“A noble thing is philanthropy, and the support of the poor, and the assistance of human weakness…”

Reconstructing the world’s first hospital: the Basiliad

Thomas Heyne
Boston, United States

 St. Basil

“A noble thing is philanthropy, and the support of the poor, and the assistance of human weakness…”

So rang the emotional words of Bishop Gregory Nazianzen during the funeral oration delivered for his dear friend Basil of Caesarea in 379. Wishing to remind his audience of Basil’s charity towards the poor, he continued:

Go forth a little way from the city, and behold the new city, the storehouse of piety, the common treasury of the wealthy… where disease is regarded in a religious light, and disaster is thought a blessing, and sympathy is put to the test.

Gregory goes on to mention the Great Wonders of the ancient world: the Pyramids, the Colossus, and the walls of Babylon, but says these pale in comparison to this “new city.” Gregory’s audience would no doubt have recognized his reference to this “city,” but for clarity, he continues:

My subject is the most wonderful of all, the short road to salvation, the easiest ascent to heaven. There is no longer before our eyes that terrible and piteous spectacle of men who are living corpses, the greater part of whose limbs have mortified, driven away from their cities and homes and public places and fountains, aye, and from their own dearest ones, recognizable by their names rather than by their features… no longer the objects of hatred, instead of pity on account of their disease.

We realize that Gregory is speaking of Basil’s hospital, where lepers were treated. Gregory finishes this part of his oration with the moving words:

[Basil] however it was, who took the lead in pressing upon those who were men, that they ought not to despise their fellowmen…Others have had their cooks, and splendid tables, and the devices and dainties of confectioners, and exquisite carriages, and soft, flowing robes; Basil’s care was for the sick, and the relief of their wounds, and the imitation of Christ, by cleansing leprosy, not by a word, but in deed.1

In this moving eulogy, Gregory has immortalized for posterity what was indeed a milestone in medical history: the Basiliad (also known as the Basileias or Basileiados), the first hospital in history.

The Basiliad derives its name from its founder, the Christian priest (and later bishop) Basil. He is remembered as one of the “Cappadocian Fathers” (along with his brother Gregory of Nyssa and his life-long friend Gregory Nazienzen); the three clergymen were active in Cappadocia (modern-day Turkey), and they have long been regarded as Christian saints in both Catholic and Orthodox traditions.  By AD 369 Basil had already distinguished himself as a holy and capable monk and abbot, and an effective rhetorician and theologian. A continued refrain in his sermons was the exhortation to put Christian teachings into practice, and to always be mindful of the poor. For example, in a sermon on St. Luke’s Gospel, Basil preached:

Why are you wealthy while that other man is poor…are you not a cheater? [T]aking those things which you received for the sake of stewardship, and making them your very own? … The bread which you hold back belongs to the hungry; the coat, which you guard in your locked storage-chests, belongs to the naked; …The silver that you keep hidden in a safe place belongs to the one in need.2

Basil’s charity was put to the test in AD 369, when, in the words of his friend Gregory, “There was a famine, the most severe one ever recorded [in Cappadocia].”1  Gregory describes how Basil gathered together the poor to feed them; “[He] set before them basins of soup and… meat.”  Based on this information, historians think it likely that Basil had at least a soup kitchen in place by 369.3  But the famine provided the impetus for Basil to undertake a much greater expansion in charitable works.  Seeing the rich hoarding their wealth while the poor died of sickness and starvation, he used the Gospel of Matthew to preach for social reform:

But how do you make use of money? By dressing in expensive clothing? Won’t two yards of tunic suffice you, and the covering of one coat satisfy all your need of clothes?… One bread-loaf is enough to fill a belly…. For it is right… to regard the use of money as a matter of stewardship, not of selfish enjoyment…. What answer shall you make to the judge, you who dress walls, but will not clothe a man; who spruce up horses, and overlook an unfashionable brother; who leave grain to rot, but will not feed the starving; who bury your money and despise the oppressed?…4

With these and similar homilies, Basil encouraged the wealthy to support his social projects for the poor. His work has been called a “major social revolution… that challenged directly the hypocrisy, corruption, and uncontrolled self-interest” of fourth-century Ceasarea.3  And this revolution, which included the world’s first hospital, was based on a Christian understanding of charity, of sharing one’s wealth with the poor, particularly during times of crisis.

And what of the hospital itself?  Three of Basil’s letters seem to reference it.  In one such letter, written around 372 to the local governor,3 Basil describes a complex of buildings.  He writes:

…[We have] a magnificently appointed church to God, and round it a dwelling house, one liberally assigned to the bishop, and others underneath, allotted to the officers of the Church in order, the use of both being open to you of the magistracy and your escort.

Here, Basil describes a complex focused around a church, a bishop’s residence, and housing for his clergy (who acted as his staff for much of his charity work).  The complex is apparently large enough that it could house the governor and his entire retinue.  He continues:   …Do we do any harm by building a place of entertainment for strangers, both for those who are on a journey and for those who require medical treatment on account of sickness, and so establishing a means of giving these men the comfort they want, physicians, doctors, means of conveyance, and escort?

Basil has elucidated some of the additional functions of the Basiliad: a house for strangers and travelers, and a site for professional medical treatment.  What seems like a passing reference is indeed monumental: anyone (particularly the poor) can receive medical care from professionals.5 He continues:

All these men must learn such occupations as are necessary to life…; they must also have buildings suitable for their employments…We have already…begun providing [building] material.6

Here, Basil makes it clear that his impressive social project includes teaching trades to the inhabitants of the Basiliad.  I.e., he is teaching the hungry how to fish, not just doling out fish.  Finally, he makes it clear that the construction of his complex was already well under way by 372 (the date of this letter).

There are two other letters, both dated to 373, that suggest that the hospital was by then operating at full force.  They also help confirm the hospital’s location.  Writing to fellow bishop Amphilochius, Basil writes:

I was lately at Cæsarea, in order to learn what was going on there. I was unwilling to remain in the city itself, and betook myself to the neighbouring hospital (or “poorhouse”) [πτωχοτροφεῖον]…7

Basil clearly references that this facility for the sick and poor lies just outside of the city of Caesarea (a city in Asia Minor). Indeed, even when Caesarea itself fell into ruin centuries later, Basil’s neighboring “new city” was still thriving–becoming the modern-day city of Kayseri, Turkey.[8]  Also, one notes that the Greek here for “hospital” (πτωχοτροφεῖον) can signify a facility that tends to the sick or to the poor (or both): Basil’s complex apparently treats the indigent sick.9

The existence and function of the Basiliad is confirmed with another letter to Bishop Amphilochius, written in 373: “Come…that you may also honour with your presence the Church of the Hospital (or Poorhouse) [πτωχοτροφεῖον].”10 Again, Basil’s words confirm that his complex abuts a church, and it tends to the sick-poor.  Also, the fact that Basil is inviting a fellow bishop to visit suggests that his Basiliad is already (or nearly) complete by 373.

We now have sufficient evidence to piece together the history of the Basiliad.  From the dating of the famine, it appears that some facility (at least a soup kitchen of sorts) existed in 369. By 372 it had professional medical personnel; and by 373 it was sufficiently complete that he could invite fellow leaders to visit.  We know that this “new city” housed lepers (based on Gregory’s eulogy)11, as well as other sick, the travelers, and strangers.  It was staffed both by professional physicians, as well as by clergy in the adjoining church (not unlike later Christian hospitals).  And we know, based on Gregory’s reference to the “common treasury of the wealthy”, that the poor were financed by donations from the rich.  Finally, it is possible that the Basiliad also housed orphans, based on Basil’s recommendation for monks to take in orphans;12 likely these orphans were among those who received tradeschooling.  In sum, the Basiliad was an impressive social endeavor.

But was the Basiliad also novel?  Was it truly the world’s first hospital?  Historians have compared the Basiliad to other, prior institutions which cared for the sick.9 For example, the Roman valetudinaria and Asclepian Temples predated the Basiliad and certainly provided care for the sick. But were they truly hospitals?  Per Andrew Crislip, a hospital must have three components: inpatient facilities, professional medical caregivers, and care given for free.13 Scattered throughout the empire, the Roman valetudinaria were complexes constructed to treat ill or wounded slaves and soldiers.  These valetudinaria were financed by either wealthy slave owners or Roman legions, to keep the slaves working or soldiers fighting (respectively).5  But the facilities did not treat the poor, and they were hardly charitable in nature.  Similarly, the Asclepian temples, dedicated to the Greco-Roman god of healing, are sometimes cited as potential predecessors for the Basiliad.  But the medico-religious services provided in these Asclepian temples were not given for free: sacrifices or donations were expected.14 Furthermore, the Asclepian temples rarely employed professional physicians.  Finally, they did not accept terminal cases: indeed, a patient dying inside of the hospital would have been seen as a ritual impurity.15 Thus, even the often-cited healthcare institutions which predated Basil did not perform the same functions that his Basiliad did.  It seems that Basil started a new trend: soon after his death, similar Christian hospitals were sprouting up elsewhere in the Roman empire, and they had became commonplace within one century.9  For these reasons, historians have argued that “the hospital was, in origin and conception, a distinctively Christian institution.”5, 13, 15

Using primary texts, we have reconstructed the Basiliad, likely the first true hospital in history.  It was constructed with inspiration from Christian social teaching, and with impetus from a famine.  It would become the first in a great number of hospitals across the Roman empire: a major landmark in the history of medicine.


  1. Gregory Naziazen. Oration 43. From Nicene and Post-Nicene Fathers, Second Series, vol. 7. Ed. Philip Schaff and Henry Wace. (Buffalo, NY: Christian Literature Publishing Co., 1894.) Trans. Charles G. Browne and James E. Swallow. Available online at http://www.newadvent.org/fathers.  Accessed 31 January 2015.
  2. Basil of Caesarea. Homilia in illud dictum evangelii secundum Lucam: «Destruam horrea mea, et majora ædificabo:» itemque de avaritia (Homily on the saying of the Gospel According to Luke, “I will pull down my barns and build bigger ones,” and on greed), §7 (PG 31, 276B – 277A). Translated Peter Gilbert, available online https://bekkos.wordpress.com/2009/10/08/st-basil-on-stealing-from-the-poor/. Accessed 31 January 2015.
  3. Philip Rousseau. Basil of CaesareaTransformation of the Classical Heritage Series, no. 20. California UP: 1998. P137ff.
  4. Basil of Caesarea. Homily to the Rich. Trans. Peter Gilbert. In Migne, JP (PG 31 277C-304C).  Available online: https://bekkos.wordpress.com/st-basils-sermon-to-the-rich/. Accessed 31 January 2015.
  5. Gary Ferngren. Medicine and Health Care in Early Christianity. Baltimore, MD: Johns Hopkins UP, 2009. p124-9.
  6. Basil of Caesarea. Letter 94: To Elias, Governor of the Province. From Nicene and Post-Nicene Fathers, Second Series, vol. 7. Ed. Philip Schaff and Henry Wace. (Buffalo, NY: Christian Literature Publishing Co., 1894.) Trans. Blomfield Jackson.  Available online at http://www.newadvent.org/fathers.  Accessed 31 January 2015.
  7. Basil of Caesarea.  Letter 150: To Amphilochius, Bishop of Iconium. From Nicene and Post-Nicene Fathers, as above.
  8. Timothy Patitias. “St. Basil’s Philanthropic Program and Modern Microlending Strategies for Economic Self-Actualization,” in Wealth and Poverty in Early Church and Society. Ed. Susan Holman. p267-270.
  9. Timothy Miller. The birth of the hospital in the Byzantine Empire. Baltimore: Johns Hopkins UP: 1997.
  10. Basil of Caesarea.  Letter 176: To Amphilochius, Bishop of Iconium. From Nicene and Post-Nicene Fathers, as no. 6 above.
  11. See Timothy Miller and JW Nesbitt. Walking Corpses: Leprosy in Byzantium and the Medieval West. Cornell UP: 2014.
  12. Basil of Caesarea. Interrogatio XV (PG 31: 952), in Timothy Miller, The Orphans of Byzantium: Child Welfare in the Christian Empire. New York: Catholic UP: 2003, p115.
  13. Andrew Crislip. From Monastery to Hospital: Christian Monasticism and the Transformation of Health Care in Late Antiquity. Ann Arbor: U of Michigan P, 2005, p125.
  14. Guenter B. Risse. Mending Bodies, Saving Souls: A History of Hospitals. Oxford UP: 1999. p.30f.
  15. Gary Ferngren. Medicine and Religion: A Historical Overview. Baltimore, MD: Johns Hopkins UP, 2014. p91-92.
  16. An interesting question, outside the scope of this paper, is whether any of the institutions in ancient Sri Lanka or India (e.g. King Asoka) would qualify as a hospital.  In the least, one can note that there is a paucity of documentation to know exactly what these hospitals looked like.  Similarly outside of the scope of the paper is the question as to whether any other Christian healing institutions (e.g. that of St. Ephraem of Syria, which provided assistance in a plague in 375) might actually have qualified as a hospital, and been constructed prior to the Basiliad (see n.9 above).  Again, paucity of evidence makes this question challenging to answer.

THOMAS HEYNEis a third-year resident in the combined medicine-pediatrics program at Massachusetts General Hospital. Before medical school, he received a Master’s from Oxford in Church History and completed a Fulbright in Spain, and he has long had an interest in the medical humanities. He is a member of the Arts & Humanities Council at Harvard Medical School. Outside of the medical humanities, his other major interest in global health and medical mission work.

Etre disciple

Évangile de Jésus-Christ selon saint Luc 14,25-33.

En ce temps-là, de grandes foules faisaient route avec Jésus ; il se retourna et leur dit :
« Si quelqu’un vient à moi sans me préférer à son père, sa mère, sa femme, ses enfants, ses frères et sœurs, et même à sa propre vie, il ne peut pas être mon disciple.
Celui qui ne porte pas sa croix pour marcher à ma suite ne peut pas être mon disciple.
Quel est celui d’entre vous qui, voulant bâtir une tour, ne commence par s’asseoir pour calculer la dépense et voir s’il a de quoi aller jusqu’au bout ?
Car, si jamais il pose les fondations et n’est pas capable d’achever, tous ceux qui le verront vont se moquer de lui
“Voilà un homme qui a commencé à bâtir et n’a pas été capable d’achever !”
Et quel est le roi qui, partant en guerre contre un autre roi, ne commence par s’asseoir pour voir s’il peut, avec dix mille hommes, affronter l’autre qui marche contre lui avec vingt mille ?
S’il ne le peut pas, il envoie, pendant que l’autre est encore loin, une délégation pour demander les conditions de paix.
Ainsi donc, celui d’entre vous qui ne renonce pas à tout ce qui lui appartient ne peut pas être mon disciple. »

Extrait de la Traduction Liturgique de la Bible – © AELF, Paris

Commentaire patristique

Philoxène de Mabboug (?-v. 523)
évêque en Syrie
Homélies, n° 9 ; SC 44 (trad. E. Lemoine; Éd. du Cerf 1956; rev.)

Être son disciple

Écoute la voix de Dieu qui te pousse à sortir de toi pour suivre le Christ (…), et tu seras un disciple parfait : « Celui d’entre vous qui ne renonce pas à tout ce qui lui appartient ne peut pas être mon disciple. » Après cela, qu’as-tu à dire ? Que peux-tu répondre ? Toutes tes hésitations et tes questions tombent devant cette seule parole. (…) Et le Christ dit dans un autre endroit : « Celui qui se détache de sa vie en ce monde la garde pour la vie éternelle. (…) Si quelqu’un me sert, mon Père l’honorera » (Jn 12,25s).
Il a dit encore à ses disciples : « Levez-vous, partons d’ici ! » (Jn 14,31) Par cette parole, il a montré que ni sa place ni celle de ses disciples n’est ici. Où irions-nous donc, Seigneur ? « Là où je suis, là aussi sera mon serviteur » (Jn 12,26). Si Jésus nous crie : « Levez-vous, partons d’ici ! », qui sera donc assez sot pour consentir à rester avec les cadavres dans leurs tombeaux et à habiter parmi les morts ? Chaque fois donc que le monde veut te retenir, rappelle-toi la parole du Christ : « Levez-vous, partons d’ici ! » (…) Chaque fois que tu veux t’asseoir, t’installer, te complaire à rester là où tu es, rappelle-toi cette voix pressante et dis-toi : « Lève-toi, allons-nous-en d’ici. »
  Car de toute façon, il faudra t’en aller. Mais va-t’en comme Jésus s’en va : va-t’en parce qu’il te l’a dit, non parce que les lois de la nature t’emportent malgré toi. Que tu le veuilles ou non, tu es sur le chemin de ceux qui partent. Pars donc à cause de la parole de ton Maître, et non par la nécessité de la contrainte. « Lève-toi, partons d’ici ! » Cette voix éveille les assoupis : c’est la trompette qui chasse le sommeil de la paresse par sa sonnerie. C’est une force et non une parole : soudain elle revêt celui qui la sent d’une force nouvelle et le pousse d’une chose à une autre en un clin d’œil. (…) « Levez-vous, partons d’ici » : voici que lui aussi s’en va avec toi ; pourquoi t’attardes-tu ? (…) Dieu t’appelle à t’en aller en sa compagnie.

Le saint du 11 juillet: Benoît de Nursie

Saint Benoît, patron de l’Europe

Le 21 mars 547 meurt saint Benoît de Nursie, un moine italien né 67 ans plus tôt dans la pire période des invasions barbares. On lui doit la redécouverte de la culture antique et la règle monastique dite « bénédictine » qui va valoriser le travail dans toutes les couches de la société.

Un moine d’exception

Après des études de droit à Rome, Benoît se retire dans une grotte pour prier et pratiquer l’ascèse mais sa réputation de sainteté lui vaut d’être rejoint par d’autres ermites.

Benoît rassemble ses compagnons dans les ruines d’une forteresse, sur le mont Cassin, entre Naples et Rome. Puis il édicte pour eux une règle très simple, en 73 chapitres courts et un prologue.

À la différence des règles en usage dans les monastères orientaux, la sienne combine la prière, le travail et la tempérance dans un climat d’équilibre et de paix. « Ora et labora » (prier et travailler) était sa devise.

Le travail lui-même doit se partager entre les tâches intellectuelles (instruction, étude et copie des textes anciens…) et les tâches ordinaires (travaux ménagers, artisanaux ou agricoles).

Une règle à vocation universelle

La règle de saint Benoît de Nursie est reprise deux siècles plus tard, sous le règne de Charlemagne, par saint Benoît d’Aniane, fondateur de plusieurs monastères en pays franc. En 817, au concile d’Aix-la-Chapelle, l’empereur Louis le Pieux, fils et successeur de Charlemagne, l’impose à tous les monastères de son empire.

Cette règle dite « bénédictine » va contribuer d’une manière décisive au renouveau de la chrétienté occidentale en invitant les moines à redécouvrir l’héritage de l’Antiquité et surtout en valorisant le travail manuel.


Je voudrais parler aujourd’hui de saint Benoît, fondateur du monachisme occidental et aussi patron de mon pontificat. Je commence par une parole de saint Grégoire le Grand, qui écrit à propos de saint Benoît : « L’homme de Dieu qui brilla sur cette terre par de si nombreux miracles, ne brilla pas moins par l’éloquence avec laquelle il sut exposer sa doctrine » (Dial. II, 36). Telles sont les paroles que ce grand pape a écrit en l’an 592 ; le saint moine était mort à peine cinquante ans auparavant et il était encore vivant dans la mémoire des personnes et en particulier dans l’ordre religieux florissant qu’il avait fondé. Saint Benoît de Nursie, par sa vie et par son œuvre, a exercé une influence fondamentale sur le développement de la civilisation et de la culture européenne. (…)

Entre le cinquième et le sixième siècle, le monde était bouleversé par une terrible crise des valeurs et des institutions, causée par la chute de l’Empire romain, par l’invasion des nouveaux peuples et par la décadence des mœurs. En présentant saint Benoît comme un « astre lumineux », Grégoire voulait indiquer dans cette situation terrible, précisément ici dans cette ville de Rome, l’issue de la « nuit obscure de l’histoire » (Jean-Paul II). De fait, l’œuvre du saint et en particulier sa Règle se sont révélées porteuses d’un authentique ferment spirituel qui a transformé le visage de l’Europe au cours des siècles, bien au-delà des frontières de sa patrie et de son temps, suscitant après la chute de l’unité politique créée par l’empire romain une nouvelle unité spirituelle et culturelle, celle de la foi chrétienne partagée par les peuples du continent. C’est précisément ainsi qu’est née la réalité que nous appelons « Europe ».

Benoît XVI
pape de 2005 à 2013
Audience générale du 09/04/08 (trad. © Libreria Editrice Vaticana)

Predica Parintelui Cleopa la sarbatoarea de azi

Predică la Naşterea Maicii Domnului
( 8 septembrie )

Naşterea ta, de Dumnezeu Născătoare Fecioară, bucurie a vestit la toată lumea;
că din tine a răsărit Soarele dreptăţii, Hristos Dumnezeul nostru…
 (Troparul praznicului)

Iubiţi credincioşi,

Gîndindu-mă la cinstea şi slava cea mare cu care Preabunul şi Preaînduratul Dumnezeu a împodobit în cer pe Maica Domnului, gîndindu-mă la slavoslovia cea veşnică cu care o laudă pe dînsa puterile cereşti, apoi, cugetînd şi la slujbele şi rugăciunile care i se aduc ei de către toţi fiii Bisericii lui Hristos aici pe pămînt, precum şi la cuvintele de laudă pe care le-au alcătuit în cinstea ei sfinţii şi aleşii lui Dumnezeu, silinţa gîndului mă îndeamnă, ca astăzi, la luminatul praznic al Naşterii Maicii Domnului, să adaug şi eu nepriceputul, o mică picătură lîngă noianul cel mare al laudelor ei. Şi iată ce am a zice:

Iubiţii mei fraţi în Hristos, v-aţi gîndit vreodată pentru care pricină Sfinţii şi dumnezeieştii Părinţi, care au alcătuit sinaxarul, au rînduit ca praznicele împărăteşti, care împodobesc crugul anului, să înceapă cu Naşterea Maicii Domnului şi să se sfîrşească cu Adormirea ei? După cum se ştie, în prima lună a anului nou bisericesc, în a opta zi a lunii septembrie, prăznuim Naşterea Maicii Domnului, iar în luna ultimă a anului bisericesc, la 15 august, prăznuim Adormirea ei. Pricina cea tainică, pentru care anul bisericesc începe şi se sfîrşeşte cu praznicele Maicii Domnului, este aceasta că prin mijlocirea Maicii Domnului, Preamilostivul Dumnezeu a binevoit a începe şi a termina planul mîntuirii neamului omenesc din robia diavolului şi din munca iadului.

Să ştiţi, fraţii mei, că acest plan al lui Dumnezeu de a mîntui lumea prin mijlocirea Maicii Domnului, l-a arătat Dumnezeu în chip tainic şi umbros chiar de la începutul lumii, cînd a zis Evei că sămînţa ei va zdrobi capul şarpelui (Facere 3, 15). Căci despre Hristos se zice: sămînţa femeii, ca Unul ce nu S-a născut din sămînţă de bărbat. Încă de la începutul lumii, Preabunul Dumnezeu a arătat în chip tainic prin Eva cea veche, pe cea nouă, duhovnicească, adică pe Maica Domnului ce avea să nască, la plinirea vremii, pe noul Adam, Hristos, Care, prin întruparea Lui, a zdrobit capul şarpelui şi al morţii şi al păcatului, căci precum în Adam toţi mor, aşa şi în Hristos toţi vor învia (I Corinteni 15, 22).

Dar să ştiţi, fraţilor, că în planul mîntuirii neamului omenesc, Maica Domnului a mai fost închipuită de porumbiţa lui Noe. Căci precum aceea a adus lui Noe vestea cea bună a încetării potopului, aşa şi Maica Domnului – porumbiţa cea aleasă de Dumnezeu şi de Duhul Sfînt -, prin naşterea lui Hristos, a adus în lume vestea cea mare a răscumpărării din robia păcatului. Iarăşi, pe Maica Domnului a închipuit-o scara lui Iacov, pe care se suiau şi se coborau îngerii lui Dumnezeu (Facere 28, 12), căci Maica Domnului a fost scara pe care S-a pogorît Dumnezeu pînă la noi şi prin care firea noastră s-a suit pînă la dreapta lui Dumnezeu (Canonul Acatistului Maicii Domnului).

Pe Maica Domnului a mai închipuit-o rugul cel aprins, care ardea şi nu se mistuia de flacăra focului dumnezeirii (Ieşire 3, 2), căci ea a fost rugul cel duhovnicesc care a primit în sine focul dumnezeirii şi nu s-a ars de el (Sfîntul Ioan Damaschin, Bogorodişna gl. 1, Mînăstirea Neamţ, 1816). Maica Domnului a fost închipuită şi prin toiagul lui Aaron care a odrăslit (Numerii 17, 8), căci şi ea a răsărit din părinţi sterpi şi neroditori şi întru feciorie petrecînd, de la Duhul Sfînt a zămislit şi a născut pe Hristos (Luca 1, 35). Pe Maica Domnului a închipuit-o sfeşnicul cel cu şapte lumini (Ieşire 37, 17-24) fiindcă ea a strălucit în lume cu toate cele şapte daruri ale Duhului Sfînt. Maica Domnului a mai fost închipuită prin cădelniţa cea cu totul de aur (Ieşire 37, 16; 40, 26-27), fiindcă ea a purtat în sine focul dumnezeirii.

Maica Domnului a fost închipuită prin cortul sicriului şi prin tablele Legii Vechi (Ieşire 40, 20-22), căci ea este cortul cel sfînt şi sicriu însufleţit şi tablă a Legii Darului (Canon de panihidă, pesna a 8-a). Maica Domnului a fost închipuită şi prin uşa cea încuiată, pe care a văzut-o Proorocul Iezechiel, căci prin ea a trecut singur Dumnezeu şi încuiată a lăsat-o, nestricînd cheile fecioriei ei (Iezechiel 44, 2). Maica Domnului este împărăteasa cea preasfîntă, preafrumoasă şi preaîmpodobită, pe care fericitul ei strămoş, David proorocul şi împăratul a văzut-o prin Duhul Sfînt, stînd de-a dreapta scaunului dumnezeirii, fiindcă Cel ce stăpîneşte fulgerele cerului în ea s-a oprit şi a locuit (Psalm 44, 11). Maica Domnului a mai fost închipuită prin norul cel uşor, prin care S-a pogorît la noi Dumnezeu.

Maica Domnului este muntele cel sfînt, întru care a binevoit Dumnezeu (Isaia 2, 2). Maica Domnului este norul cel în chipul porfirii, cu raze de aur, întru care s-a ascuns soarele cel înţelegător, Hristos Dumnezeul nostru. Maica Domnului a fost închipuită şi prin chivotul Legii Vechi înaintea căruia a săltat de bucurie David proorocul şi împăratul (II Regi 6, 2-5).

Iubiţi credincioşi,Din cele prea multe mărturii şi simboluri care închipuiesc pe Maica Domnului, v-am adus aici cîteva spre a vă da seama că taina şi temelia praznicului de astăzi îşi are obîrşie foarte veche şi este vestită de patriarhii şi proorocii lui Dumnezeu.

Acum este vremea să arătăm, măcar pe scurt, cum s-a împlinit în Legea Harului această dumnezeiască faptă a naşterii Maicii Domnului. În Palestina, în oraşul Nazaret, era un om ce se chema Ioachim şi soţia lui, Ana. Aceşti soţi erau drepţi şi plini de toată fapta cea bună, fiind de neam cinstit şi împărătesc. Dar aveau mare mîhnire în această viaţă, căci nu aveau copii. Şi, în acea vreme, cei ce nu aveau copii erau socotiţi ca oameni urgisiţi de Dumnezeu şi blestemaţi, după mărturia Sfintei Scripturi, care zice: „Blestemat este cel ce nu are sămînţă în Sion şi nu are urmaşi în Ierusalim”. De la asemenea oameni, nimeni nu avea voie să primească hrană, iar în biserică nu erau luaţi în seamă şi nu li se primeau jertfele pe care le aduceau lui Dumnezeu.

Într-una din zile, fiind un mare praznic al iudeilor, s-au dus şi Ioachim cu soţia sa Ana la biserică şi, pentru multa lor osîrdie, au vrut să dea şi ei ceva jertfă lui Dumnezeu din averile lor. Dar preotul nu a voit să le primească şi cu cuvinte grele îi mustră, zicîndu-le: „Pentru ce îndrăzniţi să aduceţi jertfă lui Dumnezeu, fiind voi sterpi şi neroditori?” Atunci Ioachim şi Ana, umplîndu-se de ruşine şi de mîhnire, au ieşit afară din biserică. Şi mergînd spre casă foarte întristaţi, a zis Ioachim către soţia sa Ana: „Pe mine nu mă îndeamnă inima să mai intru în casa mea, căci noi sîntem urgisiţi de Dumnezeu. Iată eu mă duc la munte şi acolo voi posti şi mă voi ruga lui Dumnezeu, doar se va milostivi şi ne va da nouă un copil”.

Deci, se despărţiră unul de altul, iar Ana se duse acasă, la Nazaret. Şi, după ce făcu multă milostenie, a intrat în grădină şi acolo a început să se roage lui Dumnezeu cu durere şi cu multe lacrimi, zicînd: „Doamne, Atotţiitorule, Cela ce numai cu cuvîntul ai făcut cerul şi pămîntul şi toate cîte se văd; Cela ce ai zis făpturilor Tale să trăiască şi să se înmulţească; Cela ce ai binecuvîntat pe Sarra, femeia lui Avraam şi a născut pe Isaac la bătrîneţe şi ai dăruit Anei fiu, de a născut pe Samuel proorocul, dă-mi şi mie roadă pîntecelui meu şi nu lăsa să fiu de ocară între oameni, că de voi naşte fiu, sau fiică, îl voi închina Ţie cu toată inima şi-l voi da să slujească în biserica slavei Tale” (I Regi 1, 11).

Deci, acestea grăind Ana, cu lacrimi se ruga lui Dumnezeu; la fel şi Ioachim, bărbatul ei, mult rugîndu-se în munte şi plîngînd cu durere din inimă, a auzit Dumnezeu rugăciunea şi suspinurile lor. Apoi trimiţînd pe arhanghelul Gavriil la Ioachim în munte, i-a zis: „Bucură-te, Ioachime, şi te veseleşte că am venit să-ţi vestesc că vei avea o fiică ce va naşte în feciorie pe Împăratul lumii, Dumnezeu! Deci, lasă întristarea şi amărăciunea sufletului tău şi te du la casa ta, că a auzit Dumnezeu rugăciunea ta. Numai să ai nădejde tare în cuvîntul meu şi să-i mulţumeşti lui Dumnezeu”.

Acestea zicînd îngerul lui Dumnezeu, s-a dus în grabă şi la Ana şi îi zise aceste cuvinte: „Ano, Ano, s-a auzit rugăciunea ta şi, iată, vei naşte o fiică şi-i vei pune numele Maria, de care toate popoarele pămîntului se vor bucura”. Deci, Ioachim, auzind cuvîntul arhanghelului Gavriil, se duse vesel la casa sa şi află pe Ana foarte bucuroasă pentru vestea primită de la înger. Apoi Ana, rămînînd însărcinată, după nouă luni a născut o fiică, pe care, după obiceiul Legii Vechi, la opt zile o duseră la preotul bisericii spre a-i pune numele. Deci, cu chip tainic, i s-a dat pruncii acest nume de Maria, căci Maria înseamnă împărăteasă, ca ceea ce avea să fie Împărăteasa îngerilor şi Doamna întregii lumi. Încă şi altă taină ascunde în sine numele de Maria. Numele acesta se compune din cinci litere ce închipuiesc tainic numele celor cinci mari şi renumite femei din Vechiul Testament. Astfel, litera „M” arată pe „Mariam”, sora lui Moise şi a lui Aaron. Litera „A” este Avigheia, femeia lui Nova. Litera „R” este Rahila, soţia lui Iacob. Litera „I” este Iudit, văduva cea sfîntă; litera „A” este Ana, femeia lui Elcana.

Prin aceasta se înţelege că toate darurile şi faptele bune cu care au fost încununate aceste femei, pe toate la un loc le întruneşte dumnezeiasca pruncă Maria, întrecîndu-le cu neasemănare. Fiindcă Mariam, sora lui Moise strălucea cu două daruri: cu fecioria şi cu proorocia; iar în cea plină de dar, Maria, fecioria şi proorocia rămîn de-a pururea. Avigheia s-a măritat întru smerenie, iar fecioara Maria, mai ales pentru smerenie este lăudată, că a căutat Dumnezeu spre smerenia roabei Sale (Luca 1, 48). Rahila a fost vestită prin frumuseţea ei, iar Fecioara Maria este însăşi podoaba şi frumuseţea cerului. Iudita a fost vestită pentru că prin înţelepciunea ei a omorît pe Olofern (Cartea Iuditei 13, 9) iar Fecioara Maria s-a făcut pe sine sălaş al înţelepciunii şi al Cuvîntului lui Dumnezeu (Sfîntul Ioan Damaschin, Bogorodişna, gl.3), care prin puterea Lui a omorît pe Olofern cel fără de trup, adică pe diavolul.

Ana fiind stearpă s-a slăvit, pentru că a devenit maica marelui Samuel (I Regi 1, 20) dar şi Preasfînta Fecioară Maria este mult mai vestită, căci nu stearpă, ci fecioară fiind, a devenit Maica marelui Emanuel (Isaia 7, 14). Dar, fraţii mei, ce asemănare s-ar putea face între darurile sfinţilor şi ale drepţilor şi între aceea care a fost şi este comoara tuturor darurilor Sfîntului Duh? Căci, după mărturia Fericitului Ieronim, toţi sfinţii au luat de la Dumnezeu numai cîte o parte din daruri, iar Preasfînta Fecioară Maria a fost plinirea tuturor darurilor.

Iubiţi credincioşi,Ziua de astăzi a sosit la noi cu lumină duhovnicească, cu bucurie sfîntă, fiindcă astăzi se naşte Maica luminii şi a bucuriei. Astăzi se vesteşte mila şi izbăvirea neamului omenesc, căci s-a născut Maica milei şi a milostivirii. Nu prăznuim astăzi naşterea vreunui sfînt, ci naşterea aceleia ce este mai sfîntă decît toţi sfinţii. Nu sobor de îngeri se cinsteşte astăzi, ci naşterea Împărătesei îngerilor. Nu maică de împărat pămîntesc se naşte, ci însăşi Maica Domnului şi Dumnezeului slavei. Astăzi, Împărăteasa făpturii şi Doamna lumii, din pîntece sterp şi neroditor a răsărit. Şi cine va putea, după vrednicie, să cinstească naşterea ei? Însăşi Biserica lui Hristos arată că este cu neputinţă acest lucru, zicînd: „Nu se pricepe toată limba a te lăuda după vrednicie, căci se întunecă şi mintea cea mai presus de lume a cînta ţie, de Dumnezeu Născătoare” (Axionul din ziua Botezului Domnului).

Deci, fraţii mei, dacă David, împăratul şi proorocul, a săltat bucurîndu-se şi s-a veselit foarte, înaintea chivotului Legii Vechi, care tainic închipuia pe Maica Domnului (II Regi 6, 5), apoi cîtă bucurie şi veselie se cade nouă să avem azi, cînd, nu tainic şi cu închipuire, ci într-adevăr prăznuim Naşterea Maicii Domnului, chivotul cel viu şi însufleţit, întru care Dumnezeu a locuit? Dacă cele întunecate şi tainice, atîta veselie au adus preafericitului strămoş al Maicii Domnului, apoi cîtă bucurie are el acum în cer, şi cîtă bucurie şi mîngîiere se cuvine să avem şi noi astăzi, cei de pe pămînt, cînd a răsărit în lume prunca lui Dumnezeu, Fecioara Maria, prin care S-a arătat Soarele mîntuirii neamului omenesc?

Cu adevărat astăzi, Preabunul şi Preînduratul Dumnezeu, a cercetat cu milă zidirea Sa şi a bucurat cu mare bucurie, nu numai pe David împăratul şi proorocul, ci şi pe dumnezeieştii ei părinţi Ioachim şi Ana, care cu atîtea lacrimi şi suspine se rugau lui Dumnezeu să le dea lor rod. Dar şi toată făptura omenească s-a bucurat, de vreme ce tot neamul omenesc aştepta să se nască în lume Sfînta Fecioară, care la vreme avea să nască pe Emanuel, ce se tîlcuieşte „Cu noi este Dumnezeu” (Isaia 7, 14).

Astăzi prăznuim naşterea Împărătesei cerului şi a pămîntului, ca rod al rugăciunii, al milosteniei şi al facerii de bine, cîştigată de la Dumnezeu de Sfinţii Părinţi Ioachim şi Ana. Deci cum trebuie să prăznuim noi astăzi şi cu cîtă cinste şi evlavie, cu cîtă sfinţenie şi curăţie? Astăzi cei sterpi şi neroditori să se mîngîie cu nădejdea că, prin milostenii şi faceri de bine, prin post şi rugăciune, vor dobîndi şi ei copii de la Dumnezeu.

Astăzi cei tineri să se înfrîneze şi cu curăţie şi cinste să prăznuiască naşterea Maicii Domnului. Astăzi fecioarele şi copiii să salte de bucurie că le vine în lume Maica fecioriei. Astăzi bătrînii şi bolnavii să se bucure că sprijinitoarea bătrînilor şi mîngîierea bolnavilor a venit în lume. Astăzi cei căzuţi în păcate grele şi cei deznădăjduiţi de mîntuirea lor, cu nădejde să se mîngîie, că ridicarea celor căzuţi şi nădejdea celor deznădăjduiţi pe pămînt s-a născut. Fiecare din cei ce sînteţi de faţă să vă gîndiţi cîtă osteneală şi milostenie au făcut şi cîte lacrimi au vărsat dumnezeieştii părinţi Ioachim şi Ana, ca să le dea Dumnezeu copii. Apoi, prin cîtă osîrdie şi rugăciune din adîncul inimii au dobîndit o fiică, pe Preasfînta Fecioară Maria, de a cărei naştere s-au bucurat cerul şi pămîntul.


Iubiţi credincioşi,Astăzi, însă, se cade să ne veselim, căci s-a născut pe pămînt Maica Vieţii, Fecioara Maria, cea mai sfîntă fiinţă omenească pe care a ales-o Dumnezeu mai înainte de întemeierea lumii, ca să nască pe Iisus Hristos de la Duhul Sfînt în Betleemul Iudeii. Să se bucure astăzi pruncii şi fecioarele, copiii şi tinerii, mamele şi văduvele, preoţii şi călugării că ni s-a născut nouă mamă duhovnicească şi cea dintîi rugătoare, mîngîietoare şi mijlocitoare înaintea Preasfintei Treimi.

Să mergem deci în Nazaretul Galileii, să-i aducem laude îngereşti, pruncii şi Fecioarei Maria, Preacuratei de Dumnezeu Născătoarei, care s-a născut din Sfinţii Părinţi Ioachim şi Ana, la bătrîneţile lor. Însă, pentru a lăuda pe prunca şi Fecioara Maria, trebuie să avem inimă fără răutate, ca pruncii, şi viaţă curată şi neîntinată de păcate trupeşti. Pentru a lăuda pe aceea care avea să fie Maica Fiului lui Dumnezeu, trebuie să avem inimă de mamă, blîndeţe şi răbdare de mamă, iubire şi milă de mamă către toţi. Altfel, rugăciunile noastre, darurile noastre, dacă ies din inimi pline de păcate, de ură şi de răutate, nu vor fi primite de Preasfînta Fecioară Maria.

Cu aceste gînduri de bucurie şi nădejde şi cu inimi pline de milă şi smerenie, să intrăm în sfintele biserici şi, sărutînd icoana Maicii Domnului, să-i adresăm cu credinţă această scurtă rugăciune: Uşa milostivirii deschide-ne-o nouă, binecuvîntată Născătoare de Dumnezeu Fecioară, ca să nu pierim cei ce nădăjduim întru tine, ci să ne mîntuim prin tine de nevoi, că tu eşti mîntuirea neamului creştinesc. Amin.


Anton de Padova

Este un sfânt venerat în lumea întreaga, si nu degeaba. Din pacate insa, mai curând la un mod superstitios: 13 rugaciuni, cu un text anume, de rostit în 13 saptamâni, neaparat martea. Zi în care e bine si sa dai ceva saracilor, chit ca în celelalte zile nici ca-ti pasa, nici de ei, si nici de rugaciune. În  România ma impresionau, cu ani in urma, slujbele somptuoase de 13 iunie, cu sfintirea copiilor si a crinilor…Si, fireste, pastram cu sfintenie petale uscate de crin din buchetul stropit cu aghiasma cu care ma înghesuiam si eu printre sumedenie de mamici, matusi si bunici.  Sfântul, sa nu uitam, nu numai ca e ocrotitor al copiilor, dar e sarbatorit si în iunie, luna cu examene. Oricum, îi datorez partial descoperirea Bisericii catolice, în care patrundeam în deplina ignoranta si cu cele mai superstitioase asteptari, ca si apropierea de credinta in general.

În Franta am constatat cu surprindere ca saint Antoine de Padoue, care-si mai are statuia în multe biserici, este redus la functia de „gasitor de obiecte pierdute”, iar publicul care aprinde lumânari în fata statuii si ofera un mic obol pentru saraci e si el alcatuit majoritar din straini batrâiori, pierduti si saraci.

Acum gândesc ca, daca obiectul pierdut este o rugaciune cu inima curata, lipsita de egoism, îndreptata catre un Dumnezeu al Milei, al Iubirii care nu pune conditii, rabda tot si iarta tot… un Dumnezeu al daruirii nepregetate… mijlocirea sfântului este cât se poate de folositoare. A nu se uita ca este Invatator al Bisericii, mare propovaduitor al Evangheliei, „razboinic al lui Hristos”, înainte ca evlavia populara sa-i fi atribuit micile si marile minuni asteptate prin mijlocirea rugaciunii sale în obstea (comuniunea) sfintilor.

Printre sfinti, nu o uit pe Maica Teresa din Calcutta, care a pledat în catedrala Sf Iosif din Bucuresti în favoarea pruncilor nenascuti. Ceea ce s-a petrecut, daca nu ma însel, în acelasi iunie funest din 1990.


Résultat de recherche d'images pour "antonio de padova"


Évangile de Jésus-Christ selon saint Jean 21,15-19.

Jésus se manifesta encore aux disciples sur le bord de la mer de Tibériade. Quand ils eurent mangé, Jésus dit à Simon-Pierre : « Simon, fils de Jean, m’aimes-tu vraiment, plus que ceux-ci ? » Il lui répond : « Oui, Seigneur ! Toi, tu le sais : je t’aime. » Jésus lui dit : « Sois le berger de mes agneaux. »
Il lui dit une deuxième fois : « Simon, fils de Jean, m’aimes-tu vraiment ? » Il lui répond : « Oui, Seigneur ! Toi, tu le sais : je t’aime. » Jésus lui dit : « Sois le pasteur de mes brebis. » 
Il lui dit, pour la troisième fois : « Simon, fils de Jean, m’aimes-tu ? » Pierre fut peiné parce que, la troisième fois, Jésus lui demandait : « M’aimes-tu ? » Il lui répond : « Seigneur, toi, tu sais tout : tu sais bien que je t’aime. » Jésus lui dit : « Sois le berger de mes brebis. 
Amen, amen, je te le dis : quand tu étais jeune, tu mettais ta ceinture toi-même pour aller là où tu voulais ; quand tu seras vieux, tu étendras les mains, et c’est un autre qui te mettra ta ceinture, pour t’emmener là où tu ne voudrais pas aller. » 
Jésus disait cela pour signifier par quel genre de mort Pierre rendrait gloire à Dieu. Sur ces mots, il lui dit : « Suis-moi. » 
Extrait de la Traduction Liturgique de la Bible – © AELF, Paris

Commentaire du jour :

Saint Jean-Paul II (1920-2005), pape 
Homélie à Paris 30/05/80 

„À l’heure de l’épreuve, Pierre a renié son Maître par trois fois. Et sa voix tremblait lorsqu’il a répondu : « Seigneur, tu sais bien que je t’aime ». Cependant, il n’a pas répondu : « Et pourtant, Seigneur, je t’ai déçu », mais : « Seigneur, tu sais bien que je t’aime ».

En disant cela, il savait déjà que le Christ est la pierre angulaire (Ac 4,11), sur laquelle, en dépit de toute faiblesse humaine, peut croître en lui, Pierre, cette construction qui aura la forme de l’amour.

À travers toutes les situations et toutes les épreuves, jusqu’à la fin. C’est pour cela qu’il écrira un jour : « Vous aussi vous êtes appelés à devenir comme des pierres vivantes pour la construction d’un édifice spirituel, pour un sacerdoce saint, pour offrir des sacrifices spirituels agréables à Dieu par Jésus Christ » (1P 2,5). 

Tout cela ne signifie rien d’autre que répondre toujours et constamment avec ténacité et de manière conséquente, à cette unique question : « Aimes-tu ? M’aimes-tu ? M’aimes-tu davantage ? »

C’est en effet cette réponse, c’est-à-dire cet amour, qui fait que nous sommes « la race élue, le sacerdoce royal, la nation sainte, le peuple que Dieu s’est acquis ». C’est elle qui fait que nous proclamons les œuvres merveilleuses de celui qui nous « a appelés des ténèbres à son admirable lumière » (1P 2,9).

Tout cela, Pierre l’a su dans l’absolue certitude de sa foi. Et tout cela, il le sait, et il continue à le confesser aussi dans ses successeurs.”

Image result for jean paul ii

O reflecție de autor în vederea Duminicii Floriilor — Curajul credinței

Cutremur la Ierusalim… „Intrând în Ierusalim, Isus face ceea ce nu ar fi trebuit să facă, lucru care îl va costa viața: se duce să atingă interesele castei sacerdotale la putere…”. Pe ilLibraio.it, în vederea Duminicii Floriilor, intervenția fratelui Alberto Maggi, biblist împotriva curentului „Când a intrat el în Ierusalim, întregul oraș a fost zguduit” […]

via O reflecție de autor în vederea Duminicii Floriilor — Curajul credinței

Emerging Church

By Richard Rohr

Returning to Essentials

Thursday, November 30, 2017

Hospitality is the practice that keeps the church from becoming a club, a members-only society. —Diana Butler Bass [1]

Practical, practice-based Christianity has been avoided, denied, minimized, ignored, delayed, and sidelined for too many centuries, by too many Christians who were never told Christianity was anything more than a belonging or belief system. Now we know that there is no Methodist or Catholic way of loving. There is no Orthodox or Presbyterian way of living a simple and nonviolent life. There is no Lutheran or Evangelical way of showing mercy. There is no Baptist or Episcopalian way of visiting the imprisoned. If there is, we are invariably emphasizing the accidentals, which distract us from the very “marrow of the Gospel,” as St. Francis called it. We have made this mistake for too long. We cannot keep avoiding what Jesus actually emphasized and mandated. In this most urgent time, “it is the very love of Christ that now urges us” (2 Corinthians 5:14).

Quaker pastor Philip Gulley superbly summarizes how we must rebuild spirituality from the bottom up in his book, If the Church Were Christian. [2] Here I take the liberty of using my own words to restate his message, which offers a rather excellent description of Emerging Christianity:

  1. Jesus is a model for living more than an object of worship.
  2. Affirming people’s potential is more important than reminding them of their brokenness.
  3. The work of reconciliation should be valued over making judgments.
  4. Gracious behavior is more important than right belief.
  5. Inviting questions is more valuable than supplying answers.
  6. Encouraging the personal search is more important than group uniformity.
  7. Meeting actual needs is more important than maintaining institutions.
  8. Peacemaking is more important than power.
  9. We should care more about love and less about sex.
  10. Life in this world is more important than the afterlife (eternity is God’s work anyway).

If this makes sense to you, you are already inside of Emerging Christianity.


[1] Diana Butler Bass, A People’s History of Christianity: The Other Side of the Story (HarperOne: 2010), 64.
[2] See Philip Gulley, If the Church Were Christian: Rediscovering the Values of Jesus (HarperOne: 2010). This list is adapted from his chapter titles.

Adapted from Richard Rohr, “Emerging Christianity: A Non-Dual Vision,” Radical Grace, vol. 23, no. 1 (Center for Action and Contemplation: 2010), 3, 22.

You are invited!