Un avion arde

„Fusese o noapte nebună, în care băuserăm pentru
Saint-Exupery, Peter Townsend şi Traian Dârjan – şi pentru alţii, mai
mici şi mai necunoscuţi, dar recenţi şi apropiaţi nouă; a doua zi, plan
la plan, spulberând apa şi nisipul cu jeturile motoarelor, luam în
trombă plaja de la Eforie la 2 Mai; iar apoi urmaseră câteva zile de
discuţii savante în care făcuserăm praf toate schemele de atac la sol
şi de venire la aterizare – în sala spaţioasă, dar rece şi întunecoasă, a
arestului de garnizoană. O să înţelegi acum ce-am simţit când am
văzut deodată că avionul lui Chioru arde. Luase foc brusc; şi ardea
cu fum negru, învârtejit într-o coadă scurtă şi groasă, din care ţăşneau,
când şi când,şerpi portocalii. Ardea exact ca avionul ăla de pe planşa
din sala de pregătire, dar acum era real, la câţiva metri de mine, în
stânga şi puţin în faţă… Am împins piciorul drept în palonier, mult,
şi avionul mi-a glisat pe plan, depărtându-se de aparatul care ardea.
Degetele mi-au apăsat singure emisia şi am strigat cu gura uscată:
„Chiorule… măi, sări! Catapultează, Chiorule!” Uitasem de indicativ,
de tot; fixam avionul arzând, fumul, flăcările şi repetam în neştire:
„Sări, te rog, catapultează, auzi, arzi, ai incendiu la bord, catapultează!”
Totul a durat foarte mult, adică mi s-a părut că durează foarte mult,
era una din situaţiile alea când secundele se lungesc într-o peltea fără
sfârşit, şi mi-era ciudă de laşitatea mea care mă depărtase de avionulcap,
zburam aproape în linie cu ei, lateral la vreo optzeci-o sută de
metri, şi tot strigam „sări, mă, sări, fir’ar mă-ta a dracului, eşti şi surd!”
Apoi a explodat, a fost o explozie neaşteptat de slabă şi de mică, în
comparaţie cu incendiul ăla violent şi cu tot fumul negru străbătut
de flăcări portocalii. Avionul a luat-o pe un plan, s-a răsucit ca o
frunză de plop toamna, când o bate vântul, şi s-a năpustit în jos, spre
pământul care se vedea împâclit şi ars. Abia atunci m-am dezmeticit,
şi am luat degetul de pe emisie; mi-am şters pleoapele, mi-am smuls
masca de oxigen care mustea de sudoare şi am intrat în picaj; se mai
vedea, o musculiţă de argint cu un panaş negru-cenusiu după ea. Am
auzit glasul conducătorului de zbor, „130, ce s-a întâmplat acolo?” Nu
mă simţeam în stare să raportez, „vă spun când vin jos”; sub mine, la
câteva mii de metri, înflorise o floare enormă, cu petale purpurii. Am
redresat la 200 – 300 de metri de pământ; avionul – ce mai rămăsese
din el – zăcea răspândit pe trei hectare, naiba ştie cum lovise solul,
pieziş, nu se îngropase – ricoşase, şi se împrăştiase apoi în toate părţile.
Priveam tablele alea răsucite şi-l vedeam pe Chioru trăgând la fileu,
vedeam Mamaia noaptea, îl vedeam pe bulevardul Lenin din Constanţa
scoţând triumfător din buzunar o hârtie boţită de cinci lei… M-am
învârtit acolo până când acul debitmetrului a început să bată spre o
mie de litri; dintr-un sat din apropiere începuse să se strângă lume.
Priveau în sus… mă aşteptau şi pe mine!? Am pus motorul în plin şi
am luat înălţime, spre casă.

* * *
De fapt, Chioru a catapultat; dar asta am aflat târziu, la vreo
două ore după aterizare.”

Doru Davidovici, Caii de la Voroneţ

Anunțuri

„Totul durase sapte minute”

„Am făcut un control cu Zeus, pentru revenirea formei, şi am
decolat la interceptare.
Dirijarea se făcea de la o staţie de pe teritoriu, şi cum mai sunt
şi surprize, m-am înţeles cu Ion să-mi comunice înălţimea când aude
că au început să-mi transmită comenzi. Am decolat în forţaj, şi avionul
m-a săltat urgent la paisprezece mii. Era o noapte „de zile mari”,
vedeam de la Braşov la Constanţa şi de la Bucureşti la Iaşi, Ploieştiul,
în salbă Buzăul, Râmnicul, Mărăşeşti, Bacău, apoi Brăila, ca potcoava
de pe Giuleşti, Galaţii…

Am pus la orizontală şi am încercat să intru
în legătură cu „Piersica”. Nimic. „Piersica” amuţise. Apoi mi-a explodat
în căşti într-un amestec de ţiuituri şi hârâieli o voce pierdută la capătul
pământului: „Sunt Piersica… mă auzi?” Am blagoslovit în gând, ca
un gentlemen, şi m-am pus pe treabă. Adică să încerc să disting din
toată mizeria aia nişte cifre, capete compas, viteze şi timpi care urmau
să mă scoată undeva, în spatele lui Ion. M-am bălăcit între două
ceruri, la 14 – 15000 metri altitudine, frecat mai rău ca un recrut tuns,
încălţat şi pus să mărşăluiască prin cazarmă. Şi deodată l-am văzut.
Trăiască ştiinţa şi tehnica modernă, antenele uriaşe ale locatoarelor
care pipăie cerul, ecranele verzui, computerele şi planşetele de dirijare,
trăiască planşetistele, care se înalţă în vârful picioarelor subţiri şi lungi
ca să marcheze poziţia vânătorului legat fedeleş în cabina ticsită cu
aparate şi butoane, gonind smintit cu 1200 de kilometri pe ceas – spre
bucuria celor de la pupitrele de comandă; trăiască mama, care mi-a
făcut ochii ăştia, nu grozavi de frumoşi, dar buni – buni, dom’le – că
ce nu mi-a arătat ştiinţa şi tehnica modernă, mi-au arătat ei: avionul
lui Ion, fulgerând în stânga mea, cu o coadă de foc după el, măcinând
stelele.

Am împins maneta în forţaj total şi am intrat în viraj – un
viraj nebun, la cuţit, cu suprasarcină maximă, cu casca lipită de creier,
cu creierii striviţi de cerul gurii, şi cu tot sângele din corp plecat spre
bătăturile tălpilor. Un viraj al naibii, care încerca să sfideze toate legile
aerodinamicii, şi pe care corpul meu omenesc, din carne şi oase, nu
era pregătit să-l facă. Am scos pe un cap compas aiurea, la inspiraţie,
şi am început să rag în microfon, cerând comenzi de dirijare. Am
auzit vocea lui Ion, de parcă era lângă mine „la şaisprezece mii”, şi
am râs de unul singur, în cabina mea roşie: auzi, ţinta să dirijeze
vânătorul… Pe urmă a troznit ceva, a gâjâit, şi deodată a răsunat o
voce calmă, care s-a uns peste zbieretele mele ca marmelada pe pâine.
Mă luase în primire unul din cei bătrâni, un motan născut, crescut şi
năpârlit cu microfonul în mână, şi asta se simte imediat. Din trei
manevre scurte şi precise m-a scos în spatele ţintei, pe o curbă întinsă
şi elegantă ca un şold de femeie. M-am apropiat, am încadrat, şi am
tras tot filmul din fotomitralieră – o peliculă bună de trimis în şcoală,
să fie material didactic pentru viitorii piloţi. Apoi am decuplat din
forţaj, am împins manşa şi am virat spre casă într-un picaj care-mi
aducea în cabină tot cerul rece şi întunecat de afară. M-am uitat la
viteză, am citit pe indicatorul inerţial distanţa până la aerodrom şi
am privit ceasul pe care îl fixasem în momentul decolării.

Totul durase şapte minute.”
Tot din „Caii”

Image result for doru davidovici

 

De ce „Caii”…?

„La Casa Mare, unde escadrila îşi avea birourile, sălile de
pregătire şi magaziile, am găsit totul de parcă aş fi plecat chiar ieri.
Piloţimea era afară, la avioane.

Am ieşit şi m-am dus întins la 8103, avionul meu. Nu ştiu dacă ai avut ocazia să vezi un supersonic de aproape: e teribil. Când am venit aici prima oară, boboc abia scos din şcoală, aproape n-am dormit câteva nopţi; mă întrebam dacă voi putea
vreodată să zbor un asemenea avion. Tehnicul mi-a zâmbit: ,,bine aţi
venit”, s-a căţărat pe scăriţa uşoară de metal şi mi-a deschis cupola.
Eram acum cufundat în profesie – la propriu – până-n gât.

Cabina avionului de vânătoare este altarul din care se oficiază această slujbă
cumva păgână, ameţitoare şi absolută, care e zborul. Holbam oohii
atent la toate amănuntele, recapitulând în minte funcţiile fiecăruia
din cele peste trei sute de indicatoare, becuri, contacte, manete, cadrane
– ştii, în aer nu prea ai timp de aşa ceva – şi executând la rece manevrele
cele mai dificile.

Parcă nu fusesem niciodată în concediu, făceam iar
trup cu avionul meu, în metrul ăsta cub căptuşit cu tehnică şi geniu
mă simţeam, eram, într-adevar, eu, în pielea care-mi convenea, şi care
mi se potriveşte ca o haină pe un manechin. Vezi, acum urmează ceva
delicat, care se cere înţeles cum se cuvine; sunt pilot de vânătoare,
adică ceva neînchipuit de mult, visat de când eram plod şi nesperat
de realizat; zbor cel mai nobil şi rapace avion care se poate închipui,
şi de aici îmi trag toate sevele, şi încrederea de a fi. Am jurat pe
albastrul unui cer, şi avionul e arma cu care-mi îndeplinesc jurământul,
iar zborul este justificarea faptului că respir, că mişc, că trăiesc – raţiunea
mea de a exista.

Şi mai sunt unele chestii, pe care doar aviatorii le
pot înţelege: chemări pe drumuri depărtate, ce n-au întotdeauna
sfârşit, împlântările în amurg ca într-un spaţiu străin, necunoscut;
urletul forţajului, coloana de foc ţâşnită din ajutaj, plumbul suprasarcinilor,
umbra verzuie a ţintei pulsând pe ecranul locatorului de
bord, şocul rachetei zvâcnite de sub plan şi aproape brusc, nedezmeticit
cum trebuie, cerga miţoasă de oaie pământească, şi apa rece băută
din ulcica de pământ ars.

Şi iarăşi, şi iarăşi, de fiecare dată la fel, de fiecare dată altfel, legat în chingi de avion, de metal, de foe, ermetizat, izolat de lumea din afară, „permiteţi decolarea”, saltul imens spre dincolo, căutându-mă, spre mine – celălalt – spre esenţa mea de om.”

Doru Davidovici, Caii de la Voronet, editia 2
Copyright © 2015 Editura ARIPI ARGINTII

Un autor deja uitat…?

… pe un aerodrom din Baragan, anii 60 si ceva

„Terminam înviorarea încă nedezmeticiţi, ne trezeam de tot abia sub duş. Trăgeam salopetele pe corpurile ude şi plecam la hangar, zgribulindu-ne în aerul dimineţii. Împingeam avioanele afară, aliniindu-le pe marginea bretelei cu betonul ros de cauciucurile atâtor generaţii de avioane: IAR, SET, Fleet, Potez, PZL, Savoia, Messerschmitt, apoi iar IAR, IL, LA, IAK.

Se porneau motoarele, vibra scurt aerul în trâmbe de fum negru-cenuşiu, şi îmi aminteam de tata. Pe urmă urcarea în cabină, paraşuta, chingile strânse, aşteptam racheta verde, rulajul spre start în zig-zag-uri derapate, decolarea. O dată am uitat să pun elicea pe „pas mic”, IAK-ul gonea cu coada ridicată spre marginea aerodromului, se clătina orizontul pe marginea botului rotund, manşa, motorul urla în draci, avionul bontisa pe pământul uscat fără să se desprindă. În situaţia asta era periculos să forţez avionul, şiruri lungi de MIG-uri argintii îmi năvăleau în cabină, vedeam apropiindu-se biuta şi depozitul de combustibil, am ridicat clapeta forţajului şi am trecut maneta boost-ului dincolo de prag.

A fost o manevră disperată, ultima: parcă m-a proiectat în cer o catapultă brutală, motorul trepida, mugind cu elicea în soare, gata să-şi smulgă cele opt buloane care-l fixau pe fuselaj; am băgat trenul, abia atunci am observat maneta pasului, cu bilă albă în vârf, şi încă, în poziţie de croazieră. M-am înjurat scurt, uite-aşa se rup avioanele. Şi am mai avut un zbor din care reţin doar tremurul spasmodic al pământului în jurul cabinei, planeta noastră masivă şi rotundă sărind înnebunită dintr-un colţ în celălalt al parbrizului, IAK-ul se prăvălea tocind cu elicea piscuri negre de munte, simţeam comenzile întinzându-se la maximum, apoi lăsându-se moi şi fără putere în mâna mea, parcă se desfăceau, deodată, din toate punctele de sprijin tocite cu atâta sârg pentru examen…

Aterizam, uneori izbeam cu sete avionul albastru de pământ, atunci Piratul ne chema în zebra lui pe roţi şi ne făcea cuvenita morală, peste umărul lui vedeam MIG-urile rulând şi decolând, departe, tocmai la pista de beton. Reacţie, clasă înaltă, un fel de vis umbrit numai de gândul că nu vom putea zbura pe minunea aia de avion. Elevii din anii mari erau un fel de zei binevoitori, şi ne dădeam tăcuţi la o parte din faţa lor. Îmi băgasem odată capul în cabina unui MIG, plecasem ameţit de ce văzusem acolo.

Apoi spălam avioanele pe burtă, ieşea uleiul, ieşea vaselina neagră, grafitată, în lungi dâre lipicioase, din motoarele chinuite de elevii-aviatori. Frecam tabla întinşi pe spate, picături usturătoare de benzină intrau în ochi, dar asta face parte din meserie, frecam până rămânea vopseaua curată. Avioanele în hangar, husarea, somnul scurt de după-amiază, cursul de trageri, roata acrobatică, lecţia de paraşutism, bufnetul saltelei sub corpurile elegant azvârlite peste umăr de un judoka cu centură neagră şi cu nu mai ştiu câţi „dani” agăţaţi de centura aceea neagră; masa de seară, mai mult lăsată în farfurii, şi aşternutul patului… Era un ritm fierbinte, căruia habar n-am cum am reuşit să-i fac faţă; cei care nu ţineau pasul erau zburaţi, fără multe menajamente.”

Doru Davidovici, Intrarea actorilor

Tu n’as pas su t’arrêter à temps

Un episod dintr-o viata prea timpuriu curmata

„M-am uitat la vitezometru, 650 de kilometri pe oră, 700, 750; în faţă era un nor mic, suspendat deasupra grosului plafonului, am trecut pe sub el, o clipă cabina s-a cufundat în penumbră, grila luminoasă a colimatorului a lucit violent; încă cincizeci de kilometri pe oră şi… Acul alb al vitezometrului se târa greu pe cadranul negru, asta-i, avion cu fofează, la reacţie de mult…

„Am împins maneta dincolo de pragul roşu de forţaj, şi acul boost-ului a sărit şi s-a oprit, vibrând reţinut, în dreptul piedicii de la marginea scalei. IAK-ul a ţâşnit înainte, împins de o mie de draci, şi am tras de manşă tare, cât am putut de tare; mă presa în scaun o mână nevăzută, îmi alungea, hidos, trăsăturile feţei sub mască. Gâfâiam, mă ustura cerul gurii, uscat, şi mă striveau pe piept chingile paraşutei. Apoi n-am mai văzut nimic, vălul negru, şi doar un rest de luciditate chicotea în mine ghicind deruta din cabina avionului rămas în urmă. IAK-ul se înălţa ca o săgeată, la 90 de grade, elicea agăţată în cer trăgând după ea o tonă de metal vibrând, motorul urla zvâcnind, gata să sară de pe batiu. Urcam cu câteva zeci bune de metri pe secundă, am ţinut avionul aşa până când comenzile au devenit moi şi l-am simţit lăsându-se grele şi ostenite de urcuşul abrupt. Atunci am împins palonierul până în fund, l-am lăsat să se prăvălească pe o aripă, în rotirea aia de o clipă am văzut aparatul lui Pisi repezindu-se spre mine într-un unghi de atac imposibil, nu înţelegeam ce manevră făcuse ca să ajungă în poziţia aceea, dar nu exista manevră capabilă să-l aducă într-o asemenea poziţie şi am împins din nou palonierul, până am simţit metalul intrându-mi în carne, ca să glisez avionul în partea opusă.

Îl simţeam pe Pisi în spate, şi-mi trăsesem capul între umeri, mă adăpostisem tot după blindaj, film, gloanţe, se amestecau în creierii mei tescuiţi, viteza, nu mai aveam timp să ajung până la nori să mă ascund sub carapacea lor, marmură de abur ocrotitoare, aşteptam să văd trasoarele, dâra roşie de moarte curgându-mi pe lângă aripi, Lena, nu, Lena, lasă-mă, n-am timp de tine, viteza – acum. Fulgerat, parcă mă rupeam în bucăţi, numai chingile scaunului împiedicau bucăţile să se risipească şi să se izbească bezmetice de pereţii cabinei, manşa trasă în burtă, mă dureau palmele, prin mănuşile groase, de mânerul zimţat, palonierul stâng presat până în fund, îmi tremura piciorul întins din genunchi, parcă izbeau surd greutăţi masive de plumb în ampenajul retezat şi în fuselajul gros, urcam abrupt, în smucituri brutale, după o traiectorie aiurea, vedeam aripile vibrând şi spiralând aerul cu dâre mici, albe, în urcarea aceea semănând cu o prăbuşire în cer. M-am regăsit agăţat în limită de viteză sus, pe creasta unui zid imens de aer îngheţat, şi zidul s-a surpat şi IAK-ul a căzut ca o piatră colţuroasă, învârtindu-se haotic în jurul aripei drepte: vrie. Am adus comenzile la mijloc şi am aşteptat până ce aerul a început iar să şuiere în jurul fuselajului. Atunci am scos din vrie şi am întrebat, nici nu redresasem din picaj, vocea îmi suna chinuită în căşti, dar îmi venea să mor de râs…”

Fragment din cartea „Intrarea actorilor” de Doru Davidovici

„Doru era o piatră dură dar la limita incandescenței. Pe cât era de pregătit să lupte cu natura sau cu un inamic militar, pe atât era de sensibil, fragil și vulnerabil în fața nedreptăților vieții. După zbor noi treceam la cele pământești. El „rămânea” însă în „nava” zburătoare călătorind cu gândul, imaginația și visul înspre și în alte lumi, pe care le condensa, pentru noi, în pagini de carte în care chiar el spunea că „încearcă să povestească ce nu e de povestit, să arate ce nu e de arătat, să explice ce nu e de explicat – cum trăim, cum înțelegem să trăim, de ce suntem așa cum suntem, de ce ardem și ne dăruim în cabinele avioanelor noastre de vânătoare.”
– Ștefan Voian – „Aviația” nr.22/2000

mig-23-cockpit