Dincolo de suferinta, trecând prin ea

 

Tot Lytta Basset: A suferi de unul singur, a suferi contra şi a suferi alături de cineva

Când suferim, o facem fie rămânând singuri (complexul care poate fi numit: „a suferi-fără”, sau „a suferi de unul singur”), fie îndreptând suferinţa noastră împotriva cuiva („a suferi contra”, aşa cum o fac copiii şi adolescenţii revoltaţi, de toate vârstele!), fie acceptând ca cineva/Cineva să se afle alături de noi, şi primind din partea ceea ce mândria cu greu primeşte, şi anume : milă, compasiune, solicitudine, atenţie plină de grijă.

Cel care doreşte să facă experienţa, făgăduită de Hristos în chiar pragul Patimilor, a  bucuriei pe care nimeni nu ţi-o poate răpi  (Ioan 15-17), are de luat, în confruntarea cu suferinţa, o anumită atitudine, să-i zicem, experimental, « corectă ». Pentru că bucuria promisă de Hristos, şi pe care viaţa dusă împreună cu El o face posibilă; departe de a fi în contradicţie cu obstacolele şi durerile vieţii, este o experienţă a depăşirii suferinţei – o « transcendere » a ei. Este ceva care nu ne poate fi luat, pentru că nu este de ordinul posesiunii.

 

Acest om, care poate fi oricare dintre noi, va avea de trecut prin experienţa pierderii, împăcându-se cu ea, spre a ieşi în mod deliberat din strânsoarea « suferinţei-fără » care-l închide pe om în gânduri precum : « nimeni nu mă întelege »; « cei din jurul meu, chiar dacă mă văd că sufăr, nu înteleg şi nu se sinchisesc ». Ori, mai rău: « ce am avut a dispărut iremediabil, şi de această dispariţie nu mă pot mângâia – fie că este vorba de un suflet care să mă înteleagă, o profesie care să-mi dea satisfacţii, o casă într-un mediu agreabil, în care mi-am creat obişnuinte plăcute.

Mai are, acest om, de trecut şi prin conştiinţa faptului că «  a suferi-contra » este un mod de a-ţi bate singur cuie în talpă, şi de a-ţi amplifica nemultumirile.

El mai are de acceptat, cu smerenie, că cei din jur se pot asocia, printr-o compasiune discretă (pe care cel supărat pe viaţă refuză de fapt s-o perceapă!), trăirilor mele; acceptând, totodată, faptul că ei nu vor simţi niciodată exact ceea ce simt eu…

Cel care o poate face, şi are milă de mine, oricât de stupidă şi nemotivată poate părea suferinţa mea – mie şi altora! – este Acela a Cărui prezenţă tainică în străfundurile conştiinţei mele este însăşi raţiunea mea de a fi. Pentru că acel « Cineva » mă iubeşte « nebuneşte », şi dincolo de capacitatea mea de a iubi, de a primi iubirea, şi de a accepta – dincolo de toate refuzurile, blocajele, şi estimările mele că « nu merit ».

Dar să vedem lucrurile mai de aproape, urmărind-o pe Lytta Basset.

 „Convingerea că celuilalt nu-i pasă de mine se hrăneste din fantasma că el nu suferă deloc, sau nu la fel de mult ca mine, ceea ce înseamnă că fac din suferinţa mea personală un absolut: ceea ce trăiesc este in-comparabil : deci dacă « măsor » ceea ce trăieste altcineva (« suferă mai puţin ori mai mult decât… »), îi contest dreptul de a-şi trăi şi el suferinţa ca pe un absolut in-comparabil. Mă închid atunci într-o contradicţie mortiferă: pe de o parte sunt convins că el nu suferă, ori nu la fel de mult, pe de alta, că el stie cât de cumplit  sufăr eu.

Dar cum ar putea altcineva/Celălalt să ştie prin ce trec dacă nu ar trăi şi el dinăuntru propriul său absolut de suferinţă solitară? Originea modului acesta de « a suferi de unul singur » nu este oare de căutat în zorii vieţii? Pe cât este de convins copilul mic că părinţii ştiu cât suferă el, pe atâta nu ne este în fire să credem că şi celălalt suferă în chip in-comparabil. Dacă avem de făcut un drum lung ca să recunoaştem suferinţa celuilalt, aceasta se petrece pentru că suferinţa noastră a început prin a ne izola. Iată punctul de unde plecăm, sclavia suferinţei « de unul singur » care ne-a făcut impermeabili la suferinţa celorlalţi, până la orbire : îi rămânem exteriori, aşa cum ceilalţi rămân şi ei în afara suferinţei noastre, cu deosebirea că noi credem că ei o fac anume”.

 

Şi totuşi, convingerea iniţială era corectă, şi pe ea se sprijină afirmaţia biblică (Iov) : celălalt, şi cu atât mai mult Dumnezeu, poate simţi că noi suferim. Şi putem regăsi urma acestei convingeri atunci când am fost auziţi de cineva care ne-a lăsat să ne exprimăm suferinţa. Când o persoană este vizibil răscolită de trăirile noastre sfâşietoare, ne dă impresia că «  a înţeles », că « ştie », cu o ştiinţă specială, care nu e de ordin intelectual ; nu avem dovezi, ci certitudinea că aşa este. De aceea, putem pune capăt suferinţei  îndreptate « contra », care se sprijină pe fantasma indiferenţei altora.

În acest sens, se poate spune că nesocotim la fel de mult suferinţa altora cât nesocotim suferinţa lui Dumnezeu. Oare nu aceasta să fie raţiunea pentru care se afirmă, în Crez, că Iisus a suferit pentru noi sub Ponţiu Pilat? Suferinţa Mântuitorului, ca şi cea a unei alte persoane, este obiectul unui act de credinţă.

Suferinţa altcuiva nu se vede, nu-i avem niciodată dovada, trebuie să credem în ea, şi cu atât mai mult atunci când este vorba de un Dumnezeu nevăzut! Punem capăt fantasmei că ceilalţi, lumea, Dumnezeu, sunt indiferenţi, de îndată ce « depunem » acest act de credinţă : şi altcineva decât mine suferă. Şi ajunge să crezi acest lucru despre un individ, ca el să devină credibil despre întreaga omenire.

Dacă un asemenea act de credinţă mi se pare imposibil, aceasta nu este din rea-voinţă nici pentru că am decis să deţin premiul întâi al suferinţei, ci pentru că mi-e frică de neantul în care mă va arunca împărtăşirea ei : dacă pun în legătură suferinţa mea cu cea a altora, pun capăt « suferinţei-contra », şi  fac în acest fel un soi de salt în gol.

Pentru Lytta Basset, « săritura aceasta peste abis este actul de credinţă prin excelentă, fără de care nu se va naşte vreodată compasiunea, fără de care Biserica moare, fără de care Dumnezeu devine caricatura unui Altcineva indiferent. Actul de credinţă se adresează mai întâi spiritului, inteligenţei «  de bună-credinţă »… până ce, într-o zi, îl trăieşti cu inima şi măruntaiele compasiunii. »

Ca să pot ieşi din meandrele suferinţei « contra », hrănită din închipuirea că  experienţa mea dureroasă este întâmpinată de alţii exclusiv prin indiferenţă, şi că urmează să dispreţuiesc la rândul meu tot ce am trăit şi trăiesc dureros, privindu-mi experienţa ca pe ceva totalmente patologic, nerezonabil, detestabil? Cum să evit să exclud şi să mă exclud?

Primul lucru, este să recunosc realitatea experienţei mele, şi faptul că ea este a mea.

Al doilea, este tot un act de credinţă : în mine, ca fiinţă omenească unică şi de neînlocuit, avându-şi valoarea sa, în afara oricărei comparaţii cu un standard ori altul.

„Sunt convinsă – scrie Lytta Basset – că există întotdeauna ceva sănătos, solid, « sfânt » într-o fiinţă omenească, fie şi în miezul fantasmei celei mai nebuneşti, ceva care vine de la Dumnezeu, ceva care ţine de « adevăr »: în mijlocul buruienilor sau a pietricelelor între care se pierde cuvântul cceluilalt /Celuilalt, există întotdeauna o bucăţică de teren fertil, unde poate încolţi o sămânţă.”

Acceptând această mică moarte a egolui, care este acceptarea deschiderii, acceptarea confruntării cu ceilalţi, inclusiv prin comunicarea suferinţei mele « in-comparabile », altfel spus « dezarmându-mă », renunţând la tot ce ţine de « a suferi împotriva celorlalţi », voi putea păşi pe un drum nou către viaţă.

Poate despre aşa ceva este vorba în mărturia patriarhului Athenagoras,  care merită recitită din când în când şi meditată cu atenţie.

Résultat de recherche d'images

Trebuie luptat cu sine: e bătălia cea mai grea. Trebuie să ajungi să te dezarmezi. Am purtat acest război cu mine însumi ani în sir, şi a fost cumplit. Dar acum, iată, sunt dezarmat.

Nu mai mi-e frică de nimic, pentru că « dragostea deplină alungă frica ». M-am descotorosit de dorinţa de a avea mereu dreptate, de a mă justifica descalificându-i pe alţii. Nu mai stau la pândă, cu grija de a nu fi jefuit, cu mâinile încleştate pe bogăţiile mele.

 Primesc şi ofer. Nu mai ţin în mod deosebit la ideile mele, la proiectele mele. Dacă cineva îmi arată altele mai bune, nu neapărat mai bune, ci numai bune,  accept fără regret. Am renunţat la comparativ. Ce este bun, adevărat, real, este totdeauna pentru mine şi cel mai bun.

De aceea nu mai mi-e frică. Dacă ne dezarmăm, dacă ne eliberăm de obsesia de a poseda, dacă ne deschidem înaintea Dumnezeului-Om care face toate lucrurile noi, atunci El şterge tot trecutul cel rău, şi ne dă înapoi un timp nou, în care  totul e cu putinţă. 

 

 

Anunțuri

Nu putem evita greselile

Oameni fiind, greselile sunt inevitabile. Poate ca am facut pe cineva sa sufere, poate ca am ranit suflete dragi, si ne pare tare rau. Dar putem totdeauna sa o luam de la capat, greselile pot fi puncte de plecare pentru o transformare. Sunt cea mai buna scoala pentru a învata sa fii mai bun, mai sensibil la durerea altcuiva, mai iubitor, mai tolerant. De aceea greselile isi au rolul lor de jucat în evolutia noastra. Sa nu ne lasam prinsi în capcana vinovatiei daca am facut în viata niste greseli. 

Because we are human beings, we cannot avoid making mistakes. We might have caused someone else to suffer, we might have offended our beloved ones, and we feel regret. But it is always possible for us to begin anew, and to transform all these kinds of mistakes. Without making mistakes there is no way to learn, in order to be a better person, to learn how to be tolerant, to be compassionate, to be loving, to be accepting. That is why mistakes play a role in our training, in our learning, and we should not get caught in the prison of culpability just because we have made some mistakes in our life.

– Thich Nhat Hanh

Maica tuturor, Maria

Din Exercitiile spirituale predicate la Vatican, în vremea papii Paul al VI-lea, de marele si nedreptatitul teolog MAURICE ZUNDEL

„Ca mamă ce ne călăuzeşte la Domnul şi este ea însăşi cale, Maria are o putere incredibilă asupra afectivităţii noastre; ea ştie mai bine ca oricine să ne aducă pace, să ne aducă lumină, adâncime, interioritate. Fără ea nu valorez nimic şi, când merg la biserica să slujesc Euharistia, în momentul consacrării, o chem din toată inima să fie cu noi, să umple cu propria-i lumină, cu prezenţa şi iubirea ei, cuvintele rostite, căci cine mai bine ca ea poate spune: “Acesta este trupul meu. Acesta este sângele meu” ? Lăsându-mă învăluit de lumina Mariei, o rog să spună cu mine cuvintele, pentru ca ele să fie adevărate.

 Nu trebuie să facem nimic fără ea, tocmai pentru că ea a fost orânduită să-L facă pe Hristos să se nască în inima noastră, pentru că maternitatea ei este fără graniţe, universală, îmbrăţişând toţi oamenii şi tot universul.”

Astazi în Biserica universala este sarbatorita Maica Dumnului în Inima ei neprihanita.

Toda raba, Imma!

Roaga-te pentru noi, cei aflati in valea lacrimilor, tu, cea prin inima careia a trecut sabia!

Fii cu noi, cei care te cunoastem si cu cei care nu te cunosc si nu te iubesc. Roaga-te pentru toti Fiului Tau care ni te-a daruit ca mama…

Iti multumesc si pentru Juditte, Naomi, Ioan si Matei, care se întorc acasa. Fie vesmântul tau ocrotitor peste ei si toti ai lor!

 

Le mystère du Samedi Saint

D’une méditation de Benoît XVI à l’occasion de la vénération du Saint Suaire

A l’occasion de l’ostension du Saint Suaire (du 10 avril au 23 mai 2010), le pape Benoît XVI s’est rendu à la cathédrale de Turin pour y vénérer la relique dimanche 2 mai. Il a lu à cette occasion une méditation intitulée « Le mystère du Samedi Saint ».

 

„Le Samedi Saint est le jour où Dieu est caché, comme on le lit dans une ancienne Homélie: « Que se passe-t-il? Aujourd’hui, un grand silence enveloppe la terre. Un grand silence et un grand calme. Un grand silence parce que le Roi dort… Dieu s’est endormi dans la chair, et il réveille ceux qui étaient dans les enfers » (Homélie pour le Samedi Saint, PG 43, 439). Dans le Credo, nous professons que Jésus Christ « a été crucifié sous Ponce Pilate, est mort et a été enseveli, est descendu aux enfers. Le troisième jour est ressuscité des morts ».

Chers frères et sœurs, à notre époque, en particulier après avoir traversé le siècle dernier, l’humanité est devenue particulièrement sensible au mystère du Samedi Saint. Dieu caché fait partie de la spiritualité de l’homme contemporain, de façon existentielle, presque inconsciente, comme un vide dans le cœur qui s’est élargi toujours plus. Vers la fin du xix siècle, Nietzsche écrivait: « Dieu est mort! Et c’est nous qui l’avons tué! ». Cette célèbre expression est, si nous regardons bien, prise presque à la lettre par la tradition chrétienne, nous la répétons souvent dans la Via Crucis, peut-être sans nous rendre pleinement compte de ce que nous disons. Après les deux guerres mondiales, les camps de concentration et les goulags, après Hiroshima et Nagasaki, notre époque est devenue dans une mesure toujours plus grande un Samedi Saint: l’obscurité de ce jour interpelle tous ceux qui s’interrogent sur la vie, et de façon particulière nous interpelle, nous croyants. Nous aussi nous avons affaire avec cette obscurité.

Et toutefois, la mort du Fils de Dieu, de Jésus de Nazareth a un aspect opposé, totalement positif, source de réconfort et d’espérance. Et cela me fait penser au fait que le Saint-Suaire se présente comme un document « photographique », doté d’un « positif » et d’un « négatif ». Et en effet, c’est précisément le cas: le mystère le plus obscur de la foi est dans le même temps le signe le plus lumineux d’une espérance qui ne connaît pas de limite. Le Samedi Saint est une « terre qui n’appartient à personne » entre la mort et la résurrection, mais dans cette « terre qui n’appartient à personne » est entré l’Un, l’Unique qui l’a traversée avec les signes de sa Passion pour l’homme: « Passio Christi. Passio hominis ». Et le Saint-Suaire nous parle exactement de ce moment, il témoigne précisément de l’intervalle unique et qu’on ne peut répéter dans l’histoire de l’humanité et de l’univers, dans lequel Dieu, dans Jésus Christ, a partagé non seulement notre mort, mais également le fait que nous demeurions dans la mort. La solidarité la plus radicale.

Dans ce « temps-au-delà-du temps », Jésus Christ « est descendu aux enfers ». Que signifie cette expression? Elle signifie que Dieu, s’étant fait homme, est arrivé au point d’entrer dans la solitude extrême et absolue de l’homme, où n’arrive aucun rayon d’amour, où règne l’abandon total sans aucune parole de réconfort: « les enfers ». Jésus Christ, demeurant dans la mort, a franchi la porte de cette ultime solitude pour nous guider également à la franchir avec Lui. Nous avons tous parfois ressenti une terrible sensation d’abandon, et ce qui nous fait le plus peur dans la mort, est précisément cela, comme des enfants, nous avons peur de rester seuls dans l’obscurité, et seule la présence d’une personne qui nous aime peut nous rassurer.

Voilà, c’est précisément ce qui est arrivé le jour du Samedi Saint: dans le royaume de la mort a retenti la voix de Dieu. L’impensable a eu lieu: c’est-à-dire que l’Amour a pénétré « dans les enfers »: dans l’obscurité extrême de la solitude humaine la plus absolue également, nous pouvons écouter une voix qui nous appelle et trouver une main qui nous prend et nous conduit au dehors. L’être humain vit pour le fait qu’il est aimé et qu’il peut aimer; et si dans l’espace de la mort également, a pénétré l’amour, alors là aussi est arrivée la vie. A l’heure de la solitude extrême, nous ne serons jamais seuls: « Passio Christi. Passio hominis ».

Tel est le mystère du Samedi Saint! Précisément de là, de l’obscurité de la mort du Fils de Dieu est apparue la lumière d’une espérance nouvelle: la lumière de la Résurrection. Et bien, il me semble qu’en regardant ce saint linceul avec les yeux de la foi, on perçoit quelque chose de cette lumière. En effet, le Saint-Suaire a été immergé dans cette obscurité profonde, mais il est dans le même temps lumineux; et je pense que si des milliers et des milliers de personnes viennent le vénérer, sans compter celles qui le contemplent à travers les images – c’est parce qu’en lui, elles ne voient pas seulement l’obscurité, mais également la lumière; pas tant l’échec de la vie et de l’amour, mais plutôt la victoire, la victoire de la vie sur la mort, de l’amour sur la haine; elles voient bien la mort de Jésus, mais elles entrevoient sa Résurrection; au sein de la mort bat à présent la vie, car l’amour y habite. 

Tel est le pouvoir du Saint-Suaire: du visage de cet « Homme des douleurs », qui porte sur lui la passion de l’homme de tout temps et de tout lieu, nos passions, nos souffrances, nos difficultés, nos péchés également – « Passio Christi. Passio hominis » – de ce visage émane une majesté solennelle, une grandeur paradoxale. Ce visage, ces mains et ces pieds, ce côté, tout ce corps parle, il est lui-même une parole que nous pouvons écouter dans le silence. Que nous dit le Saint-Suaire? Il parle avec le sang, et le sang est la vie! Le Saint-Suaire est une Icône écrite avec le sang; le sang d’un homme flagellé, couronné d’épines, crucifié et transpercé au côté droit.

L’image imprimée sur le Saint-Suaire est celle d’un mort, mais le sang parle de sa vie. Chaque trace de sang parle d’amour et de vie. En particulier cette tâche abondante à proximité du flanc, faite de sang et d’eau ayant coulé avec abondance par une large blessure procurée par un coup de lance romaine, ce sang et cette eau parlent de vie. C’est comme une source qui murmure dans le silence, et nous, nous pouvons l’entendre, nous pouvons l’écouter, dans le silence du Samedi Saint.”

Afficher l'image d'origine

„Femeie, de ce plângi?”

Continui sa rasfoiesc cartea Lyttei Basset despre pierderea fiului ei Samuel, care s-a sinucis din cauza drogurilor.

Încercarea pierderii fiului, incomparabil mai dureroasa decât orice traise, Lytta o strabate ca un om care încearca sa nu se înece; are o singura „arma”: Cuvântul lui Dumnezeu, scrutat cândva cu luciditate si pasiune, care-i revine, episodic, aducând un soi de jaloane pe un drum catre împacare. Doar e licentiata în teologie! Ca mama, a ajuns o epava, si fiecare zi reprezentând o aniversare – o luna de la… ziua lui de nastere… sase luni dupa… un an… – aduce o noua prabusire, o noua întunecare, un înec.

Sa fugi de durere, cine nu e ispitit de acest reflex, cu toate ca el lasa oroarea intacta…? O stim multi din experienta: fuga de durere, adica de realitate, nu te duce nicaieri. Durerea trebuie privita în fata, „domesticita”, luata în doze mici. Când poti alege – între altele, sa nu te ametesti cu medicamente, observi, pe masura ce trec saptamânile si lunile de doliu, ca „fiecarei zile îi ajunge durerea ei” (Mt 6,34), într-o oarecare masura. Ceea ce seamana cu contractiile femeii care naste, cu atât mai intense si mai eficace cu cât sunt mai apropiate. Sa nu mai ai alta ambitie decât sa traiesti ceea ce se poate trai în fiecare zi… si sa-L lasi pe Cel Viu sa-si faca lacas în oroare, pentru ca – când va fi sa fie – oroarea sa fie transfigurata dinauntru, chiar daca asa ceva nu poate fi imaginat.”

 Cea dintâi martora a învierii lui Isus, „apostol al apostolilor” – Maria din Magdala – îi devine lui LB foarte apropiata, pe masura ce se desfasoara doliul. Ma misca – spune ea – disperarea cu care, în zori, Magdalena întâmpina disparitia trupului depus în mormânt. Este strigatul fara raspuns al tuturor celor care, pierzând o fiinta draga, nu ajung sa creada ca ea se afla realmente sub pamânt: Unde esti? Unde esti?

 „Nu stiu unde L-au pus”, repeta Maria printre lacrimi. „Spune-mi unde L-ai pus” îi cerea ea necunoscutului pe care-l credea gradinar. Când unii încearca sa rânduiasca povestirile învierii lui Isus printre credintele depasite, demonstratia lor porneste de la constatarea ca nimeni nu scapa obstescului sfârsit. Mormântul era gol? Asa ceva nu se poate, azi nu mai credem în asemenea nascociri!

 Personal, nu am drept busola decât experienta mea de fiinta omeneasca prin care trece un Duh necunoscut mie, ce ma trage constant dincolo de mine însami. Nu eram printre cei dintâi martori ai Pastilor, dar experienta lor îmi vorbeste, si ma pune în contact cu ce au trait ei. Ceea ce ma misca la ei, este trairea lor, care se întâlneste cu ce traiesc eu. Disperarea Mariei Magdalena este cea a fiecarei persoane care se trezeste, dimineata dupa dimineata, fata-n fata cu gândul masiv al neantului: el/ea nu mai e aici, nu va mai fi niciodata aici!

 Si totusi, în text (Ioan, 20), Isus este prezent, „în picioare” în fata ei. Dar ea nu-l vede! Pentru ca „nu stie ca este El”. La fel se petrec lucrurile si cu noi: disparutii ne fac semne, tot mai multe semne, prin care ne arata ca sunt alaturi de noi – marturiile sunt puzderie – dar cei care le dau atentie sunt rari. Multe mame au auzit glasul unui fiu decedat întrebându-le : „De ce plângi, mama? Sunt foarte bine acolo unde sunt.” (În nota de subsol, LB aminteste ca aceeasi întrebare este pusa Mariei, mai întâi de catre înger, apoi de catre „gradinarul” Isus: „femeie, de ce plângi?”)

Povestea din dimineata Învierii, pe care o ascultam an de an de Paste, experienta pascala pe care o retraim, de fapt, în fiecare duminica… toate acestea sunt greu de acceptat de catre cineva care a pierdut o fiinta draga, pentru ca învierea poate apare ca ceva petrecut dintr-o data… un soi de „happy end” pe care inima nu e pregatita sa-l creada. Si pe buna dreptate. Realitatea cumplita a doliului ne scufunda într-un soi de inertie, din care nu putem iesi fara ajutor; si care, pe de alta parte, a împiedicat-o me Maria sa-l revunoasca pe Cel înviat. Comentariul autoarei e patrunzator.

 Orice doliu „copt” în adâncime cere mult timp. Povestirea biblica, prin contrast, o ia foarte repede, si agaseaza: ce noroc au toate personajele acestea, problemele lor se rezolva iute! Cred mai curând ca stilul narativ impune ca timpul sa fie oarecum contractat. În realitate, durata indispensabila a procesului de doliu este efectiv de perceput într-un „fundal” al cuvintelor folosite de evanghelist. Înaintarea noastra se face palier dupa palier, pe etape care pot parea repetitive, totul trebuie luat de la capat de sute de ori, fara sa stii daca nu va fi de reluat totul de la zero. Experienta noastra o confirma totusi pe cea a Mariei de la Magdala; ea „s-a întors” o prima oara de la mormânt, plecând cu certitudinea ca Isus nu e acolo, dar marturisindu-si totodata si nestiinta: „Nu stiu unde este…”

Si atunci începe sa-l vada pe Isus, fara sa-l vada cu adevarat, si fara sa intre în relatie cu El, viu. Dar la dorinta ei nu renunta: Spune-mi unde L-ai pus, si eu îl voi lua (verbul grec chaireo însemnând chiar ” a prinde, a capta”). În clipa când îsi aude numele – Maria! – ea se mai „întoarce o data”, si anume catre El: Rabbuni!

… Acum, ea se întoarce, devenind în stare sa intre într-o legatura cu El ce poate continua în viitor. Oare doliile noastre nu sunt si ele punctate de alternanta celor doua „întoarceri”? Uneori, mergem la mormânt, ne închidem în el, ca apoi sa ne dam seama ca am ajuns într-un impas si ca trebuie sa ne întoarcem! Alteori, îl auzim pe cel disparut chemându-ne în mii de feluri, si ne întoarcem cu fata spre un viitor comun, înaintea caruia acceptam sa ne deschidem.

 Un pasaj din jurnalul intim – pe care LB îl reia la persoana a treia – poarta data de 11 mai 2002. Un an de la înmormântare.

Jalea nu înceteaza sa-i repete, obsedant: „Niciodata n-ai sa mai fii ca înainte”. O stare de rau care tine zile întregi. Pâna când, într-o zi, aude: „Nu esti distrusa. Te vei simti mai bine”. Dupa care da de articolul unei ziariste care si-a pierdut doua fetite lovite de un automobil. „Vine si ziua când îti dai seama ca plângi si dupa eul tau propriu, intact, care nu va mai fi niciodata ca înainte. Când treci prin experienta doliului, consimti sa devii o alta persoana. Contrariul „evacuarii” este integrarea.”

O femeie care supravietuit mortii fetitelor ei, jurnalista Geneviève Jurgensen, ma încuraja sa devin „altcineva”… adauga LB.

„Cuibul era devastat, dar eram chemata sa merg mai departe, catre un alt spatiu, catre un alt cuib care ma astepta… o „locuinta” unde sunt asteptata si dorita”.

 

Nu am explicat pâna acum structura cartii. Ea se bazeaza pe notele luate rapid în momentul dramei (mai 2001) si în perioada imediat urmatoare, continuând pâna în mai 2005. Notele respective sunt transcrise la persoana a treia, metoda care-i permite autoarei sa se priveasca oarecum din exterior. Pe acest material brut se bazeaza comentariile, în care LB se exprima la persoana I. Cea care vorbeste este „persoana oficiala LB” dotata cu multiple competente spirituale, teologice, filosofice si psihologice. Autoarea cartilor „Bucuria pe care n-o poate nimeni rapi”, „Sfânta mânie”, „Eu nu judec” si a altor lucrari foarte bine documentate, dense si profunde. Si… greu de urmarit. Sper sincer sa nu fie si cazul fragmentelor pe care le rezum/traduc.

  • 14-16 mai 2001. Câteva zile dupa nenorocire. Împreuna cu sotul ei LB viziteaza o biserica romana, în orasul Tournus. „Se aseaza pe jos, distrusa. Viata s-a oprit. Nu mai stie sa traiasca, si nici nu va mai sti. În acel moment… unde?- În mintea, în corpul, în spiritul ei? – durerea ei nespusa de mama care si-a pierdut copilul se întâlneste cu cea a Mariei, mama lui Isus. Îsi revine pe loc. Nu au trecut decât câteva secunde, dar usurarea e incontestabila.

Comentariul, în care se noteaza faptul ca traditia ei protestanta nu o legase în mod special pe autoare de Maica Domnului, defineste „evenimentul de la Tournus” ca pe o „vizita” divina, precum cea a Mariei la Elisabeta.  Ceva ce face parte din relatia care ne leaga uneori, inefabil, de „comuniunea sfintilor” ce transcende distantele în timp si spatiu. Relatie cu fiinte care au trait cu mult înaintea noastra si a caror compasiune ajunge cumva pâna la noi…

 În ziua aceea, la Tournus, nu eram în stare nici macar sa astept ceva de la absolut nimeni. Dar Isus a zis ” Duhul sufla unde vrea”. Sa fi fost oare nevoie sa simt durerea altei mame ca sa poata ajunge pâna la mine rasuflarea Compasiunii? Dar, dar nu era numai atât: acea mama era Maria, al carui Fiu paruse definitiv distrus, rastignit pentru o eternitate de neant – acel Isus care apoi a fost vazut de mai multe ori viu, „întâiul nascut dintre morti”… Maria fusese – ca întotdeauna, nu? – în situatia de a sti ca o mama „îsi poate reveni”.

 Cu un an înainte ca Samuel sa se sinucida, mama lui i-a facut o vizita la spitalul de psihiatrie. Întâlnire cumplit de dureroasa cu un fiu înstrainat, care se simte rupt de toate, si se simte în stare de tot ce e mai rau. (În asa masura încât, dupa moartea lui, medicul care l-a îngrijit spune ca s-a temut de un gest necugetat, si ca moartea lui Samuel poate fi privita ca un gest altruist.) Intrând în camera, l-a vazut stând în picioare în fata ferestrei si, în chip absolut neadaptat situatiei, bizar si de neînteles, a fost napadita de „bucuria perfecta” de care vorbea Isus chiar în ajunul mortii sale. Mai târziu, o prietena i-a tradus: Poate ca ai perceput în Samuel, în acea zi, „partea sa christica”. Era epoca când îi era tot mai rau, viata lui era iad si pentru el si pentru ceilalalti.Nu fusesm martora a prezentei în fiul meu a lui Hristos? Vizitele acelea la spital erau o mare încercare. dar Isus le-a promis prietenilor lui ca „va fi în cel mai mic dintre fratii sai”.”Eram bolnav si m-ati vizitat” (Mt 25).

În mai 2001, la Roma, o prietena a Lyttei are o „viziune” a lui Samuel ridicându-se la cer într-un soi de explozie de lumina. Era vorba de cineva care nu stia nimic despre episodul de la spital.

 Desenul reprezentând scena vazuta de prietena mea, trimis de ea ceva mai încolo, a stat mult timp pe pianul meu… Nu-i vorbisem lui B. despre propria mea „viziune” a lui Samuel ridicându-se spre cer: înca o „pietricica alba”! Dar ce se întelege de fapt prin acest cuvânt? Pentru mine, e o coincidenta, o convergenta, o rezonanta… orice eveniment care pune între cei vii ceva care-i leaga. De ce „eveniment”?  Pentru ca toate acestea se petrec, fara sa le fi programat ori prevazut cineva, fara ca anturajul sa observe ceva (special): un fapt care nu e eveniment decât pentru cel caruia îi e destinat.

De ce e nevoie de o nenorocire ca sa devii constient de mângâierile Prezentei lui Dumnezeu? Pentru ca în vremuri normale am avea mai putin nevoie? Personal eram deschisa de mult, însa extrema precaritate în care am fost aruncata brutal a dat „pietricelelor albe” valoarea manei cazute în pustiu. De fiecare data, eram reintrodusa în lumea celor vii. (…) Astazi, nu mai caut Prezenta decât în lucruri de o infinita discretie: fara surle si trâmbite, viata recapata sens.

 O alta „pietricica alba”, vine din relatarile unei prietene catolice, foarte credincioasa, care simte ca „l-a primit pe Samuel” ca sa se roage pentru el, si vede moartea lui ca pe un gest de autosacrificiu. Cuvintele acestea îi ajung mamei distruse ca niste farâme de sens într-un univers absurd, în care devii „surd”, adica „izolat într-o lume privata de ecouri” în care „viata nu mai are nici o rezonanta”. Acesta e contextul în care, aproape „neauzite”, ajungeau la mama farâmele de sens gasite de altii. Sensul mortii lui Samuel, vazuta de acea prietena ca un „dar”.

Nu stia nimic despre Samuel. Este însa o persoana deosebit de receptiva la realitatile invizibile. Nu aveam nici o pricina sa pun la îndoiala relatia fecunda care a început sa se teasa între Samuel si ea. De-abea la patru ani dupa aceea aveam sa înteleg, retrospectiv, semnificatia adânca a „întâlnirii lor”. O marturie autentica, atunci când e primita, nu te lasa niciodata neatins, mai cu seama când coincide cu o experienta personala. Pregatind (ca pastor) serviciul funebru pentru cineva, mi s-a întâmplat sa simt prezenta uimitor de vie a persoanei decedate, uneori parca îmi sufla cuvintele potrivite. Dar lumea „îngerilor” sau a „calauzelor invizibile” îmi ramânea relativ straina.

Dupa moartea lui Samuel, mi se pare ca am facut pasi uriasi în raporturile cu Invizibilul. Biblia e plina de îngeri, iar preferatii mei fusesera totdeauna cei pe care evanghelistul Luca îi asociaza cu bucuria pastorilor în noaptea de Craciun. Ei vorbeau poetic despre Dumnezeu, însa eu nu aveam nici o experienta personala legata de ei. Stiu ca „înger” vine din grecescul aggelos si înseamna mesager, cineva care-l vesteste pe Dumnezeu. Ca multi altii, mi se întâmpla sa zic cuiva „esti un înger”, sau „cerul te-a trimis”. Acum am început însa sa întrezaresc ca e cu putinta, intrând în Viata si având acces la tot ce e mai bun în tine, sa devii „înger”, trimis al luminii pe lânga cei de pe pamânt.

 

 

Poarta Dreptatii, poarta Milostivirii

Binecuvântat să fie Dumnezeu și Tatăl Domnului nostru Isus Christos, Tatăl îndurărilor și Dumnezeul oricărei mângâieri, care ne mângâie în orice necaz al nostru ca să putem și noi să-i mângâiem pe cei care se află în orice necaz cu mângâierea cu care noi înșine suntem mângâiați de Dumnezeu. Căci după cum prisosesc pătimirile lui Christos în noi, tot la fel prin Christos prisosește și mângâierea noastră. Așadar, dacă suntem în necaz, suntem astfel pentru

mângâierea și mântuirea noastră. Dacă suntem mângâiați, suntem astfel pentru mângâierea care vă întărește ca să suportați cu statornicie pătimirile pe care le îndurăm și noi. Și speranța noastră pentru voi este neclintită știind că așa cum sunteți părtași ai suferințelor, la fel [veți fi părtași] ai mângâierii.

2 Corinteni 3-7

Acelasi text in alta traducere

  1. Binecuvântat este Dumnezeu şi Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos, Părintele îndurărilor şi Dumnezeul a toată mângâierea,Cel ce ne mângâie pe noi în tot necazul nostru, ca să putem să mângâiem şi noi pe cei care se află în tot necazul, prin mângâierea cu care noi înşine suntem mângâiaţi de Dumnezeu.

    Că precum prisosesc pătimirile lui Hristos întru noi, aşa prisoseşte prin Hristos şi mângâierea noastră.

    Deci fie că suntem strâmtoraţi, este pentru a voastră mângâiere şi mântuire, fie că suntem mângâiaţi, este pentru a voastră mângâiere, care vă dă putere să înduraţi cu răbdare aceleaşi suferinţe pe care le suferim şi noi.

    Şi nădejdea noastră este tare pentru voi, ştiind că precum sunteţi părtaşi suferinţelor, aşa şi mângâierii.

    août12 034août12 036août12 033août12 037