Un psalm…

... potrivit cu ce se petrece zilele astea peste tot. Mai nou, macelul de la liceul din Florida. Si mai nou, un cutremur în Mexic. Si câte si câte nu cunoastem. Pentru toate, putem recita, credinciosi ori ba, psalmul 50 atribuit regelui David.

Miluieşte-mă, Dumnezeule, după mare mila Ta

Şi după mulţimea îndurărilor Tale, şterge fărădelegea mea.

Mai vârtos mă spală de fărădelegea mea şi de păcatul meu mă curăţeşte.

Că fărădelegea mea eu o cunosc şi păcatul meu înaintea mea este pururea.

Ţie unuia am greşit şi rău înaintea Ta am făcut, aşa încât drept eşti Tu întru cuvintele Tale şi biruitor când vei judeca Tu.

Că iată întru fărădelegi m-am zămislit şi în păcate m-a născut maica mea.

Că iată adevărul ai iubit; cele nearătate şi cele ascunse ale înţelepciunii Tale, mi-ai arătat mie.

Stropi-mă-vei cu isop şi mă voi curăţi; spăla-mă-vei şi mai vârtos decât zăpada mă voi albi.

Auzului meu vei da bucurie şi veselie; bucura-se-vor oasele mele cele smerite.

Întoarce faţa Ta de la păcatele mele şi toate fărădelegile mele şterge-le.

Inimă curată zideşte intru mine, Dumnezeule şi duh drept înnoieşte întru cele dinlăuntru ale mele.

Nu mă lepăda de la faţa Ta şi Duhul Tău cel sfânt nu-l lua de la mine.

Dă-mi mie bucuria mântuirii Tale şi cu duh stăpânitor mă întăreşte.

Învăţa-voi pe cei fără de lege căile Tale şi cei necredincioşi la Tine se vor întoarce.

Izbăveşte-mă de vărsarea de sânge, Dumnezeule, Dumnezeul mântuirii mele; bucura-se-va limba mea de dreptatea Ta.

Doamne, buzele mele vei deschide şi gura mea va vesti lauda Ta.

Că de ai fi voit jertfă, ţi-aş fi dat; arderile de tot nu le vei binevoi.

Jertfa lui Dumnezeu: duhul umilit; inima înfrântă şi smerită Dumnezeu nu o va urgisi.

Fă bine, Doamne, întru bună voirea Ta, Sionului, şi să se zidească zidurile Ierusalimului.

Atunci vei binevoi jertfa dreptăţii, prinosul şi arderile de tot; atunci vor pune pe altarul Tău viţei.

http://www.bbc.com/news/world-asia-43096344

Citesc si nu pricep

Un articol care începe, corect, cu indignarea. Atentatul din biserica din Normandia, grozavia, cauzele, etc. Dar la sfârsit dau de un atac la adresa democratiilor occidentale care, cica, nu ar face nimic si ar incerca banalizarea terorii. Asa sa fie…?

Antidotul propus, „redescoperirea unei dimensiuni militante” aflate, chipurile, într-o traditie (cea a razboaielor cu turcii???), nu mi se pare adecvat. De luptat, domnule autor, se lupta. Faptul ca nu se pot promite victorii nu e acelasi lucru cu defetismul. Iar daca pe undeva pe dedesupt e vorba de „radacinile crestine ale Europei”, as observa ca ele exista oricum, dar copacul de peste radacini a crescut asa cum a crescut, si azi arata mai degraba a hibrid, oarecum monstruos… dar faptul e ca ESTE. Pe când trecutul e trecut.

” A proclama public necesitatea familiarizării cu terorismul, în numele fatalismului resemnat ce echivalează cu o capitulare, este o strategie dezastruoasă şi defetistă. Democraţiile liberale au capacitatea de a se apăra, cu condiţia ca voinţa politică de înfruntare a inamicului să existe. Democraţiile nu sunt obigate să se transforme în autocraţii spre a supravieţui. Dar ele sunt obligate să se întoarcă la valorile pe care se întemeiază. Islamismul este în ofensivă atâta vreme cât Occidentul însuşi acceptă condiţia defensivei. Orbirea şi neputinţa sunt feţele gemene ale unui rău care macină Vestul- din acest rău se hrăneşte capacitatea islamismului de a fi ubicuu şi agresiv. Democraţiile liberale trebuie să îşi redescopere dimensiunea militantă care le permite să prevină extinderea maladiei afectând propriile lor societăţi.

Războiul civil purtat de islamism şi de celulele sale este un război global. Prin ferocitatea sa, el evocă deceniile teribile în care terorismul palestinian ţinea ostatec naţiuni întregi, acompaniat de entuziasmul anti-israelian al stângii radicale generoase şi asistat de lagărul comunist.Democraţiile posedă anticorpii necesari spre neutraliza acest nou asalt. Dar pentru activarea lor este condiţionată de regăsirea încrederii în valorile noastre fondatoare. Terorismul poate invinge doar în condiţiile unei demobilizări suicidare. Provocarea este, pentru noi, una politică, înainte de toate.”

Ioan Stanomir

http://www.contributors.ro/reactie-rapida/islamismul-si-escaladarea-barbariei/

 

Sa nu ne lasam dusi de val…

Un material bine scris:

http://adevarul.ro/news/societate/o-alta-realitate-atentatele-teroriste-musulmanii-islamofobia-1_578b60ac5ab6550cb8efb05f/index.html

A denunţa terorismul, aşa-zisul Stat Islamic, Al Qaeda, Hamas sau acţiunile oricăror criminali musulmani nu reprezintă un demers islamofob; a critica anumite interpretări islamice sau islamul ca religie nu este islamofobie. Sunt măsuri indispensabile de securitate sau pot fi polemici intelectuale savuroase şi constructive. A transforma musulmanii, trataţi ca un tot unitar prin atribuirea – în mod esenţialist şi fals universalizator – unei serii de caracteristici delirant de malefice, într-un duşman absolut, care îţi ameninţă fundamental existenţa şi faţă de care îţi poţi suspenda orice manifestare morală şi căruia nu îi mai recunoşti nicio calitate, este însă un demers legitimat prin islamofobie. Mecanismele islamofobiei sunt puse în mişcare de imaginaţie, de supoziţia existenţei unor conflicte apocaliptice, conflicte de esenţă, întemeiate pe statuarea unor diferenţe ireconciliabile între culturi şi membri aparţinând unor religii diferite. Omul de rând trebuie convins că musulmanul, indiferent de cetăţenia sau etnia sa, rămâne străinul absolut cu care acesta trebuie să se afle într-o luptă mitică acerbă, la fel de mitică precum cea a militanţilor islamişti. Categorizarea dihotomică – islam versus Occident – a lui Samuel Huntington este seducător de facilă teoretic, dar sterilă practic: nu poate surprinde situaţia delicată şi complicată a musulmanilor care prezintă identităţi multiple, occidentali prin cultură şi musulmani prin convertire, nici diversitatea şi complexitatea frapantă a realităţilor din cadrul societăţilor vizate. Există peste un miliard şi jumătate de musulmani care nu împărtăşesc aceeaşi viziune islamică, nu gândesc politic la fel, nu se raportează la aceleaşi autorităţi religioase şi care, aspect adesea ignorat, se prea poate să nu-şi centreze identitatea absolut deloc în jurul valorilor religioase, oricare ar fi ele. Putem judeca, blama, acuza, denunţa, pedepsi doar individual. Oamenii sunt individualităţi; islamul, musulmanii – la singular şi în această mistică unitate – sunt doar categorii abstracte care nu mişună pe stradă pentru a putea fi trase virtuos la răspundere.

Cred că putem totuşi rezolva o problemă stringentă a societăţii contemporane, radicalismul islamic, fără a alimenta atitudini şi comportamente islamofobe, dacă ţinem cont de câteva strategii metodologice ruşinos de elementare. În primul rând, deconstrucţia supoziţiei monocauzalităţii: ne imaginăm că tot ceea ce se petrece în societăţile cu populaţie musulmană are drept unic determinant religia, aici islamul. Dezmembrând asocierea tuturor fenomenelor sociale, politice, literare, artistice cu islamul putem realiza analize mai nuanţate care să ia în considerare – aşa cum de altfel procedăm atunci când căutăm soluţii fezabile pentru diversele probleme apărute în spaţiul occidental – întreţeserea cauzală a unor factori complecşi, eterogeni, adesea areligioşi, de natură economică, politică, socială, culturală etc. Nu neg rolul religiei şi al interpretărilor religioase în construirea diferitelor fenomene sociale din spaţiile musulmane, ci doar reliefez că exhibarea exclusivă a variabilei religioase poate eluda procesul de instrumentalizare a sa şi, implicit, sabota soluţionarea durabilă a problemelor vizate.

Text scris de Alina Isac Alak. Este absolventă a Masteratului de Politici, Gen și Minorități la Școala Națională de Studii Politice și Administrative, București, și a obținut în 2014, cu distincția summa cum laude, titlul de doctor în filosofie al Facultății de Filosofie, Universitatea București, cu o teză despre gen, reforme jurisprudențiale și exegeze islamice progresiste contemporane.

Citeste mai mult: adev.ro/oaggpa

Ne putem obisnui cu atentatele ?

Citit pe internet, un excelent articol  al lui Petre M. Iancu.

Subliniez pe alocuri.

http://www.dw.com/ro/nisa-%C5%9Fi-ce-s-ar-putea-face/a-19402488

Extrag:

„Instalat comod la volanul camionului său, franco-tunisianul şi-a dirijat colosul către Promenade des Anglais din Nisa, călcând sub roţile vehiculului său zeci de oameni, de copii şi de femei, înainte de a fi, într-un târziu, prea târziu, împuşcat.

Se ştie… că atacurile asupra revistei satirice Charlie Hebdo, din 7 ianuarie 2015, baia de sânge de la Bataclan, din 13 noiembrie trecut, ca şi celelalte atentate, săvârşite ulterior în Franţa, nu sunt substanţial altfel decât cele care au distrus cândva turnurile gemene de la New York, în 11 septembrie 2001. Apoi s-au văzut bombardate trenurile de la Madrid. Sute de morţi, în 2004. Metroul londonez în 2005. Alte zeci de victime. Aeroportul din Bruxelles în martie 2016 sau cel din iunie 2016, la Istanbul.”

E totodată util şi înspăimântător că ne obişnuim cu ele. De vreme ce nu există o rezolvare rapidă a problemei, e bine să ne obşinuim să nu cerem de fiecare dată când se produce un atentat să se răstoarne lumea. Să revendicăm de pildă măsuri extreme. Închiderea frontierelor sau, Doamne fereşte, omorârea tuturor, că sunt sau că nu sunt vinovaţi.

Obişnuinţa e, totodată, un blestem, pentru că ne îndeamnă să stăm cu mâinile în sân. Întrucât viaţa îşi cere drepturile, începem să uităm. Se şterge din memorie mai întâi data la care s-au produs. După câteva zile de la băile de sânge islamiste ne reluăm existenţa, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Apoi uităm că am uitat. Angoasa, refulată, se cuibăreşte adânc. Deşi ne este clar că, în cauză, nu e doar, să spunem, Franţa, civilizaţia, libertatea, noi înşine, tindem să lăsăm totul neschimbat.

O parte din elită ne sugerează chiar că n-ar fi de făcut nimic. Căci orice virtuală înăsprire a măsurilor de forţă ori legislative adoptate împotriva extremiştilor ar pune în pericol drepturile omului. Că nu se poate acţiona uşor împotriva lupilor singuratici, radicalizaţi în taină şi ieşiţi la vânătoare teroristă şi martiriu islamist, e clar. Dar chiar să nu se poată face absolut nimic fără să se arunce în aer eşafodajul democratic-liberal al Europei şi al Occidentului?

Ştim că teroriştii nu se radicalizează în eter. Că fanatismul lor nu-i de sorginte revendicativ-socială. Apoi, după cum sublinia şi Peter Neumann, expert în antiterorism de la King’s College, în Marea Britanie, este de presupus că pericolul principal a încetat de mult să emane de la nou veniţi şi proaspeţi imigranţi, ci s-a globalizat şi a devenit de mult intern, european şi occidental. Primejdia e localizată nu doar în frica noastră, în fatalismul nostru şi în tentaţia noastră de a refula, de a ideologiza şi de a da în clocot, în loc de a acţiona.

Ea se ascunde înainte de orice în capetele unora care, din varii motive, în primul rând, aş zice, identitare, nu se simt bine în democraţie şi în civilizaţia apuseană. Vor, prin urmare, s-o distrugă şi, în drum spre paradis, să edifice alta, colectivistă, a „Ummei”. Scop în care sunt gata să pună umărul la genocid. Căci terorismul actual nu e doar instrumental, ci şi, ori mai ales, ca unul totalitar, genocidal, ţine chiar de substanţa şi de conţinutul mişcării în chestiune.

Cum pot fi combătute riscurile de securitate eficient? Elimindându-ne tentaţiile pernicioase din noi înşine. Şi învăţând din greşeli şi experienţa altora. Israelienii se confruntă de mulţi ani cu fapte în genul celor petrecute la Nisa şi au reuşit în genere mai bine decât alţii să le reducă impactul. Se cere însuşită lecţia insuficientei cooperări dintre serviciile secrete şi a caracterului tardiv al acţiunilor întreprinse. Aşa de pildă, statul islamic, cel reieşit din spuma mării de otravă numite al Quaida, n-a fost destructurat la timp, în Siria şi Irak. S-au pus la cale desolidarizări de americani. S-a cedat oboselii şi defetismului. S-au regizat retrageri premature din zone de război. Duşmanii n-au fost conctracaraţi la timp. Succesul, fie şi vremelnic, al instalării unui califat, s-a dovedit extrem de costisitor în termeni propagandistici.

Frica nu e întotdeauna rea, dacă nu duce la extremism şi nu determină dezertarea sau abandonarea raţiunii, ci activarea ei. În speţă angajarea într-o luptă riguroasă şi consecventă, purtată în conştiinţa că nu are alternativă; că ne aflăm într-un război îndelungat; că nu există securitate absolută; şi că nu vrem să spionăm interiorul capetelor tuturor, dând astfel câştig de cauză terorismului prin transformarea societăţii deschise în sistem totalitar.

Acestea fiind spuse, e sigur că nu e cazul să cedăm ispitei de a aplica tactica struţului. Căci i-am dăuna deopotrivă raţiunii şi democraţiei. Am amplifica frica prin pasivitate şi am sfârşi prin a repeta greşelile germanilor din anii 30, care, de foame, ură şi din insecuritate au turnat apă, electoral, la moara ficţiunii extremiste.

Nu toţi europenii sunt azi la fel. Pare bine să se aibă încredere în cei mai mulţi şi, în ciuda mantrei Casei Albe, să li se dea cetăţenilor armele la care-i cheamă Marseieza, ca şi instrucţia necesară spre a se apăra de teroriştii care au transformat până şi camioanele în instrumente de ucis. Ei sigur n-au probleme să-şi procure arsenale întregi. Dar „să nu transformăm Europa în vestul sălbatic”, se spune. „Noi n-avem arme, pentru că respectăm legea!”

Poate că totuşi a sosit momentul ca legea să ne respecte ea pe noi, dacă poliţiile nu mai fac faţă, detenţia administrativă întârzie, iar teroriştii tot au reuşit să arunce Occidentul, la violenţe, cu un veac în urmă. Ca oamenilor nonviolenţi, oneşti şi de încredere, să li se dea şansa să-şi apere copiii, viaţa, demnitatea, libertatea.”

Petre M. Iancu

 

S-a întâmplat acum patru ani

„Nu vreau ca fiul meu si nepoteii mei sa fie uitati.

Nu stiu daca trairea aceasta îmi va ramâne sau nu, dar nu-mi ai îngadui nici sa traiesc, nici sa râd; poate am dreptate, poate gresesc, dar… sunt atâtea lucruri pe care nu me mai pot împartasi cu fiul meu si nepotii mei, asa ca nu mai vreau sa ma bucur de nimic în lipsa lor. Sotia mea este si ea o mama care sufera atroce de când ei nu mai sunt. Cu cât trece vremea, cu cât e mai apasatoare, mai prezenta, lipsa lor. Îmi lipsesc atât de mult! Nu ma voi consola niciodata si, dupa ce a trecut anul de doliu, continui sa ma duc la sinagoga zi de zi pentru a recita cadisul în amintirea lor. Nu înteleg de ce au murit… Nu pot admite faptul ca nu stiu cum s-au petrecut exact lucrurile, nu stiu daca baieteii l-au vazut cazând pe tatal lor, sau daca el i-a vazut cum cad. Din fericire, mai lucrez înca, asta ma împiedica sa ma gândesc…”

Acum patru ani, în martie 2012, câteva nume erau smulse brutal anonimatului normalitatii. Iar oroarea atentatelor teroriste reîncepea. Numele monstrului cu mitraliera si scooter e celebru în Franta si nu numai. E un francez, nascut într-un cartier popular într-o familie de “beurs”, adica arabi. Un personaj plin de ura, marginal plimbat prin Orientul Mijlociu, unde s-a radicalizat, autor al unor crime multiple, planificate meticulos si chiar filmate…

Înainte de a fi asaltat de trupele speciale Raid si ucis în apartamentul din Toulouse unde se baricadase, a apucat sa se laude cu ceea ce savârsise, regretând numai ca nu a omorât mai multi ani.

MM. Nume prea adesea pomenit, pe care eu nu-l transcriu aici. Numele victimelor circula mai putin, si de fapt ele nu trebuie uitate. Ei au fost : Imad Ibn-Zlaten, 30 ani, militar, ucis la Toulouse în ziua de 11 martie 2012, Abel Chennouf, 25 ani, si Mohamed Legouad, 23 ani, parasutisti din Montauban, împuscati pe 15 martie. În ziua de 19 martie, la Toulouse, în fata unei scoli evreiesti, cad sub gloantele aceluiasi asasin Jonathan Sandler, de 30 ani, copiii lui de cinci si trei ani, Arieh si Gabriel, si Myriam Monsonego, de opt ani.

Erau atacate, în acest fel, armata franceza, si evreii, vesnicul tap ispasitor al dezaxatilor si nu numai. Caci si marginalii victime ale unor nedreptati sociale si istorice, si mase relativ mari din unele natii, dintre care oameni cu carte, se lasa amagiti de ideea ca, o data dat cu bisturiul în “abcesul de fixatie” al presupusei infectii, dreptatea si onoarea li se vor fi automat restabilite…

MM era unul din acesti nedreptatiti, marginalizat dupa ce esuase în mi multe tentative de a intra în armata franceza. Din mic delincvent, s-a transformat în terorist, dupa ce s-a antrenat nici nu mai stiu pe unde… si nici nu ma intereseaza. Ma obsedeaza însa unul din gesturile lui, când, dupa ce a început sa mitralieze în fata scolii evreiesti, a observat o fetita cre fugea înauntru, si s-a repezit s-o prinda, ca sa-i traga un glonte în cap.

Myriam. Jonathan, profesor la acea scoala, si copiii lui Arieh si Gabriel, pe care-i ducea la gradinita.

“Cel mai greu de îndurat, e sa aud numele ucigasului pronuntat atât de des. Numele victimelor sunt pomenite rar. Sa nu se mai auda de acest monstru ! Nu-l pot considera fiinta omeneasca pe acela care a fost în stare sa traga într-un copil cu suseta în gura si gustarea în ghiozdan. Dar nu am simtit niciodata ura.

Isoria evreilor e plina de tragedii: daca ar fi sa încetam sa ne adresam celor care ne-au facut rau, nu am mai vorbi cu nimeni”.

Din marturia lui Samuel Sandler, tata si bunic al unora din victimele atentatelor de la Toulouse, 2012. Spicuiri dintr-un articol publicat în La Croix, 27 noiembrie 2015.