Un text de Maurice Zundel

„Un om rănit zace în praful drumului, pe când trece un preot; din prudenţă, se duce pe partea cealaltă a drumului; vine apoi un alt om bisericos, care face la fel; dat fiind că sunt adânciţi în rugăciune, se simt îndreptătiţi să nu se sinchisească de cel aflat în ţărână.

Ar fi incomod să se aplece, să-l ridice, să vadă de el; dar ar face aşa ceva cu toţi prăpădiţii, unde ar ajunge ?!  Când e atât de simplu să treci drumul şi să te rogi mai departe. Faptul de a trece pe celalălt trotoar nu figurează printre păcatele codificate, nu-i păcat de moarte! Nici un tribunal nu te va condamna pentru aşa ceva… Dar omul acela zace în praf, şi va muri sub ochii trecătorilor! Faptul că trecătorii nu-i se aruncă nicio privire îi poate aduce moartea. Dar un om dispreţuit ca toţi cei din neamul lui, samarineanul în care preotul şi celălalt trecător nu văd decât un câine, se îndreaptă spre cel aflat pe jos. Oare pentru că-şi zice : « aş fi putut fi eu în locul lui »?

Îl ridică, îi spală rănile, îl pune în şa, îl duce la hanul cel mai apropiat, şi le plăteşte celor de acolo ca să se îngrijească mai departe de cel rănit.

« Fă şi tu ca omul acesta », îi cere Isus învăţatului  care L-a întrebat ce are de făcut, ca să fie desăvârşit. Cât despre primii doi oameni din pildă, aceştia ne arată atât de bine în ce constă adevăratele greşeli grave! Cele pe care nu le afli prin cataloage, cele care nu ne încarcă automat conştiinţa de remuşcări, cele pe care le considerăm gesturi justificate, omisiuni  prudente,  economie de timp…  dar pot avea urmări dezastruoase, ireparabile!

Refuzul de a intui ce doreşte omul  de lângă tine, refuzul de a-i ghici suferinţa, refuzul de a-l asculta, orbirea şi surzenia la tot ce simte altul… Gândul obsedant că trebuie să-ţi impui neapărat voinţa, să domini; cuvântul ironic care opreşte un gest generos, o faptă bună pe cale să se înfiripe… Nu e nevoie de mai mult ca să otrăveşti o viaţă şi să distrugi fericirea unui cămin.

(….) Nu poţi vorbi despre Dumnezeu, fără a face mai mult rău decât bine, dacă nu faci efortul de a ţese în viaţa ta de zi cu zi urzeala unei fericiri făcute din mici nuanţe, din respect, din stapânire de sine, dintr-o atenţie plina de grijă pentru cele mai mici detalii ale vieţii, aşa  ca nimeni să nu fie rănit de tine, iar viaţa să înflorească. « Muzica tăcută » a unei asemenea vieţi nu este altceva decât Dumnezeul Cel Viu, care ne aşteaptă în adâncul inimii noastre. »”

Résultat de recherche d'images pour "bon samaritain"

Reclame

Cine ajunge în rai si cine nu

„E în cer taticul meu?”

Asta Dumnezeu singur hotaraste. Dumnezeu, care „e un tatic”. (Si tot El stie adevarul ascuns în adâncul inimilor, adaug eu la adresa celor care raspândesc zvonuri, considerându-se proprietari ai adevarului, inclusiv al celui, atât de grav, în ce priveste viata dupa moarte si soarta sufletelor.)

Raspunsul Papei Francisc dat unui baietel care si-a pierdut tatal, un om care a lasat sa-i fie botezati cei patru copii, desi el însusi era ateu.

Daca un barbat a putut creste asemenea copii (baietelul a avut curaj sa vina inaintea unei multimi ca sa-si exprime durerea si nedumerirea), si i-a botezat desi nu era credincios, el  a fost cu siguranta un om bun.

“A boy that inherited the strength of his father also had the courage to cry in front of all of us,” the pope said. “If this man was able to create children like this, it’s true that he is a good man.”

“That man did not have the [gift] of faith, wasn’t a believer. But he had his children baptized. He had a good heart,” Francis added.

“There, Emanuele, that is the answer,” the pope said, according to a translation provided by the Catholic News Service. “God surely was proud of your father, because it is easier as a believer to baptize your children than to baptize them when you are not a believer. Surely this pleased God very much.”

This isn’t the first time Francis has acknowledged that atheists can work for good.

In a 2013 homily, the pope reiterated the Christian belief that eternal salvation is attained through Jesus Christ. But he declared that all humans are created in the image of God, and that all have a duty to do good. This principle of doing good to others is one that unites all of humanity, the pope said, including atheists.

“Just do good and we’ll find a meeting point,” the pope said in that sermon.

https://www.huffingtonpost.com/entry/how-pope-francis-comforted-a-boy-who-wondered-if-his-dad-a-non-believer-was-in-heaven

 

What exactly does it mean to “hold space” for yourself?

„We seem to do it naturally for others, but what does it mean to do it for ourselves? For me, holding space means becoming the container to experience myself; to grow, to feel, to express, to test out, to live. It is being present, treating yourself with care, consideration, kindness, compassion and love. Hearing the needs of your body and mind, feeling your emotions, and listening to the yearning of your soul. It’s a way of being, a lifestyle, a profound choice and a stand you take. It’s not a belief system, but is rather a way of being with yourself and meeting your own needs.This can be lifesaving in intimate relationships, where we can ruin a good thing by trying to make the other meet all our needs.We spend every minute of the day with ourselves. How much of it is good, supportive, and kind?

Holding space is like a great pilgrimage home to your own soul. A key to holding space for yourself is to see yourself with all your faults and without judgement and criticism. To see yourself with kindness and love, just as you would a friend. It’s making friends with your fear, inviting Cousin Self-Doubt, Mrs Perfectionist, Brother Criticism, and Sister Putdown, in for a cup of tea around the fireplace.

Treat yourself with care, consideration, kindness, compassion and love.Treat yourself with care, consideration, kindness, compassion and love.

“Self-acceptance is my refusal to be in an adversarial  relationship to myself.” Nathaniel Brand

Holding space for yourself gives you a place to check your direction, to see who or what is in the driver seat of your life, and to adjust your course when you need to. It brings space and awareness into your life, ensuring your life reflects your soul and your longings, so you don’t have to wake up at age 45 and realise you don’t like who you’ve become.”

Source     https://upliftconnect.com/hold-space-for-yourself/

By Azriel Re’Shel

Dincolo de suferinta, trecând prin ea

 

Tot Lytta Basset: A suferi de unul singur, a suferi contra şi a suferi alături de cineva

Când suferim, o facem fie rămânând singuri (complexul care poate fi numit: „a suferi-fără”, sau „a suferi de unul singur”), fie îndreptând suferinţa noastră împotriva cuiva („a suferi contra”, aşa cum o fac copiii şi adolescenţii revoltaţi, de toate vârstele!), fie acceptând ca cineva/Cineva să se afle alături de noi, şi primind din partea ceea ce mândria cu greu primeşte, şi anume : milă, compasiune, solicitudine, atenţie plină de grijă.

Cel care doreşte să facă experienţa, făgăduită de Hristos în chiar pragul Patimilor, a  bucuriei pe care nimeni nu ţi-o poate răpi  (Ioan 15-17), are de luat, în confruntarea cu suferinţa, o anumită atitudine, să-i zicem, experimental, « corectă ». Pentru că bucuria promisă de Hristos, şi pe care viaţa dusă împreună cu El o face posibilă; departe de a fi în contradicţie cu obstacolele şi durerile vieţii, este o experienţă a depăşirii suferinţei – o « transcendere » a ei. Este ceva care nu ne poate fi luat, pentru că nu este de ordinul posesiunii.

 

Acest om, care poate fi oricare dintre noi, va avea de trecut prin experienţa pierderii, împăcându-se cu ea, spre a ieşi în mod deliberat din strânsoarea « suferinţei-fără » care-l închide pe om în gânduri precum : « nimeni nu mă întelege »; « cei din jurul meu, chiar dacă mă văd că sufăr, nu înteleg şi nu se sinchisesc ». Ori, mai rău: « ce am avut a dispărut iremediabil, şi de această dispariţie nu mă pot mângâia – fie că este vorba de un suflet care să mă înteleagă, o profesie care să-mi dea satisfacţii, o casă într-un mediu agreabil, în care mi-am creat obişnuinte plăcute.

Mai are, acest om, de trecut şi prin conştiinţa faptului că «  a suferi-contra » este un mod de a-ţi bate singur cuie în talpă, şi de a-ţi amplifica nemultumirile.

El mai are de acceptat, cu smerenie, că cei din jur se pot asocia, printr-o compasiune discretă (pe care cel supărat pe viaţă refuză de fapt s-o perceapă!), trăirilor mele; acceptând, totodată, faptul că ei nu vor simţi niciodată exact ceea ce simt eu…

Cel care o poate face, şi are milă de mine, oricât de stupidă şi nemotivată poate părea suferinţa mea – mie şi altora! – este Acela a Cărui prezenţă tainică în străfundurile conştiinţei mele este însăşi raţiunea mea de a fi. Pentru că acel « Cineva » mă iubeşte « nebuneşte », şi dincolo de capacitatea mea de a iubi, de a primi iubirea, şi de a accepta – dincolo de toate refuzurile, blocajele, şi estimările mele că « nu merit ».

Dar să vedem lucrurile mai de aproape, urmărind-o pe Lytta Basset.

 „Convingerea că celuilalt nu-i pasă de mine se hrăneste din fantasma că el nu suferă deloc, sau nu la fel de mult ca mine, ceea ce înseamnă că fac din suferinţa mea personală un absolut: ceea ce trăiesc este in-comparabil : deci dacă « măsor » ceea ce trăieste altcineva (« suferă mai puţin ori mai mult decât… »), îi contest dreptul de a-şi trăi şi el suferinţa ca pe un absolut in-comparabil. Mă închid atunci într-o contradicţie mortiferă: pe de o parte sunt convins că el nu suferă, ori nu la fel de mult, pe de alta, că el stie cât de cumplit  sufăr eu.

Dar cum ar putea altcineva/Celălalt să ştie prin ce trec dacă nu ar trăi şi el dinăuntru propriul său absolut de suferinţă solitară? Originea modului acesta de « a suferi de unul singur » nu este oare de căutat în zorii vieţii? Pe cât este de convins copilul mic că părinţii ştiu cât suferă el, pe atâta nu ne este în fire să credem că şi celălalt suferă în chip in-comparabil. Dacă avem de făcut un drum lung ca să recunoaştem suferinţa celuilalt, aceasta se petrece pentru că suferinţa noastră a început prin a ne izola. Iată punctul de unde plecăm, sclavia suferinţei « de unul singur » care ne-a făcut impermeabili la suferinţa celorlalţi, până la orbire : îi rămânem exteriori, aşa cum ceilalţi rămân şi ei în afara suferinţei noastre, cu deosebirea că noi credem că ei o fac anume”.

 

Şi totuşi, convingerea iniţială era corectă, şi pe ea se sprijină afirmaţia biblică (Iov) : celălalt, şi cu atât mai mult Dumnezeu, poate simţi că noi suferim. Şi putem regăsi urma acestei convingeri atunci când am fost auziţi de cineva care ne-a lăsat să ne exprimăm suferinţa. Când o persoană este vizibil răscolită de trăirile noastre sfâşietoare, ne dă impresia că «  a înţeles », că « ştie », cu o ştiinţă specială, care nu e de ordin intelectual ; nu avem dovezi, ci certitudinea că aşa este. De aceea, putem pune capăt suferinţei  îndreptate « contra », care se sprijină pe fantasma indiferenţei altora.

În acest sens, se poate spune că nesocotim la fel de mult suferinţa altora cât nesocotim suferinţa lui Dumnezeu. Oare nu aceasta să fie raţiunea pentru care se afirmă, în Crez, că Iisus a suferit pentru noi sub Ponţiu Pilat? Suferinţa Mântuitorului, ca şi cea a unei alte persoane, este obiectul unui act de credinţă.

Suferinţa altcuiva nu se vede, nu-i avem niciodată dovada, trebuie să credem în ea, şi cu atât mai mult atunci când este vorba de un Dumnezeu nevăzut! Punem capăt fantasmei că ceilalţi, lumea, Dumnezeu, sunt indiferenţi, de îndată ce « depunem » acest act de credinţă : şi altcineva decât mine suferă. Şi ajunge să crezi acest lucru despre un individ, ca el să devină credibil despre întreaga omenire.

Dacă un asemenea act de credinţă mi se pare imposibil, aceasta nu este din rea-voinţă nici pentru că am decis să deţin premiul întâi al suferinţei, ci pentru că mi-e frică de neantul în care mă va arunca împărtăşirea ei : dacă pun în legătură suferinţa mea cu cea a altora, pun capăt « suferinţei-contra », şi  fac în acest fel un soi de salt în gol.

Pentru Lytta Basset, « săritura aceasta peste abis este actul de credinţă prin excelentă, fără de care nu se va naşte vreodată compasiunea, fără de care Biserica moare, fără de care Dumnezeu devine caricatura unui Altcineva indiferent. Actul de credinţă se adresează mai întâi spiritului, inteligenţei «  de bună-credinţă »… până ce, într-o zi, îl trăieşti cu inima şi măruntaiele compasiunii. »

Ca să pot ieşi din meandrele suferinţei « contra », hrănită din închipuirea că  experienţa mea dureroasă este întâmpinată de alţii exclusiv prin indiferenţă, şi că urmează să dispreţuiesc la rândul meu tot ce am trăit şi trăiesc dureros, privindu-mi experienţa ca pe ceva totalmente patologic, nerezonabil, detestabil? Cum să evit să exclud şi să mă exclud?

Primul lucru, este să recunosc realitatea experienţei mele, şi faptul că ea este a mea.

Al doilea, este tot un act de credinţă : în mine, ca fiinţă omenească unică şi de neînlocuit, avându-şi valoarea sa, în afara oricărei comparaţii cu un standard ori altul.

„Sunt convinsă – scrie Lytta Basset – că există întotdeauna ceva sănătos, solid, « sfânt » într-o fiinţă omenească, fie şi în miezul fantasmei celei mai nebuneşti, ceva care vine de la Dumnezeu, ceva care ţine de « adevăr »: în mijlocul buruienilor sau a pietricelelor între care se pierde cuvântul cceluilalt /Celuilalt, există întotdeauna o bucăţică de teren fertil, unde poate încolţi o sămânţă.”

Acceptând această mică moarte a egolui, care este acceptarea deschiderii, acceptarea confruntării cu ceilalţi, inclusiv prin comunicarea suferinţei mele « in-comparabile », altfel spus « dezarmându-mă », renunţând la tot ce ţine de « a suferi împotriva celorlalţi », voi putea păşi pe un drum nou către viaţă.

Poate despre aşa ceva este vorba în mărturia patriarhului Athenagoras,  care merită recitită din când în când şi meditată cu atenţie.

Résultat de recherche d'images

Trebuie luptat cu sine: e bătălia cea mai grea. Trebuie să ajungi să te dezarmezi. Am purtat acest război cu mine însumi ani în sir, şi a fost cumplit. Dar acum, iată, sunt dezarmat.

Nu mai mi-e frică de nimic, pentru că « dragostea deplină alungă frica ». M-am descotorosit de dorinţa de a avea mereu dreptate, de a mă justifica descalificându-i pe alţii. Nu mai stau la pândă, cu grija de a nu fi jefuit, cu mâinile încleştate pe bogăţiile mele.

 Primesc şi ofer. Nu mai ţin în mod deosebit la ideile mele, la proiectele mele. Dacă cineva îmi arată altele mai bune, nu neapărat mai bune, ci numai bune,  accept fără regret. Am renunţat la comparativ. Ce este bun, adevărat, real, este totdeauna pentru mine şi cel mai bun.

De aceea nu mai mi-e frică. Dacă ne dezarmăm, dacă ne eliberăm de obsesia de a poseda, dacă ne deschidem înaintea Dumnezeului-Om care face toate lucrurile noi, atunci El şterge tot trecutul cel rău, şi ne dă înapoi un timp nou, în care  totul e cu putinţă. 

 

 

Nu putem evita greselile

Oameni fiind, greselile sunt inevitabile. Poate ca am facut pe cineva sa sufere, poate ca am ranit suflete dragi, si ne pare tare rau. Dar putem totdeauna sa o luam de la capat, greselile pot fi puncte de plecare pentru o transformare. Sunt cea mai buna scoala pentru a învata sa fii mai bun, mai sensibil la durerea altcuiva, mai iubitor, mai tolerant. De aceea greselile isi au rolul lor de jucat în evolutia noastra. Sa nu ne lasam prinsi în capcana vinovatiei daca am facut în viata niste greseli. 

Because we are human beings, we cannot avoid making mistakes. We might have caused someone else to suffer, we might have offended our beloved ones, and we feel regret. But it is always possible for us to begin anew, and to transform all these kinds of mistakes. Without making mistakes there is no way to learn, in order to be a better person, to learn how to be tolerant, to be compassionate, to be loving, to be accepting. That is why mistakes play a role in our training, in our learning, and we should not get caught in the prison of culpability just because we have made some mistakes in our life.

– Thich Nhat Hanh

Maica tuturor, Maria

Din Exercitiile spirituale predicate la Vatican, în vremea papii Paul al VI-lea, de marele si nedreptatitul teolog MAURICE ZUNDEL

„Ca mamă ce ne călăuzeşte la Domnul şi este ea însăşi cale, Maria are o putere incredibilă asupra afectivităţii noastre; ea ştie mai bine ca oricine să ne aducă pace, să ne aducă lumină, adâncime, interioritate. Fără ea nu valorez nimic şi, când merg la biserica să slujesc Euharistia, în momentul consacrării, o chem din toată inima să fie cu noi, să umple cu propria-i lumină, cu prezenţa şi iubirea ei, cuvintele rostite, căci cine mai bine ca ea poate spune: “Acesta este trupul meu. Acesta este sângele meu” ? Lăsându-mă învăluit de lumina Mariei, o rog să spună cu mine cuvintele, pentru ca ele să fie adevărate.

 Nu trebuie să facem nimic fără ea, tocmai pentru că ea a fost orânduită să-L facă pe Hristos să se nască în inima noastră, pentru că maternitatea ei este fără graniţe, universală, îmbrăţişând toţi oamenii şi tot universul.”

Astazi în Biserica universala este sarbatorita Maica Dumnului în Inima ei neprihanita.

Toda raba, Imma!

Roaga-te pentru noi, cei aflati in valea lacrimilor, tu, cea prin inima careia a trecut sabia!

Fii cu noi, cei care te cunoastem si cu cei care nu te cunosc si nu te iubesc. Roaga-te pentru toti Fiului Tau care ni te-a daruit ca mama…

Iti multumesc si pentru Juditte, Naomi, Ioan si Matei, care se întorc acasa. Fie vesmântul tau ocrotitor peste ei si toti ai lor!