive și a limitelor impuse de sistemul comunist nu au fost suficiente pentru a crea un nou tip de societate. Nici un proiect politic sau social nu a luat în calcul starea dezastruoasă a capitalului uman și nu a considerat ca prioritate analiza stării și nevoilor acestuia. Complet lipsiți de pregătire pentru o societate liberă și democratică, oamenii au dus mai departe comportamentele și valorile asumate în trecut.

În loc să asistăm la un proces de restaurare și reclădire a unei comunități în datele unei noi structuri politice, juridice și economice, criza capitalului social s-a adâncit; segregarea s-a intensificat, dezbinarea și ura au crescut, iar oamenii au continuat să se învrăjbească. Ca exemplu, este suficient să analizăm creșterea exponențială a proceselor civile în care cetățenii se luptă pentru o proprietate sau un drept moștenit, pentru furt, delapidare, calomnie și minciună.

În al treilea rând, instituțiile fundamentale ce puteau juca un rol important în gestionarea tranziției și în reașezarea unui sistem de valori care să construiască o societate mai bună au rămas încremenite și și-au ratat vocația. Biserica, școala, justiția, deși cotate mereu ca instituții de încredere, s-au demonetizat și sunt în criză. Afectate dramatic de comunism, acestea nu și-au revenit și nici nu au dat semnalul unui proces autentic de evaluare și înnoire. Analiza situației fiecărei asemenea instituții cere o discuție separată și nu o putem face aici. Subliniem însă că fără reale progrese la acest nivel, România a suferit și suferă din cauza lipsei unei surse, a unui motor care să contribuie la fundamentarea unui sistem de valori pe care să se clădească societatea și viitorul ei.”

Le parenting, bon ou moins bon ?

Selon Alison Gropnik, psychologue de l’enfance, pas du tout, car anxiogène et inadapté.

„Quelque chose a changé à la fin du 20^e siècle. Les parents ont eu des enfants beaucoup plus tard, à 30 ou 40 ans, sans pour autant avoir acquis une quelconque expérience sur la manière d’en prendre soin. Lorsque vient l’heure de devenir parent, ils pensent devoir procéder de la même façon qu’en étudiant ou en travaillant, c’est-à-dire en suivant des modèles, en visant des compétences et buts à atteindre. En réponse, on voit apparaître une myriade de « modes d’emploi », qui passent par des livres, des sites Internet, des émissions spécialisées, des magazines, des associations… C’est ce que j’appelle le modèle du parenting. Les traditions d’autrefois ont été remplacées par des prescriptions qui touchent aussi bien au développement qu’à la socialisation, à la scolarité ou la santé des enfants… Il faudrait apprendre à être parent de manière professionnelle, tout comme on apprendrait à devenir journaliste ou manager.
Que reprochez-vous à ce modèle, qui repose pourtant sur la volonté de bien faire ?

Bien sûr, nous voulons tous que nos enfants soient heureux, qu’ils réussissent ! Difficile donc de ne pas réfléchir à ce qu’il faut faire pour les éduquer au mieux. Mais ce que je tente de montrer, c’est que ce que vous faites pour votre enfant n’a d’impact que parce que vous êtes la personne que vous êtes, dans une relation d’amour particulière entre deux êtres uniques. Alors que le modèle du parenting tente d’imposer l’idée que ce que vous faites juste en vous occupant d’un enfant dont vous souhaitez prendre soin est insuffisant. Ce modèle ne fait que renforcer l’anxiété des parents. Ils ont le sentiment de ne jamais en faire assez : il faudrait suivre les devoirs avec soin sinon l’enfant sera en échec, éviter la télévision mauvaise pour le cerveau, faire faire du piano, répondre immédiatement aux pleurs, proposer telles activités d’éveil… Cette tendance, qui est née aux États-Unis, complique considérablement l’expérience des parents, en entraînant plus de stress que nécessaire. Et au-dessus de la tête des enfants, un nuage d’attentes angoissantes est apparu, qui stagne…

Plus fondamentalement, ce modèle du parenting repose sur une idée fausse, selon laquelle il y aurait une manière universelle d’éduquer les enfants, qui transcenderait toutes les générations. Or, la science de l’évolution nous apprend précisément que chaque génération produit des personnes très différentes par rapport aux générations précédentes, si bien que les préconisations d’aujourd’hui ont toutes les chances de varier demain. Façonner les enfants à nos idéaux du moment est donc non seulement futile, mais même néfaste, car cela peut entraver la capacité d’adaptation de nos enfants aux changements à venir.”

https://www.scienceshumaines.com/halte-au-surinvestissement-parental-rencontre-avec-alison-gopnik_fr_38773.htm

Uf, alogenii astia…

De Andrei Plesu, in Dilema Veche

http://dilemaveche.ro/sectiune/situatiunea/articol/s-a-rezolvat-vinovati-sint-strainii

„Am vorbit, în mai multe rînduri, despre victimizare prin xenofobie în mult încercata noastră patrie. Dar, pentru mințile lichefiate, sufletele de lemn și educația de colhoz a categoriei „Olguța“, nu obosesc să mă repet. Mai jos, cîteva fragmente scrise acum doi ani, cînd lui Dacian Cioloș i se spunea, „la mișto“ „Julien“ (plus că „Cioloș“ are și ceva din „Soros“) și lui Iohannis – „Werner“. Adică amîndoi niște „străini“ răi, puși să ne nenorocească. Iată un inventar reparator despre cultura germană și cultura română, ca și despre alți „infiltrați“ prestigioși din istoria autohtonă.

…Eminescu – student la Viena și Berlin, Titu Maiorescu – gimnaziu la Viena, doctorat la Giessen, Nicolae Iorga – studii la Berlin, doctorat la Leipzig, Lucian Blaga – studii și doctorat la Viena. Să amintim și că primul profesor de sculptură din țară (Karl Storck) a fost un neamț născut la Hanau, că pe profesorul de la București al tînărului Brâncuși îl chema Hegel, că ambianța modelatoare a pictorului Ștefan Luchian a fost școala müncheneză (…). De neocolit – chiar dacă mai puțin prezente în mintea publicului larg – sînt contribuțiile decisive ale unor etnici germani la evoluția literelor și artelor autohtone, de la Oskar Walter Cizek, critic de artă de anvergură, sprijinitor al avangardei românești din anii ’20 ai secolului trecut, pînă la un muzician ca Wilhelm Berger sau la scriitori ca Wolf von Eichelburg, Eginald Schlattner, Oskar Pastior, Herta Müller, ca să nu pomenim decît cîteva nume. De neocolit este uriașul patrimoniu de cultură și civilizație lăsat, în Ardeal, de minoritatea sașilor în cei 800 de ani de conviețuire cu noi.

(Te pomenești că dușmănia Dragnea-Ponta e tot chestie de patriotism. Păi, n-a recunoscut Victor Ponta că, după mamă, e albanez, iar după tată – italian? Vine, deci, dintr-o familie aciuiată pe-aici în secolul al XIX-lea, la solicitarea împăratului austro-ungar, care avea nevoie de mînă de lucru pentru construcţii de drumuri. Dl Ponta stă, în această privinţă, mai prost decît „Werner“, a cărui comunitate trăieşte pe pămîntul patriei de vreo opt sute de ani.)

(…) E teribil ce de „străini“ bîntuie prin partea locului! Din păcate, ne-am trezit prea tîrziu! Trebuia să începem curăţenia mai demult. Trebuia să nu acceptăm înscăunarea lui Carol I, cel căruia îi datorăm – o recunosc chiar antimonarhiştii – aşezarea ţării pe drumul modernităţii europene. Trebuia să nu luăm modelul primei noastre Constituţii (cea din 1866) de la belgieni. Trebuia să nu lăsăm o sumedenie de arhitecţi francezi să ne umple capitala cu clădiri „străine“: Ateneul Român, Banca Naţională, Fundaţiile Regale (azi Biblioteca Centrală Universitară), CEC-ul de pe Calea Victoriei, Tribunalul de pe Splai, Ministerul Agriculturii de lîngă Universitate, Facultatea de Medicină din Cotroceni sau Hotelul Athénée-Palace (azi Hilton). Bine ar fi fost să nu ne dăm nici pe mîna numitului Carol Davila, de fapt un franco-italian (Carlo Antonio Francesco d’Avila), chiar dacă, fără el, am cam fi întîrziat cu învăţămîntul medical, cu organizarea primului serviciu autohton de ambulanţă, cu deschiderea primelor orfelinate, ba chiar şi cu inaugurarea Grădinii Botanice din Bucureşti (aranjată, vai, împreună cu un horticultor austriac). Fiindcă veni vorba de grădini, să amintim şi Cişmigiul, cel mai vechi parc public din Bucureşti, născut la iniţiativa generalului Kiseleff şi încheiat cu sprijinul expert al vienezului Wilhelm Mayer. Am zis Kiseleff? Da, „străinul“ care a participat la întocmirea Regulamentelor Organice de la noi şi care, ca ambasador al Rusiei la Paris, a sprijinit în mod eficace unirea Principatelor. Mai departe: cum de-am acceptat să se instaleze în biata, obidita noastră țărișoară artişti ca Gio­vanni Schiavoni, Niccoló Livaditti, Anton Chladek, primii pictori post-bizantini din Principate, ultimul dintre ei profesor al lui Nicolae Grigorescu? Dar „ghinioanele“ noastre nu se opresc aici. Lingvistica şi folcloristica românească sînt opera unor fondatori „alogeni“: Moses Gaster, Lazăr Şăineanu, Heimann Hariton Tiktin. Imnul naţional („Deşteaptă-te, române!“) a fost compus de Anton Pann, născut în Bulgaria de azi, cu numele de familie Petrov. Ce să mai spunem de românii celebri, cu unele antecedente nu tocmai româneşti: Vasile Alecsandri (cu un bunic evreu botezat), Alexandru Xenopol (un nume care, în traducere, ar însemna „fiul străinului“), cu un tată englez de origine evreiască, sau B.P. Hasdeu, cu o genealogie greu de sistematizat… Rosetteştii şi Ghiculeştii erau cam greci, de Cantacuzini nu mai vorbim. Ion Luca Caragiale era aromân (greco-albanez?) cu un tată născut la Constantinopol, marele Nicolae Iorga se trăgea, după mamă (Arghiropol), din greci bizantini şi după tată din munţii Pindului, Constantin Noica avea drept străbunic pe un anume Gigantis.

Iată tot atîtea motive să cer scuze, în numele poporului român, compatrioților noștri de toate etniile – și, în ocurență, președintelui Iohannis – pentru cuvintele proaste ale cîte unei Olguțe sau ale cîte unui Daddy. Românii normali nu gîndesc ca ei! În rest, rămîne cum am vorbit: m-am săturat de derbedei, de proști și de țoape!

Dintr-un interviu dat de Yuval Hariri

„Este imposibil sa traiesti in intregime fara povesti. Toate comunitatile umane sunt tinute impreuna de credinta in povesti impartasite. Tara mea natala, Israel, de exemplu, este tinuta impreuna de credinta in natiunea israeliana. Economia lumii este tinuta impreuna de credinta in monede ca dolarul si in corporatii ca Google. Si, totusi, acestea sunt fictiuni inventate de oameni.

Cand spun ca aceste povesti sunt fictiuni, nu vreau sa spun ca aceste povesti au acest fapt particular sau altul fals. Mai degraba, vreau sa spun ca ele distorsioneaza realitatea facand-o sa para povestea unui erou imaginar.

De exemplu, daca spui ca „Romania si-a castigat independenta in 1877”, asta face sa para ca Romania este eroul acestei realitati. Daca spui ca „Sunt mai multi crestini decat musulmani in lume”, asta face sa para ca tocmai Crestinismul si Islamul sunt eroii acestei realitati. Si daca spui ca „Amazon a castigat anul trecut mai multi bani decat Toyota”, atunci e ca si cum Amazon, Toyota si dolarii sunt eroii realitatii.

Pe de o parte, toate aceste afirmatii sunt corecte. Romania chiar si-a castigat independenta in 1877. Totusi, in ultima instanta, toate acestea sunt fictiuni, pentru ca natiunile, religiile, corporatiile si banii sunt entitati fictive, care exista doar in imaginatia umana.

Asemenea fictiuni nu sunt in mod necesar rele. Ele pot fi foarte utile. Comunitatile umane sunt tinute impreuna de acceptarea acestor povesti comune despre natiuni, religii, corporatii si bani. 20 de milioane de romani pot coopera eficient, deoarece ei cred in povestea natiunii romane. Opt miliarde de oameni pot face comert in mod pasnic, deoarece ei cred in dolarul american si in corporatii precum Amazon. 22 de oameni pot juca un meci de fotbal doar pentru ca ei cred in regulile imaginate ale jocului numit fotbal – reguli inventate de oameni.

Problemele apar atunci cand oamenii uita ca acestea sunt doar povesti imaginate si incep sa creada ca sunt realitatea ultima. Ar putea atunci sa isi provoace o imensa suferinta unul altuia, doar de dragul povestii. Huliganii se pot omori unii pe ceilalti pentru un meci de fotbal. Oamenii pot sa inceapa chiar razboaie „pentru a proteja interesele natiunii” sau „pentru a face multi bani pentru corporatie”.

De pilda, in tara mea, Israel, vad in fiecare zi cum israelienii provoaca multa suferinta palestinienilor, justificand asta prin recurs la povesti imaginare despre „natiunea eterna a Israelului” sau „dreptul divin al poporului evreu”.

Asta, desigur, ridica intrebarea despre cat de fictionala sau cat de reala este o anumita entitate. Cel mai bun test la care ma pot gandi este cel al suferintei. Daca auzi o poveste si vrei sa stii daca eroul acesteia este o entitate reala sau mai degraba o fictiune, ar trebui sa te intrebi: „poate sa sufere?”

Povestile pe care noi le spunem despre lucruri ca natiunile, statele, corporatiile si banii sunt toate fictiuni, pentru ca eroii lor nu pot sa simta nimic. O natiune nu poate suferi, chiar daca a pierdut un razboi. Nu are o minte a ei, asa ca nu poate simti durerea sau tristetea. La fel, o corporatie nu poate suferi, chiar daca da faliment. Nici dolarul nu poate suferi, chiar daca se depreciaza.

Prin contrast, cand un soldat este ranit in lupta, el sufera cu adevarat. Cand un muncitor isi pierde slujba, sufera cu adevarat din cauza asta. O vaca sufera cand este ucisa de catre macelar. Oamenii si celelalte animale sunt entitati reale.

Experienta mea personala m-a invatat importanta capacitatii de a distinge intre povesti si realitate. Cand eram tanar, mi s-a spus ca toti baietii sunt atrasi de fete, pentru ca asta este ceea ce a vrut Dumnezeu. Mi-a luat destul de mult timp pana mi-am dat seama ca Dumnezeu este doar o poveste inventata de oameni si iata ca exista si barbati atrasi de alti barbati, iar eu sunt unul dintre acestia.

Atunci mi s-a spus ca probabil ca Dumnezeu nu exista, dar totusi exista legi ale naturii care dicteaza ca toti barbatii trebuie sa iubeasca femei, iar femeile barbati, si ca homosexualii si lesbienele incalca legea naturii. Dar dupa ce am invatat biologie, am inteles ca aceasta e tot o poveste inventata de oameni. Homosexualii si lesbienele nu incalca legea naturii. Nimeni nu poate vreodata sa incalce legile naturii.

Legile naturii nu sunt ca regulile de circulatie. Guvernul spune ca nu poti conduce cu mai mult de 100 de kilometri la ora, dar oamenii incalca regula si conduc cu 120 de km/ora, un politist rutier ii opreste si le da o amenda de viteza.

Legile naturii spun ca nu te poti misca mai repede decat viteza luminii. Asta nu inseamna ca daca tu conduci cu de doua ori viteza luminii, un politist galactic te va opri si iti va da o amenda. Asta este pur si simplu imposibil.

Daca, intr-un fel, ai reusi totusi sa conduci cu o viteza mai mare decat viteza luminii, inseamna ca probabil nu am inteles adevaratele legi ale naturii si ca in anumite situatii este natural sa te misti mai repede decat lumina. Daca ceva exista, atunci prin definitie acel ceva este natural. Daca doi barbati se iubesc, asta inseamna ca nicio lege a naturii nu impiedica asta. Daca doi barbati se iubesc, nu ar trebui sa le faca cineva vreun rau in numele unei povesti false despre Dumnezeu sau despre legile naturii.”

http://www.ziare.com/brexit/stiri-brexit/povestea-lumii-de-azi-un-liberalism-in-impas-fake-news-uri-care-dinamiteaza-democratia-din-interior-si-noi-lideri-autoritari-p

„Service Instead of Domination”

By R. Rohr, A Thought for Monday, July 16, 2018

May the grace of the Lord Jesus Christ, and the love of God, and the fellowship of the Holy Spirit be with you all. —2 Corinthians 13:13

Without the nondual mind, it’s almost impossible for us to find another way of doing politics. Grounding social action in contemplative consciousness is not a luxury for a few but a cultural necessity. Both the Christian religion and American psyche need deep cleansing and healing from our many unhealed wounds. Only a contemplative mind can hold our fear, confusion, vulnerability, and anger and guide us toward love.

Contemplative Christians can model a way of building a collaborative, compassionate politics. I suggest we start by reclaiming the wisdom of Trinity, a circle dance of mutuality and communion. Humans—especially the powerful, the wealthy, and supporters of the patriarchal system—are more comfortable with a divine monarch at the top of pyramidal reality. So Christians made Jesus into a distant, imperial God rather than a living member of divine-human relationship.

Spiritual power is more circular or spiral, and not so much hierarchical. It’s shared and shareable. God’s Spirit is planted within each of us and operating as each of us (see Romans 5:5)! Trinity shows that God’s power is not domination, threat, or coercion. All divine power is shared power and the letting go of autonomous power.

There’s no seeking of power over in the Trinity, but only power with—giving away and humbly receiving. This should have changed all Christian relationships: in churches, marriage, culture, and even international relations. Isaiah tried to teach such servanthood to Israel in the classic four “servant songs.” [1] But Hebrew history preceded what Christianity repeated: both traditions preferred kings, wars, and empires instead of suffering servanthood or leveling love.

Since this is so ingrained in our psyche, we must work hard to dismantle systems of domination. I emphatically state, together with my fellow Christian elders and leaders:

We believe our elected officials are called to public service, not public tyranny, so we must protect the limits, checks, and balances of democracy and encourage humility and civility on the part of elected officials. . . .

We reject any moves toward autocratic political leadership and authoritarian rule. . . . Disrespect for the rule of law, not recognizing the equal importance of our three branches of government, and replacing civility with dehumanizing hostility toward opponents are of great concern to us. Neglecting the ethic of public service and accountability, in favor of personal recognition and gain often characterized by offensive arrogance, are not just political issues for us. They raise deeper concerns about political idolatry, accompanied by false and unconstitutional notions of authority. [2]

What if we actually surrendered to the inner Trinitarian flow and let it be our primary teacher? Our view of politics and authority would utterly change. We already have all the power (dynamis) we need both within us and between us—in fact, Jesus assures us that we are already “clothed” in it “from on high” (see Luke 24:49)!

Gateway to Presence:
If you want to go deeper with today’s meditation, take note of what word or phrase stands out to you. Come back to that word or phrase throughout the day, being present to its impact and invitation.

[1] See Isaiah 42:1–9; 49:1–13; 50:4–9; 52:13–53:12.

[2] Reclaiming Jesus: A Confession of Faith in a Time of Crisis, http://reclaimingjesus.org/. 

Adapted from Richard Rohr, “Rebuilding from the Bottom Up: A Reflection Following the Election,” https://cac.org/rebuilding-bottom-reflection-following-election/;
The Shape of God: Deepening the Mystery of the Trinity, disc 5 (Center for Action and Contemplation: 2005), CD, DVD, MP3 download; and
Richard Rohr with Mike Morrell, The Divine Dance: The Trinity and Your Transformation (Whitaker House: 2016), 95-96.

„Despre adevar si minciuna”

http://dilemaveche.ro/sectiune/dilemablog/articol/adevar-si-minciuna

Final articol Ana Maria Sandu

„Recitiți interviul acesta cu Ciprian Mihali de pe PressOne.ro, pentru o mai bună contextualizare a lumii a post-adevărului în care trăim. „Pentru ca minciunile să poată fi înghiţite uşor, adică să nu-i trezească din somn pe cei care le aud, e nevoie ca ele să fie formulate în cuvinte cît mai puţine şi cît mai des repetate, dar rostite teatral pe scenele publice oferite cu atîta generozitate de industriile mediatice, ele însele complice şi supuse acestui spectacol (…). O afirmaţie absurdă spusă o dată poate fi percepută ca absurdă, deci necredibilă. Repetată însă de o mie de ori, ea nu este în fond mai puţin absurdă, doar că devine credibilă. Iar credibilitatea ei se obţine prin credulitate, expresia cea mai înaltă a abandonării oricărui simţ critic”, spune Mihali.

Exact acesta a fost unul dintre reproșurile aduse opoziției de actuala putere, maestră absolută la capitolul manipulare: „Prezentaţi răul ca fiind bine, iar binele ca fiind rău. Am credinţă în puterea adevărului, în inteligenţa acestui popor, care a dovedit în nenumărate rînduri că nu se lasă manipulat şi e capabil să distingă între adevăr şi minciună. Ecuaţia va fi cît se poate de simplă, dvs.aţi tăiat, noi am majorat pensiile şi salariile”, a mai spus Dăncilă.

Philip Roth credea „că trăim într-o lume în care minciuna e regină”. S-ar putea ca în curînd marile bătălii să nu se mai dea pe resurse, ci pe alchimia transformării adevărului în minciună și invers.”