Așa este Isus Cristos: adevărul despre suferințe și persecuții îl însoțește mereu cu încurajarea „nu vă temeți”! Ba mai mult: noi nu avem doar cuvintele sale, ci avem prezența sa în Sfânta Euharistie. (cf. Lc 21,5-19)
33. Încurajare — Prea târziu te-am iubit…
30/09/2022
Nu putem remedia realitatea prin visare chiar dacă credem în Dumnezeu.
În momentele grele, trăim cu impresia că ne putem mulțumi să supraviețuim, dar viața nu așteaptă după nimeni. Ea trebuie trăită, indiferent de ceea ce ne așterne în față.
Admițând că viața merge întotdeauna mai departe, nu cred să existe nimic mai trist în lume decât să ne resemnăm în fața perspectivei care împarte deznodămintele în triumfuri sau eșecuri. Banalitățile care ne fac existența, punându-ne în postura incomodă de a friza derizoriul (dar și de a ne vindeca de prețiozități ridicole), au dreptul la o poetică a lor, reală și, până la urmă, de un elementar bun simț salvator.
De curând, m-am lovit altfel de un binecunoscut pasaj din Evanghelii. Problematica pe care o sugerează „Pescuirea minunată” (Luca 5, 1-11) depășește, cred, contextul confortabil al logicii „interne” (de amvon). Cu un război teribil în vecini și cu atâtea trăznăi publice, care ne pun tot mai mult răbdarea la încercare, m-am gândit – de ce nu? – că episodul respectiv ar putea sugera un dram de seninătate, fără de care, chiar și în universul celor credincioși, viața n-ar mai avea decât marca tristeții.
La puțină vreme de la prima întâlnire cu Isus din Nazaret, după o noapte petrecută la pescuit, timp în care nu prinde nimic, Simon Petru se întoarce la țărm dezamăgit și obosit. Aici îl regăsește pe Hristos care, scoțându-l din melancolia eșecului, îi cere să-l primească în barcă pentru a predica mulțimii strânse pe mal. Puțin mai târziu, Isus îl va ruga să iasă în larg, fără zăbavă, și să-și arunce năvoadele.
Nici un pescar serios nu-și aruncă însă mreaja, ziua în amiaza mare, pe un lac traversat de vase și bărci. Jenat, Simon ascultă, totuși, punându-și la bătaie, în fața tovarășilor săi, meseria și reputația. Copleșit, după pescuirea minunată, este cuprins de teamă și, invocându-și nevrednicia, îi cere lui Isus să plece. Ca să-l încurajeze, Isus păstrează discuția pe tărâmul pescuitului, invitându-l pe Simon să facă încă un salt pentru a ajunge „pescar de oameni“. De fapt, ca orice om obișnuit, poate prea ancorat în evidențele acestei lumi, Petru nu se simte pregătit (dispus?) să intre în planul lui Dumnezeu. Pentru continuarea misiunii sale Isus dorește însă oameni ca el – ca noi! –, dispuși să-și asume riscurile și să se expună.
„Toată noaptea ne-am trudit, n-am prins nimic!” Merită în continuare efortul? Mai merită să ieșim în larg? Are sens să ne mai zbuciumăm, să dăm mărturie, să nu renunțăm, să credem acestui cuvânt singular al lui Isus? În toți acești ani, văzându-i pe aceia care lasă totul acasă și pleacă în lume, resemnați să se descurce fără recursul explicit la credință, ne-am simțit la rândul nostru copleșiți. Se poate aproxima oare transmiterea încrederii în Isus – inspirată mai curând de universul de sensibilitate al unei generații de valoare, dar trecută de-acum în asfințit – precum dispozițiile unui testament? Nu ar fi, totuși, prea simplu să predai credința celor care vin după tine ca pe un nume, o proprietate, ca pe niște valori materiale? Îndoielile, știm cu toții, sunt parte a drumului credinței. Curajul ei, oferit de Dumnezeu, nu este însă o cifră a abilității noastre personale.
Zestrea inimii n-o putem mărturisi, dacă ea nu reprezintă lucrul cel prețios pentru noi. A avea un asemenea curaj înseamnă să ieșim uneori până și din acel mediu obișnuit care, altfel, ne conferă aparent siguranță sau obiectivitate. Mai târziu, Evanghelia ni-l arată pe Sfântul Petru opunându-se fățiș drumului crucii printr-un bun simț legat de siguranța personală, dar Isus îl va pune la respect fără menajamente: „Înapoia mea Satano, nu cugeți după judecata lui Dumnezeu!” (Matei 16, 23). Îndrăzneala de a reclama în public dreptatea și siguranța în numele lui Isus nu poate fi, așadar, totul pentru omul credincios.
În lumea de azi cei care continuă să creadă ajung să fie considerați tot mai puțin oameni de succes. Vitalitatea nu mai poate fi reală decât atunci când facem lucruri memorabile? Or, pentru Isus o asemenea perspectivă înseamnă nu numai să disprețuiești forța vieții, dar și valoarea lucrurilor mici care le fac indubitabil pe cele mari. Dintr-un lucru neînsemnat – politețea câtorva femei simțitoare, care și-au pus în gând să ducă la bun sfârșit o datină, respectul față de trupul neînsuflețit al Învățătorului, un lucru fără prea mare importanță în recurența zilelor noastre – s-a revelat vestea Învierii. A ne lăsa marcați atunci de frustrări și resentimente, a crede doar în triumfurile de putere (care împart oamenii în ratați și reușiți) nu conduce spre victoriile pe care le acordă Dumnezeu.
Marea vieții pe care navigăm ascunde abisurile nebănuite ale sufletului și este, într-un fel, emblema necunoscutului din noi, din ceilalți, din istoriile pe care le trăim. În conștiința puterii harului se străduiesc creștinii să meargă înainte prin mijlocul greutăților. Numai în asemenea condiții încrederea, pe care învățăm să o luăm, zi de zi, de la capăt cu fidelitate și consecvență, poate închide ușa în fața descurajării. Cu o bărcuță bună, încrezători și răbdători, putem traversa orice întindere de apă. Curajul este în primul rând stăruința de a crede că Dumnezeu oferă rodnicie chiar și într-o lume ostilă față de mesajul lui salvator. În Isus, El nu-i mai vorbește lumii din înălțimea cutremurătoare a Sinaiului, ci de lângă noi, din barcă. Aici, unde află bucuria de a-și rosti numele: Emanuel, adică Dumnezeu cu noi!
*
Nu ne este ușor să filozofăm asupra a ceea ce complicitățile noastre la Rău sunt în stare să destrame. Este reconfortant însă a nu uita că încrederea continuă să se scrie, la fel ca ieri, pe fundalul sobru și lucid al inconsistenței noastre. Tocmai acest lucru îl face pe un om înțelept (Ioan-Florin Florescu, preot pribeag în Scoția cu familia) să afirme, azi: „Nu așteptați minuni mai înainte de a vă face toată datoria. Să ieșiți în larg, să vă luptați cu valurile, să înfruntați incertitudinile, iar spre dimineață vă va arăta Cineva unde să aruncați năvoadele, ca să știți că nu puteți face nimic fără El, dar nici fără voi!”.
Dacă inconsistența și platitudinile noastre nu pot birui compasiunea lui Isus, n-ar fi oare cazul ca – măcar în cazul nostru, al celor care cred! – naufragiile să piardă tușa dezagreabilă a iremediabilului?
Episcop al Episcopiei Greco-Catolice “Sfântul Vasile cel Mare” de Bucureşti. A studiat teologia la Roma (1991-1996) la Universităţile Urbaniana şi Gregoriana, cu bursă la Colegiului Pontifical Pio Romeno, și la Institutul Catolic din Paris. Preot din 1996, a fost vice-rector și apoi rector al Colegiului Pio Romeno de la Roma. La 20 iunie 2007, este ales de Sinodul Episcopilor Bisericii Române Unite cu Roma, Greco-Catolică episcop auxiliar al Arhieparhiei de Alba-Iulia şi Făgăraş, alegere proclamată de Sfântul Părinte Papa Benedict XVI la 27 octombrie 2007. Este hirotonit episcop în Catedrala “Sfânta Treime” din Blaj, la 16 decembrie 2007, iar la 4 mai 2008 este instalat solemn la Bucureşti ca episcop auxiliar al Arhieparhiei de Alba-Iulia şi Făgăraş, vicar general pentru Bucureşti şi teritoriul fostului Regat. La 8 mai 2014 este ales de Sinodul Episcopilor Bisericii Române Unite cu Roma, Greco-Catolică episcop al noii Episcopii Greco-Catolice “Sfântul Vasile cel Mare” de Bucureşti, alegere proclamată de Sfântul Părinte Papa Francisc, la 29 mai 2014.
„Sub ocrotirea ta alergăm, Sfântă Născătoare de Dumnezeu. Nu disprețui rugăciunile noastre în nevoile noastre, ci ne mântuiește pururi de orice primejdie, Fecioară slăvită și binecuvântată”. Bucură-te, Marie, cea plină de har, Domnul este cu tine, binecuvântată ești tu între femei, și binecuvântat este rodul trupului tău Isus, care prin tine s-a făcut om pentru noi. […]
Luna sfântului Rozariu — Prea târziu te-am iubit…
Iom Kipur este o sărbătoare complicată. De fapt, o numim sărbătoare (așa cum numim și Roș Hașana, de altfel), dar Tora nu o numește astfel.
În Leviticul 16:29, Tora declară că Iom Kipur este o zi de privațiune. תענו את נפשתיכם (teanu et nafșoteihem) – lit: ”chinuiți-vă sufletele”, ni se spune, o frază pe care tradiția iudaică a interpretat-o ca referindu-se la cinci restricții specifice, respectiv la interdicția de a mânca și a bea (post negru), a se spăla, a folosi parfumuri, pomezi și uleiuri aromate, a întreține relații intime și a purta încălțăminte din piele (cf. Talmud Ioma 73b + codificările halahice ulterioare).
În Leviticul 23:27, ea este numită o מקרא קודש (”convocare sfântă”) și יום הכפורים (“iom hakipurim”) – Ziua Ispășirii, de fapt “ziua ispășirilor”, la plural, deoarece este asociată cu mai multe ritualuri de ispășire.
În Leviticul 23:32, Tora o numește și שבת שבתון (șabat șabaton) – ”un Șabat de odihnă deplină” sau ”un Șabat al Șabaturilor”, poruncindu-ne să nu facem în ziua de Iom Kipur nicio muncă, după definiția acestui termen în contextul Șabatului, respectiv cele 39 de categorii de activități interzise și derivatele lor.
Iar în final, în Leviticul 25:9-13, Tora ne spune că în această zi, în vechime, se sufla din șofar (cornul de berbec) pentru a sfinți anul al cincizecilea dintr-un ciclu de ani, anul de jubileu, și pentru a ”proclama libertatea în țară”, redând sclavilor libertatea și retrocedând pământul Israelului către proprietarii inițiali și familiile lor.
Ce este așadar Iom Kipur? Post și privațiune? Convocare sfântă? Zi de ispășire? Șabat de odihnă deplină sau Șabat al Șabaturilor? Zi de proclamare a libertății și egalității pentru toți? Altceva?
Ei bine, ideea că am fi nevoiți să alegem doar una din aceste variante în detrimentul tuturor celorlalte este tentantă, dar, în esență, simplistă și greșită. Ca și foarte multe alte ipostaze, iudaismul nu are nicio problemă în a promova semnificații multiple pentru o noțiune sau moment anume, iar Iom Kipur nu face excepție de la această regulă.
În esența ei, Iom Kipur conține toate aceste conotații. Haideți însă să le analizăm pe rând…
Ritualul zilei este acela de post și rugăciune. Ne abținem într-adevăr de la hrană și apă, dar nicidecum pentru a ”ne chinui”, așa cum pare să indice la prima vedere versetul din Leviticul 16:29. Dimpotrivă, postul este o expresie a penitenței și dorinței de elevare spirituală. Ignorând temporar nevoile trupului, putem să ne concentrăm pe nevoile sufletului. Postind și rugându-ne, căindu-ne și reparându-ne relațiile, îndepărtăm ”petele” pe care greșelile și păcatele le-au făcut și obținem o iertare care ne ”resetează” sufletul.
În tradiția iudaică, îngerii sunt cei care nu au nevoie de hrană și apă. De Iom Kipur, postul și rugăciunea ne elevează și pe noi, alături de căința adevărată, la statutul de îngeri.
De altfel, aspirația de a accede la nivelul îngerilor este – conform multor opinii rabinice (OC 610:4) – și motivul pentru care îmbrăcămintea tradițională de Iom Kipur este acel kittel, un halat tradițional alb fără buzunare. De ce? În Ezekiel 9:2 și Daniel 12:6, profeții ne oferă o viziune în care îngerii (lit: ”oameni”) sunt îmbrăcați în haine de in. Radbaz (rabinul David ben Solomon Ibn Zimra, sec. XV) ne explică folosirea culorii albe ca simbol al purității, bazându-se pe versetul din Isaia 1:18 care afirmă: ”Chiar dacă păcatele voastre vor fi precum purpura, le voi face albe ca zăpada.” Totodată, kittel-ul ne amintește și de veșmintele tradiționale în care sunt înmormântați evreii (ceea ce ne face să ne gândim la efemeritatea existenței noastre și să ne căim – OC 610:4), și de asemenea la veșmintele purtate tradițional de Kohen Gadol (Marele Preot) în ziua de Iom Kipur (Lev. 16:4).
Spiritul zilei de Iom Kipur este însă și de ”convocare sfântă”. De ce? Pentru că nu venim singuri să ne purificăm și să ne sfințim, ci suntem chemați către aceste țeluri. Fără invitația pe care Dumnezeu ne-o adresează, nici n-am putea veni să stăm înaintea Lui. La fel ca și la celelalte sărbători iudaice, chemarea este de a transforma profanul în sacru, de a celebra și marca zile speciale în calendar, de a ne apropia de Dumnezeu, de semeni și de noi înșine.
Desigur, data sărbătorii de Iom Kipur este fixă în calendarul iudaic: întotdeauna, ziua de 10 Tișrei. Însă – chiar dacă astăzi știm exact când cade ea în calendar – să nu uităm că în antichitate, sărbătorile iudaice erau celebrate în funcție de ziua în care Sanhedrinul din Ierusalim primea mărturia a doi martori care văzuseră Luna Nouă și, în funcție de aceasta, sanctifica prima zi a lunii, Roș Hodeș, relativ la care erau proclamate și sărbătorile. Prin acest ritual, poruncit în Exodul 12:2, Dumnezeu decretează că sărbătorile iudaice sunt de fapt un ”parteneriat” între El și evrei: El fixează a câta zi după Roș Hodeș se celebrează sărbătoarea, însă noi fixăm când este Roș Hodeș. De altfel, chiar și binecuvântările specifice pentru Șabat și sărbători marchează această particularitate: de Șabat spunem מקדש השבת (mekadeș haȘabat) – ”[binecuvântat ești Tu, Doamne…] care sfințești Șabatul”, dar de sărbători spunem מקדש ישראל והזמנים (mekadeș Israel vehazmanim) – ”[binecuvântat ești Tu, Doamne…] care sfințești pe Israel și sărbătorile”. Șabatul este sfințit direct de Dumnezeu (ca fiind a șaptea zi din săptămână, de la începutul Creației), iar sărbătorile sunt sfințite de către Dumnezeu prin intermediul lui Israel, care le fixează în calendar prin intermediul Sanhedrinului.
Așadar, de Iom Kipur, ca și la alte sărbători, primim o invitație de la Dumnezeu să venim înaintea Lui, la sinagogă, și să ne rugăm pentru iertare. Primim totodată o invitație să ne adunăm unul cu celălalt. De Iom Kipur, rugăciunile de penitență și de mărturisire a păcatelor (Așamnu, Al Het) sunt la plural, deși ele sunt rostite de fiecare individ în parte. Noi am greșit, noi ne-am făcut vinovați, păcatele sunt ale noastre. Pentru că niciun individ nu are puterea să vină înaintea lui Dumnezeu singur, fără o comunitate care să-l susțină, fără a fi parte dintr-o colectivitate. Dacă ne-am înfățișa în fața lui Dumnezeu ca indivizi, nu am avea nicio șansă. În colectivitate, de dragul și în meritul înaintașilor, al obștii lui Israel, al celor mai drepți decât noi cu care ne asociem – șansa de iertare crește considerabil.
”Chemarea sfântă” de Iom Kipur are așadar rol dual: de a permite lui Israel să vină în audiență la Dumnezeu și de a ne invita să ne reunim cu semenii noștri, de a ne reconecta la valorile poporului nostru. În iudaism, sfințenia nu înseamnă sihăstrie, singurătate. Dimpotrivă, ne elevăm doar în cadrul obștii către care se îndreaptă, colectiv, ochii lui Dumnezeu.
* * *
Iom Hakipurim înseamnă Ziua Ispășirilor, la plural. Desigur, vorbim de multe ritualuri ale zilei, atât astăzi, cât și în vechime, în Tabernacol și Templu: jertfe, haine specifice, coregrafie, rugăciuni, permisiunea ca Marele Preot să intre în Sfânta Sfintelor, cei doi țapi ispășitori, suflatul din șofar etc.
Dar vorbim și despre cel puțin trei feluri de teșuva, de reîntoarcere (adesea tradusă prin ”căință”): întoarcere către Dumnezeu, către semenii noștri și către noi înșine. Iom Kipur are acest caracter, de a adresa invitația să ne reparăm toate relațiile.
Cu Dumnezeu, ne reparăm relația prin post, rugăciune și promisiunea de a nu mai repeta greșelile. Relația cu semenii nu poate fi reparată însă de Dumnezeu, ci trebuie noi să o reparăm direct cu ei. Trebuie să cerem iertare, să ne împăcăm cu cei față de care am greșit, să despăgubim pe cei care au avut de suferit de pe urma acțiunilor noastre.
”Esența zilei de Iom Kipur aduce iertarea”, scrie Rambam. Însă acest lucru nu se întâmplă dacă noi rămânem pasivi și nepăsători. Acțiunile noastre în zilele de dinainte – și mă refer aici nu doar la cele zece zile de căință (Aseret Iemei Teșuva), ci la toate cele 364 de zile care preced Iom Kipur, ”de la Iom Kipurul trecut la acest Iom Kipur”, cum spunem în Kol Nidrei – contează enorm! Nu ne este permis să spunem: ”voi păcătui un an întreg și apoi voi fi iertat de Iom Kipur”. Nu merge așa. Relațiile se repară în timp. Repararea lor cere efort, dedicație, perseverență. Cere să ne schimbăm modul de a gândi, de a acționa, de a vorbi.
Îmi vine în minte desigur celebra poveste despre lașon hara (bârfă și vorbirea de rău a semenilor). În ea, un rabin care a fost întrebat cum se poate repara o întreagă istorie de agresiune verbală și de răspândire de zvonuri mincinoase la adresa cuiva, a răspuns: ”Mergi acasă, ia o pernă, suie-te pe deal și răspândește fulgii în vânt. Apoi du-te și adună-i pe toți și pune-i înapoi în pernă.” Analogia nu se referă doar la vorbele rele pe care le adresăm, ci și la acțiunile noastre. Nu este ușor să reparăm ce am stricat. Uneori este chiar imposibil și trebuie să ne mulțumim doar cu o reparație parțială, incompletă.
Iom Kipur are puterea să ierte pentru că Dumnezeu a decretat astfel. Însă această putere de iertare depinde și de noi. Dacă nouă nu ne pasă, iertarea nu vine. Dar dacă ne pasă și facem ce ne stă nouă în putere pentru a ne reîntoarce pe calea cea bună, atunci intervine și Dumnezeu cu puterea Lui nemărginită și face posibilă iertarea și reîntoarcerea. ”Întoarce-ne, Doamne, la Tine și ne vom întoarce” (Lamentații 5:21).
Și desigur, alături de reîntoarcere către Dumnezeu și reîntoarcerea către semeni, există și reîntoarcerea către noi înșine. De Iom Kipur avem datoria să ne iertăm și pe noi înșine: pentru greșeli, vorbe nechibzuite, decizii eronate, pasivitate, răutate etc. Numai așa putem merge înainte. Da, suntem oameni și greșim, dar nu avem voie să ne imputăm aceste greșeli veșnic. Teșuva presupune un ”reset”, un nou început. Iar începuturile cer atât schimbare (pentru ca direcția nouă să nu fie aceeași cu cea veche), cât și o ”arhivare” a trecutului. Trebuie să învățăm din trecut, dar nu avem nevoie ca el să ne obsedeze sau să ne domine.
* * *
Iom Kipur este și ”Șabat de odihnă deplină”. Este o zi solemnă de odihnă, o zi atât de specială încât sfințenia sa transcende alte sfințenii asociate timpului iudaic.
Toate zilele de post și jale sunt amânate pe duminică atunci când ele cad de Șabat. (Taanit Ester este devansată pe joi, pentru a permite celebrarea Purimului.) De Șabat sunt interzise orice manifestări publice de doliu, jalea și postul. Cum se face așadar că de Iom Kipur, Șabatul Șabaturilor, postim? Cum se face că dacă Iom Kipur cade în zi de Șabat postim?
Răspunsul la aceste întrebări stă în modul în care iudaismul privește noțiunea de post, așa cum am explicat și anterior. Postul nu este menit a-l chinui pe om, ci a-l eleva spiritual. În înțelepciunea hasidică, ni se dezvăluie că esența sufletului uman transcende nivelul fizic al existenței. În zilele normale, omul are nevoie să fie hrănit pentru a exista, pentru ca atât trupul cât și sufletul său să funcționeze. Dar într-o zi atât de sfântă cum este Iom Kipur, când sufletul uman accede la nivelul îngerilor, rolurile sunt inversate: sufletul devine capabil să susțină trupul.
Totodată, Iom Kipur este Șabat al Șabaturilor pentru că, așa cum Șabatul este o adevărată binecuvântare săptămânală pentru suflet – permițându-i să se odihnească, să se reîmprospăteze și să se reîncarce cu energie divină – tot așa și Iom Kipur este o binecuvântare anuală pentru suflet. Este un Șabat al Șabaturilor pentru că încununează ”odihna” săptămânală și o ridică la nivelul unei sărbători anuale a ”odihnei”, mai puternică și mai plină de semnificații decât totalul Șabaturilor de peste an.
Desigur, am pus ”odihnă” în ghilimele pentru că tradiția iudaică asociază Șabatului cele 39 de interdicții specifice, unele dintre ele neavând neapărat legătură cu odihna fizică. Din păcate, limba română nu are un termen care să poată reda corect și complet noțiunea ebraică de מלאכה (melaha), asociată Șabatului. Poate o traducere mai adecvată ar fi ”activitate prin care omul își exercită controlul asupra lumii care îl înconjoară”. De Șabat – în amintirea actului divin de ”odihnă” sau ”abținere” din Geneza 2:2 – ne abținem și noi de la a modifica lumea în care trăim și ne mulțumim să o admirăm. Iom Kipur este și ea, ca și Șabatul, o zi în care ne concentrăm pe propria noastră ascensiune spirituală și nu pe cum putem să transformăm lumea în care trăim.
Și mai există o conexiune între noțiunea de Șabat și cea de teșuva (căință) care este specifică zilei de Iom Kipur. În pericopa Nițavim ni se spune ושבת עד ה אלקיך (veșavta ad Hașem Elokeha) – ”vei reveni (sau te vei întoarce) la Domnul Dumnezeul tău”. Rabinul Yosef Grossman, coordonator rabinic în cadrul OU, remarcă faptul că în ebraică ושבת (veșavta) se scrie identic cu ושבת (veȘabat), sugerând o conexiune între cele două noțiuni. Așa cum teșuva ne întoarce la Dumnezeu, și Șabatul are puterea să facă acest lucru – ne explică el. Iar Șabatul Șabaturilor, Iom Kipur, cu atât mai mult poate face asta!
Indiferent de explicația oferită, Iom Kipur include interdicțiile și spiritul Șabatului, pe care le transcende printr-o semnificație suplimentară, aceea de zi de căință și reîntoarcere către Dumnezeu, semeni și scânteia de divinitate din fiecare dintre noi.
* * *
Iar la final de eseu, câteva gânduri despre eliberare. În vechime, de Iom Kipur se sufla din șofar pentru a marca anul de jubileu și reinstaurarea libertății și egalității pentru toți. Astăzi, obiceiul este păstrat, deși nu suflăm din șofar de Iom Kipur, ci la final de Iom Kipur. De ce?
În primul rând, aidoma eliberării sclavilor din antichitate, de Iom Kipur și sufletul nostru este eliberat de păcate (Levuș, OC 623:5). Aidoma revenirii tuturor la moșiile ancestrale, de Iom Kipur, cu iertarea obținută de la Dumnezeu, revenim și noi pe drumul pe care El l-a deschis pentru noi și pe care ne îndeamnă să mergem.
Apoi, șofarul ne amintește că am triumfat în luptă. Împotriva păcatelor noastre, împotriva ideilor greșite pe care le aveam, împotriva lui Satan (Acuzatorul) și a instinctului rău care a încercat să ne domine. Suflăm din șofar ca să ne celebrăm victoria imediată și totodată ca să ne redeclarăm speranța că victoria și mântuirea finală sunt aproape și accesibile.
Și desigur, suflăm din șofar pentru ca să marcăm momentul în care Dumnezeu ne-a fost cel mai aproape. În Tora, ni se spune că Prezența Divină a coborât pe Muntele Sinai în sunet de șofar. Apoi, la finalul Revelației, Dumnezeu a urcat înapoi în ceruri tot în sunet de șofar (Psalmi 47:6). Nu se cuvine să lăsăm acest moment să treacă neobservat, momentul în care revenim la activitățile noastre cotidiene, după ce L-am avut pe Dumnezeu aproape, în sufletele noastre retransformate în vas sfânt, demn de a purta în el scânteia de divinitate primită de la Creator.
Și încă o explicație…
Am spus la început, în primul paragraf al acestui eseu, că Iom Kipur nu este numit în Tora ”sărbătoare”. Într-adevăr, ea este o zi solemnă, sfântă și specială, mai mult decât este o sărbătoare. De Iom Kipur, nu recităm Halel, psalmii asociați zilelor de sărbătoare, pe care îi rostim de Pesah, Șavuot și Sucot. În Talmud (tratatul Roș Hașana 32a), îngerii sunt surprinși în următorul dialog cu Dumnezeu: ”Stăpâne al lumii, spun ei, de ce Israel nu recită psalmi de slavă de Roș Hașana și Iom Kipur? Iar Dumnezeu răspunde: Când Regele stă la judecată, cu Cartea Vieții și Cartea Morții deschise înaintea Lui – oare s-ar cuveni ca Israel să recite psalmi de slavă?!?”
Prin suflatul din șofar și rememorarea jubileului de odinioară, ne aducem aminte că totuși Iom Kipur este, într-un fel, o sărbătoare, un prilej de celebrare. Celebrăm propria noastră iertare, faptul că Dumnezeu ne dă o nouă șansă, faptul că am intrat – după trepidația zilelor de căință – într-un an nou pe care ni-l dorim bun și dulce, așa cum ne-au urat unul altuia de Roș Hașana. Urmează Sucot, Sărbătoarea Colibelor, pe care tradiția o numește החג (HeHag) – ”Sărbătoarea” (articulat), tocmai pentru că ea este prima ocazie cu adevărat veselă și plină de bucurie din noul an.
În esență, sunetul de șofar de la final de Iom Kipur ne aduce aminte pentru ce am luptat, pentru ce ne-am schimbat, pentru ce am trepidat, pentru ce am postit și pentru ce ne-am rugat. Pentru un an plin de realizări, de bucurii și împliniri, de spiritualitate, apropiere și bunătate, alături de toți cei dragi și apropiați.
* * *
I
Ami fidèle de l’Institut Saint-Serge, le métropolite Kallistos (Ware) s’est endormi dans le Seigneur le 24 août 2022, à l’âge de 87 ans.
Né Timothy Ware le 11 septembre 1934 en Angleterre, à Bath (Somerset), il avait été élevé dans l’Église anglicane. Son instruction s’est déroulée à la Westminster School (Londres) et au Magdalen College de l’Université d’Oxford, où il a obtenu une double maîtrise en Langues classiques (Classics) et en Théologie. Il a également fait des études de lettres classiques à l’Université américaine de Princeton.
En 1958, à de 24 ans, il devient membre de l’Église orthodoxe. Il voyage ensuite en Grèce, séjournant longtemps au Monastère Saint-Jean-le-Théologien de Patmos. Il a également fréquenté d’autres lieux importants de l’Orthodoxie comme Jérusalem et le Mont Athos. Alors qu’il était encore laïc, il a passé 6 mois au Canada dans un monastère de l’Église orthodoxe russe. En 1964 paraît la 1re édition de son célèbre livre L’Église orthodoxe.
En 1966, il est ordonné prêtre au sein du Patriarcat œcuménique et est tonsuré moine sous le nom de Kallistos. La même année, il devient conférencier en études orthodoxes à l’Université d’Oxford, poste qu’il occupera pendant 35 ans jusqu’à sa retraite en 2001. En 1970, il est nommé Fellow au Pembroke College à Oxford.
En juin 1982, il est élu et consacré évêque auxiliaire avec le titre d’« évêque de Diokleia », recevant la tâche d’assister dans ses fonctions l’évêque de l’archidiocèse de Thyatire et de Grande-Bretagne (Patriarcat œcuménique). Dans son premier sermon en tant qu’évêque, il suggéra que la diversité des vies de saints révèle que chacun de nous est un chemin unique vers le salut. Dans ses homélies hebdomadaires, il mettait l’accent sur la puissance du nom de Jésus, l’appel à la conscience de soi, l’attente des épreuves et la primauté de l’action de grâce. Il soulignait que la prière est une offrande de gloire, plutôt qu’une liste de plaintes.
Malgré sa consécration épiscopale, Mgr Kallistos poursuivit une vie simple à Oxford avec ses deux tâches de pasteur de la communauté grecque orthodoxe locale et de conférencier à l’Université. Nombreux sont ceux qui, en séjour à Oxford, ont pu jouir de son accueil chaleureux et de son hospitalité. Depuis sa retraite en 2001, il continuait à publier et à donner des conférences sur l’Orthodoxie. Jusqu’à récemment, il présidait le directoire de l’Institute for Orthodox Christian Studies de Cambridge. Il a été longtemps président du groupe des Amis de l’Orthodoxie de l’île de Iona et des Amis du Mont Athos. Le 30 mars 2007, le saint-synode du Patriarcat œcuménique a élevé le Diocèse de Diokleia au rang de métropole et Mgr Kallistos a reçu le titre de Métropolite de Diokleia.
Mgr Kallistos était non seulement un père spirituel, mais aussi un grand pédagogue, un conférencier extraordinaire et un authentique théologien, soulignant la dimension priante et spirituelle de toute quête théologique en perspective orthodoxe. Il a écrit ou édité plus d’une douzaine de livres, de nombreux articles dans un large éventail de revues (notamment la revue de théologie orthodoxe Contacts), et des essais dans des livres sur de nombreux sujets, tout en fournissant des préfaces, des avant-propos ou des introductions à de nombreux ouvrages. Il est surtout connu par son ouvrage de synthèse L’Église orthodoxe, publié alors qu’il était encore laïc en 1963 et révisé en 1993, l’une des meilleures introductions à l’orthodoxie. En 1979, il a publié un volume complémentaire, The Orthodox Way. Il a dirigé la traduction et la publication de nombreux textes ascétiques et liturgiques orthodoxes, notamment la Philocalie, avec la collaboration de G. Palmer et de P. Sherrard. Il est venu régulièrement en France pour des rencontres et des conférences, que ce soit à l’Institut saint-Serge ou dans le cadre de congrès de la Fraternité orthodoxe en Europe occidentale.
Homme irénique d’une grande ouverture d’esprit, Mgr Kallistos était engagé dans de nombreux dialogues, notamment entre orthodoxes de différentes traditions. Parmi ses engagements œcuméniques, il était membre de la Commission de dialogue théologique international anglican-orthodoxe et, en 2017, il s’était vu décerner la croix de Lambeth pour l’œcuménisme par l’archevêque de Canterbury pour sa contribution exceptionnelle au dialogue. C’était un membre enthousiaste du Fellowship Saint-Alban-et-saint-Serge, fondé en 1928 pour favoriser la compréhension mutuelle entre anglicans et orthodoxes.
Doué d’un rare humour, Mgr Kallistos racontait souvent une histoire dans laquelle il déclarait s’être endormi à l’église pendant un sermon et réveillé en découvrant qu’il était lui-même le prédicateur. Il aura été une figure majeure non seulement de l’Église orthodoxe, mais plus largement du christianisme anglophone. Le Conseil œcuménique des Églises salue sa mémoire comme celle d’« un hiérarque exceptionnel du Patriarcat œcuménique, l’un des principaux théologiens actuels du monde orthodoxe, auteur prolifique, enseignant profondément respecté par ses nombreux disciples dans le monde entier ».
Que sa mémoire soit éternelle !
Michel Stavrou, Doyen de l’ITO Saint-Serge
Pour mieux connaître la vie et l’œuvre de Mgr Kallistos, voir ce bref reportage en anglais :
… nu lasa, Maicuta, sa pierim pe cale, caci noi suntem fiii lacrimilor tale!”
| Présentation „L’Evangile au quotidien” |
Maximilien Kolbe (de son prénom de baptême: Rajmund) naît le 8 janvier 1894 à Zduńska Wola, pas très loin de Łódź, en Pologne. Il était le fils de Jules et Marie Dąbrowska.
Adolescent, il se sentit fasciné par l’idéal de saint François d’Assise et entra au petit séminaire des Franciscains conventuels (dits Cordeliers) de Léopoli.
Après le noviciat, il fut envoyé à Rome, au Collège International de l’ordre, pour y faire ses études ecclésiastiques. En 1915, il fut diplômé en philosophie puis, en 1919, en théologie.
Alors que l’Europe est déchirée par la Première Guerre Mondiale, Maximilien songe à une grande œuvre au service de l’Immaculée pour l’avènement du Royaume du Christ.
Le soir du 16 octobre 1917, il fonde avec quelques compagnons la « Mission de l’Immaculée », qui a pour but la conversion et la sanctification de tous les hommes par l’offrande inconditionnelle à la Vierge Marie.
Il est ordonné prêtre en 1918 et, en 1919, une fois ses études ecclésiastiques terminées, il rentre en Pologne pour commencer à Cracovie un travail d’organisation et d’animation du mouvement de la « Mission de l’Immaculée ».
Comme moyen de liaison entre les adhérents du mouvement, il fonde la revue « Le Chevalier de l’Immaculée ». Cette revue est toujours publiée de nos jours en Pologne.
En 1927, encouragé par la progression importante du nombre de collaborateurs consacrés et de membres de la M.I., il transfère le centre d’édition à Niepokalanów, ou « Cité de l’Immaculée », près de Varsovie, qui accueillera plus de 700 religieux. Ceux-ci se consacreront à évangéliser le monde grâce à l’utilisation des moyens de communication sociale.
En 1930, il part avec quatre autres frères pour le Japon, où il fonde « Mugenzai No Sono », ou « Jardin de l’Immaculée », dans la banlieue de Nagasaki et y imprime une revue mariale. Cette « cité » restera intacte après l’explosion, en 1945, de la bombe atomique sur Nagasaki.
En 1936, il rentre en Pologne, appelé par la croissance de la communauté religieuse et l’expansion de l’activité éditoriale : onze publications, parmi lesquelles un quotidien de grande audience dans les classes populaires : il tire à 228.560 exemplaires, et le « Le Chevalier de l’Immaculée » à un million d’exemplaires.
Le 1er septembre 1939, la Seconde Guerre Mondiale éclate. Niepokalanów est bombardée et saccagée. Les religieux doivent l’abandonner. Les bâtiments sont utilisés comme lieu de premier accueil pour les réfugiés et les militaires.
Le 17 février 1941, le Père Kolbe est arrêté par la Gestapo et incarcéré dans la prison Pawiak de Varsovie. Le 28 mai de la même année, il est déporté au camp d’extermination d’Auschwitz, où on lui assigna le numéro 16670.
Fin juillet, un prisonnier s’échappa. En guise de représailles, le commandant Fritsch décide de choisir dix compagnons du même bloc et les condamne injustement à mourir de faim et de soif dans le « souterrain de la mort ».
À la stupeur de tous les prisonniers et des nazis eux-mêmes, le père Maximilien sort des rangs et s’offre pour remplacer l’un des condamnés, le jeune sergent polonais François Gajowniczek. De cette manière inattendue et héroïque, le Père Maximilien descend avec les neuf autres prisonniers dans le « souterrain de la mort » où, les uns après les autres, les prisonniers meurent, consolés, assistés et bénis par un saint.
Le 14 août 1941, le Père Kolbe quitte sa demeure terrestre, pour la rencontre avec Dieu, suite à une injection d’acide phénique. Le jour suivant, son corps fut brûlé dans le four crématoire et ses cendres dispersées au vent.
Maximilien-Marie Kolbe a été élevé à la gloire des autels, le 17 octobre 1971, par saint Paul VI (Giovanni Battista Montini, 1963-1978) et canonisé, le 10 octobre 1982, par saint Jean-Paul II (Karol Józef Wojtyła, 1978-2005).
All will be well, and all will be well, and every kind of thing will be well.
—Julian of Norwich, Showings, chapter 27
Today we celebrate the resurrection of Jesus Christ, which allows faithful Christians to trust that, indeed, all will be well. I like to think of the resurrection as God’s way of telling us that God can take the worst thing in the world—the killing of the God-Human Jesus—and change it into the best thing: the redemption of the world.
To believe that Jesus was raised from the dead is actually not a leap of faith. Resurrection and renewal are, in fact, the universal and observable pattern of everything. We might just as well use non-religious terms like “springtime,” “regeneration,” “healing,” “forgiveness,” “life cycles,” “darkness,” and “light.” If incarnation is real, if material creation is inspirited, then resurrection in multitudinous forms is to be fully expected. Or to paraphrase a statement attributed to Albert Einstein, it is not that one thing is a miracle, but that the whole thing is a miracle!
If divine incarnation has any truth to it, then resurrection is a foregone conclusion, not a one-time anomaly in the body of Jesus, as our Western understanding of the resurrection felt it needed to prove—and then it couldn’t. The Risen Christ is not a one-time miracle but the revelation of a universal pattern that is hard to see in the short run.
Simply put, if death is not possible for the Christ, then it is not possible for anything that “shares in the divine nature” (2 Peter 1:4). God is by definition eternal, and God is Love (1 John 4:16), which is also eternal (1 Corinthians 13:8), and this same Love has been planted in our hearts (Romans 5:5; 8:9) by the Spirit dwelling within us. Such fully Implanted Love cannot help but evolve and prove victorious, and our word for that final victory is “resurrection.” Peter states this rather directly: “By raising Jesus Christ from the dead, we have a sure hope and the promise of an inheritance that can never be spoiled or soiled or fade away. It is being kept for you in the heavens . . . and will be fully revealed at the end of time” (1 Peter 1:3–5).
My book The Universal Christ is about the Eternal Christ, who never dies—and who never dies in you! Resurrection is about the whole of creation, it is about history, it is about every human who has ever been conceived, sinned, suffered, and died, every animal that has lived and died a tortured death, every element that has changed from solid, to liquid, to ether, over great expanses of time. It is about you and it is about me. It is about everything. The “Christ journey” is indeed another name for every thing.
Adapted from Richard Rohr, The Universal Christ: How a Forgotten Reality Can Change Everything We See, Hope for, and Believe (Convergent: 2021, 2019), 99, 100, 179–180, 186.
Duminica a 30-a de peste an – 28 octombrie 2018
Rabbuni, să-mi recapăt vederea! –
Comentariu la Evanghelie de pr. Alberto Maggi, OSM
După a treia și ultima vestire a lui Isus a pătimirii sale, a destinului său la Ierusalim, a avut loc reacția necuviincioasă a lui Iacob și Ioan, care nu au înțeles nimic. […]
Naşterea ta, de Dumnezeu Născătoare Fecioară, bucurie a vestit la toată lumea;
că din tine a răsărit Soarele dreptăţii, Hristos Dumnezeul nostru… (Troparul praznicului)
Iubiţi credincioşi,
Gîndindu-mă la cinstea şi slava cea mare cu care Preabunul şi Preaînduratul Dumnezeu a împodobit în cer pe Maica Domnului, gîndindu-mă la slavoslovia cea veşnică cu care o laudă pe dînsa puterile cereşti, apoi, cugetînd şi la slujbele şi rugăciunile care i se aduc ei de către toţi fiii Bisericii lui Hristos aici pe pămînt, precum şi la cuvintele de laudă pe care le-au alcătuit în cinstea ei sfinţii şi aleşii lui Dumnezeu, silinţa gîndului mă îndeamnă, ca astăzi, la luminatul praznic al Naşterii Maicii Domnului, să adaug şi eu nepriceputul, o mică picătură lîngă noianul cel mare al laudelor ei. Şi iată ce am a zice:
Iubiţii mei fraţi în Hristos, v-aţi gîndit vreodată pentru care pricină Sfinţii şi dumnezeieştii Părinţi, care au alcătuit sinaxarul, au rînduit ca praznicele împărăteşti, care împodobesc crugul anului, să înceapă cu Naşterea Maicii Domnului şi să se sfîrşească cu Adormirea ei? După cum se ştie, în prima lună a anului nou bisericesc, în a opta zi a lunii septembrie, prăznuim Naşterea Maicii Domnului, iar în luna ultimă a anului bisericesc, la 15 august, prăznuim Adormirea ei. Pricina cea tainică, pentru care anul bisericesc începe şi se sfîrşeşte cu praznicele Maicii Domnului, este aceasta că prin mijlocirea Maicii Domnului, Preamilostivul Dumnezeu a binevoit a începe şi a termina planul mîntuirii neamului omenesc din robia diavolului şi din munca iadului.
Să ştiţi, fraţii mei, că acest plan al lui Dumnezeu de a mîntui lumea prin mijlocirea Maicii Domnului, l-a arătat Dumnezeu în chip tainic şi umbros chiar de la începutul lumii, cînd a zis Evei că sămînţa ei va zdrobi capul şarpelui (Facere 3, 15). Căci despre Hristos se zice: sămînţa femeii, ca Unul ce nu S-a născut din sămînţă de bărbat. Încă de la începutul lumii, Preabunul Dumnezeu a arătat în chip tainic prin Eva cea veche, pe cea nouă, duhovnicească, adică pe Maica Domnului ce avea să nască, la plinirea vremii, pe noul Adam, Hristos, Care, prin întruparea Lui, a zdrobit capul şarpelui şi al morţii şi al păcatului, căci precum în Adam toţi mor, aşa şi în Hristos toţi vor învia (I Corinteni 15, 22).
Dar să ştiţi, fraţilor, că în planul mîntuirii neamului omenesc, Maica Domnului a mai fost închipuită de porumbiţa lui Noe. Căci precum aceea a adus lui Noe vestea cea bună a încetării potopului, aşa şi Maica Domnului – porumbiţa cea aleasă de Dumnezeu şi de Duhul Sfînt -, prin naşterea lui Hristos, a adus în lume vestea cea mare a răscumpărării din robia păcatului. Iarăşi, pe Maica Domnului a închipuit-o scara lui Iacov, pe care se suiau şi se coborau îngerii lui Dumnezeu (Facere 28, 12), căci Maica Domnului a fost scara pe care S-a pogorît Dumnezeu pînă la noi şi prin care firea noastră s-a suit pînă la dreapta lui Dumnezeu (Canonul Acatistului Maicii Domnului).
Pe Maica Domnului a mai închipuit-o rugul cel aprins, care ardea şi nu se mistuia de flacăra focului dumnezeirii (Ieşire 3, 2), căci ea a fost rugul cel duhovnicesc care a primit în sine focul dumnezeirii şi nu s-a ars de el (Sfîntul Ioan Damaschin, Bogorodişna gl. 1, Mînăstirea Neamţ, 1816). Maica Domnului a fost închipuită şi prin toiagul lui Aaron care a odrăslit (Numerii 17, 8), căci şi ea a răsărit din părinţi sterpi şi neroditori şi întru feciorie petrecînd, de la Duhul Sfînt a zămislit şi a născut pe Hristos (Luca 1, 35). Pe Maica Domnului a închipuit-o sfeşnicul cel cu şapte lumini (Ieşire 37, 17-24) fiindcă ea a strălucit în lume cu toate cele şapte daruri ale Duhului Sfînt. Maica Domnului a mai fost închipuită prin cădelniţa cea cu totul de aur (Ieşire 37, 16; 40, 26-27), fiindcă ea a purtat în sine focul dumnezeirii.
Maica Domnului a fost închipuită prin cortul sicriului şi prin tablele Legii Vechi (Ieşire 40, 20-22), căci ea este cortul cel sfînt şi sicriu însufleţit şi tablă a Legii Darului (Canon de panihidă, pesna a 8-a). Maica Domnului a fost închipuită şi prin uşa cea încuiată, pe care a văzut-o Proorocul Iezechiel, căci prin ea a trecut singur Dumnezeu şi încuiată a lăsat-o, nestricînd cheile fecioriei ei (Iezechiel 44, 2). Maica Domnului este împărăteasa cea preasfîntă, preafrumoasă şi preaîmpodobită, pe care fericitul ei strămoş, David proorocul şi împăratul a văzut-o prin Duhul Sfînt, stînd de-a dreapta scaunului dumnezeirii, fiindcă Cel ce stăpîneşte fulgerele cerului în ea s-a oprit şi a locuit (Psalm 44, 11). Maica Domnului a mai fost închipuită prin norul cel uşor, prin care S-a pogorît la noi Dumnezeu.
Maica Domnului este muntele cel sfînt, întru care a binevoit Dumnezeu (Isaia 2, 2). Maica Domnului este norul cel în chipul porfirii, cu raze de aur, întru care s-a ascuns soarele cel înţelegător, Hristos Dumnezeul nostru. Maica Domnului a fost închipuită şi prin chivotul Legii Vechi înaintea căruia a săltat de bucurie David proorocul şi împăratul (II Regi 6, 2-5).
Iubiţi credincioşi,Din cele prea multe mărturii şi simboluri care închipuiesc pe Maica Domnului, v-am adus aici cîteva spre a vă da seama că taina şi temelia praznicului de astăzi îşi are obîrşie foarte veche şi este vestită de patriarhii şi proorocii lui Dumnezeu.
Acum este vremea să arătăm, măcar pe scurt, cum s-a împlinit în Legea Harului această dumnezeiască faptă a naşterii Maicii Domnului. În Palestina, în oraşul Nazaret, era un om ce se chema Ioachim şi soţia lui, Ana. Aceşti soţi erau drepţi şi plini de toată fapta cea bună, fiind de neam cinstit şi împărătesc. Dar aveau mare mîhnire în această viaţă, căci nu aveau copii. Şi, în acea vreme, cei ce nu aveau copii erau socotiţi ca oameni urgisiţi de Dumnezeu şi blestemaţi, după mărturia Sfintei Scripturi, care zice: „Blestemat este cel ce nu are sămînţă în Sion şi nu are urmaşi în Ierusalim”. De la asemenea oameni, nimeni nu avea voie să primească hrană, iar în biserică nu erau luaţi în seamă şi nu li se primeau jertfele pe care le aduceau lui Dumnezeu.
Într-una din zile, fiind un mare praznic al iudeilor, s-au dus şi Ioachim cu soţia sa Ana la biserică şi, pentru multa lor osîrdie, au vrut să dea şi ei ceva jertfă lui Dumnezeu din averile lor. Dar preotul nu a voit să le primească şi cu cuvinte grele îi mustră, zicîndu-le: „Pentru ce îndrăzniţi să aduceţi jertfă lui Dumnezeu, fiind voi sterpi şi neroditori?” Atunci Ioachim şi Ana, umplîndu-se de ruşine şi de mîhnire, au ieşit afară din biserică. Şi mergînd spre casă foarte întristaţi, a zis Ioachim către soţia sa Ana: „Pe mine nu mă îndeamnă inima să mai intru în casa mea, căci noi sîntem urgisiţi de Dumnezeu. Iată eu mă duc la munte şi acolo voi posti şi mă voi ruga lui Dumnezeu, doar se va milostivi şi ne va da nouă un copil”.
Deci, se despărţiră unul de altul, iar Ana se duse acasă, la Nazaret. Şi, după ce făcu multă milostenie, a intrat în grădină şi acolo a început să se roage lui Dumnezeu cu durere şi cu multe lacrimi, zicînd: „Doamne, Atotţiitorule, Cela ce numai cu cuvîntul ai făcut cerul şi pămîntul şi toate cîte se văd; Cela ce ai zis făpturilor Tale să trăiască şi să se înmulţească; Cela ce ai binecuvîntat pe Sarra, femeia lui Avraam şi a născut pe Isaac la bătrîneţe şi ai dăruit Anei fiu, de a născut pe Samuel proorocul, dă-mi şi mie roadă pîntecelui meu şi nu lăsa să fiu de ocară între oameni, că de voi naşte fiu, sau fiică, îl voi închina Ţie cu toată inima şi-l voi da să slujească în biserica slavei Tale” (I Regi 1, 11).
Deci, acestea grăind Ana, cu lacrimi se ruga lui Dumnezeu; la fel şi Ioachim, bărbatul ei, mult rugîndu-se în munte şi plîngînd cu durere din inimă, a auzit Dumnezeu rugăciunea şi suspinurile lor. Apoi trimiţînd pe arhanghelul Gavriil la Ioachim în munte, i-a zis: „Bucură-te, Ioachime, şi te veseleşte că am venit să-ţi vestesc că vei avea o fiică ce va naşte în feciorie pe Împăratul lumii, Dumnezeu! Deci, lasă întristarea şi amărăciunea sufletului tău şi te du la casa ta, că a auzit Dumnezeu rugăciunea ta. Numai să ai nădejde tare în cuvîntul meu şi să-i mulţumeşti lui Dumnezeu”.
Acestea zicînd îngerul lui Dumnezeu, s-a dus în grabă şi la Ana şi îi zise aceste cuvinte: „Ano, Ano, s-a auzit rugăciunea ta şi, iată, vei naşte o fiică şi-i vei pune numele Maria, de care toate popoarele pămîntului se vor bucura”. Deci, Ioachim, auzind cuvîntul arhanghelului Gavriil, se duse vesel la casa sa şi află pe Ana foarte bucuroasă pentru vestea primită de la înger. Apoi Ana, rămînînd însărcinată, după nouă luni a născut o fiică, pe care, după obiceiul Legii Vechi, la opt zile o duseră la preotul bisericii spre a-i pune numele. Deci, cu chip tainic, i s-a dat pruncii acest nume de Maria, căci Maria înseamnă împărăteasă, ca ceea ce avea să fie Împărăteasa îngerilor şi Doamna întregii lumi. Încă şi altă taină ascunde în sine numele de Maria. Numele acesta se compune din cinci litere ce închipuiesc tainic numele celor cinci mari şi renumite femei din Vechiul Testament. Astfel, litera „M” arată pe „Mariam”, sora lui Moise şi a lui Aaron. Litera „A” este Avigheia, femeia lui Nova. Litera „R” este Rahila, soţia lui Iacob. Litera „I” este Iudit, văduva cea sfîntă; litera „A” este Ana, femeia lui Elcana.
Prin aceasta se înţelege că toate darurile şi faptele bune cu care au fost încununate aceste femei, pe toate la un loc le întruneşte dumnezeiasca pruncă Maria, întrecîndu-le cu neasemănare. Fiindcă Mariam, sora lui Moise strălucea cu două daruri: cu fecioria şi cu proorocia; iar în cea plină de dar, Maria, fecioria şi proorocia rămîn de-a pururea. Avigheia s-a măritat întru smerenie, iar fecioara Maria, mai ales pentru smerenie este lăudată, că a căutat Dumnezeu spre smerenia roabei Sale (Luca 1, 48). Rahila a fost vestită prin frumuseţea ei, iar Fecioara Maria este însăşi podoaba şi frumuseţea cerului. Iudita a fost vestită pentru că prin înţelepciunea ei a omorît pe Olofern (Cartea Iuditei 13, 9) iar Fecioara Maria s-a făcut pe sine sălaş al înţelepciunii şi al Cuvîntului lui Dumnezeu (Sfîntul Ioan Damaschin, Bogorodişna, gl.3), care prin puterea Lui a omorît pe Olofern cel fără de trup, adică pe diavolul.
Ana fiind stearpă s-a slăvit, pentru că a devenit maica marelui Samuel (I Regi 1, 20) dar şi Preasfînta Fecioară Maria este mult mai vestită, căci nu stearpă, ci fecioară fiind, a devenit Maica marelui Emanuel (Isaia 7, 14). Dar, fraţii mei, ce asemănare s-ar putea face între darurile sfinţilor şi ale drepţilor şi între aceea care a fost şi este comoara tuturor darurilor Sfîntului Duh? Căci, după mărturia Fericitului Ieronim, toţi sfinţii au luat de la Dumnezeu numai cîte o parte din daruri, iar Preasfînta Fecioară Maria a fost plinirea tuturor darurilor.
Iubiţi credincioşi,Ziua de astăzi a sosit la noi cu lumină duhovnicească, cu bucurie sfîntă, fiindcă astăzi se naşte Maica luminii şi a bucuriei. Astăzi se vesteşte mila şi izbăvirea neamului omenesc, căci s-a născut Maica milei şi a milostivirii. Nu prăznuim astăzi naşterea vreunui sfînt, ci naşterea aceleia ce este mai sfîntă decît toţi sfinţii. Nu sobor de îngeri se cinsteşte astăzi, ci naşterea Împărătesei îngerilor. Nu maică de împărat pămîntesc se naşte, ci însăşi Maica Domnului şi Dumnezeului slavei. Astăzi, Împărăteasa făpturii şi Doamna lumii, din pîntece sterp şi neroditor a răsărit. Şi cine va putea, după vrednicie, să cinstească naşterea ei? Însăşi Biserica lui Hristos arată că este cu neputinţă acest lucru, zicînd: „Nu se pricepe toată limba a te lăuda după vrednicie, căci se întunecă şi mintea cea mai presus de lume a cînta ţie, de Dumnezeu Născătoare” (Axionul din ziua Botezului Domnului).
Deci, fraţii mei, dacă David, împăratul şi proorocul, a săltat bucurîndu-se şi s-a veselit foarte, înaintea chivotului Legii Vechi, care tainic închipuia pe Maica Domnului (II Regi 6, 5), apoi cîtă bucurie şi veselie se cade nouă să avem azi, cînd, nu tainic şi cu închipuire, ci într-adevăr prăznuim Naşterea Maicii Domnului, chivotul cel viu şi însufleţit, întru care Dumnezeu a locuit? Dacă cele întunecate şi tainice, atîta veselie au adus preafericitului strămoş al Maicii Domnului, apoi cîtă bucurie are el acum în cer, şi cîtă bucurie şi mîngîiere se cuvine să avem şi noi astăzi, cei de pe pămînt, cînd a răsărit în lume prunca lui Dumnezeu, Fecioara Maria, prin care S-a arătat Soarele mîntuirii neamului omenesc?
Cu adevărat astăzi, Preabunul şi Preînduratul Dumnezeu, a cercetat cu milă zidirea Sa şi a bucurat cu mare bucurie, nu numai pe David împăratul şi proorocul, ci şi pe dumnezeieştii ei părinţi Ioachim şi Ana, care cu atîtea lacrimi şi suspine se rugau lui Dumnezeu să le dea lor rod. Dar şi toată făptura omenească s-a bucurat, de vreme ce tot neamul omenesc aştepta să se nască în lume Sfînta Fecioară, care la vreme avea să nască pe Emanuel, ce se tîlcuieşte „Cu noi este Dumnezeu” (Isaia 7, 14).
Astăzi prăznuim naşterea Împărătesei cerului şi a pămîntului, ca rod al rugăciunii, al milosteniei şi al facerii de bine, cîştigată de la Dumnezeu de Sfinţii Părinţi Ioachim şi Ana. Deci cum trebuie să prăznuim noi astăzi şi cu cîtă cinste şi evlavie, cu cîtă sfinţenie şi curăţie? Astăzi cei sterpi şi neroditori să se mîngîie cu nădejdea că, prin milostenii şi faceri de bine, prin post şi rugăciune, vor dobîndi şi ei copii de la Dumnezeu.
Astăzi cei tineri să se înfrîneze şi cu curăţie şi cinste să prăznuiască naşterea Maicii Domnului. Astăzi fecioarele şi copiii să salte de bucurie că le vine în lume Maica fecioriei. Astăzi bătrînii şi bolnavii să se bucure că sprijinitoarea bătrînilor şi mîngîierea bolnavilor a venit în lume. Astăzi cei căzuţi în păcate grele şi cei deznădăjduiţi de mîntuirea lor, cu nădejde să se mîngîie, că ridicarea celor căzuţi şi nădejdea celor deznădăjduiţi pe pămînt s-a născut. Fiecare din cei ce sînteţi de faţă să vă gîndiţi cîtă osteneală şi milostenie au făcut şi cîte lacrimi au vărsat dumnezeieştii părinţi Ioachim şi Ana, ca să le dea Dumnezeu copii. Apoi, prin cîtă osîrdie şi rugăciune din adîncul inimii au dobîndit o fiică, pe Preasfînta Fecioară Maria, de a cărei naştere s-au bucurat cerul şi pămîntul.
……………………
Iubiţi credincioşi,Astăzi, însă, se cade să ne veselim, căci s-a născut pe pămînt Maica Vieţii, Fecioara Maria, cea mai sfîntă fiinţă omenească pe care a ales-o Dumnezeu mai înainte de întemeierea lumii, ca să nască pe Iisus Hristos de la Duhul Sfînt în Betleemul Iudeii. Să se bucure astăzi pruncii şi fecioarele, copiii şi tinerii, mamele şi văduvele, preoţii şi călugării că ni s-a născut nouă mamă duhovnicească şi cea dintîi rugătoare, mîngîietoare şi mijlocitoare înaintea Preasfintei Treimi.
Să mergem deci în Nazaretul Galileii, să-i aducem laude îngereşti, pruncii şi Fecioarei Maria, Preacuratei de Dumnezeu Născătoarei, care s-a născut din Sfinţii Părinţi Ioachim şi Ana, la bătrîneţile lor. Însă, pentru a lăuda pe prunca şi Fecioara Maria, trebuie să avem inimă fără răutate, ca pruncii, şi viaţă curată şi neîntinată de păcate trupeşti. Pentru a lăuda pe aceea care avea să fie Maica Fiului lui Dumnezeu, trebuie să avem inimă de mamă, blîndeţe şi răbdare de mamă, iubire şi milă de mamă către toţi. Altfel, rugăciunile noastre, darurile noastre, dacă ies din inimi pline de păcate, de ură şi de răutate, nu vor fi primite de Preasfînta Fecioară Maria.
Cu aceste gînduri de bucurie şi nădejde şi cu inimi pline de milă şi smerenie, să intrăm în sfintele biserici şi, sărutînd icoana Maicii Domnului, să-i adresăm cu credinţă această scurtă rugăciune: Uşa milostivirii deschide-ne-o nouă, binecuvîntată Născătoare de Dumnezeu Fecioară, ca să nu pierim cei ce nădăjduim întru tine, ci să ne mîntuim prin tine de nevoi, că tu eşti mîntuirea neamului creştinesc. Amin.
Blog de albina 