Alt fragment de experienta juvenil-aviatoriceasca

Tot dintr-o carte a lui DD.

„Coboram spre viraj, şi pe măsură ce mă adânceam, în jur se
făcea din ce în ce mai întuneric. Becurile roşii, care sus răspândeau
doar o lumină palidă, luminau acum puternic, şi, când şi când, eram
nevoit să reduc luminozitatea. Zburam ca într-un sac de beznă şi-mi
spuneam că nu e posibil să se întunece şi mai mult, dar fiecare sută
de metri întuneca iarăşi şi iarăşi vălul de nepătruns din jurul cabinei;
era necrezut de întuneric, zburam ca într-o vrajă rea, parcă spre celălalt
tărâm şi atunci mi-am amintit de bunica-mea, şi am auzit ce mi-a
spus prima oară când m-a văzut în uniforma şcolii de aviaţie. M-a
privit îndelung, eu mă umflam în vestonul cu petliţe azurii şi un fel
de păsări maiestre din metal ştanţat îmi împodobeau epoleţii; bunica
m-a admirat îndelung, apoi mi-a zis în dulcele ei grai moldovenesc,
cumva grijulie, cumva…, da dom’le, în măsura în care bunică-mea
putea să fie băşcălioasă, în băşcălie: „ia seama să nu-ţi rupi fre-un
chicior acolo”. Ştii, nu credeam în tot felul de gânduri şi imagini
care-ţi flutură prin faţa ochilor în momente dificile, dar atunci am
auzit clar glasul bunică-mi, şi ce era să fac, am zâmbit. De fapt nici
nu era ceea ce se cheamă un moment dificil, spărgeam un plafon
liniştit, fără scuturături şi oraje, dar era un fel de spaimă iraţională
provocată de bezna aia nesfârşită, răsărită poate din vremea când
trăiam în peşteri şi întunericul însemna începutul şi sfârşitul tuturor
lucrurilor; ştii, dormise atâta în mine şi ieşise acum la iveală, cuibărită
în capul pieptului şi-o simţeam ca pe un gol mare şi apăsător. În
situaţiile astea n-ai altceva de făcut decât să caşti ochii mari pe aparate,
să-ţi decuplezi simţirile imperfecte şi devenite primejdioase, ca să te
ghidezi după indicaţiile lucide şi precise ale bordului. Am virat, şi la
o mie opt sute de metri eram ieşit din plafon; departe, la peste 25 de
kilometri, vedeam luminile pistei aşternându-se cuminţi, alcătuind
parcă un ac lung, de argint strălucitor, ştii, acul care spulberă vraja
cea rea.

Am gasit yala trasă, dar sudoarea aia rece şi lipicioasă m-a
năpădit doar când am intrat şi am văzut cheia agăţată în cuiul bătut
lângă cuier. Sau uitase să-şi ia cheia când coborâse? se dusese, desigur,
să cumpere ceva, sau să se plimbe, şi o să vină imediat… nu-i aşa? Am
ştiut că a plecat, că e dusă şi n-o să mai vină, când am observat că
lipseşte salopeta; ştii, salopeta veche, decolorată, cu mânecile şi cu
cracii suflecaţi.”

„De unde chemarea asta…?”

„Am dat la o parte husa, am deschis cabina; cupola de plexiglas a lunecat tăcută pe şinele unse, golul cabinei era cald şi primitor, ca o aşteptare de demult. M-am instalat înăuntru, tehnicii lăsaseră în scaun o trusă de scule, simţeam ghearele dure ale diverselor chei împungându-mă, dar încă nu mă deranja; am tras cupola la loc şi am rămas aşa, cu capul dat pe spate, privind acoperişul de beton prin plexiglasul pe care degete neşterse lăsaseră urme sleite de vaselină îngheţată. Am atins manşa cu vârful mănuşilor, manşa grea, cu mânerul arcuit încărcat de butoane, şi am simţit comenzile avionului înfiorându-se de atingerea scurtă, ca nişte strune. De unde?

M-am foit pe trusa de scule, aşezându-mă mai bine – de unde chemarea asta încă nedezmeticită, trepidajul mărunt al tablei pe fuselaj, şocul scurt al comenzilor smucite în curentul de aer al elicei, torsul puternic şi reţinut al motorului, clipirea misterioasă a becurilor, agitaţia aferată a acelor albe pe cadranele negre? Pe urmă maneta în plin, urletul dezlănţuit în steaua cilindrilor, înfiorarea caldă a metalului acela mort topit din piatră seacă, „pas mic, decolarea”, ţiuitul strident al palelor de metal despicând în felii subţiri aerul, învârtejindu-l şi biciuind cu turbioane spiralate fuzelajul compact.

„Permit decolarea” pista legănându-se de o parte şi de alta a botului, cercul fumuriu al elicei, coborârea orizontului până sub pragul parbrizului, destinderea amortizoarelor sub greutatea tot mai iluzorie a avionului – şi desprinderea. Scurt – plutind deodată, totuna, osmoză cu văzduhul, lăsând jos şi în urmă lestul de pământ şi prejudecăţi, de cuvinte şi închipuiri, planetă rotindu-se bezmetică în jurul unui ax înclinat nu ştiu de ce cu 17°. Asta-i, mă cuprindea şi cuprindeam dintr-o dată în mine tot mormanul de metal arcuit în forme savante după ecuaţii complicate, rod complet al unor minţi omeneşti de care mă simţeam mândru şi umilit în acelaşi timp.

De unde amestecul de spaimă şi triumf, cerinţa aspră de a mă supune celuilalt eu în fiece moment, de a-mi supune simţurile şi gândurile şi firescul meu de om născut cu picioarele pe o scoarţă masivă şi groasă – certitudine – chemării aceleia neliniştite de a despica cu aripile scurte şi solide un spaţiu pentru care nu fusesem făcut?”

Doru Davidovici, „Intrarea actorilor”, editura Militara, 1977.

 

Alt fragment…

… din Opere Alese de Doru Davidovici. Tot „Intrarea Actorilor”, 1977.

Tineretea era atât de prezenta în el pâna la apus…

„Pe palierul etajului şase erau două uşi, am sunat la cea din dreapta, scurt, am aşteptat puţin, am sunat din nou. Am auzit nişte paşi fermi apropiindu-se şi uşa s-a deschis larg; în prag, privindu-mă calm, întrebător, un tip înalt, destul de tânăr încă, am recunoscut imediat faţa îngustă cu pomeţii ieşiţi a Lenei, şi picioarele nesfârşite ale lui Gigi. Tipul se uita la mine de sus în jos, şi, instinctiv, m-am înălţat pe vârfuri:

      — Bună ziua.

      — Bună ziua.

      Avea o voce plăcută, gravă, nimic din glasul uscat de scapete la care mă aşteptam, nimic din înfăţişarea de bătrân maniac cu nas lăcrimos, ba chiar blugii pe care-i arbora – „Wrangler”, am apreciat automat – îmi dădeau unele speranţe.

      — O caut pe Ileana, am răspuns privirii întrebătoare, şi blugii s-au dat la o parte, lăsându-mi drum liber. Am păşit înăuntru, am traversat o cameră spaţioasă, aproape fără nici o mobilă în afara covorului imens, şi am bătut la uşa pe care tipul mi-o indicase cu un gest repezit: „aici”. „Intră”, a răspuns Lena, şi am intrat.

      Lipsa de mobilă era stilul casei; camera părea suficient de mare şi de pustie ca să joci tenis în ea, şi se termina printr-un glasvand dând într-o terasă cam cât puntea unui portavion. Parchetul lucios era acoperit de o mochetă vişinie, de-a lungul peretelui din dreapta uşii se întindea o canapea îngustă, de piele. La capătul canapelei, cu spatele rezemat de o pernă sprijinită de perete, Lena citea nu ştiu ce carte. Purta un trening ciudat, de bumbac, mulat pe corp, mai târziu am aflat că astfel de treninguri sunt, de fapt, costumele de antrenament ale balerinelor. A lăsat cartea jos, liniştită, parcă intram de trei ori pe zi la ea în cameră, şi mi-a surâs fermecător, cu toţi dinţii: „Hello!”

      — Bună, am spus nesigur, atunci am băgat de seamă că tatăl fetei intrase în urma mea şi-şi instalase blugii la celălalt capăt al canapelei. Am mai făcut doi paşi, picioarele mi se înfundau în mocheta groasă, vedeam prin glasvandul deschis, dincolo de balustrada terasei semănând cu parapetul unui vapor, acoperişuri joase, pătate de rugină, şi o turlă ascuţită de biserică. Am încercat să-mi dau seama ce biserică ar putea fi, dar n-am reuşit. Mi-am trecut limba peste buzele uscate şi crăpate, am repetat:

      — Bună, Lena.

      — Pe fata mea o cheamă Ileana, au remarcat blugii de pe canapea.

      — Ileana, am spus. Am venit să-ţi fac o vizită.

      Îmi venea să mă tăvălesc pe mocheta aia, să ţopăi cu picioarele pe canapea, şi habar n-aveam ce să fac cu mâinile. M-am agăţat de privirea fetei, încercând să regăsesc sclipirea aceea aurie, dar sclipirea dispăruse şi mă sufoca întunericul opac izvorând din ochii Lenei. Am mai făcut câţiva paşi, am ajuns lângă peretele de sticlă, de afară venea aerul fierbinte al străzii şi puteam respira mai în voie.

      — Se vede frumos de aici, am spus răguşit, numai ca să nu las tăcerea să se închege.

      Acoperişurile ruginite şi biserica aceea cu turlă ascuţită, pe care nu o puteam identifica…

      M-am întors spre tatăl Lenei, atunci am văzut tabloul agăţat de perete: era un tablou mare, în ulei, şi în prima clipă, aşa cum bătea lumina în el, mi s-a părut că e portretul Lenei. Mi-am spus că peretele acela nu e locul ideal de care să agăţi o pictură în ulei şi mi-am înclinat capul, să pot privi mai bine. Era acolo o femeie tânără, un fel de Ileana peste patru-cinci ani, în costum de balerină – tu-tu, pantofiori de satin, tricou, şi asta încă în mijlocul unei poieni dintr-o pădure deasă. Faţa dansatoarei avea o expresie patetică, şi am înţeles-o – nimeni n-ar fi putut face nici măcar un pas prin pădurea aceea sălbatică, aşa încălţat cu pantofiori de satin alb. Şi mai era undeva, în fundul ochilor pe care abia îi ghiceam din cauza umbrei – acolo unde la Lena treceau fulgere aurii – mai era o teamă de animal hăituit. O teamă scurtă, amară, greu de bănuit sub bolta continuă de verdeaţă bogată.

      — Mama, a lămurit sec Lena.

      — Soţia a murit dând viaţă fiicei mele, a declarat bărbatul de pe canapea, a împins bărbia spre Ileana, acuzator, şi umerii fetei au tremurat mărunt sub tricoul de bumbac. M-am rezemat de marginea glasvandului, încercând să-mi aduc aminte ce căutam acolo. Se lăsase o tăcere în care s-ar fi împotmolit şi un spărgător de gheaţă; mi-am mutat greutatea corpului de pe un picior pe celălalt, parchetul mi-a ţipat sub tălpi. Pe urmă tatăl Lenei s-a sculat şi s-a apropiat de mine; s-a uitat lung în ochii mei, avea o privire caldă, şi doar ceva, aşa, o lucire fugară, la pândă, arăta că ceva nu e în ordine. Nu ştiu cât am privit în pupilele acelea; mi-a săltat bărbia cu mâna, obligându-mă să mă uit la el când am vrut să-mi întorc capul: „acum înţelegi, nu-i aşa? Ileana, Lena cum îi spui tu, trebuie să ajungă o mare balerină – trebuie să ajungă ce-ar fi ajuns mama ei. Am jurat asta la căpătâiul muribundei…” Chiar aşa a zis, „muribundei”, umerii Lenei au tresărit iar, o vedeam peste braţul întins care-mi ţinea bărbia ridicată. Începuse să mă doară gâtul înţepenit, şi am spus „Bine, dar nu văd ce legătură are…” Lucirea aceea se amplificase, aprinsese pupilele dilatate: „arta mare e pură. Am jurat la căpătâiul”… Nu mai puteam auzi cu vântul acela, presimţeam lovitura, mă durea spatele încovoiat al Lenei: „Dar au trecut aproape 17 ani de atunci!”

      — Cu atât mai mult, au rostit blugii pe un ton rău-prevestitor, n-o să strici dumneata ce-am făcut eu timp de 17 ani.

      S-a întors spre Ileana şi a rugat-o cu vocea lui obişnuită să aducă ceva de băut, coniac, ce găseşte în bufet Lena s-a dat jos de pe canapea şi a dispărut, parcă luneca pe rotile. „Nu vreau să ne despărţim certaţi”, a explicat tipul, şi abia atunci mi-am dat seama că era nebun, dar nebun de legat. „Am o mare datorie faţă de defunctă” – s-a întors spre tablou, şi am înţeles spaima de animal hăituit din ochii portretului. Se făcuse deodată lumină, obsesia aceea cumplită, transmisă de la mamă la fiică, de tipul ăsta în blugi. Mi-a fost ruşine că şi eu purtam blue-jeans – e drept că ai mei erau „Lee” dar cum te mai poţi înşela! Zi de zi, an de an, crescută sub ochii înspăimântaţi ai tabloului, dumnezeule, „arta mare e pură!” privirea opacă din ochii fetei, oare cât dracu reuşise să inoculeze în ea? „Aveţi dreptate, am spus, e pe undeva o datorie de îndeplinit”. Trebuia s-o scot pe Lena de aici, dar cum? Pas de deux, pas de trois, bara din alamă prinsă de peretele oglindă. „Aş vrea să vă pot ajuta într-un fel”, voiam să câştig timp, mi s-a părut că aud uşa de la intrare deschizându-se şi zgomotul ascensorului, atât mai lipsea, să apară Gigi. Pe urmă a intrat Lena cu o tavă pe care se balansau două păhărele. Am ciocnit, tatăl Ilenei şi-a îndreptat ochii cu religiozitate spre tablou şi a băut; am băut şi eu, habar n-aveam ce, îmi fierbeau creierii, era o situaţie incredibilă, fără ieşire, şi singura rezolvare era s-o smulg de acolo pe Lena, mi se învârtea gândul ăsta prin cap, nu mai reuşeam să scap de el.

      „Rămânem prieteni?”, „Bineînţeles”, am răspuns, „cei mai buni prieteni”. „Atunci, să nu te mai prind pe aici”; – a strigat deodată tatăl fetei, şi faţa lui îngustă s-a congestionat. M-a apucat de braţ şi m-a târât de-a lungul camerei; alunecam pe lângă canapeaua cea lungă, şi-mi spuneam că uite, acum o să mă trezesc din somn… Lena stătea ca o statuie, numai tricoul de bumbac i se agita furtunos pe piept şi buzele îi tremurau. M-am smucit, mă durea încheietura strânsă în degetele puternice, mi-am tras mâna şi am ieşit; am traversat camera aceea goală, urmat îndeaproape de amfitrionul meu, şi m-am oprit pe palier. Voiam să cobor pe scări, se învârtea ceva în mine, rău, am apăsat butonul de la ascensor, cu ochii ţintă în ochii dilataţi ai noului meu prieten. Am aşteptat puţin, aşteptam degeaba, liftul era acolo, vedeam, prin geamul mat al uşii, sclipirea literelor de alamă. Aş fi vrut să spun ceva, mi-am amintit-o pe Lena, privirea ei fixă, am tăcut. Am intrat în ascensor, am trântit uşa după mine, am apăsat butonul de la parter şi m-am întors instinctiv cu spatele spre oglinda care ocupa jumătate din peretele din fund al cabinei. Cred că şi coborâsem vreo două etaje, când m-am plesnit cu palma peste frunte şi m-am răsucit încet, să nu spulber vraja: pe suprafaţa netedă a oglinzii, suprapunându-se privirii mele uluite, era scris cu săpun sau cu o bucată de ceară moale: „mâine la telefon”. Şi dedesubt, cu litere mari, repezite, puţin înclinate, ca şi cum Lena s-ar fi temut să nu fie surprinsă: „idem ora”.

      — Nu e nebun, a spus Lena încet, privindu-mă vinovată. Atât doar, că a iubit-o foarte mult pe mama. Şi, e puţin prea convins de talentul meu.”

„Moarte, unde-ti este biruinta?”

Am gasit pe internet câteva pagini remarcabile scrise de Georgeta Cozma. Am gasit acolo o prezentare extrem de sensibila a persoanei si operei lui Doru Davidovici. Tânara doctoranda a reusit sa înteleaga si sa descrie convingator experienta unica a lui DD: cea a pilotului de supersonic, diferita de cea a altor zburatori. O experienta care a îmbratisat, cel putin pentru Doru, toate dimensiunile fiintei.

Sursa

Iulian Boldea, Dumitru-Mircea Buda (Editors)
CONVERGENT DISCOURSES. Exploring the Contexts of Communication
Arhipelag XXI Press, Tîrgu Mureș, 2016
ISBN: 978-606-8624-17-4
Section: Literature
309
DEFYING GRAVITY. DORU DAVIDOVICI
Georgeta Cozma
PhD Student, Technical University of Cluj-Napoca – Baia Mare Northern
University Center

„Aşa cum şi-a îndrumat piloţii ca instructor, scriitorul Doru Davidovici ne deschide largi ferestre spre o lume pe care doar o intuim, o privim din exterior, prin aspectele care ţin de senzaţional, de imagine, uitând că în spatele strălucirii se ascund mii de ore de zbor, decizii luate în fracţiuni de secundă, zile şi nopţi de studiu intens şi complex, dar şi renunţări sau drame. La un prim nivel, naraţiunea de-voalează griji, nelinişti, temeri, iubiri eşuate ale omului de dincolo de manşă, cu alte cuvinte autorul încearcă să de-mitizeze imaginea romantică a lui Icar, realizând un portret al omului; atunci când nu zboară, aviatorul este şi el un pământean care încearcă să experimenteze viaţa în complexitatea ei. Complementar, accentul cade asupra lui Dedal, autorul fiind preocupat să surprindă obiectiv şi onest zborul, cu precădere cel militar, supersonic, cu legile lui scrise şi nescrise, a căror respectare face diferenţa între viaţă şi moarte. De aceea, orice aterizare este marcată de gestul simbolic al ridicării degetelor în „V de la victorie!” (p. 50).

Condiţia pilotului de vânătoare, modern Dedal, este singurătatea:,,credem că plecăm cu grămada asta de lume după noi (tehnicieni, navigatorii – n.n.), dar plecăm singuri. Cumplit de singuri, în cabinele noastre din dural mat şi flacără scânteietoare, şi singurătatea este de neîmpărţit. Nu e nimeni alături, cînd te lasă ceva la bord”. Omul nu e făcut să zboare, ori acest zbor instrumental, cu viteze care ating 2 Ma33, la altitudini de până la 18.000 de metri, este o sfidare a gravitaţiei, o străpungere a limitelor naturii umane: „luptăm cu noi înşine” (p. 12), urmând povaţa Pescăruşului Livingstone.

Conştienţi de uriaşa lor responsabilitate, piloţii de vînătoare îşi ascund cu grijă aripile atunci când coboară la sol, printre ceilalţi şi, cu atât mai mult, lângă oamenii din preajma inimii lor. (…) Emoţiile şi trăirile intense din timpul zborului rămân neîmpărtăşite, adânc tăinuite în cochilia sufletului, şi nu din egoism, cum s-ar putea crede, ci din teama de a nu fi înţeleşi sau de a suna fals sau din grija faţă de dragii lor, necunoscători ai zborului: „nu le putem spune întotdeauna ce aşteapă ei de la noi, chiar dacă îi iubim. Nu le putem spune totul, chiar cînd sîntem prieteni” (p. 13).

Succesul unui aviator de supersonic se alcătuieşte din decizii pe care trebuie să le gestioneze promt, obiectiv şi prezent, dar „învelite înr-o sferă de flacără albastră, sufletul pilotului” (p. 56), ceea ce spune multe despre caracterul lor: oameni integri, devotaţi, oneşti. Diletantismul sau lipsa de implicare nu se asociază acestora, oameni amprentaţi de zbor: „ne trezim însemnaţi cu un semn numai al nostru, pe care ni-l citim în ochi, în feţele adânc săpate de marginea măştii de oxigen, în umerii vineţi, sub elegante costume cu fermoare, de strînsoarea chingilor de paraşută, un semn pe care putem numai să-l citim, fără să ştim bine ce se ascunde în ochii, feţele, umerii noştri tăiaţi de chingile paraşutelor PSM-1M, şi exact asta naşte nelinişte. Că habar n-avem ce se ascunde sub semnul acela. Ştim sigur doar atît, că nu ascunde o mare fericire” (p. 13).

Misiunile descrise, atac la sol cu bombe reale, relatate în rim alert, dinamic, dezvăluie o altă faţetă a lupului singuratic din cockpit, responsabilitatea până la devotament radical faţă de echipa / formaţiune şi faţă de coechipierul din dublă: „Ce se întîmplă acum în cabina lui 9807 nu e problemă de conştiinţă, e ceva, simplu, de viaţă. Viaţa mea, a avionului, a coechipierului lipit de noi” (p. 58). Asumarea riscurilor este una dintre condiţiile impuse de această profesie, însă, orice aviator ştie că Icar este o variantă pe care nu trebuie să o ia în calcul, frumoasă, fantezistă şi eroică doar în mit, în literaură sau în revistele de senzaţie, tragică în viaţa reală: „Am acceptat profesia pînă dincolo de nori, cu tot ceea ce presupune viaţa de aerodrom, orele noastre de formidabilă,incredibilă existenţă în cabina avionului, dar n-am acceptat nicicînd moartea”(p. 94). De aceea, din nou, semnul V de la Victorie atunci când înving încă o dată moartea, cu fiecare aterizare perfectă: „Asta e mîndria noastră, că de multe ori reuşim să o învingem” (p. 94), pentru că durerea când un zburător urcă în Escadrila din Ceruri este cumplită.

Pentru profani, pala de elice înfiptă la mormântul pilotului militar este doar semnul gloriei efemere, faţada strălucioare; or, acolo, în cockpitul terestru sunt „aliniate vise frînte, ani care mai erau de trăit, glasuri de copii pustiiţi pentru totdeauna şi plîns de femeie tînără răsucită fierbinte noapte de noapte în patul acum prea lung, prea larg, şi mai e ceva din fiecare dintre noi, lăsat perpetuu în fiecare groapă cu pală de elice deasupra” (p. 94). După catastrofele aviatice, vor fi voci multe care vor insista în întrebarea „De ce n-au catapultat? De ce n-ai lăsat avionul, trebuia numai să tragi manetele roşii dintre picioare şi gata, ieşeaţi din dubla în Supersonic:  318 prăbuşire” (p. 95). Davidovici pare din nou funebru vizionar, sugerând răspunsul, pe care numai piloţii de vânătoare îl pot înţelege şi care le justifică alegerea, căci, în cele din urmă, catapultarea este opţiune personală: „Mai e un de ce, ultimul şi al meu. […] De ce încerc să ridic spre lumină cumplit de tainice lucruri, de nespus, de neînţeles dacă nu sînt citite aşa cum le scriu eu acum, cu inima de pilot pe masă, cu destul amar” (p. 95). Pentru orice pilot de vânătoare, cel mai dureros moment este acela al despărţirii de aviaţia militară, de supersonic şi trecerea în aviaţia utilitară. Pentru omul-pasăre, despărţirea de avionul lui îl transformă într-un ecorşeu: „N-am crezut că o să fie aşa. Ştiam că o să doară, dar a fost dincolo de durere. A fost prima oară cînd am aflat că poţi rămîne undeva aşa, ducîndu-te mereu înainte pe picioare care nu mai vor să meargă. A fost sfîşierea aceea dinăuntru, după care singurul lucru formidabil este, simplu, faptul că mai exişti. Că mai eşti capabil să-ţi dai seama. Lucrurile aveau să se întâmple exact la fel mai departe, dar fără mine […]. A fost ca atunci cînd te rupi sfîrtecat în două jumătăţi niciodată întregite, cicatrizate, nu poţi împinge în uitare o jumătate din tine care încă se mai plimbă prin lume, şi nici nu ştii prea bine în care jumătate ai rămas” (pp. 184-185). Acomodarea cu noua formulă de zbor nu este deloc uşoară. De la singurătatea cockpitului din supersonic se trece la zborul în echipă, alături de piloţi care nu cunosc sentimentul zborului în fuziune totală cu aparatul, bordul electronic, pilotul automat preluându-i mare parte din atribuţiuni.

Un pilot de avion este diferit de un aviator, are altă relaţie cu avionul: „Care n-a decolat, băgat trenul, urcat în albastru singur cu el însuşi. N-a rostogolit nicicând pământul, soarele, într-un cerc întunecat, într-un cerc de lumină în jurul avionului. N-o să ştie niciodată dacă chiar ar putea de unul singur săvârşi minunea ridicării unui avion în aer” (p. 194). Dar, este o victorie temporară, o consolare împotriva a ceea ce înseamnă oprire de la zbor, aceea că despărţirea definitivă de avion se amână: „Decolăm cu avionul cel mare drept în soarele despre care ştim noi că trebuie să fie dincolo de nori”(p. 238).

Pericolul cel mai mare care îl pândeşte pe un pilot este pierderea pasiunii pentru zbor, intrarea în rutina echivalentă cu mortificarea, cu trădarea de zbor şi de avion: „Dacă te poţi apropia de avion, şi nu mai mişcă nimic în tine, aunci chiar s-a terminat […]. Dacă poţi să pleci, şi să te ridici cu avionul tău, şi pe urmă, după aterizare, eşti acelaşi cu cel care a decolat, asta iar înseamnă că te-ai obişnuit, şi din nou nu mai rămâne mare lucru de făcut […].

Contează doar ce rămâne, în tine, din înălţimea la care ai urcat „V de la Victorie rămâne o carte – testament al unui adevărat Dedal, este o mărturisire de credinţă faţă de zbor şi aviatori, o carte care, cu siguranţă, va deschide aripile încă multă vreme altor generaţii de adolescenţi pe mare, cum spune Nichita Stănescu, dar şi celor care poartă doar în suflet semnul de recunoaştere al zburătorilor.

„În liniştea şi singurătatea «celulei de alarmă», Doru Davidovici şi-a sculptat «aripile argintii», pregătind «intrarea actorilor» pentru necesara «dezminţire la mit». Şi-a încheiat «ultima aventură…» nu înainte de a ne convinge că «Victoria» se scrie totdeauna cu «V» mare. Iar într-un tainic 20 aprilie 1989 «zeiţa de oricale» i-a poruncit «Ridică-te şi mergi», iar Doru, încălecând «caii de la Voroneţ» a plecat din astă lume către o «insulă misterioasă», ori cine ştie, poate în «lumile galactice» despre care ne-a scris. În urma lui a tras cortina norilor, fără să ne dea explicaţii inutile”. În dreptul inimii, pe pajura de tablă argintie, care decorează combinezonul de aviator, străluceşte chipul lui Dedal. Icar rămâne doar în poveste. O tristă poveste…”

Abstract: Doru Davidovici illustrates another hypostasis of the flight, the one with the bird with silver wings. We stopped at the stories with aerodrome of the fliers who defy gravity in jet aircrafts, MIG 21 Lancer (V is for Victory), to support our idea that Dedal is the true archetype of the modern aviator and not Icar, as it has remained in the collective mind. The French have Antoine de Saint Exupéry, the emblematic aviator and writer, and for us, Doru Davidovici remains the flyer with silver wings, legend
among aviators, since the time when he was performing loopings, rollings or vertically passages, when he was initiating his students, by flying in doubles beyond the clouds and who became a myth, with his last flight to the galactic worlds.

O idila pe câmpia Baraganului

Alte farâme, din romanul „Intrarea actorilor” de Doru Davidovici, editia 1, editura Militara, prin anii 70…

O poveste de dragoste à la Romeo si Julieta, cu parinti egoisti si întepeniti în idealuri perimate, gata sa-si sacrifice copiii pentru ideile lor fixe; cu adolescenti cu suflet curat, amorezati nebuneste. Plus un aerodrom pierdut pe câmpia Baraganului, plus avioanele – idoli, plus niste umbre de colegi, veri, unchi si bunici, si de juni snobi bucuresteni lipsiti de consistenta.

„— E foarte important pentru mine să vii. Pe 12 februarie.

      A spus asta încet şi răspicat, parcă despica cuvintele în litere şi-mi arăta fiecare literă, ca să pot pricepe mai bine, şi simţeam, într-adevăr, că e foarte important pentru amândoi ca eu să fiu cu Lena pe 12 februarie. Fata s-a desprins încet de mine, mâinile i-au zăbovit o clipă pe reverele mantăii de postav gros, au alunecat, şi degetele lungi, fără mănuşi, s-au frământat neputincioase în alunecarea asta, ca şi cum ar fi vrut să apuce şi să agate iarăşi, dar nu mai îndrăzneau.

      În jurul nostru începuseră să se adune siluete incerte, împovărate de bagaje diforme, şi mi-am ridicat iar mâneca mantalei, uitându-mă la ceas:

      — Încă trei minute. Drum bun. Lena.

      — Nu încă, drum bun. Trei minute e foarte mult.

      A spus asta pe acelaşi ton cu care întrebase mai înainte dacă trei luni înseamnă mult, şi era atâta ascunsă neputinţă în întrebarea ei, zăceau atâtea fără să fie spuse, lucruri grele care se întâmplau oricum, nu ţineau seama de noi, dar aşa, adunate în trei luni nesfârşite, şi mi-am spus că, la nevoie, o să mă fac treaptă la scara pe care urca Piratul în avion, numai să obţin nenorocita aia de permisie. 12 februarie… M-am răsucit spre fată:

      — Lena, de ce tocmai 12 februarie?

      Locomotiva intra bubuind sub acoperişul de fier; a fost obişnuitul scrâşnet de oţel frânat pe oţel, obişnuita îmbulzeală şi înghesuială, obişnuitele strigăte şi înjurături. A urmat scurtul armistiţiu al celor de pe peron, care le-au îngăduit celor din tren să coboare; şi pe urmă încleştarea de pe scară şi goana bezmetică după un loc, prin vagoanele lungi şi afumate.

      — Pe geam.

      Era la mijlocul vagonului un geam deschis, prin care ieşea un nor gros de abur – garanţie a căldurii uscate dinăuntru. Am alergat până sub geam, atunci am văzut epoleţii galbeni cu vipuşcă albastră ai celui dinăuntru, epoleţi de locotenent major, şi pasărea măiastră de deasupra stelelor era aidoma cu cea care îmi împodobea mie epoleţii. Trenul pleca din clipă în clipă şi nu mai aveam timp pentru onoruri:

      — Ajutaţi-mă!

      Mâinile întinse peste geamul coborât la jumătate, picioarele Lenei defilându-mi prin faţă, sclipirea fulgerătoare a genunchilor arămii sub valul de stofă şi blană. Am împins talpa cizmei din piele fină, şi faţa amuzată a fetei a apărut la geam, alături de mutra lătăreaţă, imperturbabilă, a ofiţerului.

      — Vă rog să aveţi grijă de soţia mea, am spus, o gheară caldă mi-a râcâit prin gâtlej, şi am repetat răguşit: „soţia mea”. Lena nu părea foarte impresionată de noua titulatură, dar i-am văzut degetele strângând marginea geamului, încleştând rama de nichel scorojit şi albindu-se de atâta strânsoare. Trenul începuse deja să se mişte, totul zăngănea şi uruia în jur, un zid metalic imens, verde murdar, cu cifre şi litere galbene se plimba încet sub ochii mei pe care se pusese un fel de ceaţă; am privit pata albă, chipul Lenei, şi am strigat, încercând să acopăr tot zgomotul acela:

      — De ce 12 februarie?

      Nu puteam auzi mare lucru, dar vedeam buzele fetei mişcându-se, le vedeam clar, ca printr-un tunel de luciditate în ceaţa aceea plutindă, şi le simţeam parcă vibrând într-o sărutare de lavă, lavă fierbinte pe buzele mele:

      — E ziua mea.

      Pata albă se depărta într-un zăngănit insuportabil; am alergat de-a lungul zidului mişcător şi am zbierat:

      — Cât?

      Am simţit vibraţia buzelor fierbinţi, 17 ani, m-am lovit dureros de greutatea neagră şi unsuroasă a unui macaz, am rămas aşa, gâfâind, cu ochii ţintă la felinarul roşu care se făcea din ce în ce mai mic.”

 

 

Farâme de trecut

Din viata unui foarte tânar pilot, povestite de el în „Intrarea actorilor”, o fictiune neprofesionista, iubita cândva de multi, si în prezent ignorata de lumea mai noua a editurilor.

Din PARTEA A DOUA.

Am întins mâna spre contactul mare, negru şi am decuplat magnetourile. Motorul s-a poticnit brusc, pistoanele alunecau şovăielnic în cilindri, elicea a mai făcut câteva rotaţii smucite şi a înţepenit oblic, urmând axa aia din ikebana care leagă cerul de pământ. M-am întins în scaun, mi-am proptit picioarele în paloniere şi m-am înălţat, aşa legat în chingi cum eram, îndreptându-mi genunchii. Apoi m-am lăsat iar în scaun, am început să-mi desfac chingile, nu mă grăbeam şi Pisi, care mai avea de zburat pe ziua de azi, bombarda plexiglasul cabinei cu bulgări de zăpadă prăfuită. Am tăiat toate contactele, am deschis cupola, m-am apucat de marginea cabinei, m-am ridicat cu picioarele în scaun; simţeam un fel de regret, ca de fiecare dată când coboram din avion, şi am zăbovit, aşezându-mă pe şina de glisare a cupolei.

— Mişcă-te, a strigat Pisi. S-a apropiat legănându-se ca o raţă din cauza paraşutei care-i atârna sub fund, nu se vedea mare lucru din el aşa încătărămat şi închingat cum era, îi ghiceam numai ochii lucind nerăbdători sub ochelarii bombaţi. Cisterna se oprise lângă avion, iar unul dintre mecanici desfăcea buşonul rezervorului din plan; Pisi a făcut un pas mare, trecând peste furtunul gros.

— Amigo, am spus, a fost un zbor…

— Ţi-am văzut aterizarea, a mârâit Pisi. Încă două ca asta, şi dăm avionul la fiare vechi.

Am alunecat de-a lungul bordului lucios, până am simţit sub talpa cizmei îmblănite fâşia de tablă zimţată mărunt, pe care literele roşii: „aici se calcă” abia se mai cunoşteau. Am sărit jos, greoi, mânerul cuţitului de vânătoare vârât în carâmbul cizmei m-a zgâriat dureros sub genunchi. Catarama paraşutei se blocase şi a trebuit să-mi scot mănuşile ca să o pot desface; mi-am mişcat umerii, paraşuta a bufnit greoaie pe pământul îngheţat, acoperit cu insuliţe uscate de iarbă galbenă. Pisi se instalase deja în cabină şi tehnicul îl lega în scaun; mi-am tras mănuşile la loc, peste degetele înroşite. Am înălţat braţul cu pumnul strâns, din care ieşea numai degetul mare întins şi arcuit spre ampenajul albastru împodobit cu steaua tricoloră. Ştiam că Pisi nu mă poate vedea, dar asta n-avea nici o importanţă; am apucat paraşuta de chingi şi am pornit spre hangar mai mult târând-o peste zăpada săracă, spulberată de vânt. Mă rodea pe undeva aterizarea, ultima, fusese departe de ceea ce se cheamă o aterizare reuşită, IAK-ul ţopăise pe jambele groase, marginea aerodromului se legăna îngrijorător de o parte şi de alta a botului rotund şi masiv. M-am strâmbat, transpirasem în cabină, acum sudoarea îngheţa sub combinezonul de zbor; am întins pasul şi mi-am dus paraşuta până la sala plierilor, lipită de peretele hangarului. M-am oprit apoi rezemat de portiera îngheţată, Pisi tocmai decolase, am urmărit avionul luând înălţime; îl vedeam greu, vopseaua de un albastru-palid se confunda cu cerul spălăcit, cu norii subţiri, cenuşii, cu lumina incertă a amiezii de noiembrie. Alt aparat rula la start spulberând zăpada, rula repede, mai repede decât era permis, aripile boante, subţiate spre capete, se clătinau când roţile săltau peste movilitele ascunse sub smocurile de iarbă galbenă. Mi-am îngustat ochii ca să-i pot citi numărul, 806, sigur, avionul şefului, o clipă mi-am închipuit profilul dur şi avântat al Piratului sub casca de zbor. Labele îmi îngheţaseră în cizme, mi-am mişcat degetele, parcă se jilăvise şi se răcise de un abur umed blana care-mi strângea picioarele. Nu m-am mişcat de lângă portieră până când avionul Piratului nu s-a topit în cerul împâclit; abia atunci m-am răsucit şi am intrat, târşâindu-mi cizmele pe pardoseala sonoră, sub bolta arcuită de beton. Ar fi trebuit să merg să mă schimb, nu aveam nici un chef, preferam combinezonul de pilot, cizmele de zbor, aşa umede şi îngheţate cum erau şi casca îmblănită, le preferam uniformei groase şi uscate care mă aştepta în vestiarul încălzit. M-am îndreptat spre peretele din fund, 723 era tras într-un colţ, arăta jalnic fără capotă şi cu motorul dat jos, totuşi era avion, avion adevărat şi, când m-am căţărat pe aripă, l-am simţit frământându-se mulţumit pe jambele lui groase şi nichelate. Am dat la o parte husa, am deschis cabina; cupola de plexiglas a lunecat tăcută pe şinele unse, golul cabinei era cald şi primitor, ca o aşteptare de demult. M-am instalat înăuntru, tehnicii lăsaseră în scaun o trusă de scule, simţeam ghearele dure ale diverselor chei împungându-mă, dar încă nu mă deranja; am tras cupola la loc şi am rămas aşa, cu capul dat pe spate, privind acoperişul de beton prin plexiglasul pe care degete neşterse lăsaseră urme sleite de vaselină îngheţată. Am atins manşa cu vârful mănuşilor, manşa grea, cu mânerul arcuit încărcat de butoane, şi am simţit comenzile avionului înfiorându-se de atingerea scurtă, ca nişte strune. De unde? M-am foit pe trusa de scule, aşezându-mă mai bine – de unde chemarea asta încă nedezmeticită, trepidajul mărunt al tablei pe fuselaj, şocul scurt al comenzilor smucite în curentul de aer al elicei, torsul puternic şi reţinut al motorului, clipirea misterioasă a becurilor, agitaţia aferată a acelor albe pe cadranele negre? Pe urmă maneta în plin, urletul dezlănţuit în steaua cilindrilor, înfiorarea caldă a metalului acela mort topit din piatră seacă, „pas mic, decolarea”, ţiuitul strident al palelor de metal despicând în felii subţiri aerul, învârtejindu-l şi biciuind cu turbioane spiralate fuzelajul compact. „Permit decolarea” pista legănându-se de o parte şi de alta a botului, cercul fumuriu al elicei, coborârea orizontului până sub pragul parbrizului, destinderea amortizoarelor sub greutatea tot mai iluzorie a avionului – şi desprinderea. Scurt – plutind deodată, totuna, osmoză cu văzduhul, lăsând jos şi în urmă lestul de pământ şi prejudecăţi, de cuvinte şi închipuiri, planetă rotindu-se bezmetică în jurul unui ax înclinat nu ştiu de ce cu 17°. Asta-i, mă cuprindea şi cuprindeam dintr-o dată în mine tot mormanul de metal arcuit în forme savante după ecuaţii complicate, rod complet al unor minţi omeneşti de care mă simţeam mândru şi umilit în acelaşi timp. De unde amestecul de spaimă şi triumf, cerinţa aspră de a mă supune celuilalt eu în fiece moment, de a-mi supune simţurile şi gândurile şi firescul meu de om născut cu picioarele pe o scoarţă masivă şi groasă – certitudine – chemării aceleia neliniştite de a despica cu aripile scurte şi solide un spaţiu pentru care nu fusesem făcut? Pisi nu-mi răspundea, îşi flutura mâna în jurul tâmplei şi scântei de veselie nebună jucau în apele ochilor albaştri; Pisi nu-şi punea întrebări, se urca în avion şi zbura de parcă ar fi fost clocit din ouă de pasăre, dar nu de orice zburătoare, ci din soiul acelora cu aripile cele mai lungi. M-am mişcat pe trusa de chei, răceala metalului ajungea la mine prin salopetă şi prin tricoul gros, aveam impresia că o să mă sparg în bucăţi, devenisem casant în gerul acela nemişcat, mă întrebam cum o să ies din cabină. Pe urmă mi-am adus iar aminte, începuse să vibreze în jurul avionului cu motorul dat jos aerul despicat de tăişul elicei, picajul prelung, peretele cenuşiu al muntelui crescând în parbriz, vedeam cu ochii scoşi din orbite pata aceea de zăpadă prinzând contururi ferme, marginile prinse în piatră de crusta străvezie de gheaţă subţire, şi… Am tras de manşă, IAK-ul a tremurat smulgându-se greu de pe traiectoria aceea nebună, aveam impresia că o să dau cu burta de vârfurile brazilor, pădurea îşi înălţa avidă trunchiurile, nu, acum nu, am rânjit, botul gros se înfigea în cer, motorul urla, se zbăteau în cilindri şerpii de foc ai exploziilor, neputincioşi…

Disecam în gând fiecare moment, îmi retrăiam zborurile o dată, şi încă o dată, şi aproape nu mă gândeam la Lena, doar noaptea, ştii, nopţile fierbinţi de vise din dormitorul şcolii militare de aviaţie…

Pisi, gemând şi frământându-se în somn, făcea pătura ghem cu picioarele şi pe urmă se strângea colac zgribulindu-se în somn. Îl acopeream, faţa boţită se destindea într-un zâmbet mirific, „iubi, pisicuţa mea”, vezi să nu, rânjeam întinzându-mă la loc, şi era rândul meu să zâmbesc iluminat fetei blonde care plutea printre paturile etajate, apropiindu-se…

O mai văzusem o singură dată, într-o permisie scurtă şi grăbită, corespondam scriindu-i pe adresa Silviei, răspunsurile ei vădind o nervozitate rău ascunsă mă impresionau mai puţin decât aş fi crezut. Lena, am fluierat a pagubă, şi m-am dus la vestiar să mă schimb. M-am băgat sub duş, şuvoaie de apă fierbinte îmi înroşeau pielea amorţită, mi-am spus că aş fi putut lăsa încă două secunde avionul pe traiectorie, înainte de a redresa.

— Ce-i cu fata?

— Lena, am zis. O cheamă Ileana, dar eu îi spun Lena.

— Ce-i cu Lena?

— E dansatoare. Flamenco, balet clasic şi dansuri moderne, îţi scrânteşti picioarele când dansezi cu ea.

— Înseamnă că n-ai treabă…

— Cu ce să n-am treabă?

Pisi m-a privit visător: „are un trup”…

Am ridicat din umeri, Pisi cânta la chitară, asta îl scutea de multe.

— Nu-i vorba de trup, am încercat să explic.

Am închis ochii, am văzut în dosul pleoapelor strânse gâtul încordat al Lenei, umerii, sânii rotunjind inscripţia „make love”… Picioarele lungi, puternice, şi am repetat:

— Nu-i vorba de asta, deşi…

Am tăiat aerul îngheţat cu mâna înmănuşată, am lovit cu muchea palmei în perna umflată, strânsă într-o reţea de sandouri elastice, a paraşutei pe care şedea Pisi:

Au englezii o vorbă, „last but not least”.

— O iubeşti, a spus prietenul meu. De asta gemi toată noaptea, ca un taur înainte de coridă.

— Dumnezeule, am făcut, şi eu gem?

— Dar cine mai geme?

Nu ştiam dacă trebuie să râd sau să plâng.

— Toţi, am spus. Toţi gem noaptea, în frunte cu tine.

Pisi a zâmbit visător; dinspre radiofar un avion venea la aterizare şi m-am ridicat în picioare pe prelata aşternută deasupra pământului îngheţat, să văd mai bine. Coborâse cam mult, părea că e gata-gata să agaţe cu roţile antenele goniometrului. Mi-l închipuiam pe Pirat spumegând în zebră cu microfonul la gură, şi n-aş fi vrut să fiu acum în cabina avionului. YAK-ul a redresat şi s-a aşezat puţin placat; a bontisat/ sàltat mărunt şi greoi de două-trei ori, apoi s-a potolit. Îl vedeam cum frânează poticnindu-se, a degajat la capătul pistei stârnind un nor de zăpadă şi acum rula drept spre noi, parcă ar fi vrut să ne toace cu elicea care se întrevedea ca un disc argintiu.

— Deci, Werther, a reluat Pisi.

— Nu Werther, am spus. Nu Werther, şi nici Romeo. Şi nici tipul ăla din Love Story. Eu. Dar nu mai ştiu, şi nu-ţi spun, pentru că vreau să scap de tine, ci pentru că, într-adevăr, nu mai ştiu. A fost ceva, foarte mult, dar a venit chestia asta, şi acum nu mai ştiu.

— Ce chestie?

Am arătat cu un gest scurt IAK-ul care trăsese la linie; motorul i se oprea tocmai atunci, scoţând un nor de fum alb, ca un suspin.

— Zborul.

Pisi a făcut o grimasă, reveneam la discuţia noastră din totdeauna, el nimerise la aviaţie numai fiindcă nu reuşise la facultate, apoi mai era şi chitara… Pentru el era simplu, zborul e o felie, iar Lena e altă felie de viaţă. Pe mine feliile astea de viaţă mă întristau, fără să-mi dau seama de ce.

— Nu-i aşa simplu…

— De ce? A vrut Pisi să ştie.

— Eu n-am fost picat de Otto Sacter la examen…

M-am ridicat, am întors paraşuta pe care stătusem cu hamurile în sus, am început să-i potrivesc chingile. Mi-am scos mănuşile, chingile se întăriseră scorţoase din cauza frigului, degetele mi se lipeau de cataramele late şi nichelate. Pisi fusese trântit la admitere de cunoscutul matematician şi nu se sfia să fie mândru de asta; n-ar fi fost cazul s-o amintesc, dar nu aveam alt argument. M-am întors cu spatele, cu mâinile întinse lateral şi în jos, depărtate de corp, Pisi a venit ţinând paraşuta de ham, şi mi-a aşezat chingile pe umăr. Am închis catarama, zăvorul a pocnit sec când paftaua roşie de metal s-a siguranţat.

— Mulţumesc. Pisi mi-a petrecut chingile printre picioare şi n-a întrebat decât când a tras de mânerele laterale, verificând ajustarea paraşutei pe corp:

— Ce are Sacter cu zborul?

Mi-am făcut de lucru cu mânerul cuţitului de vânătoare, care ieşea din cizma dreaptă; am prins pe picior, deasupra genunchiului, tăbliţa de metal cu coperţi străvezii de plastic, celuloidul transparent pleznise din cauza gerului şi abia mai puteam citi cifrele notate pe hârtia galbenă de dedesubt.

— Pe mine zborul mă umple pe undeva, pe aici – am arătat cu degetul mare spre piept, unde dintre chingile crucişe ieşea fermoarul lat al salopetei – fără compromisuri.    — Atunci dansatoarea de flamenco zboară afară, în calitatea ei de „compromis”.

— Asta-i, că nu zboară. Am pornit legănându-mă spre avionul care aştepta la linie; elicea ronrăia domol la ralanti, aerul tremura străveziu deasupra capotei încinse, din cabină se vedea capul tehnicului care încălzea motorul. Pisi tropăia lângă mine, cu casca îmblănită în mână, urechile clăpăuge se înroşiseră de frig dar aşa era el, nu-şi punea casca decât când urca în avion, ca să-şi menajeze părul. Avea un păr negru, lăţos, în smocuri, ca de câine, şi îl înţelegeam cu un fel de regret când îi vedeam fruntea înaltă, prea înaltă – boltindu-se deasupra ochilor albaştri. Am întors capul şi am spus, peste umăr: „se agaţă undeva şi rămâne”.

— Flotant, a comentat Pisi. Fă-o să înţeleagă asta…

Am făcut semn tehnicului să nu oprească motorul şi m-am căţărat pe aripă; am păşit, alunecând, de-a lungul bordului, tehnicul a ieşit din cabină pe cealaltă aripă, apoi, când m-am instalat înăuntru, s-a aplecat să-mi lege chingile. Am cuplat radioul, oxigenul, am pus contactele, am cerut permisiunea de rulaj. Piratul a mormăit ceva la radio, în căşti era un bâzâit continuu, nu se înţelegea bine, am cuplat atenuatorul de zgomot.

— Mămica, a încheiat Piratul. 221, rulează.

Speram că povestea cu „mămica” nu e pentru mine; am făcut semn cu mâna, şi calele au zburat în lături. Am împins maneta de gaze înainte, am presat până la fund palonierul spre dreapta, am frânat, avionul a făcut o piruetă, îndreptându-şi botul spre capătul pistei; bechia a derapat puţin pe zăpadă, şi coada s-a rotit mai repede decât aş fi vrut. L-am văzut în treacăt pe Pisi, stătea cu picioarele uşor depărtate şi ţinea degetul mare de la mâna dreaptă ridicat. Am rulat în zig-zag, capota motorului în stea acoperea tot orizontul; am trecut prin spatele zebrei şi am intrat pe culoarul mărginit de balize roşii-negre. Am pus elicea pe pas mic, am trecut în revistă bordul, contactele, manetele – totul în regulă – am tras şi am zăvorât cupola, apoi am apăsat butonul de emisie:

— Tren, voleţi, flaps, aer, frână, selector, pompă de mână – pas mic, permiteţi decolarea.

Formula era luată din poveştile cu piloţi de război care zburaseră IAR-ul 80, n-avea nimic cu avionul meu, încălcam într-un fel disciplina radio folosind-o, dar Piratul avea nostalgiile lui, şi mai era fotografia aerodromului de campanie lipită pe dinăuntrul uşii fişetului din sala de echipare…

— Permit, a cârâit radioul şi nu puteam distinge nici o inflexiune în vocea uscată, parcă ar fi vorbit singur microfonul de ebonită. Am pus motorul în plin, am dat drumul la frână; IAK-ul a zvâcnit înainte, presându-mă în scaun. A ţopăit cu roţile peste câmp, prindeam viteză, manşa începuse să devină grea, am împins-o uşor, orizontul s-a căţărat pe marginea botului gros, avionul parcă se scutura, simţeam cablurile comenzilor întinzându-se nerăbdătoare, brusc trezite la viaţă, vârtejul elicei sugea avionul în goana celor 1000 de cai putere dezlănţuiţi, boost-ul oscila uşor în jurul presiunii maxime, am apucat clapeta, am ridicat-o şi am trecut maneta de gaze dincolo de pragul forţajului. Credeam că o să-mi sară motorul de pe batiu, IAK-ul a făcut un salt înainte, am presat palonierul în stânga, intram în balize, a fulgerat sub mine drumul din capul aerodromului şi perdeaua de salcâmi… Rămăsesem agăţat în aer, am băgat trenul, am făcut un palier lung, să prind viteză, şi am cabrat brusc. Motorul urla, aripile scurte trepidau nerăbdătoare, am înfipt nasul bont în norii grei şi am urcat după giroorizont, într-un unghi accentuat, până când pâcla tulbure din jurul cabinei a început să se lumineze. Am ţâşnit din nori într-o şandelă abruptă, elicea toca acum în albastru senin, am întors aparatul pe spate şi am tras de manşă până când l-am adus cu botul pe linia orizontului. Abia atunci am redus motorul, am făcut un semitonou, am pus avionul la orizontala şi am virat, până am avut la busola capul-compas citit sub celuloidul pleznit al tăbliţei prinse de picior. Am dat drumul la cronometru, zburam deasupra unei câmpii fantastice, aisberguri şi castele, şi parca cine ştie ce mare nepământeana se retrăsese brusc, lăsând descoperit fundul de coral alb. Deasupra mea era albastru, oxigenul şuiera uşor în masca, în cabina era cald, mă înconjura familiar metalul vibrând reţinut, motorul îşi torcea mersul de drum bun, becurile clipeau liniştitor,? Si atunci de unde gustul asta sălciu de neîmplinire, care se revărsa în mine cuprinzându-mă ca o apa rea?!

 

 

 

De-ale zborului…

„Coboram spre viraj, şi pe măsură ce mă adânceam, în jur se
făcea din ce în ce mai întuneric. Becurile roşii, care sus răspândeau
doar o lumină palidă, luminau acum puternic, şi, când şi când, eram
nevoit să reduc luminozitatea. Zburam ca într-un sac de beznă şi-mi
spuneam că nu e posibil să se întunece şi mai mult, dar fiecare sută
de metri întuneca iarăşi şi iarăşi vălul de nepătruns din jurul cabinei;
era necrezut de întuneric, zburam ca într-o vrajă rea, parcă spre celălalt
tărâm şi atunci mi-am amintit de bunica-mea, şi am auzit ce mi-a
spus prima oară când m-a văzut în uniforma şcolii de aviaţie. M-a
privit îndelung, eu mă umflam în vestonul cu petliţe azurii şi un fel
de păsări maiestre din metal ştanţat îmi împodobeau epoleţii; bunica
m-a admirat îndelung, apoi mi-a zis în dulcele ei grai moldovenesc,
cumva grijulie, cumva…, da dom’le, în măsura în care bunică-mea
putea să fie băşcălioasă, în băşcălie: „ia seama să nu-ţi rupi fre-un
chicior acolo”. Ştii, nu credeam în tot felul de gânduri şi imagini
care-ţi flutură prin faţa ochilor în momente dificile, dar atunci am
auzit clar glasul bunică-mi, şi ce era să fac, am zâmbit. De fapt nici
nu era ceea ce se cheamă un moment dificil, spărgeam un plafon
liniştit, fără scuturături şi oraje, dar era un fel de spaimă iraţională
provocată de bezna aia nesfârşită, răsărită poate din vremea când
trăiam în peşteri şi întunericul însemna începutul şi sfârşitul tuturor
lucrurilor; ştii, dormise atâta în mine şi ieşise acum la iveală, cuibărită
în capul pieptului şi-o simţeam ca pe un gol mare şi apăsător. În
situaţiile astea n-ai altceva de făcut decât să caşti ochii mari pe aparate,
să-ţi decuplezi simţirile imperfecte şi devenite primejdioase, ca să te
ghidezi după indicaţiile lucide şi precise ale bordului. Am virat, şi la
o mie opt sute de metri eram ieşit din plafon; departe, la peste 25 de
kilometri, vedeam luminile pistei aşternându-se cuminţi, alcătuind
parcă un ac lung, de argint strălucitor, ştii, acul care spulberă vraja cea rea.”

Din Caii de la Voronet

 

Un avion arde

„Fusese o noapte nebună, în care băuserăm pentru
Saint-Exupery, Peter Townsend şi Traian Dârjan – şi pentru alţii, mai
mici şi mai necunoscuţi, dar recenţi şi apropiaţi nouă; a doua zi, plan
la plan, spulberând apa şi nisipul cu jeturile motoarelor, luam în
trombă plaja de la Eforie la 2 Mai; iar apoi urmaseră câteva zile de
discuţii savante în care făcuserăm praf toate schemele de atac la sol
şi de venire la aterizare – în sala spaţioasă, dar rece şi întunecoasă, a
arestului de garnizoană. O să înţelegi acum ce-am simţit când am
văzut deodată că avionul lui Chioru arde. Luase foc brusc; şi ardea
cu fum negru, învârtejit într-o coadă scurtă şi groasă, din care ţăşneau,
când şi când,şerpi portocalii. Ardea exact ca avionul ăla de pe planşa
din sala de pregătire, dar acum era real, la câţiva metri de mine, în
stânga şi puţin în faţă… Am împins piciorul drept în palonier, mult,
şi avionul mi-a glisat pe plan, depărtându-se de aparatul care ardea.
Degetele mi-au apăsat singure emisia şi am strigat cu gura uscată:
„Chiorule… măi, sări! Catapultează, Chiorule!” Uitasem de indicativ,
de tot; fixam avionul arzând, fumul, flăcările şi repetam în neştire:
„Sări, te rog, catapultează, auzi, arzi, ai incendiu la bord, catapultează!”
Totul a durat foarte mult, adică mi s-a părut că durează foarte mult,
era una din situaţiile alea când secundele se lungesc într-o peltea fără
sfârşit, şi mi-era ciudă de laşitatea mea care mă depărtase de avionulcap,
zburam aproape în linie cu ei, lateral la vreo optzeci-o sută de
metri, şi tot strigam „sări, mă, sări, fir’ar mă-ta a dracului, eşti şi surd!”
Apoi a explodat, a fost o explozie neaşteptat de slabă şi de mică, în
comparaţie cu incendiul ăla violent şi cu tot fumul negru străbătut
de flăcări portocalii. Avionul a luat-o pe un plan, s-a răsucit ca o
frunză de plop toamna, când o bate vântul, şi s-a năpustit în jos, spre
pământul care se vedea împâclit şi ars. Abia atunci m-am dezmeticit,
şi am luat degetul de pe emisie; mi-am şters pleoapele, mi-am smuls
masca de oxigen care mustea de sudoare şi am intrat în picaj; se mai
vedea, o musculiţă de argint cu un panaş negru-cenusiu după ea. Am
auzit glasul conducătorului de zbor, „130, ce s-a întâmplat acolo?” Nu
mă simţeam în stare să raportez, „vă spun când vin jos”; sub mine, la
câteva mii de metri, înflorise o floare enormă, cu petale purpurii. Am
redresat la 200 – 300 de metri de pământ; avionul – ce mai rămăsese
din el – zăcea răspândit pe trei hectare, naiba ştie cum lovise solul,
pieziş, nu se îngropase – ricoşase, şi se împrăştiase apoi în toate părţile.
Priveam tablele alea răsucite şi-l vedeam pe Chioru trăgând la fileu,
vedeam Mamaia noaptea, îl vedeam pe bulevardul Lenin din Constanţa
scoţând triumfător din buzunar o hârtie boţită de cinci lei… M-am
învârtit acolo până când acul debitmetrului a început să bată spre o
mie de litri; dintr-un sat din apropiere începuse să se strângă lume.
Priveau în sus… mă aşteptau şi pe mine!? Am pus motorul în plin şi
am luat înălţime, spre casă.

* * *
De fapt, Chioru a catapultat; dar asta am aflat târziu, la vreo
două ore după aterizare.”

Doru Davidovici, Caii de la Voroneţ

„Totul durase sapte minute”

„Am făcut un control cu Zeus, pentru revenirea formei, şi am
decolat la interceptare.
Dirijarea se făcea de la o staţie de pe teritoriu, şi cum mai sunt
şi surprize, m-am înţeles cu Ion să-mi comunice înălţimea când aude
că au început să-mi transmită comenzi. Am decolat în forţaj, şi avionul
m-a săltat urgent la paisprezece mii. Era o noapte „de zile mari”,
vedeam de la Braşov la Constanţa şi de la Bucureşti la Iaşi, Ploieştiul,
în salbă Buzăul, Râmnicul, Mărăşeşti, Bacău, apoi Brăila, ca potcoava
de pe Giuleşti, Galaţii…

Am pus la orizontală şi am încercat să intru
în legătură cu „Piersica”. Nimic. „Piersica” amuţise. Apoi mi-a explodat
în căşti într-un amestec de ţiuituri şi hârâieli o voce pierdută la capătul
pământului: „Sunt Piersica… mă auzi?” Am blagoslovit în gând, ca
un gentlemen, şi m-am pus pe treabă. Adică să încerc să disting din
toată mizeria aia nişte cifre, capete compas, viteze şi timpi care urmau
să mă scoată undeva, în spatele lui Ion. M-am bălăcit între două
ceruri, la 14 – 15000 metri altitudine, frecat mai rău ca un recrut tuns,
încălţat şi pus să mărşăluiască prin cazarmă. Şi deodată l-am văzut.
Trăiască ştiinţa şi tehnica modernă, antenele uriaşe ale locatoarelor
care pipăie cerul, ecranele verzui, computerele şi planşetele de dirijare,
trăiască planşetistele, care se înalţă în vârful picioarelor subţiri şi lungi
ca să marcheze poziţia vânătorului legat fedeleş în cabina ticsită cu
aparate şi butoane, gonind smintit cu 1200 de kilometri pe ceas – spre
bucuria celor de la pupitrele de comandă; trăiască mama, care mi-a
făcut ochii ăştia, nu grozavi de frumoşi, dar buni – buni, dom’le – că
ce nu mi-a arătat ştiinţa şi tehnica modernă, mi-au arătat ei: avionul
lui Ion, fulgerând în stânga mea, cu o coadă de foc după el, măcinând
stelele.

Am împins maneta în forţaj total şi am intrat în viraj – un
viraj nebun, la cuţit, cu suprasarcină maximă, cu casca lipită de creier,
cu creierii striviţi de cerul gurii, şi cu tot sângele din corp plecat spre
bătăturile tălpilor. Un viraj al naibii, care încerca să sfideze toate legile
aerodinamicii, şi pe care corpul meu omenesc, din carne şi oase, nu
era pregătit să-l facă. Am scos pe un cap compas aiurea, la inspiraţie,
şi am început să rag în microfon, cerând comenzi de dirijare. Am
auzit vocea lui Ion, de parcă era lângă mine „la şaisprezece mii”, şi
am râs de unul singur, în cabina mea roşie: auzi, ţinta să dirijeze
vânătorul… Pe urmă a troznit ceva, a gâjâit, şi deodată a răsunat o
voce calmă, care s-a uns peste zbieretele mele ca marmelada pe pâine.
Mă luase în primire unul din cei bătrâni, un motan născut, crescut şi
năpârlit cu microfonul în mână, şi asta se simte imediat. Din trei
manevre scurte şi precise m-a scos în spatele ţintei, pe o curbă întinsă
şi elegantă ca un şold de femeie. M-am apropiat, am încadrat, şi am
tras tot filmul din fotomitralieră – o peliculă bună de trimis în şcoală,
să fie material didactic pentru viitorii piloţi. Apoi am decuplat din
forţaj, am împins manşa şi am virat spre casă într-un picaj care-mi
aducea în cabină tot cerul rece şi întunecat de afară. M-am uitat la
viteză, am citit pe indicatorul inerţial distanţa până la aerodrom şi
am privit ceasul pe care îl fixasem în momentul decolării.

Totul durase şapte minute.”
Tot din „Caii”

 

De ce „Caii”…?

„La Casa Mare, unde escadrila îşi avea birourile, sălile de
pregătire şi magaziile, am găsit totul de parcă aş fi plecat chiar ieri.
Piloţimea era afară, la avioane.

Am ieşit şi m-am dus întins la 8103, avionul meu. Nu ştiu dacă ai avut ocazia să vezi un supersonic de aproape: e teribil. Când am venit aici prima oară, boboc abia scos din şcoală, aproape n-am dormit câteva nopţi; mă întrebam dacă voi putea
vreodată să zbor un asemenea avion. Tehnicul mi-a zâmbit: ,,bine aţi
venit”, s-a căţărat pe scăriţa uşoară de metal şi mi-a deschis cupola.
Eram acum cufundat în profesie – la propriu – până-n gât.

Cabina avionului de vânătoare este altarul din care se oficiază această slujbă
cumva păgână, ameţitoare şi absolută, care e zborul. Holbam oohii
atent la toate amănuntele, recapitulând în minte funcţiile fiecăruia
din cele peste trei sute de indicatoare, becuri, contacte, manete, cadrane
– ştii, în aer nu prea ai timp de aşa ceva – şi executând la rece manevrele
cele mai dificile.

Parcă nu fusesem niciodată în concediu, făceam iar
trup cu avionul meu, în metrul ăsta cub căptuşit cu tehnică şi geniu
mă simţeam, eram, într-adevar, eu, în pielea care-mi convenea, şi care
mi se potriveşte ca o haină pe un manechin. Vezi, acum urmează ceva
delicat, care se cere înţeles cum se cuvine; sunt pilot de vânătoare,
adică ceva neînchipuit de mult, visat de când eram plod şi nesperat
de realizat; zbor cel mai nobil şi rapace avion care se poate închipui,
şi de aici îmi trag toate sevele, şi încrederea de a fi. Am jurat pe
albastrul unui cer, şi avionul e arma cu care-mi îndeplinesc jurământul,
iar zborul este justificarea faptului că respir, că mişc, că trăiesc – raţiunea
mea de a exista.

Şi mai sunt unele chestii, pe care doar aviatorii le
pot înţelege: chemări pe drumuri depărtate, ce n-au întotdeauna
sfârşit, împlântările în amurg ca într-un spaţiu străin, necunoscut;
urletul forţajului, coloana de foc ţâşnită din ajutaj, plumbul suprasarcinilor,
umbra verzuie a ţintei pulsând pe ecranul locatorului de
bord, şocul rachetei zvâcnite de sub plan şi aproape brusc, nedezmeticit
cum trebuie, cerga miţoasă de oaie pământească, şi apa rece băută
din ulcica de pământ ars.

Şi iarăşi, şi iarăşi, de fiecare dată la fel, de fiecare dată altfel, legat în chingi de avion, de metal, de foe, ermetizat, izolat de lumea din afară, „permiteţi decolarea”, saltul imens spre dincolo, căutându-mă, spre mine – celălalt – spre esenţa mea de om.”

Doru Davidovici, Caii de la Voronet, editia 2
Copyright © 2015 Editura ARIPI ARGINTII