Emerging Church

By Richard Rohr

Returning to Essentials

Thursday, November 30, 2017

Hospitality is the practice that keeps the church from becoming a club, a members-only society. —Diana Butler Bass [1]

Practical, practice-based Christianity has been avoided, denied, minimized, ignored, delayed, and sidelined for too many centuries, by too many Christians who were never told Christianity was anything more than a belonging or belief system. Now we know that there is no Methodist or Catholic way of loving. There is no Orthodox or Presbyterian way of living a simple and nonviolent life. There is no Lutheran or Evangelical way of showing mercy. There is no Baptist or Episcopalian way of visiting the imprisoned. If there is, we are invariably emphasizing the accidentals, which distract us from the very “marrow of the Gospel,” as St. Francis called it. We have made this mistake for too long. We cannot keep avoiding what Jesus actually emphasized and mandated. In this most urgent time, “it is the very love of Christ that now urges us” (2 Corinthians 5:14).

Quaker pastor Philip Gulley superbly summarizes how we must rebuild spirituality from the bottom up in his book, If the Church Were Christian. [2] Here I take the liberty of using my own words to restate his message, which offers a rather excellent description of Emerging Christianity:

  1. Jesus is a model for living more than an object of worship.
  2. Affirming people’s potential is more important than reminding them of their brokenness.
  3. The work of reconciliation should be valued over making judgments.
  4. Gracious behavior is more important than right belief.
  5. Inviting questions is more valuable than supplying answers.
  6. Encouraging the personal search is more important than group uniformity.
  7. Meeting actual needs is more important than maintaining institutions.
  8. Peacemaking is more important than power.
  9. We should care more about love and less about sex.
  10. Life in this world is more important than the afterlife (eternity is God’s work anyway).

If this makes sense to you, you are already inside of Emerging Christianity.

 
References:

[1] Diana Butler Bass, A People’s History of Christianity: The Other Side of the Story (HarperOne: 2010), 64.
[2] See Philip Gulley, If the Church Were Christian: Rediscovering the Values of Jesus (HarperOne: 2010). This list is adapted from his chapter titles.

Adapted from Richard Rohr, “Emerging Christianity: A Non-Dual Vision,” Radical Grace, vol. 23, no. 1 (Center for Action and Contemplation: 2010), 3, 22.

You are invited!

Anunțuri

Lytta Basset

De fapt, alt Lytta Basset

Adaug trimiterea acesta vàzând cà o alta mai veche, purtând titlul „Lytta Basset”, este printre rarele mele mesaje având cititori. Pesemne, cineva are nevoie…

Ce se va petrece dupà moartea mea? Nimic, sau ceva nou si minunat? Îmi voi revedea pàrintii…? Cum, tineri, batrâni…? Prietenii plecati înaintea mea, uneori prea timpuriu?  Marii artisti pe care i-am admirat si mi-au hranit mintea si inima…? Ceilalti al càror doliu l-am purtat si-l mai port…?

Cinstit este sà recunoastem cà nu stim nimic precis despre „dincolo”. Pentru cà nimeni nu s-a întors „de acolo” ca sà povesteascà. Pentru cà oricum ràspunsul nu ar fi la îndemâna imaginatiei noastre înràdàcinate în ceea ce auzim, vedem, gustàm, pipàim. Pentru cà verbul „a cunoaste”, când este vorba de Dumnezeul Bibliei, nu are exact aceleasi semnificatii ca atunci când „a cunoaste” are UN OBIECT.

În modesta mea opinie, cei înràdàcinati în traditiile religioase ale generatiilor precedente stau mai bine decât agnosticii, când se abordeazà tema mortii. Pentru cà lor credinta le aduce sens si sperantà. Cu o conditie, poate: sà nu încerce sà Îl ia pe Dumnezeu drept „un obiect”. Pentru cà asa ceva „nu merge”…

*

Despre ce se va petrece „dincolo”, au existat din totdeauna mituri, legende, si fiecare religie are propriile ei rituri prin care se cautà o comunicare cu cei dusi, spre folosul celor ràmasi, care trece, cred cei mai multi, prin tot ce se poate face întru ajutorarea sufletelor celor ràposati.

În traditia iudeo-crestinà, pe lângà învàtàmintele din Scripturi, existà si màrturii. Le putem lua drept fictiuni, povesti, sau le putem da crezare. Multe merità sà fie cel putin luate în seamà, pentru cà ele ne pot càlàuzi spre un adevàr mai adânc. Dar, fireste, informatia pe care o aduc nu face obiectul credintei propriu-zise.

Mà opresc acum la un pasaj din cartea Lyttei Basset despre care am mai scris, „Ce lien qui ne meurt jamais”. Legàtura de nezdruncinat dintre o mamà si un fiu pierdut. Legàtura dintre Acela care a spus „Eu sunt Învierea si Viata”, si cei care au ales sà adere la cuvintele lui Iisus, Mântuitorul.

„În traditia crestinà în care am crescut, scrie ea, povestea lui Iisus este cea la care se recurge pentru a reînsufleti speranta celor care au pierdut o fiintà dragà. Iisus „a înviat/ s-a ridicat/s-a trezit dintre morti”… iar aceasta s-a petrecut pentru a-i ajuta pe cei loviti sà se încreadà în victoria finalà a Vietii.”

„Dacà un om ca noi toti, ràstignit si îngropat într-un mormânt sigilat, a fost vàzut viu de mai multe ori de càtre apropiatii lui, în varii locuri si circumstante, iar acesti apropiati au trecut de la jale la o viatà dàruità ajutoràrii si încurajàrii altora, nu ne ràmâne altceva de fàcut decât sà credem cà, asemenea lui (Hristos), fiinta pe care am pierdut-o se va „trezi” de asemenea, asa cum sugereazà apostolul Pavel în Scrisoarea Întâia càtre Corinteni, 15,20 si 6,14. „Hristos a înviat din morti, cel dintâi dintre cei ràposati”, si  “Dumnezeu, care l-a înviat pe Domnul, ne va învia şi pe noi prin puterea sa”.

Ce se întâmplà însà dacà nu crezi, dacà nu izbutesti sà mai crezi, se întreabà mai departe Lytta Basset. La urma urmei, destui crestini au îndoieli… Si e greu, spun din experientà, sà cânti „Hristos a înviat” lângà un mormânt proaspàt sàpat. (Experienta mea cuprinde si mângâierea adusà de riturile Bisericii ortodoxe, cu ale sale parastasuri si rânduieli de pomeni: un sprijin esential, stropit cu lacrimi…)

Cu toate acestea, a crede în Hristos, „Învierea si Viata” e singura noastrà resursà. De altfel, aratà LB, primii care au trecut prin experienta îndoielii au fost chiar apostolii. Pentru ei, în primele ceasuri de dupà Golgota, întrebarea era: „Prietenul, pàrintele, maestrul era anihilat pentru întotdeauna, ori ba?”

„Experienta aratà, urmeazà LB, cà întrebarea fundamentalà care se ridicà în primul rând este: ce-a ajuns apropiatul meu? Pot spera la reluarea unei relatii cu el, o relatie vie? Pe de o parte avem ceea ce credem ori nu credem cu privire la Iisus, si dilema arzàtoare, hotàrâtoare, cu privire la soarta celui pierdut. Cele douà planuri se poate întâmpla sà nu se atingà: cineva poate crede sincer în evenimentul pascal, fàrà sà-i simtà legàtura cu experienta sfâsietoare a pierderii legàturii cu cel drag care s-a dus…

Ce-ar fi dacà am privi lucrurile schmbând perspectiva? Dacà ne-am concentra pe „trezirea” celui decedat, fiind atenti la „Viata care se trezeste”?  O face însusi sfântul Pavel în Corinteni 15, 12-13 si 16. (Iar dacă se propovăduieşte că Hristos a înviat din morţi, cum zic unii dintre voi că nu este înviere a morţilor? Dacă nu este înviere a morţilor, nici Hristos n-a înviat. Şi dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este atunci propovăduirea noastră, zadarnică este şi credinţa voastră.)  

„Cu trecerea timpului, îmi dau seama cât este de esentialà experienta unirii celor douà planuri, care se poate petrece fàrà vreo ordine cronologicà impusà. Se prea poate ca un om sà fi perceput cândva prezenta Domnului, sà-l fi întâlnit, viu, si totusi sà ràmânà îndelung incapabil sà simtà cà cel drag „a înviat din morti” si el. Invers, se poate petrece  ca cineva care nu a crezut niciodatà în învierea lui Hristos, sà nu fi simtit niciodatà prezenta lui càlduroasà… si, tràindu-si doliul, sà experimenteze o „trezire” /înviere a propriei persoane, legatà de „învierea” legàturii pe care o credea pierdutà… Si atunci nu-i va fi greu sà creadà în învierea Domnului.”

Experienta personalà, sustine LB, nu poate fi ocolità. [Iar aceastà experientà personalà, adaug, are douà aspecte. Pe de o parte, „cred” printr-un act de vointà: ader la Crezul Bisericii, bazat, acesta, pe Scripturi, care în Noul Testament pornesc de la màrturia adusà de apostoli si de ceilalti crestini ai Bisericii începuturilor; pe de altà parte, pentru ca sà ajung sà integrez mintal si emotional faptul cà pot intra într-o relatie vie cu Cineva care a murit acum douà mii de ani, am nevoie de harul divin, ajuns la mine prin darul Duhului Sfânt.]

Revin la Lytta Basset, care în cartea aceasta nu face altceva decât sà ilustreze o experientà personalà de revenire la viatà, comentând-o teologic.

„Nu vàd de altfel pe cel alt teren te-ai putea situa când este vorba de înviere: l-am perceput pe cel pierdut ca „înviat” în màsura în care am fost si eu atent la propria mea revenire la viatà; poate cà nu am tràit ceva la fel de spectaculos ca prietenii lui Iisus, însà experienta mea e de aceeasi naturà, de vreme ce mà pune iar pe picioare. Nu am deloc nevoie sà-i conving pe cei care nu cred, nu simt nevoie sà aduc argumente. Asa a fost si la începuturi: primii martori si-au împàrtàsit experienta. Si astàzi, când o fiintà pe care moartea cuiva drag a dàrâmat-o, ca apoi sà ajungà sà parcurgà un drum al învierii, nu-i pasà de fel dacà cineva o crede ori ba: tràieste iaràsi, si asta-i ajunge. Màrturie trebuie însà sà aducà: ea devine dovada vie a posibilitàtii depàsirii mortii.”

La propria màrturie a regàsirii legàturii cu fiul ei care s-a sinucis, care a reintegrat-o într-o viatà normalà, Lytta Basset confirmà cà si alte mame au fàcut aceeasi experientà. O prietenà a càrei fiicà îsi luase viata cu un an înainte de Samuel, îi scrie cà, dupà ani de pràbusire làuntricà, „a primit un soi de miracol de Cràciun: certitudinea cà moartea nu e decât o aparentà, o mutatie, iar iubitii nostr ràposati tràiesc cu adevàrat într-un „altundeva” luminos, în care, potrivit fàgàduintei, Dumnezeu ne usucà toate lacrimile”. 

 

Nu va fie frica, asadar…

Din Evanghelia dupa sf Matei, capitolul 10.

26 Nu vă temeţi de ei, căci nu este nimic ascuns care nu va fi descoperit şi nimic secret care nu va fi cunoscut. 27Ceea ce eu vă spun în întuneric, spuneţi la lumină şi ceea ce vă spun la ureche predicaţi de pe acoperişuri.
     28 Nu vă temeţi de cei care ucid trupul, dar nu pot ucide sufletul. Temeţi-vă mai degrabă de cel care poate să piardă şi trupul şi sufletul în Gheenă. 29 Oare nu se vând două vrăbii pe un ban? f Şi nici una dintre ele nu cade pe pământ fără ştirea Tatălui vostru. 30 Vouă însă, vă sunt numărate toate firele de păr de pe cap. 31 Aşadar, nu vă temeţi! Voi valoraţi mai mult decât multe vrăbii. 32 Oricine va da mărturie pentru mine înaintea oamenilor, voi da şi eu mărturie pentru el înaintea Tatălui meu cel din ceruri. 33 Însă oricine mă va renega înaintea oamenilor, îl voi renega şi eu înaintea Tatălui meu cel din ceruri.

Textele cu ajutorul carora biblista Claire Patier explica acest pasaj, din care retine îndemnul „Nu va temeti”… despre care am aflat, cu ani în urma, ca este scris în Biblie de 365 de ori, sau 366… Ramâne de verificat.

Frica de oameni aduce capcană, dar încrederea în Domnul protejează. (Proverbe/Pildele lui Solomon 29,25)

12 Eu, eu sunt cel care te mângâie; cine eşti tu ca să te temi de un om care moare şi de fiul omului care va ajunge ca iarba? 13 Şi să uiţi de Domnul care te-a făcut, care a întins cerurile şi a întemeiat pământul, să tremuri mereu, în fiecare zi, de furia celui care te oprimă când este gata să te nimicească? Unde este furia celui care te oprimă? (Isaia 51)

6 Domnul este de partea mea şi nu mi-e teamă [de nimic]:

ce poate să-mi facă omul?

7 Domnul este ajutorul meu,

iar eu mă uit [cu dispreţ] la cei care mă urăsc.

8 Mai bine este să-ţi cauţi refugiu la Domnul

decât să te încrezi în oameni.

9 Mai bine este să-ţi cauţi refugiu la Domnul

decât să te încrezi în cei puternici.

 (Psalmul 118, 6-9)   traduceri din Biblia catolica, ed Sapientia, pe net bibliacatolica.ro

Retin, din comentariul Clairei Patier (minutul 11), expresia (papei Francisc) : „ecumenismul martiriului”. Cei martirizati în zilele noastre (coptii din Egipt) au ales între marturisirea lui Hristos si moarte… Cui dintre asasini îi pasa carei Biserici îi apartin acesti oameni? 

Referitor la ultimul verset din evanghelia de azi,

Însă oricine mă va renega înaintea oamenilor, îl voi renega şi eu înaintea Tatălui meu cel din ceruri,

Claire Patier aminteste celor pe care i-ar descuraja, ca însusi Sf Petru l-a renegat pe Domnul, temându-se pentru viata sa, înainte de a deveni capabil, prin iertarea Domnului si împartasirea Duhului, sà-l marturiseasca. 

„Cui nu i-ar fi frica de moarte? se întreaba Rupert de Deutz. Însusi apostolul Petru, din frica de moarte, a renegat Viata.”

„Fii asadar, Doamne, puterea noastra, si înfaptuieste în noi ceea ce Tu vrei ca noi sa înfaptuim.”

 

 

„Insultat fiind, nu a raspuns la insulta…”

Dacă suportaţi suferinţa, deşi faceţi binele, aceasta este un har înaintea lui Dumnezeu. De fapt, la aceasta aţi fost chemaţi, căci Cristos a suferit pentru voi lăsându-vă exemplu ca să mergeţi pe urmele lui.
El, care nu a săvârşit păcat,
şi nici nu s-a găsit înşelăciune în gura lui,

care, insultat fiind, nu a răspuns la insultă, suferind, nu ameninţa, ci s-a dat pe sine în mâna celui care judecă cu dreptate. El însuşi, pe lemn, a purtat păcatele noastre în trupul său pentru ca noi, murind pentru păcate, să trăim pentru dreptate. Prin rănile lui aţi fost vindecaţi. Căci eraţi ca nişte oi rătăcite, dar acum v-aţi întors la păstorul şi supraveghetorul sufletelor voastre.

1 Petru 2, 20 b-25

Frères,
Si l’on vous fait souffrir alors que vous avez bien agi, vous rendrez hommage à Dieu en tenant bon. C’est bien à cela que vous avez été appelés, puisque le Christ lui-même a souffert pour vous et vous a laissé son exemple afin que vous suiviez ses traces, lui qui n’a jamais commis de péché ni proféré de mensonge : couvert d’insultes, il n’insultait pas ; accablé de souffrances, il ne menaçait pas, mais il confiait sa cause à Celui qui juge avec justice. Dans son corps, il a porté nos péchés sur le bois de la croix, afin que nous puissions mourir à nos péchés et vivre dans la justice : c’est par ses blessures que vous avez été guéris. Vous étiez errants comme des brebis ; mais à présent vous êtes revenus vers le berger qui veille sur vous.

Commentaire de l’évangile de ce 4e dimanche:

Paul VI, pape, Message pour la Journée de prière pour les vocations 1971

Quand Jésus se présentait lui-même comme le Bon Pasteur, il se rattachait à une longue tradition biblique, déjà familière à ses disciples et aux autres auditeurs. Le Dieu d’Israël, en effet, s’était toujours manifesté comme le bon Pasteur de son peuple. Il en avait écouté la plainte, l’avait libéré de la terre d’esclavage, il avait guidé dans sa bonté le peuple sauvé par lui dans sa rude marche au désert vers la Terre promise… Siècle après siècle, le Seigneur avait continué à le guider, bien plus, à le porter dans ses bras comme le pasteur porte ses agneaux. Il l’avait aussi conduit depuis la punition de l’exil, l’appelant de nouveau et rassemblant les brebis dispersées pour les acheminer dans la terre de leurs pères.

C’est pour ces motifs que nos pères dans la foi se tournaient filialement vers Dieu, l’appelant leur Pasteur : « Le Seigneur est mon Berger, je ne manque de rien ; sur des prés d’herbe fraîche il me fait reposer, vers les eaux du repos il me mène, il y refait mon âme ; il me guide par le juste chemin » (Ps 22). Ils savaient que le Seigneur est un Pasteur bon, patient, parfois sévère, mais toujours miséricordieux envers son peuple et aussi envers tous les hommes…

Lorsque, dans la plénitude des temps, Jésus vint, il trouva son peuple « comme un troupeau sans pasteur » (Mc 6,34) et il en éprouva une peine profonde. En lui s’accomplissaient les prophéties et s’achevait l’attente. Avec les paroles mêmes de la tradition biblique, Jésus s’est présenté comme le Bon Pasteur qui connaît ses brebis, les appelle chacune par son nom, et donne sa vie pour elles. Et ainsi, « il y aura un seul troupeau et un seul pasteur » (Jn 10,16).

http://www.ktotv.com/emissions/priere-et-vie-de-l-eglise/priere/en-marche-vers-dimanche

 

Lent: Second Sunday

Résultat de recherche d'images pour "transfiguration"

Your steadfast love, O Lord, endures forever
Do not forsake the work of your hands. 
Psalm 138:8

A reflexion by Henri Nouwen; a painting by Marc Schagall

 

SOMETIMES WE GROW RESENTFUL as we grow older. When our image of an ideal life evaporates and painful historical, personal, family, or financial realities break through to the surface, it can be most disturbing.
Let us try to see the pain of our human and spiritual journey „from above.” The great art is to gradually trust that life’s interruptions are the places where God is molding you into the person you are called to be. Interruptions are not disruptions of your way to holiness, but rather are places where you are being formed into the unique person God calls you to be. You know you are living a grateful life when whatever happens is received as an invitation to deepen your heart, to strengthen your love, and to broaden your hope. You are living a grateful life when something is taken away from you that you thought was so important and you find yourself willing to say, „Maybe I’m being invited to a deeper way of living.”
Prayer for Today
O Lord Divine, give me new eyes to see the pain of my life 
as your molding of me into your beloved child.

Lourdes, février 1858

Première apparition de la Vierge Marie à Lourdes, le 11 février 1848.

Accompagnée de sa soeur et d’une amie, la jeune Bernadette Soubirous se rend à Massabielle, le long du Gave, pour ramasser des os et du bois mort. Enlevant ses bas pour traverser le ruisseau et aller dans la Grotte, elle entend un bruit qui ressemblait à un coup de vent, elle lève la tête vers la Grotte : „J’aperçus une dame vêtue de blanc : elle portait une robe blanche, un voile blanc également, une ceinture bleue et une rose jaune sur chaque pied”. Bernadette fait le signe de la croix et récite le chapelet avec la Dame. La prière terminée, la Dame disparaît brusquement.