Lytta Basset

De fapt, alt Lytta Basset

Adaug trimiterea acesta vàzând cà o alta mai veche, purtând titlul „Lytta Basset”, este printre rarele mele mesaje având cititori. Pesemne, cineva are nevoie…

Ce se va petrece dupà moartea mea? Nimic, sau ceva nou si minunat? Îmi voi revedea pàrintii…? Cum, tineri, batrâni…? Prietenii plecati înaintea mea, uneori prea timpuriu?  Marii artisti pe care i-am admirat si mi-au hranit mintea si inima…? Ceilalti al càror doliu l-am purtat si-l mai port…?

Cinstit este sà recunoastem cà nu stim nimic precis despre „dincolo”. Pentru cà nimeni nu s-a întors „de acolo” ca sà povesteascà. Pentru cà oricum ràspunsul nu ar fi la îndemâna imaginatiei noastre înràdàcinate în ceea ce auzim, vedem, gustàm, pipàim. Pentru cà verbul „a cunoaste”, când este vorba de Dumnezeul Bibliei, nu are exact aceleasi semnificatii ca atunci când „a cunoaste” are UN OBIECT.

În modesta mea opinie, cei înràdàcinati în traditiile religioase ale generatiilor precedente stau mai bine decât agnosticii, când se abordeazà tema mortii. Pentru cà lor credinta le aduce sens si sperantà. Cu o conditie, poate: sà nu încerce sà Îl ia pe Dumnezeu drept „un obiect”. Pentru cà asa ceva „nu merge”…

*

Despre ce se va petrece „dincolo”, au existat din totdeauna mituri, legende, si fiecare religie are propriile ei rituri prin care se cautà o comunicare cu cei dusi, spre folosul celor ràmasi, care trece, cred cei mai multi, prin tot ce se poate face întru ajutorarea sufletelor celor ràposati.

În traditia iudeo-crestinà, pe lângà învàtàmintele din Scripturi, existà si màrturii. Le putem lua drept fictiuni, povesti, sau le putem da crezare. Multe merità sà fie cel putin luate în seamà, pentru cà ele ne pot càlàuzi spre un adevàr mai adânc. Dar, fireste, informatia pe care o aduc nu face obiectul credintei propriu-zise.

Mà opresc acum la un pasaj din cartea Lyttei Basset despre care am mai scris, „Ce lien qui ne meurt jamais”. Legàtura de nezdruncinat dintre o mamà si un fiu pierdut. Legàtura dintre Acela care a spus „Eu sunt Învierea si Viata”, si cei care au ales sà adere la cuvintele lui Iisus, Mântuitorul.

„În traditia crestinà în care am crescut, scrie ea, povestea lui Iisus este cea la care se recurge pentru a reînsufleti speranta celor care au pierdut o fiintà dragà. Iisus „a înviat/ s-a ridicat/s-a trezit dintre morti”… iar aceasta s-a petrecut pentru a-i ajuta pe cei loviti sà se încreadà în victoria finalà a Vietii.”

„Dacà un om ca noi toti, ràstignit si îngropat într-un mormânt sigilat, a fost vàzut viu de mai multe ori de càtre apropiatii lui, în varii locuri si circumstante, iar acesti apropiati au trecut de la jale la o viatà dàruità ajutoràrii si încurajàrii altora, nu ne ràmâne altceva de fàcut decât sà credem cà, asemenea lui (Hristos), fiinta pe care am pierdut-o se va „trezi” de asemenea, asa cum sugereazà apostolul Pavel în Scrisoarea Întâia càtre Corinteni, 15,20 si 6,14. „Hristos a înviat din morti, cel dintâi dintre cei ràposati”, si  “Dumnezeu, care l-a înviat pe Domnul, ne va învia şi pe noi prin puterea sa”.

Ce se întâmplà însà dacà nu crezi, dacà nu izbutesti sà mai crezi, se întreabà mai departe Lytta Basset. La urma urmei, destui crestini au îndoieli… Si e greu, spun din experientà, sà cânti „Hristos a înviat” lângà un mormânt proaspàt sàpat. (Experienta mea cuprinde si mângâierea adusà de riturile Bisericii ortodoxe, cu ale sale parastasuri si rânduieli de pomeni: un sprijin esential, stropit cu lacrimi…)

Cu toate acestea, a crede în Hristos, „Învierea si Viata” e singura noastrà resursà. De altfel, aratà LB, primii care au trecut prin experienta îndoielii au fost chiar apostolii. Pentru ei, în primele ceasuri de dupà Golgota, întrebarea era: „Prietenul, pàrintele, maestrul era anihilat pentru întotdeauna, ori ba?”

„Experienta aratà, urmeazà LB, cà întrebarea fundamentalà care se ridicà în primul rând este: ce-a ajuns apropiatul meu? Pot spera la reluarea unei relatii cu el, o relatie vie? Pe de o parte avem ceea ce credem ori nu credem cu privire la Iisus, si dilema arzàtoare, hotàrâtoare, cu privire la soarta celui pierdut. Cele douà planuri se poate întâmpla sà nu se atingà: cineva poate crede sincer în evenimentul pascal, fàrà sà-i simtà legàtura cu experienta sfâsietoare a pierderii legàturii cu cel drag care s-a dus…

Ce-ar fi dacà am privi lucrurile schmbând perspectiva? Dacà ne-am concentra pe „trezirea” celui decedat, fiind atenti la „Viata care se trezeste”?  O face însusi sfântul Pavel în Corinteni 15, 12-13 si 16. (Iar dacă se propovăduieşte că Hristos a înviat din morţi, cum zic unii dintre voi că nu este înviere a morţilor? Dacă nu este înviere a morţilor, nici Hristos n-a înviat. Şi dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este atunci propovăduirea noastră, zadarnică este şi credinţa voastră.)  

„Cu trecerea timpului, îmi dau seama cât este de esentialà experienta unirii celor douà planuri, care se poate petrece fàrà vreo ordine cronologicà impusà. Se prea poate ca un om sà fi perceput cândva prezenta Domnului, sà-l fi întâlnit, viu, si totusi sà ràmânà îndelung incapabil sà simtà cà cel drag „a înviat din morti” si el. Invers, se poate petrece  ca cineva care nu a crezut niciodatà în învierea lui Hristos, sà nu fi simtit niciodatà prezenta lui càlduroasà… si, tràindu-si doliul, sà experimenteze o „trezire” /înviere a propriei persoane, legatà de „învierea” legàturii pe care o credea pierdutà… Si atunci nu-i va fi greu sà creadà în învierea Domnului.”

Experienta personalà, sustine LB, nu poate fi ocolità. [Iar aceastà experientà personalà, adaug, are douà aspecte. Pe de o parte, „cred” printr-un act de vointà: ader la Crezul Bisericii, bazat, acesta, pe Scripturi, care în Noul Testament pornesc de la màrturia adusà de apostoli si de ceilalti crestini ai Bisericii începuturilor; pe de altà parte, pentru ca sà ajung sà integrez mintal si emotional faptul cà pot intra într-o relatie vie cu Cineva care a murit acum douà mii de ani, am nevoie de harul divin, ajuns la mine prin darul Duhului Sfânt.]

Revin la Lytta Basset, care în cartea aceasta nu face altceva decât sà ilustreze o experientà personalà de revenire la viatà, comentând-o teologic.

„Nu vàd de altfel pe cel alt teren te-ai putea situa când este vorba de înviere: l-am perceput pe cel pierdut ca „înviat” în màsura în care am fost si eu atent la propria mea revenire la viatà; poate cà nu am tràit ceva la fel de spectaculos ca prietenii lui Iisus, însà experienta mea e de aceeasi naturà, de vreme ce mà pune iar pe picioare. Nu am deloc nevoie sà-i conving pe cei care nu cred, nu simt nevoie sà aduc argumente. Asa a fost si la începuturi: primii martori si-au împàrtàsit experienta. Si astàzi, când o fiintà pe care moartea cuiva drag a dàrâmat-o, ca apoi sà ajungà sà parcurgà un drum al învierii, nu-i pasà de fel dacà cineva o crede ori ba: tràieste iaràsi, si asta-i ajunge. Màrturie trebuie însà sà aducà: ea devine dovada vie a posibilitàtii depàsirii mortii.”

La propria màrturie a regàsirii legàturii cu fiul ei care s-a sinucis, care a reintegrat-o într-o viatà normalà, Lytta Basset confirmà cà si alte mame au fàcut aceeasi experientà. O prietenà a càrei fiicà îsi luase viata cu un an înainte de Samuel, îi scrie cà, dupà ani de pràbusire làuntricà, „a primit un soi de miracol de Cràciun: certitudinea cà moartea nu e decât o aparentà, o mutatie, iar iubitii nostr ràposati tràiesc cu adevàrat într-un „altundeva” luminos, în care, potrivit fàgàduintei, Dumnezeu ne usucà toate lacrimile”. 

 

Anunțuri

Nu va fie frica, asadar…

Din Evanghelia dupa sf Matei, capitolul 10.

26 Nu vă temeţi de ei, căci nu este nimic ascuns care nu va fi descoperit şi nimic secret care nu va fi cunoscut. 27Ceea ce eu vă spun în întuneric, spuneţi la lumină şi ceea ce vă spun la ureche predicaţi de pe acoperişuri.
     28 Nu vă temeţi de cei care ucid trupul, dar nu pot ucide sufletul. Temeţi-vă mai degrabă de cel care poate să piardă şi trupul şi sufletul în Gheenă. 29 Oare nu se vând două vrăbii pe un ban? f Şi nici una dintre ele nu cade pe pământ fără ştirea Tatălui vostru. 30 Vouă însă, vă sunt numărate toate firele de păr de pe cap. 31 Aşadar, nu vă temeţi! Voi valoraţi mai mult decât multe vrăbii. 32 Oricine va da mărturie pentru mine înaintea oamenilor, voi da şi eu mărturie pentru el înaintea Tatălui meu cel din ceruri. 33 Însă oricine mă va renega înaintea oamenilor, îl voi renega şi eu înaintea Tatălui meu cel din ceruri.

Textele cu ajutorul carora biblista Claire Patier explica acest pasaj, din care retine îndemnul „Nu va temeti”… despre care am aflat, cu ani în urma, ca este scris în Biblie de 365 de ori, sau 366… Ramâne de verificat.

Frica de oameni aduce capcană, dar încrederea în Domnul protejează. (Proverbe/Pildele lui Solomon 29,25)

12 Eu, eu sunt cel care te mângâie; cine eşti tu ca să te temi de un om care moare şi de fiul omului care va ajunge ca iarba? 13 Şi să uiţi de Domnul care te-a făcut, care a întins cerurile şi a întemeiat pământul, să tremuri mereu, în fiecare zi, de furia celui care te oprimă când este gata să te nimicească? Unde este furia celui care te oprimă? (Isaia 51)

6 Domnul este de partea mea şi nu mi-e teamă [de nimic]:

ce poate să-mi facă omul?

7 Domnul este ajutorul meu,

iar eu mă uit [cu dispreţ] la cei care mă urăsc.

8 Mai bine este să-ţi cauţi refugiu la Domnul

decât să te încrezi în oameni.

9 Mai bine este să-ţi cauţi refugiu la Domnul

decât să te încrezi în cei puternici.

 (Psalmul 118, 6-9)   traduceri din Biblia catolica, ed Sapientia, pe net bibliacatolica.ro

Retin, din comentariul Clairei Patier (minutul 11), expresia (papei Francisc) : „ecumenismul martiriului”. Cei martirizati în zilele noastre (coptii din Egipt) au ales între marturisirea lui Hristos si moarte… Cui dintre asasini îi pasa carei Biserici îi apartin acesti oameni? 

Referitor la ultimul verset din evanghelia de azi,

Însă oricine mă va renega înaintea oamenilor, îl voi renega şi eu înaintea Tatălui meu cel din ceruri,

Claire Patier aminteste celor pe care i-ar descuraja, ca însusi Sf Petru l-a renegat pe Domnul, temându-se pentru viata sa, înainte de a deveni capabil, prin iertarea Domnului si împartasirea Duhului, sà-l marturiseasca. 

„Cui nu i-ar fi frica de moarte? se întreaba Rupert de Deutz. Însusi apostolul Petru, din frica de moarte, a renegat Viata.”

„Fii asadar, Doamne, puterea noastra, si înfaptuieste în noi ceea ce Tu vrei ca noi sa înfaptuim.”

 

 

„Insultat fiind, nu a raspuns la insulta…”

Dacă suportaţi suferinţa, deşi faceţi binele, aceasta este un har înaintea lui Dumnezeu. De fapt, la aceasta aţi fost chemaţi, căci Cristos a suferit pentru voi lăsându-vă exemplu ca să mergeţi pe urmele lui.
El, care nu a săvârşit păcat,
şi nici nu s-a găsit înşelăciune în gura lui,

care, insultat fiind, nu a răspuns la insultă, suferind, nu ameninţa, ci s-a dat pe sine în mâna celui care judecă cu dreptate. El însuşi, pe lemn, a purtat păcatele noastre în trupul său pentru ca noi, murind pentru păcate, să trăim pentru dreptate. Prin rănile lui aţi fost vindecaţi. Căci eraţi ca nişte oi rătăcite, dar acum v-aţi întors la păstorul şi supraveghetorul sufletelor voastre.

1 Petru 2, 20 b-25

Frères,
Si l’on vous fait souffrir alors que vous avez bien agi, vous rendrez hommage à Dieu en tenant bon. C’est bien à cela que vous avez été appelés, puisque le Christ lui-même a souffert pour vous et vous a laissé son exemple afin que vous suiviez ses traces, lui qui n’a jamais commis de péché ni proféré de mensonge : couvert d’insultes, il n’insultait pas ; accablé de souffrances, il ne menaçait pas, mais il confiait sa cause à Celui qui juge avec justice. Dans son corps, il a porté nos péchés sur le bois de la croix, afin que nous puissions mourir à nos péchés et vivre dans la justice : c’est par ses blessures que vous avez été guéris. Vous étiez errants comme des brebis ; mais à présent vous êtes revenus vers le berger qui veille sur vous.

Commentaire de l’évangile de ce 4e dimanche:

Paul VI, pape, Message pour la Journée de prière pour les vocations 1971

Quand Jésus se présentait lui-même comme le Bon Pasteur, il se rattachait à une longue tradition biblique, déjà familière à ses disciples et aux autres auditeurs. Le Dieu d’Israël, en effet, s’était toujours manifesté comme le bon Pasteur de son peuple. Il en avait écouté la plainte, l’avait libéré de la terre d’esclavage, il avait guidé dans sa bonté le peuple sauvé par lui dans sa rude marche au désert vers la Terre promise… Siècle après siècle, le Seigneur avait continué à le guider, bien plus, à le porter dans ses bras comme le pasteur porte ses agneaux. Il l’avait aussi conduit depuis la punition de l’exil, l’appelant de nouveau et rassemblant les brebis dispersées pour les acheminer dans la terre de leurs pères.

C’est pour ces motifs que nos pères dans la foi se tournaient filialement vers Dieu, l’appelant leur Pasteur : « Le Seigneur est mon Berger, je ne manque de rien ; sur des prés d’herbe fraîche il me fait reposer, vers les eaux du repos il me mène, il y refait mon âme ; il me guide par le juste chemin » (Ps 22). Ils savaient que le Seigneur est un Pasteur bon, patient, parfois sévère, mais toujours miséricordieux envers son peuple et aussi envers tous les hommes…

Lorsque, dans la plénitude des temps, Jésus vint, il trouva son peuple « comme un troupeau sans pasteur » (Mc 6,34) et il en éprouva une peine profonde. En lui s’accomplissaient les prophéties et s’achevait l’attente. Avec les paroles mêmes de la tradition biblique, Jésus s’est présenté comme le Bon Pasteur qui connaît ses brebis, les appelle chacune par son nom, et donne sa vie pour elles. Et ainsi, « il y aura un seul troupeau et un seul pasteur » (Jn 10,16).

http://www.ktotv.com/emissions/priere-et-vie-de-l-eglise/priere/en-marche-vers-dimanche

 

Dincolo de suferinta, trecând prin ea

 

Tot Lytta Basset: A suferi de unul singur, a suferi contra şi a suferi alături de cineva

Când suferim, o facem fie rămânând singuri (complexul care poate fi numit: „a suferi-fără”, sau „a suferi de unul singur”), fie îndreptând suferinţa noastră împotriva cuiva („a suferi contra”, aşa cum o fac copiii şi adolescenţii revoltaţi, de toate vârstele!), fie acceptând ca cineva/Cineva să se afle alături de noi, şi primind din partea ceea ce mândria cu greu primeşte, şi anume : milă, compasiune, solicitudine, atenţie plină de grijă.

Cel care doreşte să facă experienţa, făgăduită de Hristos în chiar pragul Patimilor, a  bucuriei pe care nimeni nu ţi-o poate răpi  (Ioan 15-17), are de luat, în confruntarea cu suferinţa, o anumită atitudine, să-i zicem, experimental, « corectă ». Pentru că bucuria promisă de Hristos, şi pe care viaţa dusă împreună cu El o face posibilă; departe de a fi în contradicţie cu obstacolele şi durerile vieţii, este o experienţă a depăşirii suferinţei – o « transcendere » a ei. Este ceva care nu ne poate fi luat, pentru că nu este de ordinul posesiunii.

 

Acest om, care poate fi oricare dintre noi, va avea de trecut prin experienţa pierderii, împăcându-se cu ea, spre a ieşi în mod deliberat din strânsoarea « suferinţei-fără » care-l închide pe om în gânduri precum : « nimeni nu mă întelege »; « cei din jurul meu, chiar dacă mă văd că sufăr, nu înteleg şi nu se sinchisesc ». Ori, mai rău: « ce am avut a dispărut iremediabil, şi de această dispariţie nu mă pot mângâia – fie că este vorba de un suflet care să mă înteleagă, o profesie care să-mi dea satisfacţii, o casă într-un mediu agreabil, în care mi-am creat obişnuinte plăcute.

Mai are, acest om, de trecut şi prin conştiinţa faptului că «  a suferi-contra » este un mod de a-ţi bate singur cuie în talpă, şi de a-ţi amplifica nemultumirile.

El mai are de acceptat, cu smerenie, că cei din jur se pot asocia, printr-o compasiune discretă (pe care cel supărat pe viaţă refuză de fapt s-o perceapă!), trăirilor mele; acceptând, totodată, faptul că ei nu vor simţi niciodată exact ceea ce simt eu…

Cel care o poate face, şi are milă de mine, oricât de stupidă şi nemotivată poate părea suferinţa mea – mie şi altora! – este Acela a Cărui prezenţă tainică în străfundurile conştiinţei mele este însăşi raţiunea mea de a fi. Pentru că acel « Cineva » mă iubeşte « nebuneşte », şi dincolo de capacitatea mea de a iubi, de a primi iubirea, şi de a accepta – dincolo de toate refuzurile, blocajele, şi estimările mele că « nu merit ».

Dar să vedem lucrurile mai de aproape, urmărind-o pe Lytta Basset.

 „Convingerea că celuilalt nu-i pasă de mine se hrăneste din fantasma că el nu suferă deloc, sau nu la fel de mult ca mine, ceea ce înseamnă că fac din suferinţa mea personală un absolut: ceea ce trăiesc este in-comparabil : deci dacă « măsor » ceea ce trăieste altcineva (« suferă mai puţin ori mai mult decât… »), îi contest dreptul de a-şi trăi şi el suferinţa ca pe un absolut in-comparabil. Mă închid atunci într-o contradicţie mortiferă: pe de o parte sunt convins că el nu suferă, ori nu la fel de mult, pe de alta, că el stie cât de cumplit  sufăr eu.

Dar cum ar putea altcineva/Celălalt să ştie prin ce trec dacă nu ar trăi şi el dinăuntru propriul său absolut de suferinţă solitară? Originea modului acesta de « a suferi de unul singur » nu este oare de căutat în zorii vieţii? Pe cât este de convins copilul mic că părinţii ştiu cât suferă el, pe atâta nu ne este în fire să credem că şi celălalt suferă în chip in-comparabil. Dacă avem de făcut un drum lung ca să recunoaştem suferinţa celuilalt, aceasta se petrece pentru că suferinţa noastră a început prin a ne izola. Iată punctul de unde plecăm, sclavia suferinţei « de unul singur » care ne-a făcut impermeabili la suferinţa celorlalţi, până la orbire : îi rămânem exteriori, aşa cum ceilalţi rămân şi ei în afara suferinţei noastre, cu deosebirea că noi credem că ei o fac anume”.

 

Şi totuşi, convingerea iniţială era corectă, şi pe ea se sprijină afirmaţia biblică (Iov) : celălalt, şi cu atât mai mult Dumnezeu, poate simţi că noi suferim. Şi putem regăsi urma acestei convingeri atunci când am fost auziţi de cineva care ne-a lăsat să ne exprimăm suferinţa. Când o persoană este vizibil răscolită de trăirile noastre sfâşietoare, ne dă impresia că «  a înţeles », că « ştie », cu o ştiinţă specială, care nu e de ordin intelectual ; nu avem dovezi, ci certitudinea că aşa este. De aceea, putem pune capăt suferinţei  îndreptate « contra », care se sprijină pe fantasma indiferenţei altora.

În acest sens, se poate spune că nesocotim la fel de mult suferinţa altora cât nesocotim suferinţa lui Dumnezeu. Oare nu aceasta să fie raţiunea pentru care se afirmă, în Crez, că Iisus a suferit pentru noi sub Ponţiu Pilat? Suferinţa Mântuitorului, ca şi cea a unei alte persoane, este obiectul unui act de credinţă.

Suferinţa altcuiva nu se vede, nu-i avem niciodată dovada, trebuie să credem în ea, şi cu atât mai mult atunci când este vorba de un Dumnezeu nevăzut! Punem capăt fantasmei că ceilalţi, lumea, Dumnezeu, sunt indiferenţi, de îndată ce « depunem » acest act de credinţă : şi altcineva decât mine suferă. Şi ajunge să crezi acest lucru despre un individ, ca el să devină credibil despre întreaga omenire.

Dacă un asemenea act de credinţă mi se pare imposibil, aceasta nu este din rea-voinţă nici pentru că am decis să deţin premiul întâi al suferinţei, ci pentru că mi-e frică de neantul în care mă va arunca împărtăşirea ei : dacă pun în legătură suferinţa mea cu cea a altora, pun capăt « suferinţei-contra », şi  fac în acest fel un soi de salt în gol.

Pentru Lytta Basset, « săritura aceasta peste abis este actul de credinţă prin excelentă, fără de care nu se va naşte vreodată compasiunea, fără de care Biserica moare, fără de care Dumnezeu devine caricatura unui Altcineva indiferent. Actul de credinţă se adresează mai întâi spiritului, inteligenţei «  de bună-credinţă »… până ce, într-o zi, îl trăieşti cu inima şi măruntaiele compasiunii. »

Ca să pot ieşi din meandrele suferinţei « contra », hrănită din închipuirea că  experienţa mea dureroasă este întâmpinată de alţii exclusiv prin indiferenţă, şi că urmează să dispreţuiesc la rândul meu tot ce am trăit şi trăiesc dureros, privindu-mi experienţa ca pe ceva totalmente patologic, nerezonabil, detestabil? Cum să evit să exclud şi să mă exclud?

Primul lucru, este să recunosc realitatea experienţei mele, şi faptul că ea este a mea.

Al doilea, este tot un act de credinţă : în mine, ca fiinţă omenească unică şi de neînlocuit, avându-şi valoarea sa, în afara oricărei comparaţii cu un standard ori altul.

„Sunt convinsă – scrie Lytta Basset – că există întotdeauna ceva sănătos, solid, « sfânt » într-o fiinţă omenească, fie şi în miezul fantasmei celei mai nebuneşti, ceva care vine de la Dumnezeu, ceva care ţine de « adevăr »: în mijlocul buruienilor sau a pietricelelor între care se pierde cuvântul cceluilalt /Celuilalt, există întotdeauna o bucăţică de teren fertil, unde poate încolţi o sămânţă.”

Acceptând această mică moarte a egolui, care este acceptarea deschiderii, acceptarea confruntării cu ceilalţi, inclusiv prin comunicarea suferinţei mele « in-comparabile », altfel spus « dezarmându-mă », renunţând la tot ce ţine de « a suferi împotriva celorlalţi », voi putea păşi pe un drum nou către viaţă.

Poate despre aşa ceva este vorba în mărturia patriarhului Athenagoras,  care merită recitită din când în când şi meditată cu atenţie.

Résultat de recherche d'images

Trebuie luptat cu sine: e bătălia cea mai grea. Trebuie să ajungi să te dezarmezi. Am purtat acest război cu mine însumi ani în sir, şi a fost cumplit. Dar acum, iată, sunt dezarmat.

Nu mai mi-e frică de nimic, pentru că « dragostea deplină alungă frica ». M-am descotorosit de dorinţa de a avea mereu dreptate, de a mă justifica descalificându-i pe alţii. Nu mai stau la pândă, cu grija de a nu fi jefuit, cu mâinile încleştate pe bogăţiile mele.

 Primesc şi ofer. Nu mai ţin în mod deosebit la ideile mele, la proiectele mele. Dacă cineva îmi arată altele mai bune, nu neapărat mai bune, ci numai bune,  accept fără regret. Am renunţat la comparativ. Ce este bun, adevărat, real, este totdeauna pentru mine şi cel mai bun.

De aceea nu mai mi-e frică. Dacă ne dezarmăm, dacă ne eliberăm de obsesia de a poseda, dacă ne deschidem înaintea Dumnezeului-Om care face toate lucrurile noi, atunci El şterge tot trecutul cel rău, şi ne dă înapoi un timp nou, în care  totul e cu putinţă. 

 

 

Immature Religion…?

„Immature religion creates people who know what they are against, but have a very poor sense of what they are for. They are against sin, always as they narrowly define it; but they are seldom for love or actually for anything except the status quo where they think they are in control.

This is indeed “the world” and will never get them very far if they are trapped within it—unless they recognize this same world as pervaded with heaven.

For me, this is the genius of the Gospel. The world is good in its wholeness, but our little portion of separated parts is never the whole, so we must leave our addiction to the system to discover the Empire of God.

We must always let go of full control over the parts to love and accept the whole.”

By Richard Rohr

Asadar, suntem imaturi, ca oameni credinciosi, când facem ceea ce Isus ne spune exact sa nu facem: când judecam si condamnam dupa cum ni se pare si chiar, as adauga, dupa cum ni se pare ca trebuie citita Biblia. Imaturi, suntem când ne focalizam pe ceea ce detestam, si uitam sa ne fixam privirea pe Acela care ne-a creat, ne-a rascumparat, ne iubeste, ne ocroteste si ne conduce.

Un singur lucru ajunge, în definitiv: sa iubesti, ceea ce inseamna printre altele sa accepti ca lucrurile se misca intr-un sens care iti scapa. Dincolo de tot ce ne indigneaza si ne supara în lume, se afla „ceva” ni se va descoperi. În termeni crestini, Împaratia lui Dumnezeu. Deschisa, accesibila, cine stie, si celor cu care nu dorim sa avem de-a face.

Dumnezeu, si eu: pura relatie

Ce conteaza, în viata omului credincios, e în ultima instanta felul în care este legat de Dumnezeu. Din copilarie, am învatat ca suntem „cineva” diferit de altii, ceea ce e normal si foarte bine. Numai ca riscam sa ne simtim, în fata lui Dumnezeu, separati, „departe”, mai ales prin „nevrednicia” noastra. Numai ca nu e vorba de merite, nici de cât suntem de „corecti” în practicarea religiei noastre. Ce ni se cere, e sa fim în relatie. Legati de Dumnezeu, simtindu-ne „sub ochii Lui”, facând toate cu El si pentru El. 

Cum anume… ramâne un lucru de rezolvat de fiecare dintre cautatorii de Dumnezeu, esentialul fiind sa recunoasca întâietatea initiativei dumnezeiesti.

„Nu voi M-ati ales…”

Marta si Maria! Una privindu-l pe Hristos ca pe un oaspete care se cuvine a fi primit cât se poate de onorabil, dar situându-se, fata de El, în exterior… mai exact, în bucatarie; pe când sora ei, Maria, numai ochi si urechi, era cu EL, la picioarele Lui. Cel care intra în relatie, de fapt, e Dumnezeu. Pe Marta, Isus nu o cearta, de fapt, ci o corecteaza, blând. Se prea poate ca harnica gospodina sa se fi simtit destabilizata, dar socul era necesar pentru ca ea sa se poata descoperi legata de „marele Eu”: Dumnezeu. Ca trezindu-se din somn! De unde atitudinea ulterioara a Martei în episodul mortii si învierii lui Lazar, si cinstea care i-o face Domnul, revelându-i : „Eu sunt învierea si viata”.

M-am inspirat dintr-un text proaspat descoperit pe un blog pe care-l urmaresc cu mare drag: Persona. Care la rândul lui trimite la o scriere a lui Richard Rohr, „True Self, False Self, Homecoming.” Very stimulating!

„We think we’re separate from God for many compelling reasons and we usually search for the correct rituals and moral responses in order to get God to like us again, and for us to learn to trust and know God. This is the dance of life and death.

But of course, it’s not about being correct; it’s about being connected. It’s not about requirements or pre-requisites; it’s about pure relationship. It’s not so much about what we do; it’s about what God does. And what God does—what life does—is gradually destabilize the supposed boundaries of the small self so we can awaken inside of the Large Self, which we call God. This usually happens through experiences of great love or great suffering or inner prayer journeys that allow the private ego to collapse back into the True Self, who we are in God.

The only way that freedom and relationship grow is through a dance between the loneliness and desperation of the false self and the fullness of the True Self, which is ever re-discovered and experienced anew as an ultimate homecoming. The spiritual journey is a gradual path of deeper realization and transformation; it is never a straight line, but a back and forth journey that ever deepens the conscious choice and the conscious relationship. It is growing up, yes, but even more it is waking up.”

Fr. Richard Rohr, OFM, is a globally recognized ecumenical teacher bearing witness to the universal awakening within Christian mysticism and the Perennial Tradition. He is a Franciscan priest of the New Mexico Province and founder of the Center for Action and Contemplation (CAC) in Albuquerque, New Mexico. Fr. Richard’s teaching is grounded in the Franciscan alternative orthodoxy—practices of contemplation and self-emptying, expressing itself in radical compassion, particularly for the socially marginalized.