Despre abuzuri, proteste, solidaritate si o victorie

Familia Bodnariu a castigat, pana la urma, batalia cu statul norvegian si si-a recuperat copiii rapiti.

De George Mioc, pe Ziare.com

„Rapiti, acesta este cuvantul. Eu nu mi-am ascuns niciodata credinta, dimpotriva. Sunt, deci, subiectiv si nu ma feresc sa spun ca ma bucur enorm de aceasta victorie. Dar acum nu vreau sa scriu despre aspectul religios al acestei istorii.

Victoria familiei Bodnariu este victoria unor oameni care s-au luptat pentru libertate. Au crezut in dreptul lor de a-si creste copiii asa cum doresc, au fost convinsi ca familia stie sa educe mai bine decat statul si s-au batut cu un sistem bazat pe barfe si delatiuni.

O paranteza: am observat cu tristete ca multi dintre cei care au sustinut ca statul norvegian a procedat corect refuza, si acum, sa vada unde au gresit. Isi mentin tezele false despre presupusa brutalitate a sotilor Bodnariu, invocand ancheta politiei. Nu este o ancheta noua!

Este vechea ancheta, demarata la sfarsitul anului trecut, care nu a dus nicaieri. Ma intristeaza ca oameni care sutin ca sunt liberi si toleranti preiau cu atata usurinta lozinci incorecte, mostenite de la regimul ceausist – „e ceva ciudat cu sectantii, precis isi bat copiii” – si fac apologia unui stat la limita absolutismului. Orwellian.

Sistemul norvegian care incurajeaza copiii sa isi toarne parintii este o monstruozitate cum nu am intalnit nici in vremurile staliniste. Psihologul Mircea Toplean a explicat clar „efectele devastatoare” asupra copiilor denuntatori.

„Acestia vor trai cu un coplesitor sentiment de vinovatie. Vinovatia ca si-au tradat fatal parintii genereaza cu usurinta un nucleu nevrotic, poate chiar psihotic”, a scris Toplean.

Nu este o opinie singulara, criticile la adresa Barnevernet au crescut exponential in ultimele luni.

„Este vorba mai degraba de interventii ale Politiei, mai degraba ca si cum ar trebui sa aflam ce este in neregula cu parintii”, a explicat psihologul Einar Salvesen, unul din cei 170 de semnatari ai unei scrisori care avertiza ca Barnevernet este o „organizatie disfunctionala care face erori grave de judecata, cu consecinte profunde”.

Abuzurile acestea se petrec de multi ani in Norvegia, care are o anumita traditie in a demola vietile copiilor. Drama celor 9-12.000 de copii nascuti in timpul celui de-Al Doilea Razboi Mondial din relatiile unor norvegience cu militarii germani este cunoscuta, nu mai insist asupra acestei rani inca deschise.

Numarul copiilor luati de Barnevernet de langa familiile lor a crescut substantial in ultimii ani si sunt statistici care arata ca strainii sunt vizati cu precadere. Unii au cedat, altii si-au luat copiii inapoi fara sa mai ceara aprobarea statului norvegian si s-au refugiat in tara natala.

In cazul Bodnariu, eu cred ca secretul victoriei este solidaritatea extraordinara de care au dat dovada zeci de mii de oameni, care au iesit in strada si au protestat pe toate caile.

Nu numai comunitatea religioasa din care fac parte sotii Bodnariu a sprijinit acest formidabil demers, ci toti cei care cred in libertate si nu vor ca statul sa ajunga sa ne dicteze ce trebuie sa facem in propria noastra casa.

Repet, a fost o confruntare intre libertate si un stat cu tendinte absolutiste.

Succesul familiei Bodnariu in confruntarea cu Barnevernet poate fi o lectie din care romanii au ce sa invete. Cu un pic de organizare si cu multa determinare, poti stopa abuzurile autoritatilor.

In noiembrie, cand zeci de mii de oameni au iesit in strada dupa drama de la Colectiv, si in decembrie, cand ciobanii au luat cu asalt Parlamentul, am vazut cat de mult se tem politicienii romani.

Strada este o solutie la limita, dar folosirea acestui instrument este legitima atunci cand mecanismele democratice si justitia nu functioneaza. In Norvegia asta s-a intamplat: statul si-a intemeiat masurile opresive impotriva familiei Bodnariu pe declaratiile secrete ale unor minori – fapt inacceptabil in orice alta tara.

In Romania am avut deja parte de un exercitiu complet nedemocratic, alegerile locale, chiar daca se pare ca multi au uitat deja. Acum, oligopolul transpartinic al vechilor politicieni, corupti si imbatraniti in rele, si-a aranjat si o legislatie a alegerilor parlamentare care sa-i asigure supravietuirea si dupa alegerile parlamentare.

Daca mecanismul alegerilor din toamna se va dovedi a fi viciat, ma tem ca romanii vor fi nevoiti sa invete cum a invins familia Bodnariu absurdul stat norvegian, daca vor dori sa isi recapete libertatea de a decide soarta tarii lor.”

Adaug, la rândul meu, cât m-a uimpresionat dovezile de solidaritate daca vreti, „transconfesionala”, a românilor din tara si din strainatate. Ceva rar.

Anunțuri

Caligula, again

From a blogger in Quora:

During the GWB Administration the unwritten motto of the Bush State Department was the same as that of Caligula of Rome: “Oderint dum Metuant” – Let Them Hate So Long As They Fear. At the time Bush believed that the US was strong enough to deal with any threat and that he could squash it like a cockroach. As Bush discovered, cockroaches are not that easy to kill. Bush was most certainly feared – but he was not respected anywhere in the world. Does anyone remember the episode where Bush molested Angela Merkel on live television? Was that a proud day for American respect?

What, then, can we expect from Trump? Will he engender respect by abrogating important and long standing treaties? Will he earn respect by pulling the rug out from our NATO allies at a critical point when Turkey is turning toward Putin? Will he earn respect when he turns a blind eye to any Putin transgression in the Ukraine or the Baltic? Does he earn respect when he is so ignorant of world affairs that he doesn’t realize the Crimea was a part of the Ukraine invaded by Putin? Does his constant lying and inability to stick to policy without changing it mid-sentence earn any kind of trust by our Allies?

It seems highly unlikely that Trump would earn anything but the derision of leaders and people all over the world. A man risked his life to throw shoes at Bush to show his disrespect. I can’t even imagine the horror of people all over the world if Trump is elected.

But would he be feared?

Yes. The entire world would be in total terror of the erratic and eccentric actions of Trump behind the wheel of a nuclear behemoth like the US. Based on his words, I would expect Trump to:

  • immediately move 30,000 troops into Iraq with ensuing combat and deaths, causing further instability and rage in the Muslim world
  • acquiesce on any action Putin wants to take in Syria
  • acquiesce on any violence, sabotage or outright invasion Putin employs in the Ukraine
  • acquiesce on any mischief, sabotage, cyberwarfare that Putin employs on the Baltic
  • remove all sanctions on Russia — the Republican Platform already calls for weakening them based on Trump’s insistence
  • antagonize Iran to the point that they abrogate the Obama Iran Nuclear deal and re-start their nuclear program
  • threaten wide-scale bombing of Iran and possibly carrying it out
  • threatening NATO allies if they don’t pay the US billions in extortion fees
  • turning Mexico even further against the US and hurting trade
  • nuclear weapons use against ISIS
  • step up torture of the guilty and the innocent alike

There’s no way to tell where his recklessness will lead us but it will be feared the way an errant 2 ton cannon is feared when it parts its breeches and rolls uncontrolled across the crowded deck of a Man of War.

The world will be rightfully terrified. I will be also, and ashamed to be an American. Again.

By Jay Bazzinotti

Citesc si nu pricep

Un articol care începe, corect, cu indignarea. Atentatul din biserica din Normandia, grozavia, cauzele, etc. Dar la sfârsit dau de un atac la adresa democratiilor occidentale care, cica, nu ar face nimic si ar incerca banalizarea terorii. Asa sa fie…?

Antidotul propus, „redescoperirea unei dimensiuni militante” aflate, chipurile, într-o traditie (cea a razboaielor cu turcii???), nu mi se pare adecvat. De luptat, domnule autor, se lupta. Faptul ca nu se pot promite victorii nu e acelasi lucru cu defetismul. Iar daca pe undeva pe dedesupt e vorba de „radacinile crestine ale Europei”, as observa ca ele exista oricum, dar copacul de peste radacini a crescut asa cum a crescut, si azi arata mai degraba a hibrid, oarecum monstruos… dar faptul e ca ESTE. Pe când trecutul e trecut.

” A proclama public necesitatea familiarizării cu terorismul, în numele fatalismului resemnat ce echivalează cu o capitulare, este o strategie dezastruoasă şi defetistă. Democraţiile liberale au capacitatea de a se apăra, cu condiţia ca voinţa politică de înfruntare a inamicului să existe. Democraţiile nu sunt obigate să se transforme în autocraţii spre a supravieţui. Dar ele sunt obligate să se întoarcă la valorile pe care se întemeiază. Islamismul este în ofensivă atâta vreme cât Occidentul însuşi acceptă condiţia defensivei. Orbirea şi neputinţa sunt feţele gemene ale unui rău care macină Vestul- din acest rău se hrăneşte capacitatea islamismului de a fi ubicuu şi agresiv. Democraţiile liberale trebuie să îşi redescopere dimensiunea militantă care le permite să prevină extinderea maladiei afectând propriile lor societăţi.

Războiul civil purtat de islamism şi de celulele sale este un război global. Prin ferocitatea sa, el evocă deceniile teribile în care terorismul palestinian ţinea ostatec naţiuni întregi, acompaniat de entuziasmul anti-israelian al stângii radicale generoase şi asistat de lagărul comunist.Democraţiile posedă anticorpii necesari spre neutraliza acest nou asalt. Dar pentru activarea lor este condiţionată de regăsirea încrederii în valorile noastre fondatoare. Terorismul poate invinge doar în condiţiile unei demobilizări suicidare. Provocarea este, pentru noi, una politică, înainte de toate.”

Ioan Stanomir

http://www.contributors.ro/reactie-rapida/islamismul-si-escaladarea-barbariei/