Un autor deja uitat…?

… pe un aerodrom din Baragan, anii 60 si ceva

„Terminam înviorarea încă nedezmeticiţi, ne trezeam de tot abia sub duş. Trăgeam salopetele pe corpurile ude şi plecam la hangar, zgribulindu-ne în aerul dimineţii. Împingeam avioanele afară, aliniindu-le pe marginea bretelei cu betonul ros de cauciucurile atâtor generaţii de avioane: IAR, SET, Fleet, Potez, PZL, Savoia, Messerschmitt, apoi iar IAR, IL, LA, IAK.

Se porneau motoarele, vibra scurt aerul în trâmbe de fum negru-cenuşiu, şi îmi aminteam de tata. Pe urmă urcarea în cabină, paraşuta, chingile strânse, aşteptam racheta verde, rulajul spre start în zig-zag-uri derapate, decolarea. O dată am uitat să pun elicea pe „pas mic”, IAK-ul gonea cu coada ridicată spre marginea aerodromului, se clătina orizontul pe marginea botului rotund, manşa, motorul urla în draci, avionul bontisa pe pământul uscat fără să se desprindă. În situaţia asta era periculos să forţez avionul, şiruri lungi de MIG-uri argintii îmi năvăleau în cabină, vedeam apropiindu-se biuta şi depozitul de combustibil, am ridicat clapeta forţajului şi am trecut maneta boost-ului dincolo de prag.

A fost o manevră disperată, ultima: parcă m-a proiectat în cer o catapultă brutală, motorul trepida, mugind cu elicea în soare, gata să-şi smulgă cele opt buloane care-l fixau pe fuselaj; am băgat trenul, abia atunci am observat maneta pasului, cu bilă albă în vârf, şi încă, în poziţie de croazieră. M-am înjurat scurt, uite-aşa se rup avioanele. Şi am mai avut un zbor din care reţin doar tremurul spasmodic al pământului în jurul cabinei, planeta noastră masivă şi rotundă sărind înnebunită dintr-un colţ în celălalt al parbrizului, IAK-ul se prăvălea tocind cu elicea piscuri negre de munte, simţeam comenzile întinzându-se la maximum, apoi lăsându-se moi şi fără putere în mâna mea, parcă se desfăceau, deodată, din toate punctele de sprijin tocite cu atâta sârg pentru examen…

Aterizam, uneori izbeam cu sete avionul albastru de pământ, atunci Piratul ne chema în zebra lui pe roţi şi ne făcea cuvenita morală, peste umărul lui vedeam MIG-urile rulând şi decolând, departe, tocmai la pista de beton. Reacţie, clasă înaltă, un fel de vis umbrit numai de gândul că nu vom putea zbura pe minunea aia de avion. Elevii din anii mari erau un fel de zei binevoitori, şi ne dădeam tăcuţi la o parte din faţa lor. Îmi băgasem odată capul în cabina unui MIG, plecasem ameţit de ce văzusem acolo.

Apoi spălam avioanele pe burtă, ieşea uleiul, ieşea vaselina neagră, grafitată, în lungi dâre lipicioase, din motoarele chinuite de elevii-aviatori. Frecam tabla întinşi pe spate, picături usturătoare de benzină intrau în ochi, dar asta face parte din meserie, frecam până rămânea vopseaua curată. Avioanele în hangar, husarea, somnul scurt de după-amiază, cursul de trageri, roata acrobatică, lecţia de paraşutism, bufnetul saltelei sub corpurile elegant azvârlite peste umăr de un judoka cu centură neagră şi cu nu mai ştiu câţi „dani” agăţaţi de centura aceea neagră; masa de seară, mai mult lăsată în farfurii, şi aşternutul patului… Era un ritm fierbinte, căruia habar n-am cum am reuşit să-i fac faţă; cei care nu ţineau pasul erau zburaţi, fără multe menajamente.”

Doru Davidovici, Intrarea actorilor

Tu n’as pas su t’arrêter à temps

Un episod dintr-o viata curmata

„M-am uitat la vitezometru, 650 de kilometri pe oră, 700, 750; în faţă era un nor mic, suspendat deasupra grosului plafonului, am trecut pe sub el, o clipă cabina s-a cufundat în penumbră, grila luminoasă a colimatorului a lucit violent; încă cincizeci de kilometri pe oră şi… Acul alb al vitezometrului se târa greu pe cadranul negru, asta-i, avion cu fofează, la reacţie de mult…

„Am împins maneta dincolo de pragul roşu de forţaj, şi acul boost-ului a sărit şi s-a oprit, vibrând reţinut, în dreptul piedicii de la marginea scalei. IAK-ul a ţâşnit înainte, împins de o mie de draci, şi am tras de manşă tare, cât am putut de tare; mă presa în scaun o mână nevăzută, îmi alungea, hidos, trăsăturile feţei sub mască. Gâfâiam, mă ustura cerul gurii, uscat, şi mă striveau pe piept chingile paraşutei. Apoi n-am mai văzut nimic, vălul negru, şi doar un rest de luciditate chicotea în mine ghicind deruta din cabina avionului rămas în urmă. IAK-ul se înălţa ca o săgeată, la 90 de grade, elicea agăţată în cer trăgând după ea o tonă de metal vibrând, motorul urla zvâcnind, gata să sară de pe batiu. Urcam cu câteva zeci bune de metri pe secundă, am ţinut avionul aşa până când comenzile au devenit moi şi l-am simţit lăsându-se grele şi ostenite de urcuşul abrupt. Atunci am împins palonierul până în fund, l-am lăsat să se prăvălească pe o aripă, în rotirea aia de o clipă am văzut aparatul lui Pisi repezindu-se spre mine într-un unghi de atac imposibil, nu înţelegeam ce manevră făcuse ca să ajungă în poziţia aceea, dar nu exista manevră capabilă să-l aducă într-o asemenea poziţie şi am împins din nou palonierul, până am simţit metalul intrându-mi în carne, ca să glisez avionul în partea opusă.

Îl simţeam pe Pisi în spate, şi-mi trăsesem capul între umeri, mă adăpostisem tot după blindaj, film, gloanţe, se amestecau în creierii mei tescuiţi, viteza, nu mai aveam timp să ajung până la nori să mă ascund sub carapacea lor, marmură de abur ocrotitoare, aşteptam să văd trasoarele, dâra roşie de moarte curgându-mi pe lângă aripi, Lena, nu, Lena, lasă-mă, n-am timp de tine, viteza – acum. Fulgerat, parcă mă rupeam în bucăţi, numai chingile scaunului împiedicau bucăţile să se risipească şi să se izbească bezmetice de pereţii cabinei, manşa trasă în burtă, mă dureau palmele, prin mănuşile groase, de mânerul zimţat, palonierul stâng presat până în fund, îmi tremura piciorul întins din genunchi, parcă izbeau surd greutăţi masive de plumb în ampenajul retezat şi în fuselajul gros, urcam abrupt, în smucituri brutale, după o traiectorie aiurea, vedeam aripile vibrând şi spiralând aerul cu dâre mici, albe, în urcarea aceea semănând cu o prăbuşire în cer. M-am regăsit agăţat în limită de viteză sus, pe creasta unui zid imens de aer îngheţat, şi zidul s-a surpat şi IAK-ul a căzut ca o piatră colţuroasă, învârtindu-se haotic în jurul aripei drepte: vrie. Am adus comenzile la mijloc şi am aşteptat până ce aerul a început iar să şuiere în jurul fuselajului. Atunci am scos din vrie şi am întrebat, nici nu redresasem din picaj, vocea îmi suna chinuită în căşti, dar îmi venea să mor de râs…”

Fragment din cartea „Intrarea actorilor” de Doru Davidovici

„Doru era o piatră dură dar la limita incandescenței. Pe cât era de pregătit să lupte cu natura sau cu un inamic militar, pe atât era de sensibil, fragil și vulnerabil în fața nedreptăților vieții. După zbor noi treceam la cele pământești. El „rămânea” însă în „nava” zburătoare călătorind cu gândul, imaginația și visul înspre și în alte lumi, pe care le condensa, pentru noi, în pagini de carte în care chiar el spunea că „încearcă să povestească ce nu e de povestit, să arate ce nu e de arătat, să explice ce nu e de explicat – cum trăim, cum înțelegem să trăim, de ce suntem așa cum suntem, de ce ardem și ne dăruim în cabinele avioanelor noastre de vânătoare.”
– Ștefan Voian – „Aviația” nr.22/2000

mig-23-cockpit