Le parenting, bon ou moins bon ?

Selon Alison Gropnik, psychologue de l’enfance, pas du tout, car anxiogène et inadapté.

„Quelque chose a changé à la fin du 20e siècle. Les parents ont eu des enfants beaucoup plus tard, à 30 ou 40 ans, sans pour autant avoir acquis une quelconque expérience sur la manière d’en prendre soin. Lorsque vient l’heure de devenir parent, ils pensent devoir procéder de la même façon qu’en étudiant ou en travaillant, c’est-à-dire en suivant des modèles, en visant des compétences et buts à atteindre. En réponse, on voit apparaître une myriade de « modes d’emploi », qui passent par des livres, des sites Internet, des émissions spécialisées, des magazines, des associations… C’est ce que j’appelle le modèle du parenting. Les traditions d’autrefois ont été remplacées par des prescriptions qui touchent aussi bien au développement qu’à la socialisation, à la scolarité ou la santé des enfants… Il faudrait apprendre à être parent de manière professionnelle, tout comme on apprendrait à devenir journaliste ou manager.
Que reprochez-vous à ce modèle, qui repose pourtant sur la volonté de bien faire ?

Bien sûr, nous voulons tous que nos enfants soient heureux, qu’ils réussissent ! Difficile donc de ne pas réfléchir à ce qu’il faut faire pour les éduquer au mieux. Mais ce que je tente de montrer, c’est que ce que vous faites pour votre enfant n’a d’impact que parce que vous êtes la personne que vous êtes, dans une relation d’amour particulière entre deux êtres uniques. Alors que le modèle du parenting tente d’imposer l’idée que ce que vous faites juste en vous occupant d’un enfant dont vous souhaitez prendre soin est insuffisant. Ce modèle ne fait que renforcer l’anxiété des parents. Ils ont le sentiment de ne jamais en faire assez : il faudrait suivre les devoirs avec soin sinon l’enfant sera en échec, éviter la télévision mauvaise pour le cerveau, faire faire du piano, répondre immédiatement aux pleurs, proposer telles activités d’éveil… Cette tendance, qui est née aux États-Unis, complique considérablement l’expérience des parents, en entraînant plus de stress que nécessaire. Et au-dessus de la tête des enfants, un nuage d’attentes angoissantes est apparu, qui stagne…

Plus fondamentalement, ce modèle du parenting repose sur une idée fausse, selon laquelle il y aurait une manière universelle d’éduquer les enfants, qui transcenderait toutes les générations. Or, la science de l’évolution nous apprend précisément que chaque génération produit des personnes très différentes par rapport aux générations précédentes, si bien que les préconisations d’aujourd’hui ont toutes les chances de varier demain. Façonner les enfants à nos idéaux du moment est donc non seulement futile, mais même néfaste, car cela peut entraver la capacité d’adaptation de nos enfants aux changements à venir.”

https://www.scienceshumaines.com/halte-au-surinvestissement-parental-rencontre-avec-alison-gopnik_fr_38773.htm

Reclame

Uf, alogenii astia…

De Andrei Plesu, in Dilema Veche

http://dilemaveche.ro/sectiune/situatiunea/articol/s-a-rezolvat-vinovati-sint-strainii

„Am vorbit, în mai multe rînduri, despre victimizare prin xenofobie în mult încercata noastră patrie. Dar, pentru mințile lichefiate, sufletele de lemn și educația de colhoz a categoriei „Olguța“, nu obosesc să mă repet. Mai jos, cîteva fragmente scrise acum doi ani, cînd lui Dacian Cioloș i se spunea, „la mișto“ „Julien“ (plus că „Cioloș“ are și ceva din „Soros“) și lui Iohannis – „Werner“. Adică amîndoi niște „străini“ răi, puși să ne nenorocească. Iată un inventar reparator despre cultura germană și cultura română, ca și despre alți „infiltrați“ prestigioși din istoria autohtonă.

…Eminescu – student la Viena și Berlin, Titu Maiorescu – gimnaziu la Viena, doctorat la Giessen, Nicolae Iorga – studii la Berlin, doctorat la Leipzig, Lucian Blaga – studii și doctorat la Viena. Să amintim și că primul profesor de sculptură din țară (Karl Storck) a fost un neamț născut la Hanau, că pe profesorul de la București al tînărului Brâncuși îl chema Hegel, că ambianța modelatoare a pictorului Ștefan Luchian a fost școala müncheneză (…). De neocolit – chiar dacă mai puțin prezente în mintea publicului larg – sînt contribuțiile decisive ale unor etnici germani la evoluția literelor și artelor autohtone, de la Oskar Walter Cizek, critic de artă de anvergură, sprijinitor al avangardei românești din anii ’20 ai secolului trecut, pînă la un muzician ca Wilhelm Berger sau la scriitori ca Wolf von Eichelburg, Eginald Schlattner, Oskar Pastior, Herta Müller, ca să nu pomenim decît cîteva nume. De neocolit este uriașul patrimoniu de cultură și civilizație lăsat, în Ardeal, de minoritatea sașilor în cei 800 de ani de conviețuire cu noi.

(Te pomenești că dușmănia Dragnea-Ponta e tot chestie de patriotism. Păi, n-a recunoscut Victor Ponta că, după mamă, e albanez, iar după tată – italian? Vine, deci, dintr-o familie aciuiată pe-aici în secolul al XIX-lea, la solicitarea împăratului austro-ungar, care avea nevoie de mînă de lucru pentru construcţii de drumuri. Dl Ponta stă, în această privinţă, mai prost decît „Werner“, a cărui comunitate trăieşte pe pămîntul patriei de vreo opt sute de ani.)

(…) E teribil ce de „străini“ bîntuie prin partea locului! Din păcate, ne-am trezit prea tîrziu! Trebuia să începem curăţenia mai demult. Trebuia să nu acceptăm înscăunarea lui Carol I, cel căruia îi datorăm – o recunosc chiar antimonarhiştii – aşezarea ţării pe drumul modernităţii europene. Trebuia să nu luăm modelul primei noastre Constituţii (cea din 1866) de la belgieni. Trebuia să nu lăsăm o sumedenie de arhitecţi francezi să ne umple capitala cu clădiri „străine“: Ateneul Român, Banca Naţională, Fundaţiile Regale (azi Biblioteca Centrală Universitară), CEC-ul de pe Calea Victoriei, Tribunalul de pe Splai, Ministerul Agriculturii de lîngă Universitate, Facultatea de Medicină din Cotroceni sau Hotelul Athénée-Palace (azi Hilton). Bine ar fi fost să nu ne dăm nici pe mîna numitului Carol Davila, de fapt un franco-italian (Carlo Antonio Francesco d’Avila), chiar dacă, fără el, am cam fi întîrziat cu învăţămîntul medical, cu organizarea primului serviciu autohton de ambulanţă, cu deschiderea primelor orfelinate, ba chiar şi cu inaugurarea Grădinii Botanice din Bucureşti (aranjată, vai, împreună cu un horticultor austriac). Fiindcă veni vorba de grădini, să amintim şi Cişmigiul, cel mai vechi parc public din Bucureşti, născut la iniţiativa generalului Kiseleff şi încheiat cu sprijinul expert al vienezului Wilhelm Mayer. Am zis Kiseleff? Da, „străinul“ care a participat la întocmirea Regulamentelor Organice de la noi şi care, ca ambasador al Rusiei la Paris, a sprijinit în mod eficace unirea Principatelor. Mai departe: cum de-am acceptat să se instaleze în biata, obidita noastră țărișoară artişti ca Gio­vanni Schiavoni, Niccoló Livaditti, Anton Chladek, primii pictori post-bizantini din Principate, ultimul dintre ei profesor al lui Nicolae Grigorescu? Dar „ghinioanele“ noastre nu se opresc aici. Lingvistica şi folcloristica românească sînt opera unor fondatori „alogeni“: Moses Gaster, Lazăr Şăineanu, Heimann Hariton Tiktin. Imnul naţional („Deşteaptă-te, române!“) a fost compus de Anton Pann, născut în Bulgaria de azi, cu numele de familie Petrov. Ce să mai spunem de românii celebri, cu unele antecedente nu tocmai româneşti: Vasile Alecsandri (cu un bunic evreu botezat), Alexandru Xenopol (un nume care, în traducere, ar însemna „fiul străinului“), cu un tată englez de origine evreiască, sau B.P. Hasdeu, cu o genealogie greu de sistematizat… Rosetteştii şi Ghiculeştii erau cam greci, de Cantacuzini nu mai vorbim. Ion Luca Caragiale era aromân (greco-albanez?) cu un tată născut la Constantinopol, marele Nicolae Iorga se trăgea, după mamă (Arghiropol), din greci bizantini şi după tată din munţii Pindului, Constantin Noica avea drept străbunic pe un anume Gigantis.

Iată tot atîtea motive să cer scuze, în numele poporului român, compatrioților noștri de toate etniile – și, în ocurență, președintelui Iohannis – pentru cuvintele proaste ale cîte unei Olguțe sau ale cîte unui Daddy. Românii normali nu gîndesc ca ei! În rest, rămîne cum am vorbit: m-am săturat de derbedei, de proști și de țoape!

Dintr-un interviu dat de Yuval Hariri

„Este imposibil sa traiesti in intregime fara povesti. Toate comunitatile umane sunt tinute impreuna de credinta in povesti impartasite. Tara mea natala, Israel, de exemplu, este tinuta impreuna de credinta in natiunea israeliana. Economia lumii este tinuta impreuna de credinta in monede ca dolarul si in corporatii ca Google. Si, totusi, acestea sunt fictiuni inventate de oameni.

Cand spun ca aceste povesti sunt fictiuni, nu vreau sa spun ca aceste povesti au acest fapt particular sau altul fals. Mai degraba, vreau sa spun ca ele distorsioneaza realitatea facand-o sa para povestea unui erou imaginar.

De exemplu, daca spui ca „Romania si-a castigat independenta in 1877”, asta face sa para ca Romania este eroul acestei realitati. Daca spui ca „Sunt mai multi crestini decat musulmani in lume”, asta face sa para ca tocmai Crestinismul si Islamul sunt eroii acestei realitati. Si daca spui ca „Amazon a castigat anul trecut mai multi bani decat Toyota”, atunci e ca si cum Amazon, Toyota si dolarii sunt eroii realitatii.

Pe de o parte, toate aceste afirmatii sunt corecte. Romania chiar si-a castigat independenta in 1877. Totusi, in ultima instanta, toate acestea sunt fictiuni, pentru ca natiunile, religiile, corporatiile si banii sunt entitati fictive, care exista doar in imaginatia umana.

Asemenea fictiuni nu sunt in mod necesar rele. Ele pot fi foarte utile. Comunitatile umane sunt tinute impreuna de acceptarea acestor povesti comune despre natiuni, religii, corporatii si bani. 20 de milioane de romani pot coopera eficient, deoarece ei cred in povestea natiunii romane. Opt miliarde de oameni pot face comert in mod pasnic, deoarece ei cred in dolarul american si in corporatii precum Amazon. 22 de oameni pot juca un meci de fotbal doar pentru ca ei cred in regulile imaginate ale jocului numit fotbal – reguli inventate de oameni.

Problemele apar atunci cand oamenii uita ca acestea sunt doar povesti imaginate si incep sa creada ca sunt realitatea ultima. Ar putea atunci sa isi provoace o imensa suferinta unul altuia, doar de dragul povestii. Huliganii se pot omori unii pe ceilalti pentru un meci de fotbal. Oamenii pot sa inceapa chiar razboaie „pentru a proteja interesele natiunii” sau „pentru a face multi bani pentru corporatie”.

De pilda, in tara mea, Israel, vad in fiecare zi cum israelienii provoaca multa suferinta palestinienilor, justificand asta prin recurs la povesti imaginare despre „natiunea eterna a Israelului” sau „dreptul divin al poporului evreu”.

Asta, desigur, ridica intrebarea despre cat de fictionala sau cat de reala este o anumita entitate. Cel mai bun test la care ma pot gandi este cel al suferintei. Daca auzi o poveste si vrei sa stii daca eroul acesteia este o entitate reala sau mai degraba o fictiune, ar trebui sa te intrebi: „poate sa sufere?”

Povestile pe care noi le spunem despre lucruri ca natiunile, statele, corporatiile si banii sunt toate fictiuni, pentru ca eroii lor nu pot sa simta nimic. O natiune nu poate suferi, chiar daca a pierdut un razboi. Nu are o minte a ei, asa ca nu poate simti durerea sau tristetea. La fel, o corporatie nu poate suferi, chiar daca da faliment. Nici dolarul nu poate suferi, chiar daca se depreciaza.

Prin contrast, cand un soldat este ranit in lupta, el sufera cu adevarat. Cand un muncitor isi pierde slujba, sufera cu adevarat din cauza asta. O vaca sufera cand este ucisa de catre macelar. Oamenii si celelalte animale sunt entitati reale.

Experienta mea personala m-a invatat importanta capacitatii de a distinge intre povesti si realitate. Cand eram tanar, mi s-a spus ca toti baietii sunt atrasi de fete, pentru ca asta este ceea ce a vrut Dumnezeu. Mi-a luat destul de mult timp pana mi-am dat seama ca Dumnezeu este doar o poveste inventata de oameni si iata ca exista si barbati atrasi de alti barbati, iar eu sunt unul dintre acestia.

Atunci mi s-a spus ca probabil ca Dumnezeu nu exista, dar totusi exista legi ale naturii care dicteaza ca toti barbatii trebuie sa iubeasca femei, iar femeile barbati, si ca homosexualii si lesbienele incalca legea naturii. Dar dupa ce am invatat biologie, am inteles ca aceasta e tot o poveste inventata de oameni. Homosexualii si lesbienele nu incalca legea naturii. Nimeni nu poate vreodata sa incalce legile naturii.

Legile naturii nu sunt ca regulile de circulatie. Guvernul spune ca nu poti conduce cu mai mult de 100 de kilometri la ora, dar oamenii incalca regula si conduc cu 120 de km/ora, un politist rutier ii opreste si le da o amenda de viteza.

Legile naturii spun ca nu te poti misca mai repede decat viteza luminii. Asta nu inseamna ca daca tu conduci cu de doua ori viteza luminii, un politist galactic te va opri si iti va da o amenda. Asta este pur si simplu imposibil.

Daca, intr-un fel, ai reusi totusi sa conduci cu o viteza mai mare decat viteza luminii, inseamna ca probabil nu am inteles adevaratele legi ale naturii si ca in anumite situatii este natural sa te misti mai repede decat lumina. Daca ceva exista, atunci prin definitie acel ceva este natural. Daca doi barbati se iubesc, asta inseamna ca nicio lege a naturii nu impiedica asta. Daca doi barbati se iubesc, nu ar trebui sa le faca cineva vreun rau in numele unei povesti false despre Dumnezeu sau despre legile naturii.”

http://www.ziare.com/brexit/stiri-brexit/povestea-lumii-de-azi-un-liberalism-in-impas-fake-news-uri-care-dinamiteaza-democratia-din-interior-si-noi-lideri-autoritari-p

„Service Instead of Domination”

By R. Rohr, A Thought for Monday, July 16, 2018

May the grace of the Lord Jesus Christ, and the love of God, and the fellowship of the Holy Spirit be with you all. —2 Corinthians 13:13

Without the nondual mind, it’s almost impossible for us to find another way of doing politics. Grounding social action in contemplative consciousness is not a luxury for a few but a cultural necessity. Both the Christian religion and American psyche need deep cleansing and healing from our many unhealed wounds. Only a contemplative mind can hold our fear, confusion, vulnerability, and anger and guide us toward love.

Contemplative Christians can model a way of building a collaborative, compassionate politics. I suggest we start by reclaiming the wisdom of Trinity, a circle dance of mutuality and communion. Humans—especially the powerful, the wealthy, and supporters of the patriarchal system—are more comfortable with a divine monarch at the top of pyramidal reality. So Christians made Jesus into a distant, imperial God rather than a living member of divine-human relationship.

Spiritual power is more circular or spiral, and not so much hierarchical. It’s shared and shareable. God’s Spirit is planted within each of us and operating as each of us (see Romans 5:5)! Trinity shows that God’s power is not domination, threat, or coercion. All divine power is shared power and the letting go of autonomous power.

There’s no seeking of power over in the Trinity, but only power with—giving away and humbly receiving. This should have changed all Christian relationships: in churches, marriage, culture, and even international relations. Isaiah tried to teach such servanthood to Israel in the classic four “servant songs.” [1] But Hebrew history preceded what Christianity repeated: both traditions preferred kings, wars, and empires instead of suffering servanthood or leveling love.

Since this is so ingrained in our psyche, we must work hard to dismantle systems of domination. I emphatically state, together with my fellow Christian elders and leaders:

We believe our elected officials are called to public service, not public tyranny, so we must protect the limits, checks, and balances of democracy and encourage humility and civility on the part of elected officials. . . .

We reject any moves toward autocratic political leadership and authoritarian rule. . . . Disrespect for the rule of law, not recognizing the equal importance of our three branches of government, and replacing civility with dehumanizing hostility toward opponents are of great concern to us. Neglecting the ethic of public service and accountability, in favor of personal recognition and gain often characterized by offensive arrogance, are not just political issues for us. They raise deeper concerns about political idolatry, accompanied by false and unconstitutional notions of authority. [2]

What if we actually surrendered to the inner Trinitarian flow and let it be our primary teacher? Our view of politics and authority would utterly change. We already have all the power (dynamis) we need both within us and between us—in fact, Jesus assures us that we are already “clothed” in it “from on high” (see Luke 24:49)!

Gateway to Presence:
If you want to go deeper with today’s meditation, take note of what word or phrase stands out to you. Come back to that word or phrase throughout the day, being present to its impact and invitation.

[1] See Isaiah 42:1–9; 49:1–13; 50:4–9; 52:13–53:12.

[2] Reclaiming Jesus: A Confession of Faith in a Time of Crisis, http://reclaimingjesus.org/

Adapted from Richard Rohr, “Rebuilding from the Bottom Up: A Reflection Following the Election,” https://cac.org/rebuilding-bottom-reflection-following-election/;
The Shape of God: Deepening the Mystery of the Trinitydisc 5 (Center for Action and Contemplation: 2005), CDDVDMP3 download; and
Richard Rohr with Mike Morrell, The Divine Dance: The Trinity and Your Transformation (Whitaker House: 2016), 95-96.

„Despre adevar si minciuna”

http://dilemaveche.ro/sectiune/dilemablog/articol/adevar-si-minciuna

Final articol Ana Maria Sandu

„Recitiți interviul acesta cu Ciprian Mihali de pe PressOne.ro, pentru o mai bună contextualizare a lumii a post-adevărului în care trăim. „Pentru ca minciunile să poată fi înghiţite uşor, adică să nu-i trezească din somn pe cei care le aud, e nevoie ca ele să fie formulate în cuvinte cît mai puţine şi cît mai des repetate, dar rostite teatral pe scenele publice oferite cu atîta generozitate de industriile mediatice, ele însele complice şi supuse acestui spectacol (…). O afirmaţie absurdă spusă o dată poate fi percepută ca absurdă, deci necredibilă. Repetată însă de o mie de ori, ea nu este în fond mai puţin absurdă, doar că devine credibilă. Iar credibilitatea ei se obţine prin credulitate, expresia cea mai înaltă a abandonării oricărui simţ critic”, spune Mihali.

Exact acesta a fost unul dintre reproșurile aduse opoziției de actuala putere, maestră absolută la capitolul manipulare: „Prezentaţi răul ca fiind bine, iar binele ca fiind rău. Am credinţă în puterea adevărului, în inteligenţa acestui popor, care a dovedit în nenumărate rînduri că nu se lasă manipulat şi e capabil să distingă între adevăr şi minciună. Ecuaţia va fi cît se poate de simplă, dvs.aţi tăiat, noi am majorat pensiile şi salariile”, a mai spus Dăncilă.

Philip Roth credea „că trăim într-o lume în care minciuna e regină”. S-ar putea ca în curînd marile bătălii să nu se mai dea pe resurse, ci pe alchimia transformării adevărului în minciună și invers.”

What are signs of low emotional intelligence?

 
 
 

„Emotional intelligence (EQ), according to , refers to the capability of an individual to identify and control her and others’ emotions. is considered to manifest itself in three skills: emotional awareness, relationship management and self-management.

R. Boyatzis and D. Goleman found 12 domains (4 each) specifying and elucidating skills defining EQ.

Here are the signs of low EQ, according to 4 different sources, (I chose the primary ones, hopefully, objectively)

  1. Not apologizing. Your ego stands on your way of admitting your fault and making another person feel better. Which one is more important? Your ego, or someone else’s well being?
  2. Internal drive toward pessimism and almost nonexistent problem-solving skills during hard times.
  3. Lack of interest in people.
  4. Not being judicious and prudent in recognizing people, their character, strengths and weaknesses.
  5. Lack of empathy.
  6. Not being able to handle criticism without anxiety, blame, or excuses.
  7. Missing cues from people around, not being attentive to details about people’s personalities and their reactions to you.
  8. Inclination towards being manipulated, particularly by ideologies or people focusing on your personal problems.
  9. Not praising people who deserve it. Being resentful in some way or another.
  10. Not being grateful for things you do or don’t have.
  11. Lack of emotional self-control. Well, that one was obvious.
  12. Lying. People with high EQ not only don’t lie, but also don’t sugarcoat the truth. Once a wise man said: “Hurt me with the truth, but never comfort me with the lie”. This quote is personally valuable to me and so true. By being almost disrespectfully truthful, you might hurt a man for a day or two, but by lying to him, you will hurt him for life.”

https://www.quora.com/What-are-signs-of-low-emotional-intelligence/answer/Yagub-Alizada

Anton de Padova

Este un sfânt venerat în lumea întreaga, si nu degeaba. Din pacate insa, mai curând la un mod superstitios: 13 rugaciuni, cu un text anume, de rostit în 13 saptamâni, neaparat martea. Zi în care e bine si sa dai ceva saracilor, chit ca în celelalte zile nici ca-ti pasa, nici de ei, si nici de rugaciune. În  România ma impresionau, cu ani in urma, slujbele somptuoase de 13 iunie, cu sfintirea copiilor si a crinilor…Si, fireste, pastram cu sfintenie petale uscate de crin din buchetul stropit cu aghiasma cu care ma înghesuiam si eu printre sumedenie de mamici, matusi si bunici.  Sfântul, sa nu uitam, nu numai ca e ocrotitor al copiilor, dar e sarbatorit si în iunie, luna cu examene. Oricum, îi datorez partial descoperirea Bisericii catolice, în care patrundeam în deplina ignoranta si cu cele mai superstitioase asteptari, ca si apropierea de credinta in general.

În Franta am constatat cu surprindere ca saint Antoine de Padoue, care-si mai are statuia în multe biserici, este redus la functia de „gasitor de obiecte pierdute”, iar publicul care aprinde lumânari în fata statuii si ofera un mic obol pentru saraci e si el alcatuit majoritar din straini batrâiori, pierduti si saraci.

Acum gândesc ca, daca obiectul pierdut este o rugaciune cu inima curata, lipsita de egoism, îndreptata catre un Dumnezeu al Milei, al Iubirii care nu pune conditii, rabda tot si iarta tot… un Dumnezeu al daruirii nepregetate… mijlocirea sfântului este cât se poate de folositoare. A nu se uita ca este Invatator al Bisericii, mare propovaduitor al Evangheliei, „razboinic al lui Hristos”, înainte ca evlavia populara sa-i fi atribuit micile si marile minuni asteptate prin mijlocirea rugaciunii sale în obstea (comuniunea) sfintilor.

Printre sfinti, nu o uit pe Maica Teresa din Calcutta, care a pledat în catedrala Sf Iosif din Bucuresti în favoarea pruncilor nenascuti. Ceea ce s-a petrecut, daca nu ma însel, în acelasi iunie funest din 1990.

 

Résultat de recherche d'images pour "antonio de padova"